Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
înfiinţat în anul 1955 prin strădania ctitorului muzeelor prahovene, prof. Nicolae Simache, este astăzi o prestigioasă instituţie de cultură, care prin cele 17 secţii muzeale deschise publicului, valorifică expoziţional, ştiinţific şi cultural-educativ, creaţii materiale şi spirituale din patrimoniul prahovean, naţional şi universal.

"Muzeul trebuie sa fie o şcoala de istorie a gustului - şi, mai mult - trebuie sa fie nu numai la dispozitia oricui, dar sa întinda mâna catre oricine, pentru a-l atrage, a-l retine cât poate mai mult."

PROIECT EDUCAŢIONAL

"Scrisul este pictura vocii." ♦ Voltaire

Vă prezentăm cartea poştală realizată de Gabriela Alexandra Anghelache, elevă în clasa a XI-a A la Colegiul Naţional "Ion Luca Caragiale" Ploieşti, în cadrul proiectului educaţional "Caligrafia - arta scrisului".




   

Ocupația germană a Munteniei noiembrie 1916-noiembrie 1918

În urma campaniei militare dezastruoase din vara și toamna anului 1916 armata și autoritățile române au fost obligate să evacueze teritoriul Munteniei, capitala București fiind abandonată fără luptă deși orașul era apărat de o centură de fortificații alcătuită din 18 mari forturi. La data de 22 noiembrie 1916 generalul von Mackensen îi cere generalului Anghelescu ca în 24 de ore să-i predea orașul, refuzul urmând să atragă un puternic bombardament de artilerie. Armata germană intră în București prin Calea Griviței, iar vice-primarul Titus Popovici este oficialul român care predă orașul trupelor germane, care sunt întâmpinate de membri ai coloniei germane din București. Soldații români care mai rămăseseră în oraș sunt sfătuiți să predea armele pentru a preveni represaliile din partea armatei germane. Trupelor de ocupație germane li-se vor adăuga și unități militare bulgare și otomane, iar hotelurile Bulevard, Capșa și Athene Palace devin sedii ale armatelor de ocupație. Germanii introduc un regim strict de ocupație, cu numeroase rechiziții de alimente. O mărturie a acelor vremuri ne-a lăsat-o scriitorul Constantin Bacalbașa care consemnează că: ,,Intrarea trupelor germane în București se aseamănă cu intrarea unei haite de lupi flămânzi. Cea dintâi mișcare a lor este să se repeadă asupra alimentelor. Rechizițiile privesc nu numai alimentele, ci și casele, automobilele, trăsurile, lumina electrică este redusă la 1 kw pe săptămână pentru o singură persoană, pe străzi iluminatul este redus și tramvaiele electrice sunt suspendate. La începutul anului 1917 sunt introduse cartele alimentare, rația fiind de 400 gr. de pâine și 200 gr. de carne pe săptămână de persoană; la începutul lunii aprilie rația de carne a fost diminuată la 150 gr. pe săptămână pentru fiecare persoană. Personalitățile intelectuale care nu plecaseră din București și care nu manifestaseră simpatii față de Puterile Centrale sunt arestate: C. Cantacuzino, Ion Pillat, Constantin Rădulescu-Motru, Mina Minovici. Pentru a rezolva necesitățile cerute de efortul de război, germanii au început să rechiziționeze cupru și arama, fapt ce i-a determinat pe preoți și călugări să ascundă clopotele bisericilor, iar pentru a salva acoperișurile Bisericii Domnești de la Curtea de Argeș și a Mitropoliei din Târgoviște prelații sunt nevoiți să intervină pe lângă generalul von Mackensen. Trupele bulgare au sustras din colecțiile Academiei Române un număr important de documente slave, iar în februarie 1918 un grup de soldați bulgari au furat moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștiului. Pentru a preveni o revoltă a populației, autoritățile germane recuperează relicvele care sunt înapoiate și depuse în Catedrala Mitropolitană. Ocupația germană a Munteniei nu a fost altceva decât un jaf bine organizat al cărui scop îl constituia susținerea efortului de război al Germaniei, în perioada noiembrie 1916 - noiembrie 1918 fiind sustrase din teritoriul ocupat 2,3 milioane tone de alimente și nutreț, 100.000 de vagoane cereale, păstăi, pește, săpun și 1,4 milioane tone țiței. Însuși generalul von Mackensen a recunoscut amploarea jafului afirmând: „N-aș vrea să fiu ministru de finanțe al României în perioada următoare, dar nici contribuabil român”. Înfrângerile suferite de armata germană pe Frontul de Vest, a obligat Germania să semneze armistițiul cu Antanta la 11 noiembrie 1918, act prin care Germania se obliga să evacueze toate teritoriile ocupate, astfel că la data de 1decembrie 1918 regele Ferdinand reintra în fruntea armatei în București.

Trupe germane defilând pe Calea Victoriei. În centrul imaginii este Casa Capșa.

 

Trupe germane în fața Casei Armatei (stânga) și Hotelului Capitol (dreapta).

Muzeograf Claudiu ROBE

   

TAKE IONESCU - 162 DE ANI DE LA NAŞTERE

Dumitru (Take) Ionescu s-a născut la 13 octombrie 1858 la Ploieşti, fiind cel de-al doilea băiat, din cei patru, al familiei Ionescu. Copilăreşte în acest oraş până la vârsta de 7 ani, după care familia se va muta în Bucureşti. Urmează cursurile Liceului „Sf. Sava”, obţinând nota 10 la examenul de bacalaureat. În 1875 pleacă la Paris. Aici va rămâne timp de şase ani şi îşi ia licenţa şi doctoratul în drept. Revine în ţară şi în 1881 se înscrie ca avocat în Baroul Ilfov, cazul care-i va aduce notorietate fiind procesul dintre Nicolae Blaremberg şi afaceristul San Marin când se remarcă datorită unei pledoarii scurte dar consistentă şi bine întemeiată.
 
 
Take Ionescu va intra în politică, în rândurile Partidului Naţional Liberal, ca urmare a apropierii de C. A. Rosetti şi a faptului că din 1883 colabora cu ziarul acestuia, „Românul”. Trecut pe listele electorale la Colegiul III Ilfov pentru Camera Deputaţilor, Take Ionescu va ţine numeroase cuvântări în împrejurimile capitalei, locuitorii mahalalelor poreclindu-l „Tăchiţă gură de aur”. Este ales deputat pentru prima dată la 26 de ani şi reales necontenit în legislaturile 1888, 1891, 1892, 1897, 1899, 1903. Se alătură disidenţei liberale condusă de Nicolae Fleva, pentru ca din 1891 să activeze în rândurile Partidului Conservator. În cadrul guvernărilor conservatoare este numit ministru al Instrucţiunii publice (1891-1895; 1899-1900), ministru de Finanţe (1900; 1904-1907) şi ministru de Interne (1913). El este cel care a avut ideea organizării Expoziţiei generale române din 1906, la 40 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului Carol, comisar general al acesteia fiind numit C.I.Istrati. În 1908 înfiinţează Partidul Conservator-Democrat.
După declanşarea Primului Război Mondial se pronunţă categoric în favoarea intrării României în război de partea Antantei în vederea eliberării Transilvaniei şi pentru făurirea României Mari. Între decembrie 1916 – ianuarie 1918, face parte din guvernul de colaborare liberalo-conservator Ion I. C. Brătianu-Take Ionescu, pentru ca apoi să desfăşoare la Paris, în calitate de preşedinte al Consiliului Naţional al Unităţii Române, o vastă activitate pentru susţinerea de către opinia publică şi guvernele occidentale a unirii.
Revine în ţară în 1919 şi face parte din guvernul Averescu. În calitate de ministru de Externe, a perfectat alianţa cu Polonia şi a pus bazele Micii Înţelegeri (1921), o alianţă regională între România, Iugoslavia şi Cehoslovacia care avea la bază Pactul Societăţii Naţiunilor şi care prevedea ca cele trei state membre să acţioneze pentru menţinerea păcii, respectarea Tratatului de la Trianon şi acordarea de ajutor reciproc în cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei.
Timp de o lună de zile (decembrie 1921 – ianuarie 1922) a fost prim-ministru al României. Moare la Roma, la 21 iunie 1922, în urma unei crize de angină pectorală. Avea să fie înmormântat, la 1 iulie, la Mânăstirea Sinaia.
Muzeograf Adrian STAN

   

Monumente și însemne memoriale de pe Valea Teleajenului dedicate eroilor Primului Război Mondial

„Neamul devine etern prin cultul eroilor.ˮ ♦ Nicolae Iorga

Monumentele sunt efigii ale memoriei naționale. Din cele mai vechi timpuri, omul a simțit nevoia de a conserva memoria colectivității din care făcea parte, de a păstra vie amintirea strămoșilor și a faptelor acestora. Numele celor care s-au jertfit pentru neam, acoperind-se de glorie, sunt scrise cu dalta pe plăci de marmură spre a fi exemplu urmașilor și care să le veșnicească pomenirea.
În județul Prahova a existat și există o tradiție de respect pentru monumente, ca lecții perene de istorie. În întreg județul sunt peste 250 de monumente și însemne memoriale în piatră, bronz sau lemn, 55 dintre ele fiind ridicate în memoria celor care și-au dat viața în Primul Război Mondial. În numai trei ani de lupte (1916-1919), peste un milion de români au murit sau au fost răniți. Nu a fost oraș, comună sau sat de pe pământ prahovean care să nu fi avut morți, răniți sau dispăruți. Spre exemplu, din orașul Băicoi și-au dat jertfa un număr de 124 de militari, din comuna cu toponimul parcă predestinat pentru jertfe de sânge, Sângeru, peste 150 iar din satul meu natal, Măneciu-Pământeni, și-au pirdut viața 110 fii ai satului.
Un rol deosebit de important, în ceea ce privește, ridicarea unui număr reprezentativ de monumente și însemne memoriale pe pământ prahovean l-a avut marele nostru istoric, Nicolae Iorga. Prin implicarea directă a istoricului, la data de 4 mai 1920, prin Decretul de Lege nr. 1693, s-a instituit în România „Ziua Eroilorˮ. Aceasta urma să fie sărbătorită, an de an, de ziua Înălțării Domnului, adică la 40 de zile după Sfintele Sărbători de Paști. La numai un an de la instituirea acestei mari sărbători de suflet a poporului român, Nicolae Iorga a organizat o dezbatere pe tema „Zilei Eroilorˮ în timpul Universității Populare de Vară la Vălenii de Munte. Savantul a insistat, printre altele, pe necesitatea adunării de pe câmpurile de luptă, din văioage, din câmpii și de pe crestele Carpaților, a rămășițelor pământești ale jertfiților neamului din timpul războiului pentru reîntregire națională și așezarea lor în cimitire simple sau de onoare, ca și de obligația de suflet a urmașilor, a românilor de bine de a înălța în amintirea eroilor în curțile bisericilor, la încrucișări de drumuri și pe fostele câmpuri de luptă, monumente și însemne memoriale pe care să se înscrie cuvinte întru slava lor, dar și numele celor dispăruți în aprigele încleștări.
Ulterior, pentru a se face și mai convingător cu cele spuse la acea dezbatere încărcată de un înalt fior patriotic, Nicolae Iorga, scrie poezia intitulată „Nu ne uitațiˮ. Respectiva creație poetică a avut un larg ecou în rândurile oficialilor vremii din orașe, comune și sate, a asociațiilor și societăților culturale și patriotice, a familiilor eroilor și cetățenilor.

Noi suntem mulţi: e codrul plin
De noi e plin muntele tot,
În şiruri crucile se ţin
Pe gropi ce nu se mai socot.
...............................................................
Români am fost când am luptat,
Până la urmă, neclintit,
Creştini suntem, că am iertat,
Dormind acuma liniştit.
Şi după câte le-am făcut,
Noi mai simţim un singur dor,
Al celor care s-au trecut
Şi n-au văzut isprava lor.
Şi fiindc-am fost tot ce v-am fost
Când ne-am făcut al vieţii rost,
În bucuria voastră, fraţi,
Nu ne uitaţi!”.

Monumentele și însemnele memoriale din Prahova au ceva mai special și mai rar întâlnit în alte zone ale țării, și anume inspirațiile și pornirile din suflet, pline de căldură și de sensibilitate, cu care prahovenii au conceput înscrisurile sau inscripțiile de pe plăcile comemorative. Iată câteva exemple: „Ne închinăm luptătorilor pentru întregirea neamului și sfânta lor jertfă o cinstim și mărim.ˮ¬ - pe troița eroilor din orașul Azuga; „A-ți luptat cu vitejie, / Pentru al patriei onor, / Și murind a-ți dat viață, / Unui mândru viitor ... ˮ - pe obeliscul din comuna Brazi; „Nu puneți la uitare, / Pe cei cu credință Țărei, / Luptând pentru a Țărei înălțare, / Au făcut o Românie Mareˮ - pe obeliscul din comuna Florești; „O, nu te teme țara mea, / Cu brațul meu te-am apăra!ˮ - pe obeliscul din satul Măneciu – Ungureni.
În orașul Vălenii de Munte, lângă Casa memorială a lui Nicolae Iorga, în parcul central se înalță Panteonul eroilor din cele două războaie mondiale, construit din inițiativă locală. Este o lucrare impunătoare și deosebit de valoroasă din punct de vedere al realizării artistice. Arhitecții care l-au conceput au fost deosebit de inspirați și de originali. Pe o platformă în mai multe trepte, de formă pătrată din beton, se ridică patru coloane înalte de 5 metri, care se unesc în terminație într-o cupolă deschisă, de formă octogonală. La intrarea în panteon, pe un mic soclu, se află așezate un număr de opt cuburi din piatră, placate cu marmură iar deasupra lor o cruce din marmură albă. Forma octogonală și cele opt cuburi au o semnificație cu totul deosebită. Ele reprezintă unirea liberă a tuturor provinciilor din spațiul românesc: România Mare înfăptuită în anul 1918.



În comuna Izvoarele, sat Homorâciu, se înalță măiestos Monumentul eroilor din Primul Război Mondial, construit din inițiativă cetățenească, cu sprijinul oficialităților locale și județene, și a preotului din sat. Monumentul, impunător ca înfățișare, se numără printre cele mai reușite opere comemorative de război de for public din Prahova, fiind creația sculptorului Ion Vidali din Ploiești. Monumentul are în vârf un bust cu chipul unui militar, redat cu pușca ținută cu ambele mâini. Chipul cu casca pe cap, degajă hotărâre, putere și demnitate. Sub bust este un steag faldat și frunze de ștejar. Inscripțiile dedicative sunt: „Vouă, eroilor din Homorâciu. 1916-1919ˮ și „Pe aici nu se trece!ˮ



În comuna Măneciu, sat Măneciu – Pământeni, se află Obeliscul dedicat eroilor din Primul Război Mondial, a fost construit din inițiativă cetețenească în anul 1923. În partea superioară este așezat un vultur masiv din bronz, cu aripile întinse, care simbolizează biruința.



În satul Măneciu – Ungureni se află Obeliscul dedicat eroilor din Regimentul 32 Mircea. A fost ridicat de bravii ostași ai Regimentului 32 Mircea, unitate care s-a acoperit de glorie pe câmpul de la Mărășești. Monumentul are formă paralelipipedică, a cărei sobrietate impresionează. Pe plăcuțele lui de marmură, roase de-a lungul vremii de vânt și ploi, stă scris: „Regimentul Mircea Nr. 32, sentinelă neadormită la hotarul Țării saleˮ iar pe o alta: „Oferit de ofițeri și trupă comunei Măneciu – Ungureni – 10 mai 1916ˮ.

„E bine să-i vorbești unui popor de oamenii lui mari.ˮ ♦ Nicolae Iorga

Muzeograf, Mihaela VOICEA
Muzeul Memorial ”Nicolae Iorga” Vălenii de Munte
   

ZIUA HOLOCAUSTULUI

La data de 9 octombrie, prin Hotărârea de Guvern nr. 675 din data de 5 mai 2004, în România se comemorează Ziua Holocaustului, data aleasă fiind una cu semnificație deoarece în ziua de 9 octombrie 1941 începe deportatea evreilor din Bucovina în Transnistria. Holocaustul din România se înscrie în contextul general al evenimentelor antievreiești desfășurate în perioada celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945). Holocaustul, eveniment care face referire la exterminarea fizică a aproximativ 6 milioane de evrei europeni, a fost precedat de o serie de măsuri antievreiești în special în Germania. La data de 15 septembrie 1935 sunt emise Legile de la Nurnberg ,legi prin care evreii germani își pierd cetățenia, evenimentul fiind urmat la data de 9 noiembrie de pogromul supranumit Noapte de Cristal când numeroase proprietăți și sinagogi aparținând evreilor germani sunt devastate sau incendiate. România avea, conform recensământului din 1930, o comunitate de 700.000 de evrei una dintre cele mai mari din lume fapt ce determină o retorică antievreiască acerbă propagată în special de partide precum Garda de Fier și Partidul Național Creștin. În timpul guvernării Goga –Cuza (decembrie 1937-februarie 1938) s-a adoptat prima legislație antievreiască din România, decretul-lege 169/22 ianuarie 1938 privind revizuirea cetățeniei evreilor, decret prin care 250.000 de evrei își pierd cetățenia română. În timpul guvernării Ion Gigurtu (iulie-septembrie 1940) la data de 8 august este emis decretul-lege nr. 2650 prin care evreii sunt împărțiți în trei categorii în funcție de vechimea dobândirii cetățeniei, sunt excluși din diferite slujbe și funcții publice, sunt interzise căsătoriile mixte. În perioada septembrie 1940-ianurie 1941 România s-a proclamat Stat Național-Legionar, în tot acest timp desfășurându-se o amplă campanie de confiscare a proprietăților evreiești prin intermediul Comisiei Naționale de Românizare. Legislația antievreiască a fost urmată și de pogromuri sângeroase cum sunt cele de la Galați (30 iunie 1940), Dorohoi (1 iulie 1940), București (21-23 ianuarie 1941) evenimente soldate cu sute de victime din rândurile evreilor. După intrarea României în război (22 iunie 1941) autoritățile române alături de unități ale armatei germane au desfășurat la Iași în zilele de 29 -30 iunie cel mai sângeros pogrom desfășurat pe teritoriul României, pogrom în urma căruia au fost uciși 14.000 de evrei. După eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei de către armatele germane și române au avut loc noi masacre în aceste teritorii soldate cu mii de victime evreiești. Guvernul Ion Antonescu (septembrie 1940-august 1944) hotărăște ca în teritoriul situat între râurile Nistru și Bug să se înființeze lagăre de concentrare pentru populația evreiască deportată. În acest teritoriu denumit Transnistria aflat sub administrație românească s-au creat lagăre în localitățile Bogdanovka, Vapniarca, Acmecetca, lagăre în care evreii au murit de foamete boli, epuizare sau execuții sumare. În lagăre au fost deportați evrei originari din Bucovina Basarabia, dar și evrei din Moldova, Muntenia și Transilvania la aceștia adăugându-se și evreii ucrainieni din Transnistria. Începând cu luna octombrie a anului 1942 deportările în masă în Transnistria vor înceta, iar pe parcursul anului 1943 mii de evrei se vor întoarce în România. Alături de evrei în Transnistria au fost deportați și un număr de 24.000 de romi din care 11.000 vor muri. În lagărele din Transnistria au murit aproximativ 238.000 de evrei (120.000 evrei români și 118 000 evrei ucrainieni). După război cei implicați în politica de exterminare a evreilor români au fost judecați și condamnați pentru crime de război și crime împotriva umanității. Trebuie menționat și faptul că numeroși români au salvat de la moarte evrei, printre aceștia numărându-se Regina–Mamă Elena care a ajutat la repatrierea evreilor și în special a orfanilor evrei din Transnistria, Traian Popovici primarul orașului Cernăuți care a salvat aproximativ 20.000 de evrei de la deportare sau prințul Constantin Karadja care în calitate de diplomat a salvat 50.000 de evrei de la deportare și exterminare. Toți românii care au salvat evrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au primit titlul de Drepți între Popoare.








 
 

Muzeograf, Claudiu ROBE
   

PROIECT EDUCAŢIONAL

Dacă e joi, e caligrafie!
Vă prezentăm cartea poștală realizată de Stan Ionuț Alexandru, elev în clasa a XI-a A la Colegiul Național „Ion Luca Caragiale”, Ploiești, în cadrul proiectului educațional „Caligrafia - arta scrisului”.




   

FOTOGRAFII DIN PATRIMONIUL MUZEULUI JUDEŢEAN DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE PRAHOVA - COLECŢIA FILIP ELENA

În anul 2010 patrimoniul instituţiei noastre s-a îmbogăţit substanţial printr-o serie de achiziţii, donaţii şi dăruiri. Între acestea, un loc important, credem noi, îl ocupă cele 48 de fotografii achiziţionate de la d-na Filip Elena din Ploieşti, care fac subiectul articolului de faţă. Din informaţiile furnizate cu amabilitate de domnia sa, am aflat că acestea au aparţinut lui Theodor Ioan, negustor ploieştean, deputat şi senator de Prahova. Ele s-au păstrat în familia acestuia până când au ajuns în posesia d-nei Filip de la cumnata sa, al cărei soţ a fost unul dintre nepoţii lui Theodor.
În marea lor majoritate fotografiile datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar restul din primul sfert al secolului XX. Din punct de vedere al formatului şapte sunt tip „cabinet portrait”, 39 tip „carte de visite” şi două tip „carte poştală” şi provin atât din ateliere fotografice din străinătate cât şi din România. Dintre atelierele străine le menţionăm pe următoarele: Disdéri, Nadar, Charles Reutlinger, Ferdinand Mulnier, Charles Jacotin - Franţa, Giacomo Brogi, H. Le Lieure - Italia, Joseph Albert, C. Brasch, Oscar Rothe - Germania, Ludwig & Viktor Angerer, Fritz Luckhardt - Austria. Atelierele fotografice de pe teritoriul actual al României sunt reprezentate de: Samuel Herter şi Leopold Adler - Braşov, Joseph Kózmata - Brăila, Franz Mándy şi Hermann Leon - Bucureşti, Johann Tiedge, Joseph Kestler şi Al. Ionescu - Ploieşti. Cercetarea acestor fotografii ne-a oferit prilejul identificării unora dintre persoanele reprezentate, personalităţi marcante ale istoriei politice, militare şi culturale europene.
În noiembrie 1854, fotograful André Adolphe Eugène Disdéri patenta fotografia „carte de visite”. Denumirea se datora dimensiunilor sale reduse (cca. 10,5 x 6,5 cm.), asemănătoare cu cele ale unei cărţi de vizită. Noul procedeu permitea realizarea mai multor portrete ale aceluiaşi subiect pe un singur clişeu de sticlă, ceea ce se traducea printr-o multiplicare mult mai uşoară. Acest format a avut un mare succes la public şi datorită preţului scăzut, fapt ce a determinat o folosire îndelungată a acestuia, până în preajma Primului Război Mondial. Impactul introducerii acestuia a fost evocat în memoriile sale de celebrul fotograf francez Nadar: „Apoi, ce lovitură, apare Disderi, cu cartea de vizită care-ţi oferă, la 20 de franci, 12 portrete, când până atunci plăteai 50 sau 100 de franci pentru unul singur. A fost un moment de derută. Dar trebuia să mergi în pas cu lumea sau să renunţi”. Totodată, acest format permitea fotografilor realizarea unor venituri substanţiale prin multiplicarea şi comercializarea portretelor suveranilor, militarilor şi oamenilor politici importanţi, scriitorilor şi, nu în ultimul rând, vedetelor scenei artistice, fie că vorbim de teatru, balet sau operă.
O astfel de fotografie, realizată în atelierul din Paris al lui Charles Jacotin, îl înfăţişează pe Patrice de Mac-Mahon, duce de Magenta, mareşal al Franţei, preşedinte al celei de-a Treia Republici Franceze.
 

 
Alt mareşal şi pair al Franţei, Boniface de Castellane, este reprezentat într-o fotografie realizată în atelierul parizian al lui Disdéri, situat pe Boulevard des Italiens, nr. 8.
 
 
Aici îşi stabilise Disdéri atelierul încă din anul 1853, cel mai mare din Paris, care funcţiona pe două etaje. Într-o fotografie realizată în atelierul altui fotograf parizian celebru, Charles Reutlinger, figurează cântăreaţa de operă Adelina Patti.
 
 
Reutlinger, care deţinea exclusivitatea portretelor acesteia, s-a numărat printre cei ale căror fotografii „carte de visite” au avut mare căutare la public, astfel că în anul 1873 ajunsese să deţină un catalog cu peste 1300 de personalităţi ale vieţii publice şi artistice, repertoriate în funcţie de nume şi de profesie. O altă personalitate, care apare într-o fotografie realizată în atelierul lui Ferdinand Mulnier din Paris, este Alexandre Dumas - fiul.
 
Mariia Surovshchikova-Petipa, prim-balerină a Teatrului Imperial din Sankt-Petersburg, este portretizată în fotografia realizată la Berlin în atelierul H. Lehmann & Co.
 
 
Alte două poze îi înfăţişează pe poeţii germani Friedrich Gottlieb Klopstock şi Johann Wolfgang von Goethe. Prima dintre acestea, realizată în atelierul berlinez al lui William Sophus, este o reproducere a unui tablou pictat de Ernst Hader;
 
 
a doua, realizată în atelierul Steinberger & Bauer din Frankfurt pe Main, este o reproducere a unei litografii care-l înfăţişează pe Goethe tânăr.
 
 
Pe lângă veniturile obţinute prin comercializarea pe scară largă a fotografiilor cu personalităţi, mai toţi fotografii doreau să beneficieze şi de recunoaşterea oficială a talentului şi notorietăţii lor prin obţinerea titlului de „fotograf al Curţii”. Exista o adevărată competiţie între aceştia pentru adjudecarea, înaintea celorlalţi confraţi de breaslă, a mult râvnitului titlu. Printre cei cărora li s-a şi acordat s-au numărat Joseph Albert şi fraţii Ludwig şi Viktor Angerer, din atelierele cărora dispunem de două fotografii.
Prima dintre acestea, realizată în atelierul din München al lui J. Albert, este o reproducere a tabloului realizat în 1865 de pictorul german Ferdinand von Piloty, care îl înfăţişează pe Ludwig al II-lea, rege al Bavariei între anii 1864 - 1886.
 
 
Investirea unui nou suveran reprezenta un bun prilej pentru mulţi de a-şi îmbogăţi propriile colecţii de fotografii format „carte de visite”, lansate cu ocazia unui astfel de moment istoric important. Elocventă în acest sens este ştirea inserată în nr. 3 din 15 aprilie 1864 al ziarului „Amicul familiei”, potrivit căreia peste 8000 de fotografii cu noul personal al Curţii Regale bavareze fuseseră comandate de către public fotografului regal în decursul a numai două zile. Joseph Albert era fotograf al Curţii Regale din Bavaria (din 1857) şi al Curţii Imperiale ţariste, aşa cum apare litografiat şi pe cartonul suport al fotografiei, unde stemele celor două state sunt alăturate.
Cea de-a doua fotografie, care îl înfăţişează pe Nikola I Mirkov Petrović-Njegoš, prinţ şi rege al Muntenegrului (1910 - 1921), provine din atelierul fraţilor Angerer din Viena.
 
 
Născuţi la Malaczka, ambii au activat o perioadă în cadrul armatei imperiale. Ludwig, de profesie farmacist, avea să fie repartizat în această calitate trupelor austriece care au ocupat Ţara Românească în timpul războiului Crimeii. Pasionat de fotografie, va imortaliza pe plăcile fotografice primele imagini panoramice ale Bucureştiului. În 1857 demisionează din armată şi se mută la Viena unde îşi deschide un atelier fotografic, făcându-se repede remarcat şi apreciat datorită calităţii portretelor realizate. Întrucât mulţi dintre clienţii săi făceau parte din înalta societate sau erau chiar membri ai Casei Imperiale, a devenit unul dintre cei mai importanţi portretişti din capitala Imperiului Habsburgic. Urmarea firească a constitutit-o conferirea titlului de fotograf al Curţii Imperiale, la 24 decembrie 1860. Cei doi fraţi aveau fiecare propriul atelier, dar, din 1872 sau 1873, vor lucra împreună sub sigla „L. & V. Angerer”, parteneriat ce a durat doar un an din cauza agravării stării de sănătate a lui Ludwig, care s-a şi retras din activitate.
O altă fotografie a unui suveran european este aceea a lui Napoleon al III-lea, preşedinte al Republicii franceze şi Împărat al Franţei, ce apare alături de soţie şi de fiu.
 
 
Această fotografie este de fapt un fotomontaj realizat de către un fotograf britanic neidentificat, ce datează din perioada exilului în Marea Britanie, când familia a locuit în satul Chislehurst, la reşedinţa Camden Place.
În cadrul acestei colecţii, alte şapte fotografii provin din atelierele fotografice germane. Trei din atelierul lui C. Brasch, pictor şi fotograf berlinez, premiat la expoziţiile organizate la Berlin (1865) şi Viena (1873), aşa cum este precizat pe verso-ul cartoanelor litografiate, a patra din atelierul lui Ernst Pflanz din Marienbad, datată „iulie 1870”. Alte două, tip „cabinet portrait”, sunt fotografii post-mortem, gen de fotografie destul de întâlnit în secolul al XIX-lea, realizate în atelierul lui Oscar Rothe din Dresda. O altă fotografie „cabinet portrait”, datată „24 august 1878”, înfăţişează palatul din Karlsruhe şi este opera unui fotograf neidentificat.
 
 
Merită menţionată, de asemenea, o fotografie realizată în atelierul parizian al lui Nadar (numele său real era Gaspard-Félix Tournachon), unul dintre cei mai celebri fotografi ai secolului al XIX-lea. Fotografia, tip „carte de visite”, datează din anii 1871 - 1878, determinare posibilă datorită adresei înscrisă pe spatele acesteia, „Rue D' Anjou nr. 51”. Aici îşi mutase Nadar atelierul în anul 1871, care a fost condus, până în 1873, de soţia sa, Ernestine. Din 1874 atelierul avea să fie manageriat de fiul lor, Paul. Presupunem că femeia înfăţişată în această fotografie este Maria, a doua soţie a lui Theodor Ioan.
 
 
Pe lângă munca cotidiană desfăşurată în atelier, unii fotografi treceau „graniţele” acestuia pentru a lua instantanee cu zonele sau clădirile cele mai reprezentative din oraşele în care îşi desfăşurau activitatea sau pentru a fotografia diverse opere de artă, pe care le comercializau locuitorilor, dar mai ales turiştilor aflaţi în vizită. Unul dintre aceştia, care s-a specializat în realizarea unor astfel de instantanee fotografice, a fost italianul Giacomo Brogi, din al cărui atelier florentin dispunem de două fotografii, una tip „cabinet portrait”, cealaltă „carte de visite”. Brogi, care practica fotografia din 1856, şi-a deschis primul atelier la Florenţa, în 1860. I s-a acordat titlul de „fotograf al Împăratului”, atât de către Victor Emmanuel cât şi de Umberto I, după ce oferise fiecăruia dintre ei un album cu vederi luate în Palestina, în 1862, la locurile sfinte. În 1863 edita „Dei soggetti artistici”, un prim album cu reproduceri ale unor opere de artă. Intuind potenţialul turistic al oraşelor italiene, generator de venituri substanţiale, îşi va deschide o serie de sucursale în câteva dintre acestea: Roma, Neapole, Sienna. Cele două fotografii achiziţionate de muzeul nostru au litografiată pe verso medalia obţinută în anul 1871 la Expoziţia de la Forli. Fotografia tip „cabinet portrait” înfăţişează Loggia dei Lanzi din Florenţa, iar fotografia tip „carte de visite” reproduce tabloul pictat de Fra Bartolomeo, care-l înfăţişează pe călugărul dominican Girolamo Savonarola.
 
 
O altă fotografie „carte de visite”, ce provine dintr-un atelier neidentificat din Roma, imortalizează sculptura „Ariadna dormind”, aflată la Vatican. Alte trei fotografii de acelaşi format, ce reprezintă monumentele funerare ale familiilor Pallavicini, Minelli şi Gandolfi, toate datate „1 martie 1876”, provin din atelierul „Fotografia dell' Emilia” din Bologna, care avea o sucursală şi în Ravenna.
Theodor Ioan este imortalizat într-o fotografie realizată în atelierul lui H. Le Lieure din Roma.
 
 
Francez de origine, Henri Le Lieure de l'Aubepin s-a stabilit în Italia în anul 1859, deschizându-şi un prim atelier la Torino, ulterior un altul şi la Roma.
Alte două fotografii provin din atelierele lui Goldstein & Szerdahelyi şi Brunhuber Géza, ambele din Budapesta.
Şi atelierele fotografice vieneze sunt reprezentate de Pokorny & Reuter (două fotografii) şi Fritz Luckhardt (o fotografie). Una dintre fotografiile realizate în atelierul Pokorny & Reuter îl reprezintă pe Traian Horia Pop, poet şi gazetar, redactor al Gazetei Transilvaniei.
 
 
Femeia portretizată în fotografia din atelierul lui Luckhardt, figurează şi în aceea care provine din atelierul lui Nadar.
 
 
Născut în 1843 la Kassel, în Germania, Luckhardt se stabileşte la Viena în 1865, unde, doi ani mai târziu, îşi deschidea atelierul fotografic. S-a făcut remarcat extrem de repede prin portretizarea membrilor înaltei societăţi, iar în 1870 i s-a conferit titlul de fotograf al Curţii Imperiale. Între 1871 - 1887 a îndeplinit funcţia de secretar al Societăţii Fotografice din Viena, dar a rămas, în acelaşi timp, membru şi al altor societăţi fotografice, precum cele din Berlin şi Frankfurt. Recunoaşterea talentului său venea şi din partea altor fotografi celebri. Numele lui, alături de cel al lui Walter Damry din Liége, figurează pe unele cartoane fotografice din atelierul lui Nadar (inclusiv pe fotografia din acest atelier menţionată anterior) drept „corespondent” al acestuia în Viena. Acelaşi Nadar îl enumera printre „precursorii fotografiei” demni de a fi menţionaţi, numindu-l „maestrul maeştrilor”.
În continuare vom prezenta fotografiile realizate în atelierele de pe actualul teritoriu al ţării noastre. Trei dintre acestea, tip „carte de visite”, provin din atelierul lui Samuel Herter din Kronstadt [Braşov], care era situat pe Johannis Neugasse, la nr. 643. Născut în 1830 la Pfeffingen (Germania), Herter s-a stabilit în Transilvania în anul 1846. Primul atelier fotografic l-a deschis în Sibiu, unde apare semnalat la 1853. În acelaşi an se mută la Braşov, unde va practica în paralel pictura şi fotografia, până în 1879. Prima dintre acestea îl reprezintă pe Theodor Ioan, menţionat anterior.
 
 
A doua, datată „5/17 octombrie 1873”, îl înfăţişează pe Ioan N. Ciurcu, librar şi editor braşovean,
 
 
iar cea de-a treia pe Gheorghe Dima, compozitor şi dirijor născut în Scheii Braşovului.
 
 
Tot dintr-un atelier braşovean, cel al lui Leopold Adler, dispunem de alte două fotografii, una tip „carte de visite”, cealaltă „cabinet portrait”. În prima dintre acestea, datată „16/28 iunie 1886”, este portretizat G. M. Zănescu, negustor din Braşov, iar a doua înfăţişează o pereche de tineri, soţ şi soţie. Leopold Adler, născut la Praga în 1848, avea să se stabilească la Braşov în 1868. O perioadă a lucrat ca ucenic în atelierul lui Carl Bömches, pentru ca din 1875 să îşi deschidă propriul atelier fotografic.
 
 
O altă fotografie este realizată în atelierul lui Josef Kózmata din Brăila, în timp ce alte patru provin din atelierele Hermann Leon şi Franz Mándy din Bucureşti. Fotografiile din atelierul lui H. Leon, ale cărui producţii de slabă calitate erau de regulă copii după originalele realizate de alţi fotografi, sunt reproduceri ale unor tablouri care îi înfaţişează pe domnitorii Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe Caradja şi Barbu Ştirbei. Cele din atelierul lui Mándy înfăţişează două persoane neidentificate, un bărbat şi o femeie. Franz Mándy s-a născut în Budapesta, la 5 octombrie 1846, şi nicidecum în 1848. Şi-a început activitatea de fotograf la Bucureşti, în asociere cu fratele său Johann. Firma „J. Mandy & Co.”, cu atelierul pe Calea Mogoşoaiei nr. 21, la parterul casei Hristudor, a funcţionat până în 1879, an în care Johann s-a mutat la Râmnicu-Vâlcea. Franz Mándy va rămâne cu atelierul aici până în 1881, când şi-l va muta în Piaţa Teatrului, lângă cofetăria Fialkowsky. Impozanta casă, în valoare de peste 300.000 de lei, era sediul celui „mai mare şi mai important stabiliment de fotografie din ţară”. La 10 mai 1880, prin brevetul nr. 117, i s-a acordat titlul de „fotograf al Curţei M. S. R. Doamnei”, ulterior devenind şi fotograf al Corpurilor legiuitoare. Foarte multe dintre fotografiile cu membrii familiei regale provin din atelierul său, la conducerea căruia, din 1900, şi-l asociase pe Etienne Lonyai.
Ultimele patru fotografii asupra cărora ne vom opri au fost realizate la Ploieşti, câte una în atelierele lui Johann Tiedge şi Al. Ionescu, iar celelalte două în atelierul lui Joseph Kestler. O femeie neidentificată face subiectul fotografiei realizată de Johann Tiedge.
 
 
Maghiar de origine, János Tiedge şi-a deschis primul atelier fotografic la Pesta. Pe la jumătatea deceniului şapte al secolului al XIX-lea se stabileşte în România. Va activa o perioadă la Craiova, iar ulterior la Ploieşti, până la începutul deceniului nouă. Numele său apare sub mai multe forme pe cartoanele fotografice: Johann Tiedge, Jean Tiedge, I. Tiedce. De la Ploieşti s-a mutat la Bucureşti, unde este semnalat în 1883 cu atelier pe Calea Victoriei nr. 11, ulterior la nr. 15. Fotografiile din atelierele J. Kestler şi Al. Ionescu înfăţişează, fiecare dintre ele, un copil. Merită semnalat faptul că pe cartoanele suport ale acestora este menţionată aceeaşi adresă, „strada Bucuresci (fosta casa Varga)”, ceea ce ne determină să afirmăm că unul dintre fotografi a achiziţionat de la celălalt atelierul foto.
Acest articol se doreşte a fi primul dintr-o serie care să aducă în atenţia specialiştilor şi a publicului larg fondul de fotografii şi clişee fotografice al muzeului, în mare parte inedit.
 
Muzeograf, Adrian STAN

BIBLIOGRAFIE:
• *** Direcţia Arhive Naţionale Istorice Centrale, Fond Casa Regală, dos. 77/1866
• *** Direcţia Arhive Naţionale Istorice Centrale, Fond Senat, dos. 4509/1892-1893
• *** Familia, anul XXIV, nr. 46 din 13/25 noiembrie 1888
• Antinescu Zaharia, „Autobiographia mea” séŭ un voiagiŭ în timp de 70 de ani. Prosa şi poesia, Stabilimentul grafic „Progresul”, Ploieşti, 1896
• Bădescu Emanuel, Franz Mandy, fotograful principesei Maria, în Revista Muzeelor (număr special dedicat Reginei Maria), Centrul de Pregătire Profesională în Cultură, Bucureşti, 2007
• Boia Lucian, Napoleon III cel neiubit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008
• Debie Carol Nicolae, O cronică ploieşteană. 1825-1974. Cartea a II-a • Muzica publică • 1866-1906, Ed. „Ploieşti-Mileniul III”, Ploieşti, 2006
• Hannavy John (editor), Encyclopedia of Nineteenth-Century Photography, volume 1, A-I Index, Ed. Routledge, New-York, London, 2008
• Ionescu Adrian-Silvan, Introducere în tehnica şi arta fotografiei din secolul al XIX-lea. Inventatori şi maeştrii, în Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie, vol. XXI, Muzeul Municipiului Bucureşti, 2007
• Ionescu Adrian-Silvan, Fotografi în România. 1840 - 1940, în Muzeul Naţional, vol. XX, Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti, 2008
• Nadar, Cînd eram fotograf, Compania, Bucureşti, 2001
• Savin Margareta, Ludwig Angerer, unul din primii fotografi ai Bucureştilor, în Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie, vol. VI, Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti, 1968
• Săvulescu Constantin, Cronologia ilustrată a fotografiei din România. Perioada 1834 -1916, Asociaţia Artiştilor Fotografi, Bucureşti, 1985
   

CONSIDERAŢII ASUPRA COLECŢIEI „CONVORBIRI LITERARE” DIN PATRIMONIUL MUZEULUI JUDEŢEAN DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE PRAHOVA

Revista ,,Convorbiri literare”, a fost fondată în anul 1867 de Societatea ,,Junimea’’ din Iaşi. Junimea a fost un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie culturală înfiinţată la Iaşi în primăvara anului 1864 (Zigu Ornea 1997, p.174), din iniţiativa unor tineri reîntorşi de la studii din străinătate, în frunte cu Titu Maiorescu (acesta impunându-se ca adevăratul conducător al grupării), Petre P.Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Teodor Rosetti (George Călinescu 1988, p.419). „Junimea” din Iaşi, scria Titu Maiorescu în 1890, a fost „…o adunare privată de iubitori ai literaturii şi ai ştiinţei, de iubitori sinceri.”(vezi Istoria literaturii române III. Epoca marilor clasici 1973, p.31).
Principalele obiective culturale ale societaţii Junimea au fost: educarea publicului - urmărită în primul rând prin „prelecţiunile populare”, începute în februarie 1864 şi continuate vreme de 17 ani, până în 1881 (vezi Istoria literaturii române III. Epoca marilor clasici 1973, p. 34) – conferinţe pe teme diferite ţinute de membrii Junimii în aula Universităţii din Iaşi, într-un stil academic (Iacob Negruzzi 1970, p. 14); realizarea unei limbi literare româneşti - ce a fost urmărită în studiile lui Titu Maiorescu în care acesta pleda pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, scrierea fonetică în locul celei etimologice, etc.; încurajarea literaturii originale româneşti - care s-a făcut prin publicarea în paginile „Convorbirilor literare” a unor opere valoroase aparţinând scriitorilor deja consacraţi: Vasile Alecsandri, cât şi prin descoperirea unor tineri scriitori talentaţi: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici (marii clasici ai literaturii române), etc.; combaterea formelor fără fond s-a făcut prin combaterea mediocrităţii şi a imposturii.
 
 
Asociaţia era bine organizată, având o tipografie proprie şi o librărie, ceea ce explică în bună parte atracţia exercitată asupra tinerilor. Fără existenţa tipografiei, Iacob Negruzzi nu ar fi îndrăznit să stăruiască în ideea de a se întemeia o revistă, iar ceilalţi junimişti nu ar fi acceptat propunerea. Aşa a apărut Convorbiri literare, în martie 1867, revistă care a fost, până în 1906, când scena a fost ocupată de „Viaţa românească”, cea mai importantă publicaţie literară din ţara noastră (Zigu Ornea 1997, p.211-212). Înainte de apariţia revistei Junimii, într-o cuvîntare I.Negruzzi spunea: „…se reclamă înfiinţarea unei reviste care să aibă scopul de a reproduce şi răspândi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice; de a se supune unei critice serioase operele ce apar din orice ramură a ştiinţei; de a da seamă despre activitatea şi producerile societăţilor literare, în special a celei din Iaşi şi de a servi ca punct de întâlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali...” (George Călinescu 1988, p.410). Adevărată instituţie a culturii române, „Junimea” a fost ani de-a rândul laboratorul de creaţie al celor mai de seamă scriitori, critici, savanţi ai timpului, care găseau în climatul reuniunilor „de lucru” sau în paginile Convorbirilor literare, o formă „deschisă” de comentare şi afirmare a propriilor opere (Istoria literaturii române III. Epoca marilor clasici 1973, p.92). În cadrul reuniunilor Junimii aveau loc seri literare, când se citeau compoziţii originale sau traduceri (poezii, nuvele, drame, comedii etc.) ce au fost publicate ulterior în Convorbiri literare. De exemplu dramaturgul I.L.Caragiale şi-a citit în salonul Junimii toate marile sale comedii (Zigu Ornea 1997, p. 398).
„Convorbiri literare” este revista cu cea mai lungă apariţie din literatura română – prin editarea ei între anii 1867-1944. Această publicaţie se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române deoarece ea a impus, încă de la apariţie, o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice .
 
 
Primul număr al revistei apare la 1 martie 1867, la Iaşi. Iacob Negruzzi a fost însărcinat de Junimea cu conducerea revistei, de care s-a ocupat timp de 28 de ani (1 martie 1867 - decembrie 1894), cu o vacanţă de la 1 septembrie 1888 la 15 martie 1889 (vezi Convorbiri Literare 1939, p.7). Urmărind viaţa „Convorbirilor literare”, la conducerea revistei s-au succedat personalităţi, precum: Nicolae Petraşcu (1 septembrie 1888 - 15 martie 1889), începând cu anul 1895, Negruzzi predă conducerea revistei unui comitet format din mai mulţi scriitori (Teohari Antonescu, Mihail Dragomirescu, N. Basilescu, P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, I.Al. Rădulescu, D. Evolceanu, I. Floru, F. Robin), de la 15 ianuarie 1900, Convorbirile va apare sub o nouă conducere formată din colaboratori vechi şi noi (Gr. Antipa, I. Bogdan, I.A. Brătescu-Voineşti, Simion Mehedinţi, A. Num, P.P. Negulescu, D. Onciul, E. Pangrati, I.A. Rădulescu şi alţii), Ioan Bogdan (1903-1906), Simion Mehedinţi (1907-1923), Al. Tzigara-Samurcaş (1923-1938), I.E. Torouţiu (1939-1944). (vezi Istoria literaturii române III. Epoca marilor clasici 1973, p. 34)
„Convorbirile literare” apar la început bilunar (la 1 şi 15 a fiecărei luni), în 16 pagini, într-un tiraj de 300 de exemplare, iar din anul 1874 revista apare lunar (la 1 al fiecărei luni).
Prin comparaţie cu programul coerent pe care îl formulase cu decenii în urmă „Dacia literară” (revistă apărută la Iaşi, în 1840, sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu; după primele trei numere, revista este suspendată din porunca domnitorului şi va mai apărea abia în 1859, în ediţia a doua), care debutase cu o rubricaţie fixă şi o politică culturală bine definită de la primul număr, Convorbirile puteau trece drept o iniţiativă modestă, amatoristă chiar. Revista nu este exclusiv literară, ea acordând un spaţiu important studiilor ştiinţifice şi general culturale, înscriindu-se în curentul epocii. Scopul revistei a fost: răspândirea spiritului de critică literară autentică, încurajarea literaturii naţionale şi combaterea imitaţiilor operelor străine. Astfel „Convorbirile literare” păstrează în cea mai mare parte urma activităţi „Junimii”, şi lectura atentă a revistei permite refacerea vieţii renumitei grupări literare şi a etapelor pe care le-a străbătut.
 
 
În activitatea revistei „Convorbiri literare” se conturează distinct două perioade. Prima perioadă 1867-1885, când revista apare la Iaşi şi este perioada de glorie absolută a revistei . În această perioadă sunt publicate în „Convorbiri literare”: poezii de Vasile Alecsandri (Pastelurile – publicate în Convorbiri în cea mai mare parte între 1868 şi 1869; Bărăganul, Tânăra creolă), Iacob Negruzzi (Mângâiere, Nepăsare, În zadar etc.), Vasile Pogor (Vedi grădina, Magnitudo Parvi, La o jună greacă etc.), Mihai Eminescu (publicate din 1870 - Venere şi Madonă, Epigonii, Mortua est!, Floare albastră, O,rămâi, Revedere etc. ; publicate după 1880 - Scrisoarea I, Scrisoarea II, Scrisoarea II, Scrisoarea III, Scrisoarea IV, Sara pe deal, Mai am un singur dor etc.), Alexandru Vlahuţă (debutează cu poezia „Cu-a ta mână...” în Convorbiri literare, an XIV, nr. 5, 1 august 1880; alte poezii publicate Dorul, şi mă-ntrebi..., Dor de ducă, Pentru ochii tăi răpit-ai...); nuvele şi naraţiuni de N. Gane (Fluerul lui Ştefan), Ioan Slavici (debutează în Convorbiri literare în 1871, cu comedia Fata de Birău; Popa Tanda, Scormon, Norocul, Budulea Taichii), M. Eminescu (Sărmanul Dionis, povestea – Făt-frumos din lacrimă), Ion Creangă (toate operele-poveşti, povestiri, nuvele şi amintirile lui sunt publicate în revistă), Vasile Alecsandri (Un episod din anul 1848, Călătorie în Africa); dramaturgie şi teatru ilustrată de piesele lui I. Negruzzi (Împăcarea), V. Alecsandri (Sânziana şi Pepelea, Fântâna Blanduziei, Ovidiu, Cucoana Chiriţa la Paris), I.L. Caragiale (publicarea integrală a pieselor lui Caragiale, începând cu „O noapte furtunoasă”, în 1879, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” în 1880, „Hatmanul Baltag” şi „O scrisoare pierdută” - 1884-1885), Bogdan Petriceicu Haşdeu (Răzvan Vodă, piesă cunoscută mai ales sub titlul Răzvan şi Vidra), Iacob Negruzzi (Împăcarea); studii şi critică literară şi ştiinţifică - cele mai spectaculoase fiind disputele filologice prilejuite de reforma ortografică pe care Titu Maiorescu le inaugurase prin studiul său „Despre scrierea limbii române”, urmate de cele ale lui Petre P. Carp, Alexandru Lambrior etc.; studii istorice cu valoare incontestabilă de A.D. Xenopol şi apoi Nicolae Iorga. Nu lipsesc din paginile revistei traducerile din marea literatură a lumii (Homer, Ovidius, Lamartine, Horaţiu, Gauthier, W. Shakespeare, Schiller, Goethe, Byron, Baudelaire şi mulţi alţii) şi nici literatura populară (pilde, povăţuiri, poveşti şi poezii). Nu trebuie omise nici scrisorile către V. Alecsandri ale prinţului Ghica (vezi Convorbiri Literare 1867, 1868, 1869, 1870, 1871, 1874).
Perioada ieşeană a Convorbirilor a fost una desăvârşită, iar în paginile revistei au aparut operele marilor clasici, precum şi ale altor personalităţi din primul rang în artă, ştiinţă şi cultură.
 
 
A doua perioadă 1885-1944, este o perioadă mai lungă şi lipsită de omogenitate .Transferată la Bucureşti, revista îşi schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetările istorice şi filozofice, dar cu toate acestea revista nu va atinge gradul de popularitate din primii 20 de ani. În perioada bucureşteană sunt publicate în Convorbiri: poezii de George Coşbuc care publică sporadic în Convorbiri literare (Nunta Zamfirei) – versiunea reprodusă în Convorbiri în 1890, cunoaşte o formă mai accentuată decât cea din revista „Tribuna” (revistă de cultură fondată de Ioan Slavici în 1884, apare la Sibiu), şi mai apropiată de cea pe care poetul o va publica în toate ediţiile antume ale volumului „Balade şi idile”, (La oglindă, Rea de plată, Nu-i ca ea, Gazel), Veronica Micle (Galathea) – admisă la Convorbiri în 1875 (vezi Istoria literaturii române III. Epoca marilor clasici 1973, p. 46), Duiliu Zamfirescu (Boul, Plouă, Curgea Siretul liniştit, Sărmanul vultur, Pe mare, Dona Clara etc.), I.A. Brătescu-Voineşti (La soare, La lună, Sonet, Sclava, Târziu, Zadarnic, Doi, Azi, Răzbunare, Cuvinte noi), A.C. Cuza (Te chiamă), M. Eminescu (Apari să dai lumină), Alexandru Vlahuţă (Nu ştiu...e melancolia, Lutul gânditor), A. Naum (Povestea vulpi ), Mihai Dragomirescu (Pe vârfuri plouă, Iubita mea, Dorinţa, Primăvara, În lume etc.), Carmen Sylva-regina Elisabeta a României (Generaţiei de azi), Demostene Botez (Cântarea mărgelelor de chilimbar), Nadeja Ştirbei-soţia lui Barbu Ştirbei (Ţara mea), Alexandru Bilciurescu (Nocturnă, Schiţă, Vânătoarea), Eugen Jebeleanu (Autoportret, Schimbare finală, Nelămurit); Elena Văcărescu (Îngemânări, Iubirei), Octavian Goga (Tristia), George Pallady (Năluca); memorii: Maria, regina României (Pagini din 1914, După războiu); nuvele şi naraţiuni de Ioan Slavici (Norocul, Purceluş cu coada şfredel), I.L. Caragiale (Grand Hotel ,,Victoria Română” în februarie 1890, O făclie de Paşte în august 1890), I.A. Brătescu-Voineşti (Pană Trăsnea Sfântul, Magheranul, Două surori, Sonet), Ion A. Bassarabescu - colaborează din 1896 până în 1935 cu revista („Emma”-1896, Pe drezină, Voicu, Casă grea, Un om în toată firea, Păpuşa), Duiliu Zamfirescu (O curcă romanţioasă), Liviu Rebreanu (Ianuarie), Costache Negruzzi (Alexandru Lăpuşneanu - considerată prima nuvelă românească publicată în ,,Dacia Literară’’ în 1840 şi republicată în Convorbiri literare în 1941, o dată cu articolul lui Liviu Rebreanu „Centenarul nuvelei româneşti”), Petre Ispirescu (Poveştile unchiaşului sfătos, Basme); piese de teatru de D.Zamfirescu (O amică, Lumină nouă), I.L. Caragiale (Năpasta în ianuarie 1890); schiţe de I.A. Brătescu-Voineşti (Inspecţie, Microbul), I.L. Caragiale („25 de minute” în martie 1890), Gala Galaction (În Basarabia păduroasă); romane de Duiliu Zamfirescu (Lume nouă şi lume veche, Cântec, Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, În război, Ceea ce nu se poate), Ion Agârbiceanu (Vâltoarea); articole pe teme istorice de Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, Alexandru Lepădatu, Vasile Pârvan, C.C. Giurescu, Ioan Bogdan, G.I. Lahovari, M.V. Demetrescu; articole literare şi ştiinţifice de Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Ioan Bogdan, Nicolae Petraşcu, M. Dragomirescu, Simion Mehedinţi, Iacob Negruzzi, P.P. Negulescu, Artur Gorovei, Sextil Puşcariu, Al. Tzigara-Samurcaş, I.A. Bassarabescu, Mircea Eliade, Gala Galaction, Liviu Rebreanu, Grigore Antipa; filosofie – C. Rădulescu-Motru, Petru P. Negulescu, M. Dragomirescu, Mircea Djuvara; cronică: artistică, literară, şcolară, economică, politică externă, socială, militară, ştiinţifică, dramatică şi teatrală; scrisori (ale lui Creangă către Titu Maiorescu, Ioan Slavici către T. Maiorescu, P.P. Carp către T. Maiorescu, George Coşbuc către T. Maiorescu); recenzii (literatură pentru cei mici, versuri, nuvele, literatură universală, romane, povestiri); documente. De asemeni nu lipseşte literatura populară (colinde, descântece, poezii populare) şi „Însemnările zilnice” (redactate de Titu Maiorescu între anii 1851-1917 – ce constitue o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu). Nici perioada bucureşteană nu este lipsită de traduceri din marea literatură a lumii (Miguel Servantes –„Don Quijote”, W. Shakespeare – „Coriolan”, Goethe – „Faust”, Vergiliu – „Eneida”, „Georgicele”; Schiller, Homer, Dante, Charles Baudelaire şi alţii). (vezi Convorbiri Literare 1890, 1891, 1892, 1893, 1894, 1895, 1898, 1900, 1903, 1907, 1908, 1910, 1911, 1912, 1913, 1914, 1914, 1916, 1919, 1920, 1921, 1922, 1923, 1924, 1925, 1926, 1927, 1928, 1929, 1930, 1931, 1933, 1934, 1939, 1940, 1941, 1942, 1944).
Lunga perioadă bucureşteană se caracterizează prin faptul că în „Convorbiri literare” prin publicarea studiilor eterogene de filosofie, sociologie revista nu va mai cunoaşte strălucirea primei etape.
În patrimoniul Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova se află o bogată colecţie de 267 de numere ale revistei „Convorbiri literare’’, începând cu primul număr din 1 martie 1867 şi continuând cu numere sporadice (apariţii anuale incomplete) până în anul 1944, când îşi încetează revista apariţia. Revista „Convorbiri literare” a intrat în patrimoniul muzeului în anii: 1957, 1959, 1965 şi 1981, prin achiziţii de la anticariatele din Ploieşti şi de la Casa Poporului Câmpina, făcute în marea majoritate de către profesorul Nicolae Simache. Remarcabil dascăl şi muzeograf, Nicolae Simache şi-a dedicat întreaga fiinţă instruirii şi educaţiei tinerei generaţii din învăţământul secundar, îndeplinind importante funcţii didactice şi de conducere la liceele din Buzău şi, timp de aproape trei decenii, la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti (azi – Colegiul Naţional I.L. Caragiale).
Începând de la 1 aprilie 1953 - dată când a fost numit director al Muzeului Regional de Istorie Ploieşti - profesorul Nicolae I. Simache a devenit ctitorul unei bogate „salbe” de muzee, în judeţul Prahova: Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie; muzeele memoriale „I.L. Caragiale” din Ploieşti, „B.P. Haşdeu” din Câmpina, „Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte, „Cezar Petrescu” din Buşteni; Muzeul Ceasului din Ploieşti; precum şi muzeele republicane din Târgovişte - Muzeul Tiparului şi Cărţii Vechi, Muzeul Scriitorilor Târgovişteni, Muzeul Epocii Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, din comuna Brebu. În acest context se cuvine menţionat şi sprijinul acordat de prof. N. I. Simache organizării Muzeului „N. Grigorescu” din Câmpina, muzeelor din Urlaţi, Buzău si Râmnicu Sărat (în perioada 1955-1960).
Fiindu-i apreciată activitatea sa prestigioasă în domeniul şcolii, a culturii şi a muzeografiei româneşti, prof. N. I. Simache a fost distins cu importante ordine şi medalii ale statului român, cu titlul de „Profesor emerit” (1965), iar dupa trecerea sa în lumea veşnică, anual, forurile culturale din judeţ au organizat atât în Ploieşti, cât şi în comuna sa natală, Cosminele, emoţionante manifestări.
Noua serie a Convorbirilor apare din ianuarie 1996 şi are ca redactor şef pe Cassian Maria Spiridon, secretar general de redacţie pe Dragoş Cojocaru şi redactori pe: Liviu Papuc, Constantin Dram, Antonio Patras etc. În prezent revista „Convorbiri literare” este editată de Uniunea Scriitorilor din România, apare lunar, la fiecare 20 ale lunii, în format tabloid cu 48 de pagini şi este o publicaţie prioritar critică şi între rubricile permanente am putea enumera: critica poeziei, critica debuturilor, starea poeziei, generaţia ’90 etc.
 
 
Răsfoind Convorbirile, scria A.D. Xenopol în 1871, „oricine poate deosebi două genuri de produceri: unul negativ, adică critic, altul pozitiv, cuprinzând produceri literare şi ştiinţifice deosebite”.(vezi Istoria literaturii române III. Epoca marilor clasici 1973, p.118)
Iată ce spunea I.A. Bassarabescu într-un articol despre Convorbiri: „După 1900 ca şi mai înainte, ca şi azi, ca întotdeauna, nu numai la noi, dar oriunde, scriitorii erau în genere grupaţi în jurul unei reviste literare, cu o anumită directivă, de la care nu le era îngăduit să dezerteze. Alminteri, represaliile directorilor, ale criticilor literari respectivi, erau neîndurate şi acerbe. Excomunicarea urma imediat şi definitiv [...].
Convorbirile Literare n-au fost însă aşa de extremiste. Directorii lor n-au dus niciodată până la fanatism principiile de mai sus. Colaboratorii puteau scrie şi la alte reviste, în toată libertatea, fără nici o temă de afurisenie .
Iar eu dacă am făcut-o a fost nu numai din atracţia ce simţeam pentru anumite grupări, în care găseam adesea vechi prieteni, dar şi din imposibilitatea de a refuza invitaţiile măgulitoare ale unor fruntaşi literari ca Vlahuţă la Sămănătorul, Coşbuc şi Ilarie Chendi la Viaţa Literară, sau ale unor eminenţi directori de reviste ca d-l O. Tăslăuanu la Luceafărul etc.
De altfel şi la Convorbiri Literare am venit chemat de Titu Maiorescu, prin bunăvoiţa d-lui Mihail Dragomirescu...”.(vezi Convorbiri Literare 1931, p.46)
De asemenea Mihail Dragomirescu spunea: „Convorbirile Literare pe atunci erau conduse de un salon[...] cu câtă emoţiune şi cu dulce evlavie veneau rând pe rând sâmbătă seara în acest salon albastru-stins, unde stăpânea fruntea lată şi luminoasă blând dominatoare şi cumpănită a lui Titu Maiorescu şi gestul matern, însoţit de ochii ce cercetează şi judecă ai doamnei Maiorescu [...] sub cuvântul rar, cald şi conturat al maestrului, ne simţeam cuprinşi de o atmosferă de reculegere intimă, aproape religioasă […] cu o emoţie îndulcită de speranţa succesului, înmânam marelui critic rând pe rând, câte un manuscris […] Acolo ne-a citit Titu Maiorescu, cu armonia gravă şi plină de simţire a nepreţuitului său glas, Nunta Zmfirei de Coşbuc, Moartea lui Castor şi Pană Trăsnea Sfântul ale lui Brătescu-Voineşti, Pe Acropole a lui Duiliu Zamfirescu, Emma lui Bassarabescu, etc.”.(Convorbiri Literare 1931, p.47)
Făcând acest istoric sumar al revistei „Convorbiri literare”, cu perioadele prin care a trecut putem face o constatare şi anume că timp de peste jumătate de veac, Convorbirile au privegheat cu neadormită râvnă îndrumarea culturală a neamului nostru, la susţinerea şi încurajarea a noi generaţii de scriitori, filosofi, poeţi, pledând în permanenţă pentru respectul faţă de cultură, creaţie, originalitate. T. Maiorescu a înlăturat prin critice toate piedicile care oprimau limba poporului de a pătrunde în Academie. Tot el a fost apărătorul cel mai vrednic al poeziei populare, alături de Alecsandri, Eminescu, Creangă, Coşbuc şi alţi colaboratori ai Convorbirilor (vezi Convorbiri Literare, I, 1920, p.1). În ceeea ce priveşte poezia cultă, e destul să cităm numele lui Eminescu, Coşbuc, Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu şi P. Cerna spre a se vedea că mănunchiul cuprinde podoabele cele mai de seamă ale versului românesc .
Începuturile teatrului (Alecsandri şi Caragiale) tot de Convorbiri se leagă. Cel dintâi roman de seamă (Viaţa la ţară al lui D. Zamfirescu) precum şi nuvelele cele mai caracteristice ale lui Slavici, N. Gane, Caragiale, Brătescu-Voineşti, I. Popovici-Bănăţenu, M. Beza şi M.I. Chiriţescu în revista Junimei au văzut lumina. Cât priveşte studiul limbii române, al istoriei şi al artei naţionale e destul să pomenim numele lui Lambrior, Philippide, Sextil Puşcariu, Ioan Bogdan, C. C. Giurescu, Al. Tzigara-Samurcaş şi Al.M. Zagoritz, ca să se vadă cu ce grijă revista „Convorbiri Literare” a ţinut seamă de nevoile culturii româneşti.
BIBLIOGRAFIE:
• Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Minerva, Bucureşti,1988.
• Convorbiri Literare, Iaşi, 1867, 1868, 1869, 1870, 1871, 1874.
• Convorbiri Literare, Bucureşti, 1890, 1891, 1892, 1893, 1894, 1895, 1898, 1900, 1903, 1907, 1908, 1910, 1911, 1912, 1913, 1914, 1914, 1916, 1919, 1920, 1921, 1922, 1923, 1924, 1925, 1926, 1927, 1928, 1929, 1930, 1931, 1933, 1934, 1939, 1940, 1941, 1942, 1944.
• Istoria literaturii române III. Epoca marilor clasici, Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, 1973.
• Negruzzi Iacob, Amintiri din „Junimea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
• Zigu Ornea, Viaţa lui Titu Miorescu, vol. I, Editura DU Style, Bucureşti, 1997.
Muzeograf Monica Cîrstea
   

EXPOZIŢE TEMPORARĂ

Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova din Ploiești vă invită începând de miercuri, 7 octombrie 2020, la sediul secției sale Muzeul "Crama 1777" din comuna Valea Călugărească, județul Prahova, să admirați expoziția temporară itinerantă "Florile, culorile – ediția a III-a". Expoziția este organizată în colaborare cu profesorii îndrumători și elevii talentați ai Colegiului de Artă ,,Carmen Sylva’’ din Ploiești.



Aflată la cea de-a treia ediție, expoziția "Florile, culorile", vă propune să explorați vizual lumea fascinantă a florilor, sursă de inspirație fiind o colecție de Mărci Poștale de la jumătatea secolul al XX-lea din patrimoniul muzeului. Tinerii artiști ai colegiului mai sus menționat, prin intermediul creațiilor realizate în diferite tehnici ale artei plastice (acuarelă, linogravură, ceramică, tuș, creion), pun în valoare florile, atît de dragi tuturor și care prin coloritul și mireasma lor ne înfrumusețează viața. Acest proiect expozițional vă provoacă să redescoperiți frumusețea universală a florilor.
Vă așteptăm cu drag!
Monica Cîrstea, muzeograf
   

FIRE DE SOARE ÎN AMINTIREA LUI GEORGE COŞBUC

Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova este deţinătorul unui preţios patrimoniu din domeniul istoriei literare aparţinând marelui clasic al literaturii române, George Coşbuc (8/20 septembrie 1866 – 26 aprilie/9 mai 1918).
Poet, prozator, cronicar, traducător al unor vaste opere literare fundamentale ale umanităţii, gazetar, el a fost totodată autor şi coautor de manuale şcolare, contribuind în stil inovator la dezvoltarea educaţiei şi culturii.
Amintirea şi posteritatea lui Coşbuc, la împlinirea a peste un secol şi jumătate de la naşterea poetului, sunt evocate prin intermediul pieselor muzeale şi al fondului de carte ce se află în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Aceste obiecte au fost achiziţionate în perioada anilor 1963–1964, fiind oferite spre cumpărare muzeului de către profesoara de limba latină Viorica Vlădescu-Stavilă din Bucureşti, posesoare a unei însemnate părţi din biblioteca marelui poet.
Circumstanţele care au făcut ca doamna Viorica Stavilă să rămână în posesia acestor obiecte personale ce provin din casa lui George Coşbuc sunt prezentate de către aceasta în oferta adresată Muzeului Regional de Istorie din Ploieşti, supusă spre achiziţie în şedinţa de lucru din 24 februarie 1964. Posesoarea menţionează că deţine aceste piese de la fostul său soţ „defunctul profesor Ion Vlădescu, bun prieten cu poetul Gh. Coşbuc şi cu fiul acestuia”, fiind oferite drept moştenire de către însuşi marele autor. Pentru a fi convinşi de veridicitatea acestor lucruri, este necesară o scurtă incursiune asupra vieţii poetului „Firelor de Tort”.
Acesta s-a născut la 8/20 septembrie 1866, la Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, sat care peste ani îi va purta numele, şi unde viitorul poet îşi va petrece copilăria, fiind, după unii, al 8-lea din cei 12-15 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mariei. Anii de şcoală la Năsăud, primirea în rândurile Societăţii de lectură a elevilor „Virtus Romana Rediviva” şi debutul său artistic, anii de studenţie ai poetului, anii tinereţii de la „Tribuna” din Sibiu, condusă de Ioan Slavici, fiind cei mai fecunzi din activitatea lui literară, anii maturităţii şi consacrării, anii frumoşi ai căsniciei cu Elena Sfetea, contrastează cu destinul crunt al ultimilor ani din viaţă, determinat de moartea unicului lor fiu, Alexandru, într-un grav accident de maşină în august 1915.
După acest eveniment tragic, Coşbuc a trăit retras în casa sa din Calea Plevnei nr. 40 din Bucureşti. Nimic nu-l mai putea face fericit, nici măcar primirea sa, la 20 mai/2 iunie 1916, ca membru activ al Academiei Române în Secţiunea Literară.
Pierderea copilului a îndurerat nespus sufletul „bădicăi”. Realitatea crudă în care era nevoit să trăiască răsturnă întreaga existenţă a „Bardului de la Hordou”. Îmbătrânit înainte de vreme, la doi ani şi opt luni după decesul băiatului, George Coşbuc se stinge din viaţă, în ziua de 26 aprilie/9 mai 1918.
După moartea poetului, Ion Vlădescu a rămas „cel mai statornic prieten şi ocrotitor al văduvei marelui poet, doamna Elena Coşbuc. El e acela care a luptat pentru obţinerea unei pensii naţionale pentru Elena Coşbuc, rămasă fără mijloc de trai după moartea poetului. Tot el i-a pregătit şi susţinut procesul pe care moştenitoarea drepturilor de autor a operei marelui poet l-a avut de purtat cu fosta Editură Cartea Românească”.
Fondul „George Coşbuc” din patrimoniul muzeului se compune din 57 de piese, reprezentând: cărţi din biblioteca scriitorului, mobilier, obiecte personale ce au împodobit biroul de lucru, un manuscris original al Caietului Sanscrit şi un costum popular complet ce a aparţinut doamnei Elena Coşbuc.
Pasionat al capodoperelor antichităţii greco-romane, al literaturii germane, italiene, al literaturii de meditaţie indiană, ai marilor istorici literari şi contemporani ai săi, George Coşbuc deţinea o bibliotecă vastă. În colecţiile speciale ale Bibliotecii Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, la secţia Carte Veche, se află 38 de opere literare purtând sublinierile, adnotările şi semnătura autografă a autorului său, pe cotor, în zona inferioară, fiind inscripţionate cu auriu, iniţialele scriitorului. Dintre acestea, se pot enumera: colecţiile celebre ale reputatului istoric francez Julles Michelet, Histoire de la Révolution française, 8 volume, Le Vasseur Successeur, Editeur, Paris, 1867 şi Histoire de France, 18 volume, Le Vasseur Successeur, Editeur, Paris, 1870; Dimitrie Cantemir, Scrisoarea Moldovei, Editura Imprimeria Bermann, Iaşi, 1868; Dr. Eugen Csuday, Die Geschichte der Ungarn, Berlin, 1900; P. Ovidii Nasonis, Metamorphoseon, Editura Stereotypa, Leipzig, 1902; Adolf Bauer, Vom Griechentum zum Christentum, Leipzig, 1910.
Fondul de carte al autorului reţine atenţiei două lucrări din biblioteca lui George Coşbuc. Prima, „Istoria Limbei şi Literaturii Române” de Aron Densuşianu, ediţia a II-a, Iaşi 1894, evidenţiază pe pagina de titlu ştampila „Librăriei Casei Şcoalelor C. Stefea. Bucuresci”. Constantin Stefea era cumnatul lui G. Coşbuc, mare librar în Bucureşti, fiind la un moment dat mandatar al Casei Şcoalelor, jucând un rol remarcabil în istoria dezvoltării caselor de editură în România la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pagina tehnică poartă semnătura autografă a lui Coşbuc, iar pe pagina 5 este prezentă semnătura în original a lui Aron Densuşianu, cu cerneală neagră.
O altă carte inedită prezentă în colecţiile speciale ale muzeului din seria lucrărilor autorului dedicate independenţei naţionale, o reprezintă prima ediţie („Ediţiunea autorului” – cum apare pe pagina tehnică) a „Rĕsboiului nostru pentru Neatîrnare povestit pe înţelesul tuturor”, de George Coşbuc, Tipografia „Gutenberg, Joseph Göbl”, Bucuresci 1899. Un scurt istoric privind scrierea acestei cărţi ilustrează faptul că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în cultura românească se accentua un curent de „iluminare” faţă de ţăran ce avea ca scop un progres cultural al păturilor democratice ale ţării. Cum a devenit ministru al Instrucţiunii şi Cultelor în 1897, Spiru Haret s-a apropiat de reprezentanţii acestui curent acordându-le sprijinul. Sub impulsul său, Casa Şcoalelor şi-a extins atribuţiile, devenind totodată o instituţie de încurajare a creaţiei literare. Spiru Haret a atras în activităţi legate de şcoală personalităţi româneşti marcante dintre poeţii şi prozatorii timpului.
La acea vreme, George Coşbuc trecea drept unul dintre cei mai mari scriitori români în viaţă. Simpatia lui Haret pentru poet este cunoscută, dovadă fiind ampla corespondenţă dintre cei doi păstrată la Bibilioteca Academiei Române şi la Arhivele Statului Bucureşti. În această corespondenţă, ministrul Haret cerea amănunte despre cărţile angajate să le scrie Coşbuc privind Războiul de Independenţă din 1877 - 1878. Iată că „Războiul nostru pentru neatârnare” intră în faza tiparului la începutul lui ianuarie 1899.
Exemplarul deţinut de muzeul nostru este cu atât mai important cu cât conţine dedicaţia şi semnătura scriitorului: „Pentru prietinul fiului meu, Ion Vlădescu, din partea autorului 10/10 1916”.
 
 
Coşbuc a fost un mare cititor al limbilor străine, mai ales al celor vechi, multe dintre traducerile făcute de el atingând nivele niciodată depăşite de atunci. Prin versiunile poeţilor germani s-a apropiat de literatura Indiei, dând o versiune românească a Sakuntalei lui Kalidasa. Studiul sanscritei l-a preocupat câtva timp, publicând în anul 1897, o „Antologie sanscrită”. Muzeul de Istorie din Ploieşti deţine un manuscris original al „Caietului dicţionar sanscrit”. Acesta cuprinde 29 de file, nedatat, conţinând traducerile şi adnotările lui Coşbuc.
Între obiectele personale ale scriitorului ce au făcut parte din casa din Calea Plevnei, Muzeul de Istorie a achiziţionat în 1963-1964 un dulap pentru cărţi din lemn de nuc lucrat în stil florentin (datare 2/2 secol al XIX-lea), având un frontispiciu sculptat, susţinut de 2 cariatide; un secrétaire de călătorie (datare 2/2 secol al XIX-lea), atelier central european, din lemn de nuc cu intarsii din metal şi sidef, ce se înscrie în categoria pieselor fantezie căci decoraţia sa bogată, numeroasele compartimentări, calitatea materialelor folosite transformă secrétaire-ul din piesă utilitară într-o creaţie de lux; un toiag din lemn de corn (datare 2/2 secol al XIX-lea), cu mânerul încrustat cu bronz şi sidef; un coupe-papier (datare 2/2 secol al XIX-lea) din bronz, lamă cu tăiş şi vârf rotunjit, mânerul decorat în relief ce prezintă o pajură stilizată; o reproducere tipografică caşerată pe carton a unei picturi realizate de Henry Holiday în anul 1883 - originalul (ulei pe pânză) fiind expus la Walker Art Gallery - Liverpool. Compunerea în plan orizontal îi reprezintă pe Dante şi Beatrice punând în scenă amintirea iubirii lui Dante Alighieri ce o va regăsi pe Beatrice în grădinile Paradisului, în „Divina Comedie”. Prezenţa acestei lucrări în cabinetul de lucru al scriitorului era deloc întâmplătoare, un loc excepţional în activitatea de traducător a lui George Coşbuc avându-l tălmăcirea Divinei Comedii, Tudor Vianu caracterizând această traducere drept „un cristal perfect”, opera cea mai de seamă a măiestriei lui poetice.
Coşbuc a fost totodată cunoscut drept poetul orei solare „cu nesfărşitele gradaţii şi schimbări ale razelor sale, cu jocul minunat de culori, de umbre şi de penumbre, în sufletul poetului ca şi pe plaiurile ţării”. Muzeul Ceasului din Ploieşti, secţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, expune publicului larg două piese de un mare rafinament aparţinând „poetului luminii”: un barometru (datare 2/2 secol al XIX-lea) şi un ceas de perete „montat pe o monumentală sculptură în lemn”, provenind dintr-un atelier german ce prezintă o carcasă din lemn sculptat reprezentând un motiv mitologic pe frontispiciu (zeul Bachus), cu un cadran din bronz aurit, cu cifre romane.
 
De o valoare artistică deosebită, costumul tradiţional românesc aparţinând soţiei poetului, doamna Elena Coşbuc, este alcătuit din: ie, poale, vâlnic, bete, maramă şi batistă. Sunt piese deosebit de frumos împodobite cu arnici, fluturi şi fir metalic, fiind o adaptare a costumului popular de Argeş pentru că, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Casa Regală a lansat o adevărată modă a purtării costumelor populare, fiind o formă de manifestare a sentimentelor naţionale.
 
 
Aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc a oferit prilejul organizării, la sediul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, a unei expoziţii temporare dedicată acestui geniu al literaturii noastre clasice. Vernisajul a avut loc pe data de 31 august 2016 cu ocazia Zilei de sărbătoare a Limbii Române.
 

 

Muzeograf Ioana Ruxandra Constantin

Bibliografie
 
Volume de autori:
·  Coşbuc George, Rĕsboiul nostru pentru Neatîrnare Povestit pe înţelesul tuturor, Ediţiunea autorului, Bucuresci, Tipografia „Gutemberg”, Joseph Göbl, 1899.
·  Valea Lucian, Pe urmele lui George Coşbuc, ediţia a 3-a, Bistriţa, Ed. Pergamon, 2007.
 
Capitole în volume de autori:
·  Balaci Alexandru, Opera de traducător a lui George Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani, Ediţie alcăt. de Alexandru Husar şi Georgeta Dulgheru, E.P.L., Bucureşti, 1966, p. 649-653.
·  Popovici Victoria, Corespondenţa lui Spiru Haret cu G. Coşbuc şi M. Sadoveanu privind promovarea literaturii patriotice dedicate anului 1877, în Muzeul Naţional, Volum omagial dedicat Centenarului Independenţei României, vol. IV, Bucureşti, 1978, p. 583-588.
·  Sterescu Radu A., De vorbă cu d-na Elena Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani, Ediţie alcăt. De Alexandru Husar şi Georgeta Dulgheru, E.P.L., Bucureşti, 1966, p. 260-270.
·  Vianu Tudor, Coşbuc, traducător al lui Dante (fragment), în Coşbuc văzut de contemporani, Ediţie alcăt. De Alexandru Husar şi Georgeta Dulgheru, E.P.L., Bucureşti, 1966, p. 227-229.
 
Periodice:
·  Dănilă Ioan, Constantin Micu-Stavilă sau voluptatea recluziunii. O re(amintire) la centenar, în Revista de Filozofie, Sociologie şi Ştiinţe Politice, Nr. 3 (166)/2014, Chişinău, p. 280-284.
·  George Coşbuc – 20 de ani de la moartea poetului, în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Literare, Seria III, Tomul VIII, p. 241 – 251.
 
Arhive:
·  Arhiva M.J.I.A.PH., dosar 176/1963-1964.
·  Arhiva M.J.I.A.PH., dosar 179/1963-1964.

 

   

Pagina 10 din 89