Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
înfiinţat în anul 1955 prin strădania ctitorului muzeelor prahovene, prof. Nicolae Simache, este astăzi o prestigioasă instituţie de cultură, care prin cele 17 secţii muzeale deschise publicului, valorifică expoziţional, ştiinţific şi cultural-educativ, creaţii materiale şi spirituale din patrimoniul prahovean, naţional şi universal.

"Muzeul trebuie sa fie o şcoala de istorie a gustului - şi, mai mult - trebuie sa fie nu numai la dispozitia oricui, dar sa întinda mâna catre oricine, pentru a-l atrage, a-l retine cât poate mai mult."

DRAPELUL ROMÂNIEI

Scurt istoric al drapelului naţional
 
Prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998, ziua de 26 iunie a fost declarată ca fiind Ziua Drapelului. Pe data de 26 iunie 1848, prin Decretul nr. 1 al Guvernului Provizoriu de la București, tricolorul roșu, galben și albastru era adoptat drept drapel naţional al Țării Românești.
Primele dovezi ale existenței drapelelor în istoria românilor pot fi considerate reprezentările drapelului geto-dac, draco, reprezentări ce apar pe metopele Columnei lui Traian. Draco era format dintr-un cap de lup de bronz atașat unui corp de șarpe din pânză pe care erau fixați solzi de bronz. În Evul Mediu cunoaștem faptul că în Țările Române se foloseau drapele de inspirație bizantină numite prapuri, ce reprezentau o bucată dreptunghilară de pânză purtată în vârful unei lănci. Pe drapele erau reprezentate imagini religioase cum ar fi Fecioara Maria, Arhanghelul Mihail sau Sfântul Gheorghe. Un astfel de drapel este drapelul militar moldovenesc din mătase roșie dăruit de domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504) mănăstirii Zografu de la Muntele Athos.

Drapelul îl reprezintă de Sfântul Gheorghe așezat pe tron zdrobind balaurul. Din diverse cronici medievale avem descrierea drapelului Moldovei reprezentat de un dreptunghi de pânză roșie pe care era brodat capul de bour cu stea între coarne flancat de soare și lună.

 
În timpul domniei lui Mihai Viteazul (1593-1601) drapelul Țării Românești avea reprezentat un corb ținând în cioc o cruce dublă, deasupra unei ramuri de ienupăr pe fond alb. În timpul domniei lui Constantin Ipsilanti (1799- 1807), pentru o scurtă vreme, atât Moldova cât și Țara Românească vor folosi un drapel comun din pânză albă pe care erau brodate o acvilă și capul de bour.
Drapelul revoluției lui Tudor Vladimirescu de la 1821 creat la inițiativa savantului Petrache Poenaru avea trei rânduri de ciucuri de culoare roșie galbenă și albastră. Drapelul tricolor este adoptat în Țara Românească în anul 1834, sub domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842), dar nu ca drapel național ci ca pavilion naval și drapel de luptă al milițiilor pământene. În timpul Revoluției de la 1848 românii aflați la Paris vor arbora drapelul în culorile albastru galben, roșu dispuse vertical, iar prin Decretul nr. 252 al Guvernului Provizoriu de la București acest drapel va fi consființit ca drapel național pentru Țara Românească, având înscripționată cu litere chirilice deviza DREPTATE FRĂȚIE.

În Transilvania, în cadrul Marii Adunări Naționale de la Blaj din 15-17 mai 1848, au fost arborate drapele în care culorile albastru, galben roșu erau dispuse pe orizontală cu deviza VIRTUTEA ROMÂNEI ÎNTREGITE. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), ca drapel național era utilizat tricolorul, în care culorile erau dispuse pe orizontală cu roșul în partea superioară, având acvila cruciferă și capul de bour cu stea imprimate pe avers.

Domnia lui Carol I (1866-1914) va impune așezarea culorilor pe verticală cu albastru aflat lângă lance. Constituția din 2003 prevede la articolul 12, alineatul 1 următoarele: Drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roşu. Pentru a fi diferențiat de drapelele asemănătoare ale altor state, prin Legea 75 din 1994 se precizează că drapelul naţional este alcătuit din albastru cobalt, galben crom și roșu vermion.

Muzeograf Claudiu ROBE

   

MAȘINA DE SCRIS REMINGTON RAND

EXPONATUL SĂPTĂMÂNII

 

Cu aproximativ 70 de volume și numeroase articole publicate în presa vremii, Cezar Petrescu a fost o personalitate remarcantă a timpului în care a trăit și a scris. Dacă ar fi să identificăm instrumentele care pentru scriitor au avut o importanță aparte, printre acestea s-ar număra și mașina de scris, pe care o regăsim în prezent la Muzeul Memorial „Cezar Petrescu” Bușteni. Una după cealaltă, fiecare idee a scriitorului a fost tastată atent și a ajuns la cititor prin paginile unor romane ca „Ochii strigoiului”, „Carlton”, „Adăpostul Sobolia” sau în publicații ca „România literară”.

https://www.youtube.com/watch?v=tzu-FkWsWvs

#concursMJIAPH#saptamana6#ExponatulSaptamanii

 

 

Povestea mașinii de scris începe însă mult mai devreme de epoca în care a trăit Cezar Petrescu, mai exact în 1714, când Henry Mill deschide noi orizonturi spre o invenție ce avea ca scop imprimarea/ transcrierea literelor. Deși ulterior au mai fost propuse diferite procedee de scriere mecanică, prima mașină de scris apare abia la începutul secolului al XIX-lea, fiind concepută pentru orbi. Apare apoi mașina de scris cu tuș, în 1833, care este perfecționată mai târziu prin folosirea benzii cu cerneală. În 1868, prima mașină de scris comercială este brevetată la inițiativa lui Chrisopher Latham Sholes, Carlos Glidden și Samuel Soulé, care formează Sholes&Glidden typewriter ce va fi ulterior vândut și mașina de scris va fi comercializată de Remington, care va începe fabricarea în 1873.

Mașina de scris ce i-a aparținut scriitorului Cezar Petrescu a fost produsă de firma americană Remington Rand, fiind modelul Noiseless 7, comercializată pentru prima dată în 1931.

 

BIBLIOGRAFIE

·  https://en.wikipedia.org/wiki/E._Remington_and_Sons#Remington_Typewriter_Company

·  http://tara-barsei.ro/wp-content/uploads/2008/12/cosereanu2002.pdf

   

ZIUA DRAPELULUI NAŢIONAL

Vineri, 26 iunie 2020, cu prilejul Zilei Drapelului Naţional, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, sub egida Consiliului Judeţean Prahova, organizează următoarele manifestări culturale dedicate acestui simbol suprem al unității și identității românești:
 
Muzeul de Istorie şi Arheologie,
Ploiești, str. Toma Caragiu nr. 10, tel. 0244 522 656
„Drapelul României”
 
Muzeul Memorial „Nichita Stănescu”
Ploieşti, str. Nichita Stănescu, nr. 1, tel. 0344 100 768
„Un pământ numit România”
 
Muzeul Memorial „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte,
str. George Enescu, nr. 1-3, tel. 0244 280 861
„Unitatea Naţională fă-o în inimi şi de la sine se va scrie pe steag - Nicolae Iorga"
 
Muzeul Memorial „Cezar Petrescu” Buşteni,
str. Tudor Vladimirescu nr. 12, tel. 0244 321 080
Semnificaţia tricolorului românesc
 
Muzeul „Casa Domnească” Brebu, tel. 0244 357 731
Evocare: „Personalități marcante din perioada revoluției de la 1848”
- Guvernul revoluționar provizoriu din Țara Românească 14/26 iunie 1848 și deviza acestuia: „Dreptate-Frăție”, înscrisă pe drapel.
- Nicolae Bălcescu și ideile sale revoluționare despre o țară nouă, reunită și modernă.
 
26 iunie a fost proclamată Ziua Drapelului Național prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998, marcând ziua de 26 (14) iunie 1848, când Guvernul revoluționar a decretat ca Tricolorul - roșu, galben și albastru - să reprezinte steagul național al tuturor românilor.
 
   

ANUNȚ

   

OMAGIEREA MARELUI PATRIOT CONSTANTIN STERE

Acum 10 ani, pe 26 iunie , în cadrul manifestărilor dedicate comemorării a 74 de ani de la trecerea în eternitate a marelui patriot român Constantin Stere, se inaugura Muzeul Memorial ”Constantin și Ion Stere”, secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova.


Au participat oficialități de pe ambele maluri ale Prutului, reprezentanți ai Consiliului Județean Prahova, ai Ministerului Culturii, Primăriei Municipiului Ploiești, primăriei Bucov, istorici, muzeografi, cadre didactice, elevi, studenți și ziariști. În cadrul evenimentului s-a inaugurat bustul, în bronz, al lui Constantin Stere. Statuia se află în curtea muzeului.

Muzeul a luat ființă, ca urmare a donației făcută de doamna Suzana Stere Paleologu, nora lui Constantin Stere și prezintă mărturii ale vieții și activității marelui patriot.
Conacul din Parcul Bucov, astăzi Parcul Memorial ”Constantin Stere”, a constituit locul de suflet al lui Stere, în care atât natura cât și mediul familial i-au oferit suportul necesar conceperii și redactării romanului autobiografic ”În prejma revoluției”,o capodoperă a literaturii românești. La începutul sec. al XX-lea, domeniul pe care s-a ridicat conacul aparținea soției lui Stere, Ana, descendentă a familiei Ionescu-Quintus, în urma primei sale căsătorii cu dr. Ion Radovici, membru al unei familii înstărite din Ploiești.

Organizarea expoziției permanente a muzeului a presupus un efort susținut, depus cu profesionalism și pasiune de către echipa de specialiști, care a încercat să reconstituie, cât mai fidel, ceea ce a fost odată, un așezământ viu, un spațiu de meditație și reconfortare, universul spiritual și cel domestic al familiei Stere, în așa fel încât să-i inducă privitorului, acea stare de curiozitate, care să-l întoarcă în timp și să-l apropie de marele cărturar. O colectie de obiecte de artă decorativă, piese de mobilier, cărți, fotografii, picturi poate fi admirată vizitând muzeul. Piesele, de o valoare inestimabilă, au aparținut familiei Stere și constituie donația Suzana Stere Paleologu.
Clădirea are două niveluri și mansardă. S-au reconstituit salonul de primire și sufrageria, la parter, iar la etaj, două dormitoare și biroul de lucru al scriitorului. La mansardă sunt birouri şi o sală destinată expoziţiilor temporare. În prezent este deschisă publicului vizitator expoziția ”Păpuși și povești despre modă”.

Muzeul Memorial ”Constantin și Ion Stere” rămâne proiectul principal al programului de cinstire a personalității lui Constantin Stere.
Dorim, și pe această cale, să ne exprimăm aleasa considerație și gratitudine pentru gestul de mare noblețe al doamnei Suzana Stere Paleologu, care a redat poporului român o pagină din istorie.

Ref. Corina Mărășescu

   

Muzeul Memorial "Cezar Petrescu" Buşteni

https://www.youtube.com/watch?v=ie3Mac3ymO4&t=69s

#concursMJIAPh #săptămâna6 #MuzeulSăptămâniiMuzeulMemorialCezarPetrescuBușteni

Muzeul Memorial "Cezar Petrescu" se află pe strada Tudor Vladimirescu, nr. 1, în orașul Bușteni, județul Prahova (tel. 0244 321080) și poate fi vizitat de marți până duminică în intervalele orare 9.00-12.00 și 13.00-17.00 (în intervalul 12.00-13.00 se desfășoară igienizarea spațiilor expoziționale).

   

Ce frumoasă ești, măreață cămașă, mândrIA Prahovei!

La miezul verii, la zi de mare sărbătoare, haideți să ne înveselim și să trăim împreună mândrIA românească printr-o ediție online, dedicată Zilei Universale a Iei.
Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova a salutat frumoasa inițiativă propusă în anul 2013 de comunitatea online „La Blouse Roumaine” și iată, astăzi ne aflăm la a VIII-a ediție a acestui eveniment intitulat „Ce frumoasă ești, măreață cămașă, mândrIA Prahovei!”.
Vă invităm într-o scurtă incursiune în timp, la sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea, atunci când portul popular românesc este pe deplin cristalizat. Să ne imaginăm purtând acum, minunatul veșmânt tradițional românesc pentru că, mai mult decât oricare fenomen de cultură, el reflectă structuri sociale, credințe, tradiții și datini.
După obiceiul prahovean, în ziua de Drăgaică, îmbrăcați de sărbătoare să purtăm cununi de spice pentru fete și flori în brâu pentru neveste, cu albastră cicoare și sulfină tămăduitoare prinsă la pălărie pentru feciori și bărbați. În zori de zi, să culegem flori de sânziene (numele generic pentru toate florile culese) pentru că, în mentaliatea populară aceste acte rituale sunt cunoscute privind caracterul lor profilactic.
În arealul superb oferit de minunatele plaiuri prahovene și costumul popular a cunoscut o concepție estetică deosebită exprimată prin croi, prin fantezia ornamentală a cămășii femeiești și în incomparabilul joc al compozițiilor coloristice.
Astfel, cămașa originară a costumului popular prahovean s-a diferențiat inițial de tipologia și sistemul clasic de ornamentare a cămășii populare muntenești cu altiță, în creț și râuri, având o altă modalitate de decorare a mânecilor, de influență transilvăneană, și anume: două benzi orizontale de cusături, una mai lată (râu pe umăr) și cealaltă mai îngustă (râu peste cot), cusute în punct bătrânesc, buclat. Ornamentele se coseau cu arnici, fir de bumbac, mărgele şi fluturi metalici. Un alt element de origine transilvăneană îl reprezintă cusătura dispusă sub guler numită „ciupag” sau „leasă”, realizată în tehnica urzit pe crețuri.
Într-o etapă ulterioară de evoluție, cămașa prahoveană s-a încadrat în sistemul de ornamentare cu altiță și începând cu secolul al XX-lea, ornamentele de pe mâneca iei s-au modificat. Totodată, decorul s-a amplificat de o parte și de alta a gurii cămășii cu câte două-trei râuri verticale cu elemente florale ce se repetau și pe spate. Motivele decorative și cromatica reflectau vârsta purtătoarei, statutul civil și ocazia la care era purtată. În Prahova, predominant este roșu, cu diferitele nuanțe (în funcție de vârsta purtătoarei) simbolizând vitalitatea și având un rol protector (culoarea roșie apără și păzește). Cu vârsta, acest roșu intens se transformă, ajungând la nuanțe de vișiniu, violet sau negru, în funcție de influențele zonei.
De asemenea, precizăm că zona etnografică Prahova prezintă trei subzone cu port popular ce se încadrează în tipologia portului cu fotă largă încutată, dar culori specifice fiecăreia. Astfel, în costumul caracteristic Văii Prahovei predominante sunt culorile roșu și negru. Pe Valea Teleajenului se evidențiază mai multe culori, fiind incluse şi galbenul, albastrul deschis, verdele deschis. Iar pe Valea Doftanei sub influența Transilvaniei, predomină culoarea neagră atât la fotă, cât și în broderiile cămășilor.
Referindu-ne exclusiv la elementele decorative prezente pe cămașa prahoveană, începând cu prima decadă a secolului al XX-lea, extrem de vizibile și ușor de identificat sunt reprezentările fitomorfe: vrejuri, frunze, flori, fructe, ghirlande, buchete, coronițe. Dintre acestea, vrejul viței-de-vie a fost un motiv preferat în ornamentica tradițională din Prahova, fiind o formă de reprezentare a pomului vieții. Alte compoziții ornamentale cusute pe cămășile femeiești și bărbătești de sărbătoare sunt florile, reprezentate singular sau alcătuind ghirlande, buchete sau coronițe. De la începutul secolului al XX-lea, o mare răspândire a cunoscut-o trandafirul. Acestuia i se alătură motivele florale ce redau albăstrele, garoafe, frunze de tei, crini, regina nopții, maci, nalbă.
 Muzeograf, Ioana Constantin

 

Fotografii din:
Colecția de port popular a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

 Bibliografie selectivă:

·  Secoșan Elena, Petrescu Paul, „Portul popular de sărbătoare din România”, Editura Meridiane, București, 1984

·  Bâtcă Maria, „Costumul popular românesc”, editat de Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, București, 2006

·  Tomida D. Ecaterina, „Cusăturile și broderiile costumului popular din România”, Editura Tehnică, București, 1972

·  Ghinoiu Ion (coord.general), „Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român”, volumul V, Dobrogea, Muntenia, Editura Etnologică, București, 2009

   

24 iunie - Ziua Universală a Iei

Miercuri, 24 iunie 2020, în semn de profund respect pentru tradițiile și obiceiurile populare românești, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova și secțiile sale din județ vor celebra Ziua Universală a Iei:
 
Muzeul de Istorie şi Arheologie, Ploiești, str. Toma Caragiu nr. 10, tel. 0244 522 656
„Ce frumoasă eşti, măreaţă cămaşă, mândrIA Prahovei”, ediţia a VIII-a
 
Muzeul „Crama 1777”, Valea Călugărească,
str. Valea Largă, nr.139A, tel. 0244 235 470
„Sânziene, flori de leac”
 
Muzeul „Conacul Pană Filipescu” Filipeştii de Târg, nr.868, tel. 0244 389 480
Ziua Universală a Iei și Ziua Drapelului Național
Ecoul tricolor al portului și datinilor străvechi, ediția a IV-a
 
Muzeul de Etnografie al Văii Teleajenului, Vălenii de Munte,
str. George Enescu, nr. 3, tel. 0244 280 861
Expoziţie temporară: „Mândră ie românească”
Moment folcloric
 
Muzeul „Conacul Bellu” Urlaţi, str. Orzoaia de Sus nr. 12, tel. 0244 271 721
Expoziţie temporară: „Ia în fotografiile lui Alexandru Bellu”
 
Muzeul „Casa Domnească” Brebu, tel. 0244 357 731
„Tradiții ancestrale în ziua Sânzienelor și portul popular muntenesc”
 

 

 

 


   

Arheologia Văii Budureasca

Vă invităm să vizionaţi filmul "Arheologia Văii Budureasca"

Filmul reprezintă un omagiu adus arheologului Victor Teodorescu, fondatorul Rezervației Arheologice Budureasca și sufletul cercetărilor întreprinse în această zonă începând cu anul 1959, care astăzi ar fi împlinit 88 de ani şi prezintă istoricul cercetărilor și monumentelor arheologice identificate și cercetate în Valea Budureasca, important sit arheologic.

   

OMAGIU - ION LUCA CARAGIALE

„Eu nu scriu decât despre viața noastră ci pentru viața noastră, căci alta nu cunosc și nici mă interesează. Împrejurările prin care a trecut şi trece ţara asta a noastră îți întristează adânc sufletul, aşa că vă-ndemn la dragoste pentru patrie. Mă rog la Dumnezeu să vă facă vremuri mai bune la bătrâneţe. Dumnezeu să vă aibă-n pază! Fiţi sănătoşi şi veseli!” I.L.CARAGIALE
Cuvinte-testament, valabile şi acum, la 108 ani de la trecerea in eternitate a genialului nostru dramaturg!
Suntem convinsi, că de acolo, de Sus, dintr-o Stea, Maestrul ne zâmbeşte ...

Povestea urmaşilor lui Caragiale

Ion Luca Caragiale, marele nostru dramaturg, a avut cinci copii, povestea vieții sale putând fi rezumată sub titlul ”O viață furtunoasă”, parafrazându-i titlul piesei cu care a debutat la vârsta de 27 ani.

Ion Luca Caragiale, descris de către contemporanii săi drept „un impulsiv sentimental”, a avut o scurtă legătură amoroasă cu Maria Constantinescu, o tânără angajată a fabricii de tutun „Belvedere”.
Din această relație de scurtă durată a apărut primul născut al marelui dramaturg, Mateiu, în 26 martie 1885 (decedat 17 ianuarie 1936), pe care I.L. Caragiale l-a înregistrat imediat cu numele său.

Deși Ion Luca Caragiale și-a încheiat repede relația cu Maria Constantinescu și s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, dramaturgul nu și-a lăsat fiul în urmă. El s-a ocupat cu atenție de educația fiului său, un copil deosebit de inteligent și sensibil.
Marele dramaturg se simțea în largul lui atât în mijlocul elitelor culturale ale acelui timp, cât și printre mahalagiii și chefliii pentru care atunci, la fel ca și acum, bodega era cea de-a doua casă. Fiul său cel mare, însă, nu l-a moștenit.
Mateiu Caragiale nu a putut uita niciodată că a fost un copil din flori și a pretins întotdeauna, la limita nebuniei, că are strămoși aristocrați – acesta fiind și motivul pentru care, încă de mic, a fost atras de istorie și de heraldică.
Mateiu a încercat să îl convingă pe tatăl lui de această înrudire boierească pe care și-o dorea cu ardoare. Tatăl lui, însă, i-a luat în derâdere obsesia.
„Ce tot spui, mă? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar. Purta tava pe cap. De asta noi suntem turtiți în creștet!“, i-a răspuns, nemilos, dar onest, I.L. Caragiale, care era foarte mulțumit de condiția lui mic- burgheză.
Mateiu Caragiale nu a fost perturbat, însă, de adevărul pe care i l-a trântit în nas tatăl lui. La vârsta de 22 de ani, el a început să își semneze scrisorile adresate prietenilor din străinătate cu „Mathieu-Jean Caragiale, conte de Karabey“.
De altfel, după mulți ani, Mateiu Caragiale și-a numit tatăl, cu dispreț, „berarul, nevrednic, vulgar, cartofor, crai și bețiv“. El ar fi avut această răbufnire în perioada în care marele dramaturg s-a înscris în „Societatea Internațională a Chelnerilor”, deoarece spera să devină și unul dintre cei mai buni berari din București.
Mai târziu, Mateiu Caragiale a obținut victoria la care spera și și-a văzut împlinit visul de boierie. El s-a căsătorit în 1923, la vârsta de 38 de ani, cu Marica Sion, una dintre fiicele poetului Gheorghe Sion. Mireasa lui avea 63 de ani, dar Mateiu nu s-a încurcat în astfel de amănunte. Important a fost că în acest fel a devenit proprietar al unei moșii, deci, iată că a devenit „boier”.
Vădit încântat de noua lui situație, Mateiu Caragiale și-a făcut chiar și un stindard propriu, pe care l-a decorat cu o stemă heraldică imaginară desenată de el și pe care l-a înălțat pe un catarg, în fața conacului de pe moșie.
Mateiu Caragiale și-a compus și o deviză nobiliară: „Cave, age, tace” (Păzește, acționează, taci). Visul aristocratic al lui Mateiu s-a încheiat însă brusc, în 17 ianuarie 1936, odată cu moartea sa neașteptată, în urma unui accident vascular cerebral.
George Călinescu i-a făcut o descriere malițioasă lui Mateiu Caragiale, menționând că părea „un majordom în concediu”.

„Se putea vedea, acum câțiva ani, trecând prin Piața Sfântul Gheorghe un bărbat care, prin înfățișarea lui atrăgea numaidecât atenția. Bărbatul, cam între 40-45 de ani, era drept, părea solid și osos, dar nu gras. Fusese probabil mai slab și acum, prin vârstă, căpătase acea demnitate de volum a oamenilor maturi. Fața rasă era contractată prin lăsarea mușchilor obrajilor în jos, într-o morgă solemnă. Pentru anotimp, era învederat insuficient îmbrăcat, deși se vedea că nu lipsa ci dorința menținerii unei ținute uniforme determina această alegere. Purta pe cap un melon, așezat rigid, ca un semi-țilindru iar pe corp un pardesiu sau un demipalton ușor. Ghetele subțiri, încheiate corect dar anacronic cu nasturi, călcau de-a dreptul pe zăpadă. Melonul și demipaltonul băteau în verdele lucrurilor prea vechi, lustruite, deși ținuta omului era de o corectitudine înțepată, de mare gală. Contrastul dintre acest om ciudat și restul trecătorilor era atât de izbitor încât te gândeai, pe dată, la un boier scăpătat, inadaptabil, la unul dintre acei aristocrați arheologici și plini de ceremonii care înfruntă mucegaiul anilor (…). Totuși, ceva nu admitea această ipoteză. Deși cu o privire cultă, rafinată, omul era prea rigid în protocolul mersului său ca să fie un aristocrat pursânge. În lăsarea în jos a fălcilor sale era o afectare rece. Nu puteai să nu te gândești la unul din acei servitori bătrâni, ei înșiși cu arbore genealogic, unul dintre aceia care sunt luați de vulg drept stăpâni. Părea un majordom în concediu”, este decrierea pe care Călinescu i-a făcut-o fiului cel mare al lui Ion Luca Caragiale.
Mateiu Caragiale a rămas cunoscut pentru „Craii de Curtea- Veche”, un roman unic în literatura română. Despre această carte, George Călinescu spunea că este un „amestec gros de expresii măscăroase, de impulsiuni lascive, cu conștiința unei eredități aventuroase și tulburi, totul purificat și văzut de sus, de o inteligență superioară”.

Următoarele născute în ordine cronologică au fost Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), pe care marele dramaturg Ion Luca Caragiale, le-a avut cu soția sa Alexandrina Burelly și pe care le-a îngropat când acestea erau mici copile.

Cel de-al doilea fiu al lui Ion Luca Caragiale, Luca Caragiale, cunoscut și ca Luchi, s-a născut pe 3 iulie 1893, din căsnicia marelui dramaturg cu Alexadrina Burelly. El a avut o carieră ca scriitor și traducător, dar viața lui s-a încheiat mult prea devreme.


Luchi a fost fiul preferat care, spre deosebire de Mateiu, nu trebuia să facă mare efort pentru a se face iubit. Alături de familia lui, Luchi a văzut mai multe țări din Europa începutului de secol XX, țări precum Franța, Elveția, Austro-Ungaria și Italia. Apoi, s-a stabilit în Germania, la Berlin.
În jurul anul 1909, Luca Caragiale și-a început studiile în particular, avându-l ca profesor, printre alții, pe Panait Cerna. Marele dramaturg Ion Luca Caragiale a avut un rol important în educația fiului său, insuflându-i opinii politice de stânga.
Luchi și tatăl lui au făcut călătorii în nordul Germaniei, pe coasta Mării Baltice și în Danemarca. Până ca tatăl lui să moară, cei doi s-au întors în țară să vadă locurile natale și au petrecut o vacanță la Sinaia.
Ca scriitor, Luca Caragiale a aparținut simbolismului, parnasianismului și literaturii moderniste.
În anul 1915, la trei ani de la moartea tatălui său, Luca Caragiale s-a întors în țară împreună cu mama și sora lui, Ecaterina.
Tânărul Luca Caragiale și-a făcut debutul în timpul Primului Război Mondial, atunci când Vechiul Regat al României se afla în perioada de neutralitate. La 14 mai 1916, Luca a publicat cel mai cunoscut poem al său "Triptic Madrigalesc" în revista literară Flacăra.
Inspirat de propria amintire a șederii la Sinaia a scris „Dintr-un oraș de munte: Meditații” în care va alcătui o imagine unitară a toamnei și a începutului iernii, percepute prin angoasa ce pune stăpânire pe existența poetului; imagini cu o ușoară tușă bacoviană stau alături de propria-i viziune asupra relației om-natură.
Așa cum tatăl său a fost prieten cu teoreticianul marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea, Luca a fost apropiat al familiei Dobrogeanu-Gherea. El s-a căsătorit cu Fany (fiica deputatului „Sașa" Alexandru Dobrogeanu-Gherea), și apoi a făcut un parteneriat cu Ioan Dobrogeanu-Gherea (cel de-al doilea fiu al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea), scriind primul și singurul roman, „Nevinovățiile viclene”.
După ce în 1916 România a intrat în război de partea Antantei, la sfârșitul anului următor sudul țării avea să fie ocupat de trupele Puterilor Centrale. Luca a petrecut mult timp în Bucureștiul ocupat de trupele germane implicându-se în treburile administrației colaboraționiste, formată din rândurile Partidul Conservator. În octombrie 1917, Luca a fost șef de cabinet pentru Virgil Arion, Ministrul Culturii.
În iunie 1918, Luca Caragiale a luat decizia controversată de a se alia cu susținătorii Puterilor Centrale. Se pare că a fost influențat mai mult de gândirea politică a fratelui său, Mateiu Caragiale.
Romanul „Nevinovățiile viclene”, dedicat tuturor iubirilor adolescentine, a fost publicat în revista Viața Românească în anul 1920, cu puțin timp înainte de moartea lui Luchi. Nu se poate discerne în ce anume a constat contribuția fiecăruia în parte dintre cei doi coautori: Ion Luca Caragiale și Ionel Dobrogeanu-Gherea.
În același an, Luchi Caragiale a publicat un articol important în Ideea Europeeană – „ Amintiri despre Caragiale”. Apoi, chiar în ultimul său an de viață, în 1921, Luchi Caragiale a publicat și primul său volum de versuri, „Jocul oglinzilor”.
Luchi Caragiale a murit pe 7 iunie 1921, la 28 de ani încă neîmpliniți, răpus de complicațiile pe care i le-a dat o pneumonie.

Ecaterina Logadi și criticul Barbu Cioculescu i-au publicat ulterior romanul „Nevinovățiile viclene” și volumul de versuri „Jocul oglinzilor”, abia în 1967, respectiv 1972.

Ecaterina Logadi, singurul copil al lui Ion Luca Caragiale care a avut o viață lungă.
Ecaterina Caragiale, căsătorită Logadi, după numele ultimului soț, a fost copilul lui Ion Luca Caragiale care a trăit cel mai mult, până la vârsta de 93 de ani. Ea a fost fiica marelui dramaturg și a soției sale, Alexandrina Burelly, născută la 30 mai 1894.
Fiica lui Ion Luca Caragiale, căreia i se mai spunea Tuski și uneori Kothinka, s-a remarcat în ipostaza de memorialistă, după ce a creionat un manuscris interesant. Lucrarea cuprinde amintirile ei despre marele dramaturg și despre familia lor.
Despre tatăl ei, Ecaterina Caragiale a scris doar în cuvinte de laudă, spre deosebire de fratele ei vitreg, Mateiu Caragiale.
Unul dintre fragmentele manuscrisului ei sună așa: „Până la sfârșitul vieții, tata a rămas cu o tinerețe care făgăduia să dăinuiască îndelung. Spiritul și vioiciunea lui erau intacte. El păstrase același entuziasm pentru ceea ce prețuia și aceeși revoltă pentru ceea ce dezaproba. Mai presus de toate păstrase acea veselie izvorâtă din străfundul firii lui și pe care o răspândea proaspătă și nesecată. A fost aparent sănătos până în ultima clipă, și viață i s-a încheiat așa cum și-a dorit: fără boală, fără suferință, desigur cu seninătatea și armonia perfectă a cugetului său: «Pot să mor liniștit că n-am scris nimic de care să-mi fie rușine»".
În lucrarea ei, Ecaterina Logadi a amintit și o perioadă mai puțin fericită din viața ei de familie – un timp în care Ion Luca Caragiale era nevoit să vândă cărți din biblioteca lui pentru a avea ce pune pe masă.
„Ne-am mutat apoi în str. Sculpturii 20, într-o casă ursuză, cu chirie mai mică. Aici tata era mereu supărat. Într-o noapte de viscol s-a prăbușit cu zgomot asurzitor tot geamlâcul marchizei, iar frigul s-a năpustit dușmănos în casa posacă. Mama mi-a spus mai târziu că, la acea epocă, deși tata era în plină putere de creație, o duceau destul de greu. Lipseau multe în casă și mai cu seamă banii. La un timp nu aveam nici pentru masă, și uneori mama aștepta istovită să vină tata cu banii obținuți din vânzarea unor cărți din bibliotecă. Mama suporta eroic acele lipsuri și nu se plângea niciodată. Peste un an ne-am mutat. De data asta în str. Berzei, și ne-am fi mutat încă de mai multe ori dacă nu am fi plecat din țară”, a scris Ecaterina Logadi.
Ea a amintit și că familia ei s-a stabilit la Berlin, după care au făcut o călătorie în Europa, vizitând mai multe țări, în condiții modeste. Ecaterina Logadi a menționat cu acest prilej că marelui dramaturg îi plăceau schimbările și că se plictisea repede de același decor.
„La Berlin, unde ne-am mărginit să schimbăm doar cinci locuințe în nouă ani, ne-am mutat mai rar, dar am schimbat odăile mai des. Când dormeam cu tata singur, când dormeam eu cu mama, când mă culca în sufragerie, în fine, toate combinațiile ce se puteau face în cele câteva încăperi ale ultimei sale locuințe din Insbruckerstrasse. Tatii îi plăceau schimbările și se plictisea repede de același decor. O întâmplare l-a despovărat pentru o vreme pe tata de grija zilei de mâine. Am plecat cu toții într-o lungă călătorie în străinătate, colindând mai multe țări din Europa, după un itinerar minuțios alcătuit de tata. Această călătorie, făcută totuși în condiții modeste, i-a adus tatii uitarea amărăciunilor și decepțiilor avute până atunci în țară. Timp de un an, într-un ritm precipitat, am văzut Austria, Italia, Elveția, Franța, Olanda și Germania”, a mai scris Ecaterina Logadi.
Ecaterina a avut un singur fiu, pe Vlad Geblescu, tatăl său fiind Vasile Geblescu, fiul moșierului Constantin Ioniță Geblescu. La 5 mai 1921 se naște la București, în casa părinților din str. General Lahovary 8. În 26 decembrie se pronunță sentința de divorț dintre Ecaterina Caragiale și Vasile Geblescu. Prin aceiași sentință, Vlad este încredințat mamei ”pentru creștere și îngrijire”. În 1939, absolvent al Liceului ”Spiru Haret”, Vlad Geblescu e înmatriculat ca student la Facultatea de Drept, a Universității din București. În 1942 Ecaterina Logadi, născută Caragiale, va face o cerere, astfel încât numele fiului său să fie schimbat din Geblescu în Caragiale.


În 1943, prin decretul nr. 3730 al Ministerului Justiției, publicat în Monitorul Oficial nr. 21, din 26 ianuarie s-a încuviințat ca dl. Vlad Geblescu să poarte numele de Caragiale. În același an i se conferă Diploma de Licență în Drept, fiind apoi înmatriculat ca doctorand la Universitatea din Geneva, din semestrul de iarnă 1943-1944. Din 1949, Vlad se stabilește la Paris. Se stinge din viață în 31 august 2006, la vârsta de 85 de ani, fiind înmormântat în cimitirul din localitatea Busset - Franța.

Conservator,
ing. Monica Bostan

   

Pagina 10 din 79