Maiorul Ştefan Curculescu - 1919

La 26 septembrie 1916, prin Decretul Regal nr. 2968, regele Ferdinand I instituia cea mai înaltă decoraţie de război a statului român, ordinul „Mihai Viteazul”, pentru a recompensa eroismul manifestat pe câmpul de luptă. Deşi acest decret a fost operant încă de atunci, trei luni mai târziu, la 21 decembrie 1916, prin Înaltul Decret nr. 3249, Ferdinand I promulga Legea pentru înfiinţarea ordinului militar de război „Mihai Viteazul”, prin care se rectifica vechiul text de instituire. Conform acestei legi, ordinul avea trei clase şi era conferit „exclusiv pentru fapte excepţionale de război ofiţerilor care s-au distins în faţa inamicului”. Printre ofiţerii români care au avut onoarea de a li se acorda acest ordin în cursul anului 1917 s-a numărat şi Ştefan Curculescu din Regimentul 32 Infanterie „Mircea”.
Acesta s-a născut la 25 decembrie 1887 în satul Călugăreni, plasa Cricov-Podgoria, judeţul Prahova. Clasele primare le-a urmat la Fulga, unde domicilia împreună cu părinţii săi, Niculae şi Elena, iar cele secundare la Liceul „Sf-ţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, pe care l-a absolvit în anul şcolar 1906-1907. La 1 noiembrie 1908 era încorporat la Regimentul 6 Călăraşi din Ploieşti, dar în aceeaşi zi avea să fie mutat în cadrul Regimentului 32. În perioada martie - iulie 1909 îl găsim elev anul I la Şcoala T. T. R., pentru ca în intervalul iulie 1909 - iulie 1910 să urmeze cursurile Şcolii Militare de Infanterie din Bucureşti, la absolvirea căreia a fost înaintat la gradul de sublocotenent şi repartizat Regimentului „Mircea” nr. 32, cu garnizoana la Ploieşti. Încă din primii ani ai carierei sale militare, Ştefan Curculescu a dat dovadă de un înalt simţ al datoriei, achitându-se cu conştiinciozitate de toate însărcinările primite. Aprecierile comandanţilor săi reflectă acest lucru, ofiţerul fiind considerat chiar de către g-ralul Radian, comandantul Brigăzii 9 Infanterie, drept „unul dintre cei mai destoinici din Regimentul Mircea Nr. 32”.
În timpul campaniei din Bulgaria, din vara anului 1913, a comandat Compania a 8-a din cadrul Batalionului II al Regimentului, arătând multă grijă faţă de unitatea sa şi de materialul încredinţat. Tot în anul 1913, locotenentul Curculescu a urmat cursurile Şcolii Speciale de Infanterie, unde s-a clasat al 73-lea din 128. Întrucât demonstrase reale calităţi de conducere şi pentru că se dovedise a fi un ofiţer care trăgea foarte bine cu arma, a fost trimis la Şcoala de Tragere a Infanteriei, pentru a urma cursul de mitraliere (20 mai - 8 iunie 1914). Ca urmare a recomandării comandantului Şcolii, la revenirea în unitate i se încredinţează comanda companiei de mitraliere, calitate din care va face dovada pregătirii sale militare excepţionale, reflectată în modul în care îşi conducea şi administra compania şi în felul în care îşi instruia subalternii.
Decretarea mobilizării generale, la 15 august 1916, îl găseşte pe locotenentul Curculescu tot la comanda companiei de mitraliere, dotată cu doar patru mitraliere Maxim, un număr care se va dovedi insuficient în raport cu puterea de foc a inamicului. A participat la toate luptele din Transilvania, unitatea aflată sub comanda sa făcându-se remarcată cu ocazia luptei de la Paloş, unde ofiţerul a şi fost rănit la 2 septembrie 1916, dar şi a luptelor date cu ocazia retragerii. În urma acestora, Ştefan Curculescu a fost avansat la gradul de căpitan, la 1 noiembrie 1916, şi decorat cu ordinul „Steaua României” cu spade în grad de cavaler „pentru că a apărat cu compania sa poziţia de pe Mateiaş şi a luptat la Adânca cu bravură, aducând mari servicii trupelor din vecinătate”.
Ofiţerul avea să participe la eroicele lupte de la Mărăşeşti în perioada 24 iulie - 3 august 1917, când Regimentul 32 „Mircea” s-a acoperit de glorie pe poziţiile de la Străjescu, Moara-Roşie şi Valea Jugastrului. După ce în luptele date la 25 iulie Regimentul a suferit grele pierderi, cifrate la 39 de ofiţeri (morţi, răniţi şi dispăruţi) şi 2065 trupă, la 26 iulie, din efectivul rămas, s-a format un batalion pus sub comanda căpitanului Curculescu, la care s-a adăugat, în 27 iulie, şi batalionul de marş adus pe front sub comanda căpitanului Mărgăritescu. În foaia calificativă de campanie a căpitanului Curculescu, comandantul Regimentului 32, colonelul Constantin Penescu, referindu-se la activitatea acestuia din timpul luptelor de la Mărăşeşti, consemna: „În seara zilei de 27 iulie 1917 a contraatacat cu Batalionul de sub comanda sa puternicele forţe inamice ce înaintau prin viroaga din Pădurea Călieni, reuşind a-i face imposibilă înaintarea şi împingându-le mult înapoi. În ziua de 28 iulie, la atacul general, cu tot focul ucigător al cuiburilor de mitralieră din pădure Cota 59 întreţinut puternic de inamic, a putut progresa, câştigând teren, cu toate că dreapta sa (Div. 9-a) nici nu a putut porni la atac. În zilele următoare şi-a menţinut intacte poziţiunile ce ocupase cu Batalionul său, cu toate atacurile puternice date de inamic. În timpul acestor lupte, căpitanul Curculescu a făcut dovadă deplină a unui distins ofiţer şi conducător tactic”. După grelele lupte date în perioada 27 - 30 iulie, batalionul căpitanului Curculescu trece în rezervă de sector în seara zilei de 30 iulie, fiind înlocuit de un batalion din Regimentul 9 Infanterie. În perioada 2-5 august ofiţerul a fost numit provizoriu la comanda Regimentului, după ce comandantul acestuia, maiorul Constantin Malamuceanu, căzuse prizonier. Regimentul 32 a fost trecut în rezerva Brigăzii 28 Infanterie şi a ocupat poziţie în partea de sud-vest a satului Cosmeştii din Vale până la data de 4 august când a primit ordin să se pună în marş spre satul Ţepul de Sus, pentru refacere.

Ofiţerii Batalionului I din Regimentul 32 „Mircea“, comandant Ştefan Curculescu (x) -1918

La 6 august 1917, M. S. Regele Ferdinand, însoţit de A. S. R. Principele Carol, a vizitat resturile Diviziei a 5-a pe platoul de la Ţepul de Sus. Regimentul 32 „Mircea” i-a fost prezentat Suveranului de către căpitanul Ştefan Curculescu care a fost decorat, cu această ocazie, cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a „pentru vitejia şi avântul cu care în noaptea de 27/28 iulie 1917, cu batalionul său a atacat pe vrăjmaş punând stăpânire pe podul de cale ferată de pe Valea Şusiţei. S-a distins la 29 iulie 1917, când a interzis inamicului să înainteze prin golul de 3 km. ce se produsese la aripa stângă a unei Divizii vecine, până când au sosit trupe proaspete în ajutor”. Pentru faptele sale de vitejie şi la propunerea comandantului Regimentului care considera că ofiţerul a probat pe câmpul de luptă că poate conduce un batalion în situaţiile cele mai dificile, la 1 septembrie 1917 a fost înaintat la gradul de maior. Ştefan Curculescu avea să fie decorat pentru eroismul său şi de statul francez cu ordinul „Legiunea de Onoare” în grad de cavaler, aşa cum rezultă din Brevetul eliberat de Cancelaria Ordinelor, prin care Regele Ferdinand îl autoriza pe bravul ofiţer a purta însemnele acestui ordin. Din august 1917 până în martie 1918, a luat parte la reorganizarea şi instruirea Regimentului, precum şi la operaţiunile defensive de pe sectorul Mărăşeşti, în calitate de comandant al Batalionului I. Până la demobilizarea armatei, din mai 1918, a participat cu Regimentul la operaţiunile desfăşurate în Basarabia care aveau ca scop asigurarea vieţii şi avuţiei populaţiei autohtone contra bandelor de tâlhari, escortarea coloanelor de militari ruşi, asigurarea pazei căilor de comunicaţii, a depozitelor făcute de statul român, a liniilor telefonice şi telegrafice.

La 10 mai 1919, Ştefan Curculescu a fost mutat în cadrul Regimentului 97 Infanterie, cu garnizoana la Sighişoara, în care a activat timp de un an de zile, pentru ca ulterior să fie numit comandant al Batalionului 5 Etape „Horia”, cu garnizoana la Odorhei (mai - octombrie 1920). La începutul lunii octombrie 1920 a fost mutat, pentru o scurtă perioadă, în cadrul Regimentului 92 Infanterie, cu garnizoana la Orăştie, iar ulterior a fost detaşat o lună de zile (octombrie - noiembrie 1920) la Compania 5 Etape, în calitate de comandant al acesteia, unde a avut ca misiune constituirea mormintelor eroilor de război. În tot acest timp cât a activat în cadrul altor unităţi, Curculescu a continuat să-şi afirme frumoasele sale calităţi morale şi solidele cunoştinţe militare şi a dovedit că, pe lângă faptul că este un bun camarad care se îngrijeşte neobosit de trupă şi de ofiţerii din subordine, este şi apt pentru a conduce o garnizoană, aspecte consemnate de comandanţii săi.
Revenit la finele anului 1920 în cadrul Regimentului 32, a continuat să activeze până în 1928 la comanda Batalionului I, ulterior şi a Batalioanelor II şi III. Din această postură s-a remarcat ca unul dintre cei mai disciplinaţi şi energici ofiţeri, riguros în executarea ordinelor şi însărcinărilor primite. Unităţile aflate sub comanda sa au fost foarte bine cotate la toate inspecţiile dar şi cu ocazia manevrelor pe garnizoană sau pe corp de armată. Apreciat de comandanţi şi dornic să-şi îmbogăţească cunoştinţele în domeniul militar este trimis să urmeze cursul Şcolii de infanterie a carelor de luptă la Târgovişte (decembrie 1921) şi cursul de informaţii al ofiţerilor superiori (august-septembrie 1922). La 1 iulie 1927 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel, an în care s-a distins din nou ca un ofiţer cu rezultate dintre cele mai bune în instruirea unităţii sale, compania de mitraliere din cadrul Batalionului său obţinând locul I la concursul de tragere pe Divizie. În 1928 s-a licenţiat în drept, după ce, cu începere din anul 1924, fusese numit din oficiu ca judecător la Consiliul de Război al Corpului 5 Armată.
După ce a activat aproape 21 de ani în cadrul Regimentului 32 „Mircea”, la 1 octombrie 1932, Ştefan Curculescu era numit la comanda Batalionului 7 Vânători de Munte „Tribunul Ion Buteanu”. Pe parcursul celor doi ani cât a îndeplinit această funcţie Curculescu a continuat să se afirme ca un ofiţer superior capabil, conştiincios, disciplinat, cu solide cunoştinţe profesionale. A condus în foarte bune condiţii şi cu foarte bune rezultate şcoala ofiţerilor în corp şi şcoala instructorilor. Colonelul Ştefan Curculescu s-a distins şi cu ocazia manevrelor regale din toamna anului 1934 când a primit aprecieri elogioase din partea superiorilor săi. Comandantul Corpului Vânători de Munte, g-ralul de divizie Mihai Todicescu, nota: „La manevrele regale colonelul Curculescu a dat probe de pricepere şi de pregătire tactică solide, care împreună cu celelalte calităţi ostăşeşti ale sale fac din el un distins şi de valoare ofiţer superior de infanterie şi comandant de corp aparte!”. Ca urmare a recomandărilor superiorilor săi, la 1 octombrie 1934 i s-a încredinţat comanda Grupului 5 Vânători de Munte, pe care o va deţine timp de doi ani. În această perioadă a continuat supravegherea şi pregătirea pentru război a ofiţerilor şi a trupei din batalioanele aflate în componenţa Grupului 5 V. M., dovedind o bună experienţă practică în organizarea şi conducerea exerciţiilor de luptă.
În baza solicitării sale de a fi mai aproape de familie, începând cu 1 octombrie 1936, colonelul Curculescu a activat la conducerea Subinspectoratului Pregătirii Premilitare de pe lângă Cercul de Recrutare Prahova, unde a lucrat cu devotament la îndeplinirea îndatoririlor sale de conducător al instrucţiei premilitare. Aprecierile elogioase ale şefilor ierarhici superiori aveau să fie însoţite şi de propunerile de admitere a ofiţerului la cursul de comandament şi la cel de general.
După izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Ştefan Curculescu a fost numit, cu începere de la 27 septembrie 1939, la comanda Brigăzii 27 Infanterie. În timpul retragerii din Basarabia a contribuit la evacuarea şi restabilirea moralului trupei, iar în calitate de delegat al Corpului II Armată în comisia mixtă nr. 12 româno-sovietică, însărcinată cu supravegherea evacuărilor din Basarabia pe podul de la Ungheni, Curculescu a refuzat cu demnitate să semneze, la 3 iulie 1940, procesul verbal întocmit de delegaţii sovietici în care nu se menţiona atitudinea ostilă a forţelor sovietice. Colonelul Curculescu avea să ia parte şi la evacuarea teritoriului cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena, fiind însărcinat în perioada 6 - 11 septembrie 1940 cu supravegherea ariergărzii Diviziei, în cursul retragerii de la Oradea la Cluj, sarcină de care s-a achitat foarte bine.
La 7 ianuarie 1941 a fost trecut în rezervă pentru limită de vârstă. Plecarea sa din rândurile ofiţerilor activi a lăsat, aşa cum consemna comandantul Diviziei 27 Infanterie, „unanime regrete în toată Divizia, fiind de toţi ascultat şi respectat”.
De la sfârşitul lunii ianuarie 1941 şi până în octombrie 1943, colonelul în rezervă Ştefan Curculescu a fost concentrat în calitate de comandant militar al Uzinelor de armament „Concordia” din Ploieşti, funcţie din care s-a ocupat de luarea tuturor măsurilor necesare pentru organizarea şi executarea pazei întreprinderii şi pentru prevenirea acţiunilor de sabotaj.
Ştefan Curculescu a fost căsătorit cu Ştefania Bercovici şi împreună au avut un fiu, Mircea. În anii 1988 şi 1991, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova a achiziţionat de la acesta din urmă o serie de piese şi documente care au aparţinut tatălui său: pelerina de cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”, uniforma de ofiţer al Regimentului 32 „Mircea” - ţinuta de gală, 11 brevete, decrete şi diplome regale, fotografii, un pistol Steyr şi o puşcă Mannlicher.
Personalitate mai puţin cunoscută a istoriei militare româneşti, colonelul Ştefan Curculescu, pe parcursul întregii sale cariere, a făcut dovada unor calităţi specifice unui ofiţer cu un înalt simţ al onoarei şi datoriei faţă de ţară, demonstrate pe timp de pace dar mai ales pe timp de război.

Muzeograf Adrian STAN

Sâmbătă, 15 august  2020, Muzeul „Casa Domnească”, com. Brebu, jud. Prahova, secţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova; va fi deschis pentru vizitare, în intervalele orare 9.00 – 12.00 şi 13.00 – 17.00 (în intervalul 12.00 – 13.00 se desfăşoară igienizarea spaţiului expoziţional).

Vizitarea muzeului se va face cu respectarea următoarelor măsuri:
- purtarea măştii (medicală/nonmedicală) pe toată durata vizitei, inclusiv pentru copiii cu vârsta de peste 5 (cinci) ani;
- Termometrizarea non-contact a vizitatorilor – Vizitatorii care refuză verificarea temperaturii nu vor avea acces în spațiile expoziționale;
- Igienizarea mâinilor cu soluție dezifectantă/gel antibacterian, puse la dispoziţie de către muzee;
- Igienizarea încălţămintei utilizând covorul dezinfectant amplasat la intrarea în muzeu;
- Accesul la standul muzeului, pentru achitarea biletelor, se permite doar după îndeplinirea condițiilor prezentate mai sus;
- Respectarea circuitului de vizitare unidirecţional stabilit în interiorul sălilor de expoziţie, precum şi indicaţiile personalului de supraveghere şi ale serviciului de pază.

Celelalte secţii muzeale vor avea următorul program:

Primii cinci ani de independență, au constituit pentru România, din punct de vedere al relațiilor internaționale, o experiență dură. Concluzia pe care trebuiau să o tragă oamenii politici români, era aceea a unei alianțe suficient de puternice pentru a putea face față presiunilor din exterior, mai ales după cum fusese tratată România în problema Dunării.
În aceste împrejurări, România se vede nevoită să adere la „Tripla Alianță”, care era formată din Germania, Austro-Ungaria și Italia.

Opțiunea politică a României spre Tripla Alianță apare pe deplin justificată, chiar dacă au existat mari probleme între România și Austro-Ungaria, privind tentativele de asimilare ale românilor din Transilvania, ea reprezentând singura alternativă. Nu a însemnat însă, abandonarea sprijinului luptei românilor din Transilvania, ci consolidarea statului existent deja, crearea unei baze de pe care să se poată înfăptui în viitor desăvârșirea unității naționale. Tratatul va fi încheiat pe 18 octombrie 1883, fiind valabil pe o perioadă de cinci ani. A fost reînnoit în anul 1907 și 1913.
În articolul doi al tratatului se stipula obligația pentru Austro-Ungaria de a acorda ajutor României în cazul în care aceasta ar fi fost atacată; Monarhia Dualistă obținea și ea sprijin în cazul în care ar fi fost atacată de unul din statele limitrofe României: Imperiul Țarist, Serbia sau Bulgaria.
Reorientarea politicii externe românești a evoluat pe măsură ce interesele naționale intrau în contradicție cu cele ale Austro-Ungariei, în Balcani. Emanciparea popoarelor din această zonă și lupta comună împotriva Imperiului Otoman, a degenerat în urma amestecului Dublei Monarhii, care urmărea expansiunea aici. În aceste condiții România nu mai putea rămâne în alianță cu Puterile Centrale în orice condiții.
După atentatul de la Sarajevo 28 iunie 1914, când arhiducele Franz Ferdinand și soția sa ducesa Sophie Albina Chotek au fost uciși, Austro-Ungaria s-a considerat victimă și a întreprins „acțiunea de pedepsire” a Serbiei, fără însțiințarea în prealabil a guvernelor Italiei și României, țări cu care era aliată prin tratat. Odată cu declanșarea războiului, Austro-Ungaria a trecut la presiuni diplomatice asupra guvernului României, pentru a intra în război alături de Puterile Centrale, dar tratatul reînnoit în 1913, avea un caracter defensiv.
De mai mult de un deceniu, I.C. Brătianu, inițiase reorientarea politicii externe românești în sensul intereselor fundamentale ale împlinirii idealului național al unității naționale. Aceste interese nu puteau fi realizate alături de Austro-Ungaria, sub dominația directă a căruia se aflau românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina. Interesul național intra în contradicție flagrantă cu alianța încheiată în 1883 cu Puterile Centrale.
În aceste condiții, Consiliul de Coroană de la Sinaia din 3 august 1914, declară neutralitatea României. Guvernul român nu a dorit însă o neutralitatea definitivă pentru că la 27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei.

Manager interimar,
Muzeograf Mihai Dumitrache