Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
înfiinţat în anul 1955 prin strădania ctitorului muzeelor prahovene, prof. Nicolae Simache, este astăzi o prestigioasă instituţie de cultură, care prin cele 17 secţii muzeale deschise publicului, valorifică expoziţional, ştiinţific şi cultural-educativ, creaţii materiale şi spirituale din patrimoniul prahovean, naţional şi universal.

"Muzeul trebuie sa fie o şcoala de istorie a gustului - şi, mai mult - trebuie sa fie nu numai la dispozitia oricui, dar sa întinda mâna catre oricine, pentru a-l atrage, a-l retine cât poate mai mult."

Un cavaler al ordinului „Mihai Viteazul” - colonelul Ştefan Curculescu

Maiorul Ştefan Curculescu - 1919

La 26 septembrie 1916, prin Decretul Regal nr. 2968, regele Ferdinand I instituia cea mai înaltă decoraţie de război a statului român, ordinul „Mihai Viteazul”, pentru a recompensa eroismul manifestat pe câmpul de luptă. Deşi acest decret a fost operant încă de atunci, trei luni mai târziu, la 21 decembrie 1916, prin Înaltul Decret nr. 3249, Ferdinand I promulga Legea pentru înfiinţarea ordinului militar de război „Mihai Viteazul”, prin care se rectifica vechiul text de instituire. Conform acestei legi, ordinul avea trei clase şi era conferit „exclusiv pentru fapte excepţionale de război ofiţerilor care s-au distins în faţa inamicului”. Printre ofiţerii români care au avut onoarea de a li se acorda acest ordin în cursul anului 1917 s-a numărat şi Ştefan Curculescu din Regimentul 32 Infanterie „Mircea”.
Acesta s-a născut la 25 decembrie 1887 în satul Călugăreni, plasa Cricov-Podgoria, judeţul Prahova. Clasele primare le-a urmat la Fulga, unde domicilia împreună cu părinţii săi, Niculae şi Elena, iar cele secundare la Liceul „Sf-ţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, pe care l-a absolvit în anul şcolar 1906-1907. La 1 noiembrie 1908 era încorporat la Regimentul 6 Călăraşi din Ploieşti, dar în aceeaşi zi avea să fie mutat în cadrul Regimentului 32. În perioada martie - iulie 1909 îl găsim elev anul I la Şcoala T. T. R., pentru ca în intervalul iulie 1909 - iulie 1910 să urmeze cursurile Şcolii Militare de Infanterie din Bucureşti, la absolvirea căreia a fost înaintat la gradul de sublocotenent şi repartizat Regimentului „Mircea” nr. 32, cu garnizoana la Ploieşti. Încă din primii ani ai carierei sale militare, Ştefan Curculescu a dat dovadă de un înalt simţ al datoriei, achitându-se cu conştiinciozitate de toate însărcinările primite. Aprecierile comandanţilor săi reflectă acest lucru, ofiţerul fiind considerat chiar de către g-ralul Radian, comandantul Brigăzii 9 Infanterie, drept „unul dintre cei mai destoinici din Regimentul Mircea Nr. 32”.
În timpul campaniei din Bulgaria, din vara anului 1913, a comandat Compania a 8-a din cadrul Batalionului II al Regimentului, arătând multă grijă faţă de unitatea sa şi de materialul încredinţat. Tot în anul 1913, locotenentul Curculescu a urmat cursurile Şcolii Speciale de Infanterie, unde s-a clasat al 73-lea din 128. Întrucât demonstrase reale calităţi de conducere şi pentru că se dovedise a fi un ofiţer care trăgea foarte bine cu arma, a fost trimis la Şcoala de Tragere a Infanteriei, pentru a urma cursul de mitraliere (20 mai - 8 iunie 1914). Ca urmare a recomandării comandantului Şcolii, la revenirea în unitate i se încredinţează comanda companiei de mitraliere, calitate din care va face dovada pregătirii sale militare excepţionale, reflectată în modul în care îşi conducea şi administra compania şi în felul în care îşi instruia subalternii.
Decretarea mobilizării generale, la 15 august 1916, îl găseşte pe locotenentul Curculescu tot la comanda companiei de mitraliere, dotată cu doar patru mitraliere Maxim, un număr care se va dovedi insuficient în raport cu puterea de foc a inamicului. A participat la toate luptele din Transilvania, unitatea aflată sub comanda sa făcându-se remarcată cu ocazia luptei de la Paloş, unde ofiţerul a şi fost rănit la 2 septembrie 1916, dar şi a luptelor date cu ocazia retragerii. În urma acestora, Ştefan Curculescu a fost avansat la gradul de căpitan, la 1 noiembrie 1916, şi decorat cu ordinul „Steaua României” cu spade în grad de cavaler „pentru că a apărat cu compania sa poziţia de pe Mateiaş şi a luptat la Adânca cu bravură, aducând mari servicii trupelor din vecinătate”.
Ofiţerul avea să participe la eroicele lupte de la Mărăşeşti în perioada 24 iulie - 3 august 1917, când Regimentul 32 „Mircea” s-a acoperit de glorie pe poziţiile de la Străjescu, Moara-Roşie şi Valea Jugastrului. După ce în luptele date la 25 iulie Regimentul a suferit grele pierderi, cifrate la 39 de ofiţeri (morţi, răniţi şi dispăruţi) şi 2065 trupă, la 26 iulie, din efectivul rămas, s-a format un batalion pus sub comanda căpitanului Curculescu, la care s-a adăugat, în 27 iulie, şi batalionul de marş adus pe front sub comanda căpitanului Mărgăritescu. În foaia calificativă de campanie a căpitanului Curculescu, comandantul Regimentului 32, colonelul Constantin Penescu, referindu-se la activitatea acestuia din timpul luptelor de la Mărăşeşti, consemna: „În seara zilei de 27 iulie 1917 a contraatacat cu Batalionul de sub comanda sa puternicele forţe inamice ce înaintau prin viroaga din Pădurea Călieni, reuşind a-i face imposibilă înaintarea şi împingându-le mult înapoi. În ziua de 28 iulie, la atacul general, cu tot focul ucigător al cuiburilor de mitralieră din pădure Cota 59 întreţinut puternic de inamic, a putut progresa, câştigând teren, cu toate că dreapta sa (Div. 9-a) nici nu a putut porni la atac. În zilele următoare şi-a menţinut intacte poziţiunile ce ocupase cu Batalionul său, cu toate atacurile puternice date de inamic. În timpul acestor lupte, căpitanul Curculescu a făcut dovadă deplină a unui distins ofiţer şi conducător tactic”. După grelele lupte date în perioada 27 - 30 iulie, batalionul căpitanului Curculescu trece în rezervă de sector în seara zilei de 30 iulie, fiind înlocuit de un batalion din Regimentul 9 Infanterie. În perioada 2-5 august ofiţerul a fost numit provizoriu la comanda Regimentului, după ce comandantul acestuia, maiorul Constantin Malamuceanu, căzuse prizonier. Regimentul 32 a fost trecut în rezerva Brigăzii 28 Infanterie şi a ocupat poziţie în partea de sud-vest a satului Cosmeştii din Vale până la data de 4 august când a primit ordin să se pună în marş spre satul Ţepul de Sus, pentru refacere.

Ofiţerii Batalionului I din Regimentul 32 „Mircea“, comandant Ştefan Curculescu (x) -1918

La 6 august 1917, M. S. Regele Ferdinand, însoţit de A. S. R. Principele Carol, a vizitat resturile Diviziei a 5-a pe platoul de la Ţepul de Sus. Regimentul 32 „Mircea” i-a fost prezentat Suveranului de către căpitanul Ştefan Curculescu care a fost decorat, cu această ocazie, cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a „pentru vitejia şi avântul cu care în noaptea de 27/28 iulie 1917, cu batalionul său a atacat pe vrăjmaş punând stăpânire pe podul de cale ferată de pe Valea Şusiţei. S-a distins la 29 iulie 1917, când a interzis inamicului să înainteze prin golul de 3 km. ce se produsese la aripa stângă a unei Divizii vecine, până când au sosit trupe proaspete în ajutor”. Pentru faptele sale de vitejie şi la propunerea comandantului Regimentului care considera că ofiţerul a probat pe câmpul de luptă că poate conduce un batalion în situaţiile cele mai dificile, la 1 septembrie 1917 a fost înaintat la gradul de maior. Ştefan Curculescu avea să fie decorat pentru eroismul său şi de statul francez cu ordinul „Legiunea de Onoare” în grad de cavaler, aşa cum rezultă din Brevetul eliberat de Cancelaria Ordinelor, prin care Regele Ferdinand îl autoriza pe bravul ofiţer a purta însemnele acestui ordin. Din august 1917 până în martie 1918, a luat parte la reorganizarea şi instruirea Regimentului, precum şi la operaţiunile defensive de pe sectorul Mărăşeşti, în calitate de comandant al Batalionului I. Până la demobilizarea armatei, din mai 1918, a participat cu Regimentul la operaţiunile desfăşurate în Basarabia care aveau ca scop asigurarea vieţii şi avuţiei populaţiei autohtone contra bandelor de tâlhari, escortarea coloanelor de militari ruşi, asigurarea pazei căilor de comunicaţii, a depozitelor făcute de statul român, a liniilor telefonice şi telegrafice.

Brevet prin care căpitanul Ştefan Curculescu era autorizat a purta
însemnele ordinului „Legiunea de Onoare“ în grad de cavaler - 13.02.1918

La 10 mai 1919, Ştefan Curculescu a fost mutat în cadrul Regimentului 97 Infanterie, cu garnizoana la Sighişoara, în care a activat timp de un an de zile, pentru ca ulterior să fie numit comandant al Batalionului 5 Etape „Horia”, cu garnizoana la Odorhei (mai - octombrie 1920). La începutul lunii octombrie 1920 a fost mutat, pentru o scurtă perioadă, în cadrul Regimentului 92 Infanterie, cu garnizoana la Orăştie, iar ulterior a fost detaşat o lună de zile (octombrie - noiembrie 1920) la Compania 5 Etape, în calitate de comandant al acesteia, unde a avut ca misiune constituirea mormintelor eroilor de război. În tot acest timp cât a activat în cadrul altor unităţi, Curculescu a continuat să-şi afirme frumoasele sale calităţi morale şi solidele cunoştinţe militare şi a dovedit că, pe lângă faptul că este un bun camarad care se îngrijeşte neobosit de trupă şi de ofiţerii din subordine, este şi apt pentru a conduce o garnizoană, aspecte consemnate de comandanţii săi.
Revenit la finele anului 1920 în cadrul Regimentului 32, a continuat să activeze până în 1928 la comanda Batalionului I, ulterior şi a Batalioanelor II şi III. Din această postură s-a remarcat ca unul dintre cei mai disciplinaţi şi energici ofiţeri, riguros în executarea ordinelor şi însărcinărilor primite. Unităţile aflate sub comanda sa au fost foarte bine cotate la toate inspecţiile dar şi cu ocazia manevrelor pe garnizoană sau pe corp de armată. Apreciat de comandanţi şi dornic să-şi îmbogăţească cunoştinţele în domeniul militar este trimis să urmeze cursul Şcolii de infanterie a carelor de luptă la Târgovişte (decembrie 1921) şi cursul de informaţii al ofiţerilor superiori (august-septembrie 1922). La 1 iulie 1927 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel, an în care s-a distins din nou ca un ofiţer cu rezultate dintre cele mai bune în instruirea unităţii sale, compania de mitraliere din cadrul Batalionului său obţinând locul I la concursul de tragere pe Divizie. În 1928 s-a licenţiat în drept, după ce, cu începere din anul 1924, fusese numit din oficiu ca judecător la Consiliul de Război al Corpului 5 Armată.
După ce a activat aproape 21 de ani în cadrul Regimentului 32 „Mircea”, la 1 octombrie 1932, Ştefan Curculescu era numit la comanda Batalionului 7 Vânători de Munte „Tribunul Ion Buteanu”. Pe parcursul celor doi ani cât a îndeplinit această funcţie Curculescu a continuat să se afirme ca un ofiţer superior capabil, conştiincios, disciplinat, cu solide cunoştinţe profesionale. A condus în foarte bune condiţii şi cu foarte bune rezultate şcoala ofiţerilor în corp şi şcoala instructorilor. Colonelul Ştefan Curculescu s-a distins şi cu ocazia manevrelor regale din toamna anului 1934 când a primit aprecieri elogioase din partea superiorilor săi. Comandantul Corpului Vânători de Munte, g-ralul de divizie Mihai Todicescu, nota: „La manevrele regale colonelul Curculescu a dat probe de pricepere şi de pregătire tactică solide, care împreună cu celelalte calităţi ostăşeşti ale sale fac din el un distins şi de valoare ofiţer superior de infanterie şi comandant de corp aparte!”. Ca urmare a recomandărilor superiorilor săi, la 1 octombrie 1934 i s-a încredinţat comanda Grupului 5 Vânători de Munte, pe care o va deţine timp de doi ani. În această perioadă a continuat supravegherea şi pregătirea pentru război a ofiţerilor şi a trupei din batalioanele aflate în componenţa Grupului 5 V. M., dovedind o bună experienţă practică în organizarea şi conducerea exerciţiilor de luptă.
În baza solicitării sale de a fi mai aproape de familie, începând cu 1 octombrie 1936, colonelul Curculescu a activat la conducerea Subinspectoratului Pregătirii Premilitare de pe lângă Cercul de Recrutare Prahova, unde a lucrat cu devotament la îndeplinirea îndatoririlor sale de conducător al instrucţiei premilitare. Aprecierile elogioase ale şefilor ierarhici superiori aveau să fie însoţite şi de propunerile de admitere a ofiţerului la cursul de comandament şi la cel de general.
După izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Ştefan Curculescu a fost numit, cu începere de la 27 septembrie 1939, la comanda Brigăzii 27 Infanterie. În timpul retragerii din Basarabia a contribuit la evacuarea şi restabilirea moralului trupei, iar în calitate de delegat al Corpului II Armată în comisia mixtă nr. 12 româno-sovietică, însărcinată cu supravegherea evacuărilor din Basarabia pe podul de la Ungheni, Curculescu a refuzat cu demnitate să semneze, la 3 iulie 1940, procesul verbal întocmit de delegaţii sovietici în care nu se menţiona atitudinea ostilă a forţelor sovietice. Colonelul Curculescu avea să ia parte şi la evacuarea teritoriului cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena, fiind însărcinat în perioada 6 - 11 septembrie 1940 cu supravegherea ariergărzii Diviziei, în cursul retragerii de la Oradea la Cluj, sarcină de care s-a achitat foarte bine.
La 7 ianuarie 1941 a fost trecut în rezervă pentru limită de vârstă. Plecarea sa din rândurile ofiţerilor activi a lăsat, aşa cum consemna comandantul Diviziei 27 Infanterie, „unanime regrete în toată Divizia, fiind de toţi ascultat şi respectat”.
De la sfârşitul lunii ianuarie 1941 şi până în octombrie 1943, colonelul în rezervă Ştefan Curculescu a fost concentrat în calitate de comandant militar al Uzinelor de armament „Concordia” din Ploieşti, funcţie din care s-a ocupat de luarea tuturor măsurilor necesare pentru organizarea şi executarea pazei întreprinderii şi pentru prevenirea acţiunilor de sabotaj.
Ştefan Curculescu a fost căsătorit cu Ştefania Bercovici şi împreună au avut un fiu, Mircea. În anii 1988 şi 1991, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova a achiziţionat de la acesta din urmă o serie de piese şi documente care au aparţinut tatălui său: pelerina de cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”, uniforma de ofiţer al Regimentului 32 „Mircea” - ţinuta de gală, 11 brevete, decrete şi diplome regale, fotografii, un pistol Steyr şi o puşcă Mannlicher.
Personalitate mai puţin cunoscută a istoriei militare româneşti, colonelul Ştefan Curculescu, pe parcursul întregii sale cariere, a făcut dovada unor calităţi specifice unui ofiţer cu un înalt simţ al onoarei şi datoriei faţă de ţară, demonstrate pe timp de pace dar mai ales pe timp de război.

Muzeograf Adrian STAN

   

România în Primul Război Mondial

Acum 104 ani, în ziua de 14/27 august 1916, România intra în Primul Război Mondial de partea Antantei. Cu această ocazie să facem o scurtă trecere în revistă a participării României la acest război.

În Primul Război Mondial România a dus o campanie de întregire a neamului românesc și de aceea mai este numit și Războiul de Întregire Națională.

Primul Război Mondial (1914-1919), a izbucnit din cauza conflictelor de interese, atât economice cât și politice, ale marilor puteri ale vremii. Pretextul care a declanșat însă războiul l-a constituit atentatul de la Sarajevo (28 iunie 1914), când un tânăr student sârb, pe nume Gavrilo Princip, l-a asasinat pe moștenitorul tronului Austro-Ungariei, arhiducele Franz Ferdinand și pe soția acestuia.

În urma acestui incident Austro-Ungaria a adresat Serbiei un ultimatum, ale cărui condiții nu puteau fi acceptate. În realitate Belgradul nu respinge decât art. 6, care prevede participarea funcționarilor austrieci la ancheta inițiată de sârbi pentru a stabili responsabilitățile în ceea ce privește atentatul, deoarece considerau că atentează la independența statului sârb. Aceasta este de ajuns pentru ca pe 28 iulie, Austro-Ungaria să declare război Serbiei și să bombardeze imediat capitala.

În aceste condiții Marile Puteri au trecut de o parte sau de cealaltă a celor două state aflate în dispută, hotărând mobilizarea. Astfel s-au creat cele două tabere combatante: Tripla Înțelegere (Antanta) formată din Franța, Marea Britanie și Rusia, la care s-a adăugat Belgia, care fusese invadată de trupele germane, iar de cealaltă parte erau Puterile Centrale (Tripla Alianță) – Germania și Austro-Ungaria.

Îndată după declararea războiului, Austro-Ungaria a trecut la presiuni diplomatice asupra guvernului român, spre a determina România să intre în război alături de Puterile Centrale conform Tratatului de Alianță din 1883 (tratatul obliga România să intre în război alături de aliații săi numai în cazul în care aceștia ar fi fost atacați, ceea ce nu era cazul). Dorinței regelui Carol I, ce vroia să-și respecte angajamentul prin tratatul semnat, și demersurilor stăruitoare ale ministrului Austro-Ungar la București pentru intrarea în război, i s-a opus cu hotărâre primul ministru Ion I. C. Brătianu. Acesta inițiase, de mai mult timp, reorientarea politicii externe românești în sensul intereselor împlinirii idealului național al unității statale. Ideea intrării imediate în război de partea Puterilor Centrale – susținută de Carol - mai era sprijinită doar de liderul conservatorilor Petre P. Carp.

Guvernul și oamenii politici s-au pronunțat categoric împotriva cooperării cu Puterile Centrale. De asemenea, opinia publică românească se manifesta împotriva cooperării militare cu Puterile Centrale. În acest moment soluția acceptată de toți era neutralitatea – apreciind că trecerea de partea Antantei nu era posibilă din rațiuni politice, diplomatice, dar, mai ales, economice și militare. România nu era pregătită în acel moment pentru acest război. Ion I. C. Brătianu concepea neutralitatea ca o perioadă de tranziție, o expectativă armată, în vederea pregătirii interne și intrării în război alături de Antantă, pentru desăvârșirea întregirii statale.

La Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, la care au participat regele Carol I, membrii guvernului, foști prim-miniștrii și conducătorii principalelor partide politice – a fost stabilită poziția oficială a României față de război. Dând dovadă de înțelepciune, oamenii politici participanți la acest Consiliu, în acord cu dorințele opiniei publice, au adoptat formula unei neutralități tranzitorii, a expectativei armate, care corespundea intereselor neamului. Așa cum fusese proclamată, neutralitatea era o soluție provizorie, o etapă necesară pe calea încheierii alianței cu Antanta, care promitea sprijinul pentru împlinirea opțiunii naționale de unire la România a teritoriilor românești din Imperiul Austro-Ungar (Transilvania, Banatul, Bucovina).

După moartea regelui Carol I, survenită la 27 sept./10 oct 1914, a urmat la tron principele moștenitor Ferdinand, nepotul de frate, care a continuat aceeași politică de neutralitate. Ferdinand I, dându-și seama care este adevăratul interes al poporului român, el fiind născut și crescut în Germania, devine mai român decât mulți români și hotărăște, în august 1916, să intre în război împotriva propriei sale patrii de origine. Un rol de seamă în acest sens l-a avut și regina Maria, britanică și rusoaică la origine, și adeptă prin convingere a alianței cu puterile Antantei.

Brătianu a purtat negocieri cu Antanta intermitent în 1915 și la începutul lui 1916. El avea convingerea că, dată fiind poziția geografică a țării, neutralitatea nu va putea fi menținută vreme îndelungată. Dorea însă ca momentul intrării să fie decis în raport cu interesele țării, într-o situație favorabilă, care să îngăduie ca, prin sacrificii cât mai mici, să se poată realiza dezideratele naționale. Spre acest obiectiv au fost îndreptate toate eforturile politice, militare și economice.

În anii neutralității (1914-1916), Ion I. C. Brătianu a dus o nemaipomenită bătălie diplomatică pentru a smulge de la Antantă cât mai mult și mai sigur. La loc de frunte printre condițiile negociate era garanția scrisă că România va primi Transilvania, Bucovina și Banatul pentru participarea la război. De asemenea, era conștient de izolarea geografică a țării față de Aliații occidentali și urmărea să obțină garanții din partea lor cu privire la fluxul continuu de armament și provizii care puteau fi transportate numai prin Rusia.

După lungi și dificile tratative, în cele din urmă, s-a ajuns la încheierea celor două convenții cu Antanta – Convenția politică și Convenția Militară. Antanta a acceptat condițiile puse de Ion I. C. Brătianu: pacea să nu fie încheiată înainte ca teritoriile cedate României să fie ocupate și ea trebuia încheiată nu separat, ci concomitent de puterile participante. La 4/17 august 1916, în mare secret, reprezentanții diplomatici la București ai Franței, Marii Britanii, Rusiei și Italiei, pe de o parte, și primul ministru Ion I.C. Brătianu, pe de cealaltă parte au semnat cele două convenții care stipulau condițiile intrării României în război. Încheierea tratatului de alianță cu Antanta a evidențiat marea capacitate de om politic și diplomat a lui Ion I. C. Brătianu. Până la semnarea tratatului, Brătianu jucase strălucit teatrul omului indecis în privința taberei cu care urma să se alieze România.

Cele două convenții prevedeau recunoașterea dreptului României de a-și alipi teritoriile locuite de români din Imperiul Autro-Ungar, garantau integritatea României din acel timp. În schimb, România se angajase să declare război Austro-Ungariei până la 15/28 august cel mai târziu, iar Rusia să întreprindă o puternică ofensivă, pentru a facilita intrarea armatei române în război. Consiliul de Coroană român a aprobat oficial tratatul și a declarat război Austro-Ungariei la 14/27 august 1916, astfel România intra în Primul Război Mondial.

Armata română, deși slab înarmată, insuficient dotată cu tehnică de luptă modernă, lipsită de experiența marilor confruntări – în raport cu adversarul care acumulase 2 ani de experiență concretă în luptă – totuși dornică să elibereze provinciile românești, atacă pe toată lungimea arcului carpatic obiectivele germano-austo-ungare, infiltrându-se în Transilvania și Bucovina, ocupând ca centre mai importante Brașovul și Făgărașul.

După primul șoc, Puterile Centrale dau replica contraatacând pe frontul principal din Transilvania sub conducerea generalului Falkenhayn, în timp ce feldmareșalul August von Mackensen ataca din sud în fruntea unor unități germano-bulgaro-turce.

Cu tot eroismul armatei române, Puterile Centrale reușesc să ocupe 2/3 din teritoriul țării, inclusiv Bucureștiul (la 23 nov./6 dec 1916). România, deși pierduse aproape o treime din efectivele mobilizate în august 1916, va continua să lupte în Moldova, dând dovadă de un eroism fără seamăn.

Înainte de a fi ocupată capitala, familia regală și miniștri au fost evacuați de la București la Iași, care devine capitala României și oraș al ,,rezistenței până la capăt’’.

După înfrângerea din 20 nov./3 dec. 1916, s-a decis retragerea generală a armatei române pe Siret, pentru a se evita, pe cât posibil, pierderi mari. Atingând linia Siretului, frontul s-a stabilizat. Armata română, deși învinsă, n-a putut să fie nimicită, potrivit expresiei generalului german Ludendorff. Eșecul armatei române în această primă campanie, determinat de lungimea frontului și de lipsa de înzestrare tehnică, a fost și un rezultat al neîndeplinirii de către Aliați a condițiilor stabilite inițial.

Retragerea în Moldova, a creat probleme deosebit de grave. În afară de faptul că teritoriul ocupat a fost supus de către inamic unui regim de teroare și unui jaf fără margini, românii au fost constrânși să incedieze câmpurile petroliere și rafinăriile.

În iarna și primăvara anului 1917, în Moldova, s-a desfășurat o activitate intensă pentru reorganizarea armatei române și refacerea capacității ei de luptă. În condiții dificile, când o mare parte din teritoriul țării era ocupat de inamic, când bolile molipsitoare făceau ravagii în rândurile populației civile și ale unităților militare, opera de renaștere a armatei române a necesitat uriașe eforturi și sacrificii. O contribuție importantă la reorganizarea și instrucția superioară a armatei noastre au adus-o și ofițerii din misiunea franceză, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Paralel cu procesul de reorganizare și înzestrare a unităților s-a continuat instruirea trupelor și a cadrelor de comandă, urmărindu-se însușirea noilor metode și procedee de luptă, precum și mânuirea noului armament din dotare (mitraliere, grenade, puști-mitralieră etc.). Printr-un suprem efort al întregii națiuni s-a reușit ca, într-o perioada relativ scurtă, armata română să-și schimbe complet înfățișarea.

Războiul s-a reluat pe frontul din Moldova, în iulie 1917, când generalul Alexandru Averescu a pornit ofensiva de lângă Mărăști. Între 24 iulie – 1 august 1917, Armata a II-a română și Armata a IV-a rusă, în zona Mărăști, reușesc spargerea frontului german.

La 24 iulie/6 august 1917, mareșalul von Mackensen a lansat, la rândul său, o ofensivă puternică al cărei obiectiv era să dea o lovitură decisivă armatelor română și rusă și să oblige România să iasă din război. Luptele îndârjite au atins punctual culminant la 6/19 august, la Mărășești, când armata română a oprit înaintarea trupelor austriece și germane și a pus capăt ofensivei acestora la porțile Moldovei.

În 26 iulie 1917, la două zile după declanșarea bătăliei de la Mărășești, inamicul a trecut la ofensivă și în valea Oituzului, atacând pozițiile Armatei a II-a române. Cele mai dramatice momente ale bătăliei au fost atacul Cireșoaiei (30 iulie) și lupta de la Coșna (7 și 9 august), care încheie victorios pentru armata română, bătălia de la Oituz. Aici a căzut la datorie, luptând cu o singură mână, aruncătorul de grenade, caporalul Constantin Mușat. Rezistența de la Oituz a împiedicat trupele germane-austro-ungare să pătrundă spre zona carboniferă și petroliferă de pe Valea Trotușului. Victoriile armatei române din vara lui 1917 au avut un puternic ecou în întreaga lume, fiind apreciate ca unele din cele mai importante ale aliaților împotriva Puterilor Centrale.

Între timp s-a ivit un nou pericol deoarece criza din Rusia s-a agravat (după ce în martie 1917 regimul țarist fusese înlăturat). La sfârșitul verii lui 1917, evenimentele revoluționare din Rusia amenințau să dezorganizeze frontul de luptă și să submineze stabilitatea socială și politică din Moldova. În condițiile loviturii bolșevice din octombrie 1917 și a adoptării ,,Decretului Păcii’’ de către noul guvern, care a avut drept urmare încheierea armistițiului cu Puterile Centrale și începerea tratativelor de pace, Frontul de est s-a prăbușit. Ieșirea Rusiei din război implica și ieșirea României.

În ziua de 26 nov./9 dec 1917, se încheie la Focșani armistițiul dintre România și Puterile Centrale, cu toată opoziția Aliaților occidentali. Încheierea Păcii de la Brest-Litovsk, între Rusia Sovietică și Puterile Centrale (la 27 ian./9 febr.1918), urmată de pacea cu Ucraina și de ocuparea teritoriilor rusești și ucrainiene de către armatele austro-germane, tăia României orice posibilitate de a mai primi ajutor din afară. Orice rezistență echivala cu o catastrofă militară.

Forțată de aceste împrejurări, România a fost nevoită să accepte începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale, întrucât nu exista nici o soluție viabilă. La 20 febr./5 martie 1918, se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii. Pacea de la București (semnată la 24 aprilie/7 mai 1918), un adevărat dictat, a impus României condiții înrobitoare: Dobrogea era cedată inamicului; o importantă zonă muntoasă, în suprafață de 5600 km², intra în stăpânirea Austro-Ungariei; să demobilizeze armata; România se obliga să licențieze pe toți ofițerii străini și să sprijine trecerea trupelor Puterilor Centrale spre Odessa. De asemenea, statul român trebuia să cedeze Germaniei monopolul asupra principalelor bogății ale țării și să încheie înrobitoare convenții economoce (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.).

Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze tratatul, care nu a mai avut când să fie aplicat, grație victoriilor Aliaților pe Frontul de Vest. În aceste condiții are loc remobilizarea generală a armatei române la 28 oct./10 nov. 1918, când regele Ferdinand I a ordonat armatei să reintre în război și, la 1 decembrie 1918, a intrat în București în fruntea trupelor.

Ostilitățile dintre cele două mari grupări combatante au încetat după semnarea, la 11 noiembrie 1918, a Armistițiului de la Compiègne. Tratatul de armistițiu între Antantă și Germania a pus capăt primului război mondial pe Frontul de Vest.

Reintrarea armatei române în război și victoria Aliaților asupra Puterilor Centrale au facilitat procesul întregirii statale inițiat de forurile de conducere ale provinciilor istorice aflate sub dominația directă a Monarhiei Austro-Ungare.

La Conferința de pace de la Paris, care a început la 18 ianuarie 1919, obiectivul primordial al lui Ion I. C. Brătianu a fost acela de a obține recunoașterea internațională a noilor granițe ale țării sale, asigurându-se că țara sa va primi tot ceea ce Aliații îi promiseseră în tratatul din 1916 și, în plus, Basarabia. Marile puteri – Marea Britanie, Franța, Statele Unite, Italia și Japonia – care formau Consiliul Suprem, intenționau să ia singure hotărârile finale și nu aveau de gând să trateze România ca partener egal la încheierea acordurilor de pace. Brătianu însă a pledat cauza României cu forță maximă. La Conferinţa de pace de la Paris, regina Maria, a avut rolul ei, evident neoficial, deoarece Constituţia nu-i acorda nicio putere politică. În calitatea sa de regină a românilor şi sfetnic al regelui Ferdinand I, Maria a pledat, la Paris, pentru recunoaşterea internaţională a României Mari, reamintindu-le aliaţilor occidentali sacrificiul enorm al armatei române.

Decisivă pentru desăvârșirea unității naționale, participarea României la Primul Război Mondial a avut o importantă pondere militară, politică și morală în desfășurarea operațiunilor și a tratativelor politice, pe fundalul cărora a fost asigurată victoria Antantei.

Jertfa imensă și suferințele fără seamăn ale poporului român în primul război mondial închinate cauzei nobile a întregirii naționale nu au fost zadarnice. Ele au stat la temelia hotărârii unanime a românilor care, prin voința lor nestrămutată, au înfăpuit, la încheierea războiului, unirea tuturor pământurilor românești într-un singur stat național, act istoric ce a primit prin tratatele de pace, consacrarea internațională.

 muzeograf Monica CÎRSTEA

 


 

 

   

ANUNŢ

Sâmbătă, 15 august  2020, Muzeul „Casa Domnească”, com. Brebu, jud. Prahova, secţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova; va fi deschis pentru vizitare, în intervalele orare 9.00 – 12.00 şi 13.00 – 17.00 (în intervalul 12.00 – 13.00 se desfăşoară igienizarea spaţiului expoziţional).

Vizitarea muzeului se va face cu respectarea următoarelor măsuri:
- purtarea măştii (medicală/nonmedicală) pe toată durata vizitei, inclusiv pentru copiii cu vârsta de peste 5 (cinci) ani;
- Termometrizarea non-contact a vizitatorilor – Vizitatorii care refuză verificarea temperaturii nu vor avea acces în spațiile expoziționale;
- Igienizarea mâinilor cu soluție dezifectantă/gel antibacterian, puse la dispoziţie de către muzee;
- Igienizarea încălţămintei utilizând covorul dezinfectant amplasat la intrarea în muzeu;
- Accesul la standul muzeului, pentru achitarea biletelor, se permite doar după îndeplinirea condițiilor prezentate mai sus;
- Respectarea circuitului de vizitare unidirecţional stabilit în interiorul sălilor de expoziţie, precum şi indicaţiile personalului de supraveghere şi ale serviciului de pază.

Celelalte secţii muzeale vor avea următorul program:

 

   

Renaşterea culturală în Epoca Brâncovenească

Domnitorul Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654 la Brâncoveni-Olt și a decedat la Istanbul - 15 august 1714. Fiul lui Matei – „Papa Brâncoveanu” - și al doamnei Stanca Cantacuzino, s-a căsătorit cu Marica – fiica postelnicului Neagoe și nepoata domnitorului Țării Românești, Antonie Vodă din Popești. Au avut împreună 11 copii, dintre care șapte fete (Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa, Smaranda) și patru băieți (Constantin, Ștefan, Radu, Matei).
Voievod martir alături de cei patru fii ai săi și sfetnicul său fidel – marele clucer Ianache Văcărescu – s-a remarcat în istoria medievală a Țării Românești ca o personalitate de prim rang în promovarea valorilor de cultură și artă, întemeietor de biblioteci, școli laice și monastice, domnia lui marcând un punct important în crearea unui nou stil arhitectural (biserici, mânăstiri, palate, case domnești) și artistic (pictură, sculptură, broderie, orfevrerie), rezultat al evoluției din prima jumătate a secolului al XVII-lea, cunoscut sub numele de „Stil Brâncovenesc”: Mânăstirea necropolă Hurezi – monument UNESCO, Mânăstirea Sâmbăta de Sus din Țara Făgărașului, palatele Mogoșoaia, Potlogi,etc., precum și un bun diplomat în contextul istoric european de atunci, asigurând o politică externă echilibrată în raport cu Moldova, Transilvania și marile puteri europene: Imperiul Otoman, Habsburgic, Țarist, Franța, Anglia, Suedia, Polonia.
Ctitor de limbă românească pentru cărțile de cult creștin ortodox alături de Mitropolitul Antim Ivireanul, a susținut financiar înființarea în Țara Românească a nouă tipografii, respectiv București: tiparnița Mitropoliei, Domnească, Sf. Sava și Mânăstirea tuturor sfinților; Buzău: tiparnița Domnească; Mânăstirea Snagov: tiparnița Domnească și cea coordonată de Sfântul Antim Ivireanul; Episcopia din Râmnicu-Vâlcea și la Târgoviște: tiparnița Domnească.
Totodată domnitorul a subvenționat tipăritura de carte și în afara granițelor Țării Românești: 1712, Veneția, Magnum Dicționarium sive Thesaurum universae linguae graecae, tipărită la tipografia lui Antonio Bortoli, într-o ediție nouă supravegheată de profesorul Gheorghe Trapezuntiul de la Academia Domnească din București, considerat cel mai mare dicționar al limbii eline, după prima ediție apărută la Roma în 1523.
Învățământul a cunoscut o deosebită dezvoltare, prin întemeierea unor școli episcopale, mănăstirești sau domnești, în scopul pregătirii temeinice a dascălilor, preoților și diecilor. Cea mai importantă școală laică a fost Academia „Sf. Sava” din București, înființată la inițiativa domnitorului în anul 1695, condusă de Sevastos Kiminites din Trapezunt (Asia Mică), având studiile efectuate la Constantinopol și Roma. În cadrul acesteia s-au studiat: gramatica, retorica, logica, matematica, astronomia, fizica, științele naturii și metafizica.
Cursanții proveneau atât din Țările Române dar și din diverse zone ale Peninsulei Balcanice, o parte dintre aceștia plecând ulterior pentru aprofundarea studiilor în diverse alte centre culturale din apusul Europei: Roma, Paris, Padova, etc., Constantin Brâncoveanu oferindu-le burse de studii cu finanțare din depozitele personale aflate în bănci din: Viena, Amsterdam și Veneția.
Datorită numărului mare de cărți tipărite, respectiv 84, într-un total de 96 volume, apărute în peste 50.000 de exemplare, extrem de bine concepute intelectual dar și artistic, decorate cu diverse miniaturi sau ferecături, epoca brâncovenească introduce o renaștere culturală și artistică, considerată un vast proces de metamorfozare, în sensul trecerii de la spiritul medieval spre modern.

Răzvan RADU,
Muzeograf coordonator la Muzeul "Casa Domnească" Brebu
   

Conferința „Nicolae Iorga în conștiința urmașilor săi”

 

Vă invităm să vizionați conferința „Nicolae Iorga în conștiința urmașilor săi” din ciclul „Istorie și civilizație”, susținută de dr. Valeriu Râpeanu, accesând link-ul https://youtu.be/lPDhamUl0cQ

Vizionare plăcută!

   

România şi Tripla Alianţă

Primii cinci ani de independență, au constituit pentru România, din punct de vedere al relațiilor internaționale, o experiență dură. Concluzia pe care trebuiau să o tragă oamenii politici români, era aceea a unei alianțe suficient de puternice pentru a putea face față presiunilor din exterior, mai ales după cum fusese tratată România în problema Dunării.
În aceste împrejurări, România se vede nevoită să adere la „Tripla Alianță”, care era formată din Germania, Austro-Ungaria și Italia.

Opțiunea politică a României spre Tripla Alianță apare pe deplin justificată, chiar dacă au existat mari probleme între România și Austro-Ungaria, privind tentativele de asimilare ale românilor din Transilvania, ea reprezentând singura alternativă. Nu a însemnat însă, abandonarea sprijinului luptei românilor din Transilvania, ci consolidarea statului existent deja, crearea unei baze de pe care să se poată înfăptui în viitor desăvârșirea unității naționale. Tratatul va fi încheiat pe 18 octombrie 1883, fiind valabil pe o perioadă de cinci ani. A fost reînnoit în anul 1907 și 1913.
În articolul doi al tratatului se stipula obligația pentru Austro-Ungaria de a acorda ajutor României în cazul în care aceasta ar fi fost atacată; Monarhia Dualistă obținea și ea sprijin în cazul în care ar fi fost atacată de unul din statele limitrofe României: Imperiul Țarist, Serbia sau Bulgaria.
Reorientarea politicii externe românești a evoluat pe măsură ce interesele naționale intrau în contradicție cu cele ale Austro-Ungariei, în Balcani. Emanciparea popoarelor din această zonă și lupta comună împotriva Imperiului Otoman, a degenerat în urma amestecului Dublei Monarhii, care urmărea expansiunea aici. În aceste condiții România nu mai putea rămâne în alianță cu Puterile Centrale în orice condiții.
După atentatul de la Sarajevo 28 iunie 1914, când arhiducele Franz Ferdinand și soția sa ducesa Sophie Albina Chotek au fost uciși, Austro-Ungaria s-a considerat victimă și a întreprins „acțiunea de pedepsire” a Serbiei, fără însțiințarea în prealabil a guvernelor Italiei și României, țări cu care era aliată prin tratat. Odată cu declanșarea războiului, Austro-Ungaria a trecut la presiuni diplomatice asupra guvernului României, pentru a intra în război alături de Puterile Centrale, dar tratatul reînnoit în 1913, avea un caracter defensiv.
De mai mult de un deceniu, I.C. Brătianu, inițiase reorientarea politicii externe românești în sensul intereselor fundamentale ale împlinirii idealului național al unității naționale. Aceste interese nu puteau fi realizate alături de Austro-Ungaria, sub dominația directă a căruia se aflau românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina. Interesul național intra în contradicție flagrantă cu alianța încheiată în 1883 cu Puterile Centrale.
În aceste condiții, Consiliul de Coroană de la Sinaia din 3 august 1914, declară neutralitatea României. Guvernul român nu a dorit însă o neutralitatea definitivă pentru că la 27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei.

Manager interimar,
Muzeograf Mihai Dumitrache

   

10 august 1913 – Pacea de la Bucureşti

Pe data de 10 august 1913 se semnează la București tratatul de pace prin care se încheie cel De-al Doilea Război Balcanic. În Primul Război Balcanic (8 octombrie 1912 - 18 iulie 1913), Alianța Balcanică formată din Bulgaria, Grecia și Serbia a învins Imperiul Otoman, însă pretențiile teritoriale ale Bulgariei vor duce la cel De-al Doilea Război Balcanic (16 iunie - 13 iulie 1913). Acest război purtat de Bulgaria contra Serbiei și Greciei, va determina România să trimită armata la sud de Dunăre și să oblige Bulgaria să accepte condițiile de pace. Tratativele de pace se vor purta la București în perioada 30 iulie -10 august 1913. Tratatul semnat la data de 10 august 1913 cuprindea 10 articole. Titu Maiorescu semnează tratatul din partea României, pentru Serbia semnează Nikola Pasici, pentru Grecia Elefterios Venizelos iar pentru Bulgaria Dimitri Toncev. Prin tratat Bulgaria renunța la pretenţiile sale teritoriale asupra Macedoniei, Salonicului și Cretei. Serbia obținea partea de nord a Macedoniei, iar Grecia lua cea mai mare parte a Macedoniei cu orașul Salonic. România obținea Dobrogea de Sud, teritoriu cunoscut sub numele de Cadrilater, cu o suprafață de 7780 km2 și o populație de 280.000 de locuitori majoritate turci și tătari. Țările semnatare se angajau să acorde drepturi și libertăți minorităților locuitoare. Teritoriul obţinut de România va fi organizat în două județe: Durostor cu reședința la Silistra și Caliacra cu reședința la Bazargic.

Muzeograf Claudiu ROBE

   

România și Conferința de pace de la Paris din 1946

Coșmarul celui de-al Doilea Război Mondial ia sfârșit pe 7 și 8 mai 1945 când germanii semnează la Reims, Franța și la Berlin, Germania unde se aflau cartierele generale ale generalului Dwight D. Eisenhower (comandantul suprem al armatelor aliate în Europa) și al mareșalul Gheorghi Jukov (comandantul sovietic), capitularea necondiționată. Prin semnarea capitulării de către Germania, lua oficial sfârșit cel de-al Doilea Război Mondial în Europa, dar el a continuat în Asia. După aproape șase ani de lupte crâncene, forțele militare naziste au fost zdrobite definitiv. În ceea ce privește România, la 12 mai 1945, armata română își încheie după 260 de zile de luptă participarea, alături de Națiunile Unite, la obținerea victoriei finale asupra Gemaniei naziste. Pe 2 septembrie 1945 și Japonia a semnat capitularea necondiționată. Așa a luat sfârșit cea mai mare confruntare armată din câte a cunoscut omenirea.

La 29 iulie 1946, după mai bine de două luni de la încheierea războiului în Europa, Georges Bidault, ministrul de externe al Franței, în calitate de reprezentant al țării gazdă, a declarat deschisă Conferința de pace. Astfel între 29 iulie – 15 octombrie 1946 la Paris, în Palatul Luxemburg, au loc lucrările Conferinței de pace, pentru a dezbate proiectele Tratatelor de pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda. La Conferința de pace participă 32 de state, împărțite în mai multe grupe: grupa celor cinci mari puteri - U.R.S.S., S.U.A., Marea Britanie, Franța și China, care are un rol hotărâtor în luarea deciziilor (îndeosebi primele trei state) și în impunerea punctului de vedere; urmează grupa celor 16 state invitate: Australia, Belgia, R.S.S. Bielorusă, Brazilia, Canada, Etiopia, Grecia, India, Noua Zeelandă, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană, R.S.S. Ucraineană și Iugoslavia – state ce au dreptul de a formula observații și propuneri ce urmau să fie supuse la vot; grupa statelor cu titlu consultativ: Mexic, Cuba, Egipt, Iran, Albania și Austria; ultima grupă formată din cele cinci state foste aliate ale Germaniei: Bulgaria, Finlanda, Italia, Ungaria și România – ce erau privite global, fără să se țină cont de situația fiecăreia dintre ele, de contribuția lor la victoria finală împotriva Germaniei hitleriste (ceea ce dezavantaja România). Din cele 32 de state numai primele 21 reunite sub numele de Puterile Aliate și Asociate au drept de vot. Proiectele Tratatelor de pace sunt elaborate de miniștrii de externe ai U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii și Franței, fără a fi consultate celelalte state aliate.

În numele Națiunilor Unite pe 8 august 1946, guvernul francez, în calitate de țară gazdă adresează guvernului român invitația de a participa la Conferința de pace de la Paris. Proiectul Tratatului de pace (are 40 de articole și este împărțit în 8 părți: frontiere; clauze politice; clauze militare, navale și aeriene; retragerea forțelor aliate; reparațiuni și restituiri; clauze economice; clauza relativă la Dunăre; clauze finale) nu recunoștea statutul de cobeligeranță al României. În preambul nu s-a amintit nimic în legatură cu declarația de război a României împotriva Ungariei hortyste, notificată la 8 septembrie 1944. Totodată, era menționată și o inexactitate și anume aceea că România a participat activ la războiul antihitlerist începand cu 12 septembrie 1944, adică după încheierea armistițiului de la Moscova, ceea ce nu era adevarat.

Pe baza invitației adresate de guvernul Franței, în numele Națiunilor Unite, de a participa la Conferința de pace de la Paris la 9 august 1946, România fixa componența delegației oficiale, alcătuită din ,,șeful delegației, 13 delegați principali, 2 secretari generali, personal de secretariat, ziariști și alte persoane’’.

Din delegație făceau parte: Gheorghe Tătărescu, vicepreședinte al guvernului și ministru al Afacerilor Străine, șeful delegației, Gheorghe Georghiu-Dej, ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor publice, Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției, Ștefan Voitec, ministrul Educației Naționale, Ion Gheorghe Maurer, ministru subsecretar de stat, dr. Florica Bagdasar, ministrul sănătății, Elena Văcărescu, Șerban Voinea, general Dumitru Dămăceanu, Mihai Ralea, ministrul României în S.U.A., Richard Franasovici, ministrul României în Marea Britanie, Simion Stoilov, ministrul României în Franța, Horia Grigorescu, ministrul României la Haga și alte persoane.

În urma hotărârii Consiliului de Miniștrii din 9 august, la București este publicată declarația guvernamentală intitulată "Atitudinea României față de Conferința de pace", în care erau formulate principalele doleanțe ale țări nostre față de conferință: recunoașterea statutului de cobeligerant, o îmbunătățire a prevederilor militare (a condițiilor privitoare la limitarea armamentului și a forțelor sale armate), cererile de reparații și restituiri să nu fie mai mari decât cele stabilite prin Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944, dreptul de a dispune de libertate deplină în politica economică și de a înlătura stipulațiile art. 30 privind obligația acordării clauzei națiunii celei mai favorizate pentru toate Națiunile Unite. Declarația exprima, totodată, satisfacția pentru felul în care au fost soluționate problemele teritoriale și de graniță în partea de nord-vest a țării (pe 7 mai 1944 Dictatul de la Viena a fost declarat nul, iar frontiera dintre România și Ungaria fiind restabilită în limitele existente la 1 ianuarie 1938) și preciza că tratatul de pace nu putea rezolva problema regimului Dunării, aceasta, trebuind a fi soluționată ulterior de către țările riverane.

În 13 august 1946, în ședința plenară a Conferinței de pace, Gheorghe Tătărescu expune punctual de vedere al României privind proiectul Tratatului de pace. El cere recunoașterea calității de cobeligerant și recunoașterea faptului că România a intrat în război de la 23 august 1944 și nu de la 12 septembrie 1944, așa cum este stipulat în proiectul Tratatului de pace. Reprezentantul României subliniază caracterul nedrept al unora dintre clauzele economice și militare.

Doleanța României de recunoaștere a statutului de stat cobeligerant a fost supusă la vot în ședinta din 27 august 1946 a Comisiei Consiliului miniștrilor afacerilor străine. Numai patru delegații, ale Bielorusiei, Franței, Cehoslovaciei și Ucrainei au votat pentru, iar celelalte opt Australia, Marea Britanie, Canada, India, Noua Zeelandă, Uniunea Sud–Africană, U.R.S.S. și S.U.A. au votat contra. Explicându-și votul, reprezentantul Franței generalul Catroux, a declarat că "a votat pentru credința că cei trei mari erau deciși pentru a acorda cobeligeranța României, ceea ce echivala cu retractarea votului. Catroux a atras atenția președintelui comisiei că pe viitor nu se mai pronunță asupra altor probleme decât după ce se va cunoaște, mai întâi punctul de vedere al celor trei mari puteri". Acordarea statutului de cobeligerant, reprezentând o cerere justă bazată pe aportul militar și economic considerabil al României la victoria aliată din 1945, nu s-a realizat cu toate eforturile diplomației de la București. Dacă s-ar fi obținut acest deziderat just întregul statut internațional al României la Conferința din 1946 și, mai ales, după aceea ar fi fost, desigur, altul.

La 24 ianuarie 1947, Joseph Paul Boncour, reprezentantul politic al Franței la București, a remis președintelui Consiliului de Miniștri al guvernului roman invitația de a participa la semnarea Tratatului de pace, fixată pentru 10 februarie 1947, la Paris.

În nota prezentată la 8 februarie 1947 lui Georges Bidault ministrul de externe al Franței, pentru a fi transmisă reprezentanților Puterilor Aliate și Asociate, ministrul român al afacerilor străine, Gheorghe Tătărescu exprima înca o dată observațiile, convingerile și speranțele cu care România urma să semneze "Tratatul de pace impus de Puterile Aliate și Asociate".

La 10 februarie 1947, delegația română, formată din Gheorghe Tătărescu, șeful delegației, Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Voitec și Dumitru Dămăceanu, a semnat la Quai d' Orsay, în Sala Orologiului, textul Tratatului de pace cu Puterile Aliate și asociate. În 23 august 1947, în unanimitate, Parlamentul român ratifică Tratatul de pace de la Paris. Gheorghe Tătărescu, ministrul Afacerilor Străine, rostește cu acest prilej o cuvântare în care artă că "Tratatul cuprinde multe clauze grele și multe clauze injuste", totuși "Guvernul a acceptat tratatul și sincer s-a obligat să execute în mod loial clauzele lui".

Din punctul de vedere al dreptului internaţional, prin semnarea Tratatului de pace, România ieşea de sub regimul armistiţiului cu Naţiunile Unite şi devenea un stat independent şi suveran. Într-adevăr, Înalta Comisie Aliată de Control şi-a încetat existenţa, iar activitatea guvernului român nu mai era "monitorizată" şi amendată de reprezentanţii S.U.A., Uniunii Sovietice şi Marii Britanii. În realitate, statutul internaţional al României nu a cunoscut o ameliorare, deoarece ea a rămas practic sub ocupaţia sovietică.

În 10 februarie 1947 au fost semnate la Paris tratatele de pace și cu celelalte foste state aliate ale Germaniei: Italia, Ungaria, Bulgaria și Finlanda. Tratatele le-au permis Italiei, Ungariei, Bulgariei, și Finlandei să își reasume responsabilitățile ca state suverane în relațiile internaționale, dar au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând sfârșitul imperiului colonial al Italiei din Africa și modificări ale frontierelor. Finlanda pierdea 10% din teritoriu în favoarea Uniunii Sovietice; Italia ceda localitățile Tende și La Brigue Franței; Zadar și regiunea Istria Iugoslaviei și arhipelagul Dodecanez Greciei; România datorită contribuției militare de partea aliaților după 23 august 1944, primea înapoi Transilvania de nord, dar pierdea Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța în favoarea Uniunii Sovietice și Dobrogea de sud în favoarea Bulgariei.

Al Doilea Război Mondial a demonstrat, înca o dată, lipsa de șansă geopolitică a statelor mici, care sunt nevoite să suporte totdeauna istoria facută de marile puteri. Anii de la sfârșitul războiului și cei imediat următori au ilustrat înca o dată vechiul proverb care spunea că "este destul de posibil să câștigi războiul și să pierzi pacea".

Necesitatea de a lupta împotriva unui dușman comun nemaiexistând "Marea Alianță" nu întârzie să se dizolve și să exercite influențe care se vor confrunta curând în diverse puncte ale planetei. Apare de aici o lungă perioada de conflict mocnit, punctată de câteva crize violente, căreia contemporanii i-au dat denumirea de "războiul rece".

Muzeograf Monica CÎRSTEA

   

Expoziția temporară „Universitatea Populară de Vară – trecut și prezentˮ

 

 

 

 

Muzeul Memorial „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte, secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, a vernisat vineri, 7 august 2020, expoziția temporară „Universitatea Populară de Vară - trecut și prezent”. Vă invităm să vizionați expoziția accesând link-ul https://youtu.be/XbRU14B2AAM

Vizionare plăcută!

   

Republica de la Ploieşti - 150 de ani

Acum 150 de ani, în noaptea de 7-8 august 1870, a avut loc mișcarea antidinastică de la Ploiești, condusă de Alexandru Candiano-Popescu (1841-1901). Grupul de conspiratori din Ploiești doreau răsturnarea domnitorului Carol.
Mișcarea de ,,rebeliune’’ de la Ploiești a fost înăbușită de autorități, ,,conspiratori’’ arestați în noaptea de 8-9 august 1870, trimiși în judecată în fața Curții de Jurați din Târgoviște și achitați la 17 octombrie 1870.
Ulterior mișcarea conspirativă de la Ploiești, a fost luată în derâdere, devenind subiectul multor umoriști și a rămas în istorie cu epitetul de ,,Republica de la Ploiești’’.

Alexandru Candiano-Popescu – fotografie cu autor necunoscut, datată 1896,
din patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova.
 
Muzeograf Monica CÎRSTEA
 
Caragiale și Republica de la Ploiești (8 august 1870)
 
Republica de la Ploieşti este denumirea unei mişcări antimonarhice din data de 8 august 1870 cunoscută în presa cotidiană sub numele de tulburările de la Ploieşti, evenimente pe care I.L. Caragiale le tratează cu ironia lui caracteristică în nuvela „Boborul” şi în comedia „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” numindu-le intrigi boiereşti.
 

Caricatură antidinastică publicată în „Ghimpele”, în 1872. În stânga: Al. I Cuza trădat de Ion Brătianu. În dreapta: Carol I sprijinit de Bismark şi Brătianu, având la bază influenţa germană şi având împotrivă „vocea ţării” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 
Formarea acestei mişcări conspirative este determinată de dezamăgirea unor oameni politici ai vremii care sperau ca prin supunerea faţă de o dinastie străină să fie realizată o relaxare, o linişte între partidele politice.
În apropierea zilei de 8 august 1870 s-au întrunit două organizaţii conspirative având la conducere pe C.T. Grigorescu respectiv pe Radu Stanian. Din aceste organizaţii mai făceau parte Candiano Popescu, Stan Popescu, preotul Nicolae Ioachimescu, locotenentul Comiano, Mitică Călinescu, Titu Bălăceanu, Petre Apostolescu, Guţă Andronescu-Grădinaru.
 
 
 
 
La această adunare conspirativă se împart sarcinile fiecărui membru al organizaţiei şi se face cunoscut că totul este organizat, domnitorul va fi detronat, conducerea va fi preluată de o regenţă, se va ocupa telegraful, armata şi unele oraşe mari vor solidariza cu mişcarea conspirativă.
Se înlătură temerile unora de o intervenţie străină, se confecţionează steagul nou, stabilindu-se semnale ca tragerea clopotelor şi sunarea trâmbiţelor gărzii naţionale.
Primii ani de domnie ai lui Carol I s-au caracterizat printr-o mare agitaţie politică şi o continuă instabilitate guvernamentală. Între 11 mai 1866 şi 7 august 1871 au avut loc nu mai puţin de nouă schimbări de guverne, (durata medie sub 7 luni).
În fruntea agitatorilor se aflau liberalii radicali care, după ce contribuiseră la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, nu se împăcau cu gândul de a avea un domnitor pe viaţă, care ar putea abuza de situaţia sa, drept care îl acuzau pe Carol I de tendinţe autocratice.
Izbucnirea războiului franco-prusac, la 7/19 iulie 1870, a generat un val de simpatie pentru Franţa, fapt ce a amplificat curentul ostil lui Carol, care nu ezita să-şi manifeste încrederea în victoria ţării sale de origine.
Liberalii radicali au pus la cale o acţiune de înlăturare a domnitorului, organizând mai multe centre din care să pornească mişcarea: Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Piteşti, Buzău, precum şi din tabăra militară de la Furceni. Principalii conspiratori erau C. A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada – colaborator apropiat al lui Ion C. Brătianu, prim redactor al ziarului „Românul” condus de C. A. Rosetti, Constantin Ciocârlan – fost prefect al Poliţiei Capitalei, maiorul C. Pilat (ginerele lui C. A. Rosetti), Alexandru Candiano-Popescu şi dr. D. Sergiu.
Acţiunea a fost planificată pentru noaptea de 7/8 august 1870, dar ofiţerii de la Furceni au propus amânarea acesteia pentru a se vedea rezultatul războiului dintre Franţa şi Prusia.
Unul dintre conspiratori, Candiano Popescu de la Ploieşti, nu a acceptat această amânare. El avea să explice că a procedat astfel din două motive:
- Primul, de ordin intern, fiind hotărât să dea „o lecţie de protestare energică” contra înclinărilor domnitorului străin şi a regimului inaugurat de dânsul prin care voia „să pună persoana sa mai presus de fiinţa statului român“;
- Al doilea se datora situaţiei internaţionale. El era convins că Franţa va fi biruitoare şi se temea că la încheierea tratatului de pace aceasta să „găsească pe tronul României un Hohenzollern“.
În noaptea de 7/8 august, Candiano Popescu şi grupul său de conspiratori au ocupat prefectura şi telegraful din Ploieşti. Încă din zori, clopotele bisericilor au început să bată, iar populaţia s-a adunat în centrul oraşului. Aici, în faţa mulţimii, Candiano Popescu a citit o telegramă, pe care ar fi primit-o de la Ion C. Brătianu, prin care se comunica:
Vă fac cunoscut că principele Carol I a fost detronat astă noapte, a fost numită o Regenţă în frunte cu generalul Nicolae Golescu şi s-a constituit un nou guvern, având la ministerul de Război pe Ion C. Brătianu.”
Totodată, Candiano Popescu a anunţat că el a fost numit prefectul judeţului Prahova.
Participanţii au aplaudat şi au început să strige: „Ura! Am scăpat de neamţ”. Apoi, mulţimea – estimată la „trei mii de oameni” – în frunte cu „noul prefect” şi cu un preot îmbrăcat în odăjdii, a pornit spre cazarma dorobanţilor, unde sergentul de la depozitul de muniţie a primit ordin „să împartă arme la popor”.
Candiano Popescu i-a prezenat maiorului Polizu, comandantul unităţii, o telegramă „semnată” de Ion C. Brătianu – ministrul de Război şi Manolache Costache Epureanu – ministrul de Interne, cu următorul conţinut:
Vă fac cunoscut că prinţul Carol s-a detronat astă noapte de către popor. În numele guvernului provizoriu vă ordon a lua comanda garnizoanei şi pe dată a supune armata la jurământ pentru noul guvern. Totodată vă veţi pune la ordinul prefectului Alexandru Candiano Popescu, veţi menţine ordinea, iar de urmare veţi raporta pe dată”.
Maiorul Polizu nu a dat crezare telegramei şi a declarat că va apăra cazarma.
Fără să intre în discuţii contradictorii cu respectivul maior, Candiano Popescu s-a deplasat la închisoarea oraşului unde a eliberat „un număr de arestaţi”.
De asemenea, a expediat o telegramă căpitanului Georgescu, comandantul grănicerilor de la Predeal:
Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu instalat, având de cap pe generalul N. Golescu ca regent.
Sunt prefectul districtului, numit de guvernul provizoriu.
Concentraţi imediat grănicerii şi în 24 de ore, dacă se poate, să fiţi la Ploieşti.
Aştept de la patriotismul Dumneavoastră şi de la energia Dumneavoastră acest serviciu”.
Pentru a face cunoscută acţiunea pe plan internaţional, „prefectul” a expediat ziarului românesc „Adevărul”, care apărea la Pesta, următoarea telegramă:
Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu înfiinţat sub titlul de Regenţă. În Ploieşti mare entuziasm”.
Şeful staţiei telegrafice din Predeal, Iuliu Filipescu, s-a arătat circumspect, a oprit cele două telegrame şi a anunţat guvernul de la Bucureşti.
Îndată ce a aflat despre „rebeliune”, guvernul condus de Manolache Costache Epureanu a trecut la arestarea suspecţilor, în frunte cu Eugeniu Carada, Ion C. Brătianu şi generalul Nicolae Golescu.
La Ploieşti, armata a ridicat în noaptea de 8/9 august „peste 400 de cetăţeni de la locuinţele lor pentru a-i arunca în închisoare”. Neputând organiza rezistenţa, Candiano Popescu a părăsit oraşul, dar a fost prins la Buzău.
În Proclamaţia Consiliului de Miniştri către cetăţenii români se aprecia că o „tentativă atât de nebună, cât şi de criminală a fost încercată la Ploieşti”, iar „criminalii vor da seamă justiţiei de faptele lor”.
Conspiratorii au fost trimişi în faţa Curţii de Juraţi din Târgovişte. Aceştia s-au apărat, invocând faptul că o acţiune similară a avut loc în noaptea de 11/12 februarie 1866, când a fost înlăturat domnitorul Alexandru Ioan Cuza, act în urma căruia nimeni nu a fost arestat, iar unii dintre complotişti se aflau pe banca ministerială.
Avocatul Nicolae Fleva declara:
Dacă este revoluţiune faptul de la 8 august şi se cere osândirea lui pentru că el este opera câtorva indivizi şi nu este dorită de naţiunea întreagă, să stabilim mai întâi acest adevăr contestabil al acuzaţiunii ca să vedem dacă autorii acestei revoluţiuni sunt nevinovaţi sau culpabili; să se consulte mai întâi naţiunea: să punem revoluţiunea la vot! Să facem plebiscit! Primim bucuroşi osânda, dar să vă supuneţi şi Dumneavoastră la majoritatea voturilor”.
El a amintit că tot „revoluţiune” s-a numit şi actul din 11 februarie 1866, acoperit apoi legal prin organizarea plebiscitului privind aducerea domnitorului străin.
La 17/29 octombrie 1870, toţi cei 41 de acuzaţi au fost achitaţi, fapt ce l-a revoltat profund pe Carol I. În notele sale zilnice, domnitorul menţiona că era hotărât să abdice şi va aduce această decizie mai întâi la cunoştinţa Puterilor Garante.
Acţiunea din august 1870 a fost numită în derâdere „Republica de la Ploieşti”, fiind obiectul multor umorişti, şi mai ales al scriitorului I. L. Caragiale.
În realitate, Candiano Popescu nu a proclamat republica la Ploieşti şi niciun document semnat de el nu menţionează cuvântul republică.
Singura gazetă care a caracterizat acţiunea de la Ploieşti ca fiind republicană a fost „Trompeta Carpaţilor”.
Guvernul reuşeşte să aresteze membri ai mişcării conspirative ca Ion Brătianu, generalul Nicolae Golescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, colonelul Nicolae Creţulescu, şi vor urma de represalii deosebit de severe, cu umilire prin bătăi a unora ca preotul Ştefan Dinicescu, Mihail Kogălniceanu, Drăghicescu.
Procesul răzvrătiţilor s-a mutat de la Ploieşti la Târgovişte, sentinţa judecătorească fiind pronunţată la data de 17 octombrie 1870, participanţii civili fiind declaraţi nevinovaţi.
Tânărul Caragiale, care abia împlinise vârsta majoratului, participant la mișcarea anticarlistă ploieșteană, nu este amintit în actele și publicațiile referitoare la acest eveniment. Motivul îl constituie poate și faptul că junele cetățean al acelei republici”, așa cum povestește mai târziu, într-o tonalitate ironică ce nu cruță nici propria-i persoană, deși dezarmase” un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui” și fusese numit de Candiano-Popescu în locul zbirului” căruia îi luase arma, a rămas totuși pierdut în mulțimea răzvrătiților, iar, pe la mijlocul zilei de 8 august 1870, aducându-și aminte că are părinți care îl așteptau, s-a dus acasă unde mama sa l-a lipsit de sabie, i-a încuiat ghetele și pălăria și l-a făcut captiv timp de o săptămână, împiedicându-l de la început să-și exercite funcția publică pe care o primise și scutindu-l de arestare: Pușcăria și patru hanuri prefăcute în pușcării gemeau de republicani. Cuminte mama! Dumnezeu s-o odihneacă! Era o femeie fără multă învățătură, dar cu prevedere politică! Dacă mă prindea reacțiunea cu sabia la brâu!”
Doi dintre capii republicii” ploieștene, prezidentul” Al. Candiano-Popescu și polițaiul” Stan Popescu, au devenit personaje ale unor creații satirice ale lui I.L.Caragiale. Primul, un personaj ambițios, pregătit îndeosebi pentru cariera militară și sortit să atingă treptele cele mai înalte ale ierahiei ofițerești, poet în timpul liber, publicist bătăios, devenit mai târziu și memorialist, stâpânit adesea de spiritul aventurii, dar capabil să-și recunoască uneori erorile, om devotat cauzei independenței naționale a țării , erou al războiului de la 1877, era mult mai instruit și mai cunoscut în epocă decât cel de al doilea care a dorit să joace un rol politic de seamă, dar care a rămas întotdeauna un client mărunt al partidului liberal și un amploiat fără responsabilități superioare.
În Boborul!”, I.L.Caragiale oglindește selectiv, din perspectiva comică fapte reale. Râsul său, care nu vizează ideea de republică, ci pe oamenii politici ai vremii, e neiertător. Se pare că scapă ironiei scriitorului masa târgoveților participanți la mișcarea anticarlistă, semnalată în notații fugare (Pâlcuri-pâlcuri vin din toate părțile”; Pușcăria și patru hanuri prefăcute în pușcării gemeau de republicani”), și, în mod sigur figura Ecaterinei Caragialli, înfățișată cu discretă duioșie. Ironia, prezentă totuși și în această ultimă împrejurare, n-o privește însă pe mama scriitorului, ci are drept obiect instituțiile și formele democratice” ale vremii: Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de modă veche, un spirit reacționar: era foarte departe de a înțelege importanța politică a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecea în oraș și tremura de grija mea văzând că nu vin la dejun. Mi-a făcut o scenă grozavă - că de ce m-am amestecat cu derbedeii, că doresc să o fac de râs în mahala, că vreau să grăbesc, poate, sfârștul lui tata, care era grav bolnav; pe urmă mi-a poruncit aspru să rămân acasă.”
Schița Boborul!” a apărut în Epoca”, la rubrica Tribuna literară”, în 1896, purtând subtitlul Din istoria Republicii ploieștene”. Proiectul ei este însă mult mai vechi; cu optsprezece ani înainte de publicarea schiței, I.L.Caragiale, invitat prin Mihai Eminescu, la Titu Maiorescu acasă, povestește mentorului Junimii”, așa cum reiese din Însemnările zilnice” ale acestuia (1/13 septembrie 1878), despre revoluția de la Ploiești aug.1870, cu Candiano Popescu și Stan Popescu.”
La doi ani după apariția schiței Boborul!” Caragiale publică o altă reminiscență”, Istoria se repetă”, în care este adusă în prim-plan, tot în perspectivă satirică, aceeași figură marcantă a vremelnicei republici ” ploieștene, Stan Popescu.
Referiri la republica” și la republicanii” ploieșteni sunt întâlnite și în alte scrieri ale lui Caragiale: articolul Un mare sculptor român”, schițele O zi solemnă”, Justiția română” și Secția corecțională”, comediile Conu Leonida față cu reacțiunea” și D’ale carnavalului”, corespondența scriitorului cu Petre Missir, C. Dobrogeanu-Gherea și Paul Zarifopol. Așa, de exemplu, evocând, tot cu ironie, însă abia perceptibilă, în 1907”, evenimentele de la Ploiești, din 8 august 1870, Caragiale nota într-o scrisoare către Paul Zarifopol: Astăzi 8/20 august se-mplinesc 37 de ani de la Republica din Ploiești. La ceasul când îți scriu aceste rânduri tămbălăul din grădina Lipănescului era pe drojdii. Simt picurâdu-mi o lacrimă de duioasă amintire: eram de optsprezece roze! O! scumpa mea Republică! Parcă n-ai fost decând lumea!”
 
 
 
Conservator Muzeul Ion Luca Caragiale” Ploieşti,
ing. Monica-Violeta BOSTAN
   

Pagina 10 din 84