Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
înfiinţat în anul 1955 prin strădania ctitorului muzeelor prahovene, prof. Nicolae Simache, este astăzi o prestigioasă instituţie de cultură, care prin cele 17 secţii muzeale deschise publicului, valorifică expoziţional, ştiinţific şi cultural-educativ, creaţii materiale şi spirituale din patrimoniul prahovean, naţional şi universal.

"Muzeul trebuie sa fie o şcoala de istorie a gustului - şi, mai mult - trebuie sa fie nu numai la dispozitia oricui, dar sa întinda mâna catre oricine, pentru a-l atrage, a-l retine cât poate mai mult."

   

România și Conferința de pace de la Paris din 1946

Sâmbătă, 08 August 2020 12:28

Coșmarul celui de-al Doilea Război Mondial ia sfârșit pe 7 și 8 mai 1945 când germanii semnează la Reims, Franța și la Berlin, Germania unde se aflau cartierele generale ale generalului Dwight D. Eisenhower (comandantul suprem al armatelor aliate în Europa) și al mareșalul Gheorghi Jukov (comandantul sovietic), capitularea necondiționată. Prin semnarea capitulării de către Germania, lua oficial sfârșit cel de-al Doilea Război Mondial în Europa, dar el a continuat în Asia. După aproape șase ani de lupte crâncene, forțele militare naziste au fost zdrobite definitiv. În ceea ce privește România, la 12 mai 1945, armata română își încheie după 260 de zile de luptă participarea, alături de Națiunile Unite, la obținerea victoriei finale asupra Gemaniei naziste. Pe 2 septembrie 1945 și Japonia a semnat capitularea necondiționată. Așa a luat sfârșit cea mai mare confruntare armată din câte a cunoscut omenirea.

La 29 iulie 1946, după mai bine de două luni de la încheierea războiului în Europa, Georges Bidault, ministrul de externe al Franței, în calitate de reprezentant al țării gazdă, a declarat deschisă Conferința de pace. Astfel între 29 iulie – 15 octombrie 1946 la Paris, în Palatul Luxemburg, au loc lucrările Conferinței de pace, pentru a dezbate proiectele Tratatelor de pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda. La Conferința de pace participă 32 de state, împărțite în mai multe grupe: grupa celor cinci mari puteri - U.R.S.S., S.U.A., Marea Britanie, Franța și China, care are un rol hotărâtor în luarea deciziilor (îndeosebi primele trei state) și în impunerea punctului de vedere; urmează grupa celor 16 state invitate: Australia, Belgia, R.S.S. Bielorusă, Brazilia, Canada, Etiopia, Grecia, India, Noua Zeelandă, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană, R.S.S. Ucraineană și Iugoslavia – state ce au dreptul de a formula observații și propuneri ce urmau să fie supuse la vot; grupa statelor cu titlu consultativ: Mexic, Cuba, Egipt, Iran, Albania și Austria; ultima grupă formată din cele cinci state foste aliate ale Germaniei: Bulgaria, Finlanda, Italia, Ungaria și România – ce erau privite global, fără să se țină cont de situația fiecăreia dintre ele, de contribuția lor la victoria finală împotriva Germaniei hitleriste (ceea ce dezavantaja România). Din cele 32 de state numai primele 21 reunite sub numele de Puterile Aliate și Asociate au drept de vot. Proiectele Tratatelor de pace sunt elaborate de miniștrii de externe ai U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii și Franței, fără a fi consultate celelalte state aliate.

În numele Națiunilor Unite pe 8 august 1946, guvernul francez, în calitate de țară gazdă adresează guvernului român invitația de a participa la Conferința de pace de la Paris. Proiectul Tratatului de pace (are 40 de articole și este împărțit în 8 părți: frontiere; clauze politice; clauze militare, navale și aeriene; retragerea forțelor aliate; reparațiuni și restituiri; clauze economice; clauza relativă la Dunăre; clauze finale) nu recunoștea statutul de cobeligeranță al României. În preambul nu s-a amintit nimic în legatură cu declarația de război a României împotriva Ungariei hortyste, notificată la 8 septembrie 1944. Totodată, era menționată și o inexactitate și anume aceea că România a participat activ la războiul antihitlerist începand cu 12 septembrie 1944, adică după încheierea armistițiului de la Moscova, ceea ce nu era adevarat.

Pe baza invitației adresate de guvernul Franței, în numele Națiunilor Unite, de a participa la Conferința de pace de la Paris la 9 august 1946, România fixa componența delegației oficiale, alcătuită din ,,șeful delegației, 13 delegați principali, 2 secretari generali, personal de secretariat, ziariști și alte persoane’’.

Din delegație făceau parte: Gheorghe Tătărescu, vicepreședinte al guvernului și ministru al Afacerilor Străine, șeful delegației, Gheorghe Georghiu-Dej, ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor publice, Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției, Ștefan Voitec, ministrul Educației Naționale, Ion Gheorghe Maurer, ministru subsecretar de stat, dr. Florica Bagdasar, ministrul sănătății, Elena Văcărescu, Șerban Voinea, general Dumitru Dămăceanu, Mihai Ralea, ministrul României în S.U.A., Richard Franasovici, ministrul României în Marea Britanie, Simion Stoilov, ministrul României în Franța, Horia Grigorescu, ministrul României la Haga și alte persoane.

În urma hotărârii Consiliului de Miniștrii din 9 august, la București este publicată declarația guvernamentală intitulată "Atitudinea României față de Conferința de pace", în care erau formulate principalele doleanțe ale țări nostre față de conferință: recunoașterea statutului de cobeligerant, o îmbunătățire a prevederilor militare (a condițiilor privitoare la limitarea armamentului și a forțelor sale armate), cererile de reparații și restituiri să nu fie mai mari decât cele stabilite prin Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944, dreptul de a dispune de libertate deplină în politica economică și de a înlătura stipulațiile art. 30 privind obligația acordării clauzei națiunii celei mai favorizate pentru toate Națiunile Unite. Declarația exprima, totodată, satisfacția pentru felul în care au fost soluționate problemele teritoriale și de graniță în partea de nord-vest a țării (pe 7 mai 1944 Dictatul de la Viena a fost declarat nul, iar frontiera dintre România și Ungaria fiind restabilită în limitele existente la 1 ianuarie 1938) și preciza că tratatul de pace nu putea rezolva problema regimului Dunării, aceasta, trebuind a fi soluționată ulterior de către țările riverane.

În 13 august 1946, în ședința plenară a Conferinței de pace, Gheorghe Tătărescu expune punctual de vedere al României privind proiectul Tratatului de pace. El cere recunoașterea calității de cobeligerant și recunoașterea faptului că România a intrat în război de la 23 august 1944 și nu de la 12 septembrie 1944, așa cum este stipulat în proiectul Tratatului de pace. Reprezentantul României subliniază caracterul nedrept al unora dintre clauzele economice și militare.

Doleanța României de recunoaștere a statutului de stat cobeligerant a fost supusă la vot în ședinta din 27 august 1946 a Comisiei Consiliului miniștrilor afacerilor străine. Numai patru delegații, ale Bielorusiei, Franței, Cehoslovaciei și Ucrainei au votat pentru, iar celelalte opt Australia, Marea Britanie, Canada, India, Noua Zeelandă, Uniunea Sud–Africană, U.R.S.S. și S.U.A. au votat contra. Explicându-și votul, reprezentantul Franței generalul Catroux, a declarat că "a votat pentru credința că cei trei mari erau deciși pentru a acorda cobeligeranța României, ceea ce echivala cu retractarea votului. Catroux a atras atenția președintelui comisiei că pe viitor nu se mai pronunță asupra altor probleme decât după ce se va cunoaște, mai întâi punctul de vedere al celor trei mari puteri". Acordarea statutului de cobeligerant, reprezentând o cerere justă bazată pe aportul militar și economic considerabil al României la victoria aliată din 1945, nu s-a realizat cu toate eforturile diplomației de la București. Dacă s-ar fi obținut acest deziderat just întregul statut internațional al României la Conferința din 1946 și, mai ales, după aceea ar fi fost, desigur, altul.

La 24 ianuarie 1947, Joseph Paul Boncour, reprezentantul politic al Franței la București, a remis președintelui Consiliului de Miniștri al guvernului roman invitația de a participa la semnarea Tratatului de pace, fixată pentru 10 februarie 1947, la Paris.

În nota prezentată la 8 februarie 1947 lui Georges Bidault ministrul de externe al Franței, pentru a fi transmisă reprezentanților Puterilor Aliate și Asociate, ministrul român al afacerilor străine, Gheorghe Tătărescu exprima înca o dată observațiile, convingerile și speranțele cu care România urma să semneze "Tratatul de pace impus de Puterile Aliate și Asociate".

La 10 februarie 1947, delegația română, formată din Gheorghe Tătărescu, șeful delegației, Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Voitec și Dumitru Dămăceanu, a semnat la Quai d' Orsay, în Sala Orologiului, textul Tratatului de pace cu Puterile Aliate și asociate. În 23 august 1947, în unanimitate, Parlamentul român ratifică Tratatul de pace de la Paris. Gheorghe Tătărescu, ministrul Afacerilor Străine, rostește cu acest prilej o cuvântare în care artă că "Tratatul cuprinde multe clauze grele și multe clauze injuste", totuși "Guvernul a acceptat tratatul și sincer s-a obligat să execute în mod loial clauzele lui".

Din punctul de vedere al dreptului internaţional, prin semnarea Tratatului de pace, România ieşea de sub regimul armistiţiului cu Naţiunile Unite şi devenea un stat independent şi suveran. Într-adevăr, Înalta Comisie Aliată de Control şi-a încetat existenţa, iar activitatea guvernului român nu mai era "monitorizată" şi amendată de reprezentanţii S.U.A., Uniunii Sovietice şi Marii Britanii. În realitate, statutul internaţional al României nu a cunoscut o ameliorare, deoarece ea a rămas practic sub ocupaţia sovietică.

În 10 februarie 1947 au fost semnate la Paris tratatele de pace și cu celelalte foste state aliate ale Germaniei: Italia, Ungaria, Bulgaria și Finlanda. Tratatele le-au permis Italiei, Ungariei, Bulgariei, și Finlandei să își reasume responsabilitățile ca state suverane în relațiile internaționale, dar au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând sfârșitul imperiului colonial al Italiei din Africa și modificări ale frontierelor. Finlanda pierdea 10% din teritoriu în favoarea Uniunii Sovietice; Italia ceda localitățile Tende și La Brigue Franței; Zadar și regiunea Istria Iugoslaviei și arhipelagul Dodecanez Greciei; România datorită contribuției militare de partea aliaților după 23 august 1944, primea înapoi Transilvania de nord, dar pierdea Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța în favoarea Uniunii Sovietice și Dobrogea de sud în favoarea Bulgariei.

Al Doilea Război Mondial a demonstrat, înca o dată, lipsa de șansă geopolitică a statelor mici, care sunt nevoite să suporte totdeauna istoria facută de marile puteri. Anii de la sfârșitul războiului și cei imediat următori au ilustrat înca o dată vechiul proverb care spunea că "este destul de posibil să câștigi războiul și să pierzi pacea".

Necesitatea de a lupta împotriva unui dușman comun nemaiexistând "Marea Alianță" nu întârzie să se dizolve și să exercite influențe care se vor confrunta curând în diverse puncte ale planetei. Apare de aici o lungă perioada de conflict mocnit, punctată de câteva crize violente, căreia contemporanii i-au dat denumirea de "războiul rece".

Muzeograf Monica CÎRSTEA

   

Expoziția temporară „Universitatea Populară de Vară – trecut și prezentˮ

Vineri, 07 August 2020 12:47

 

 

 

 

Muzeul Memorial „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte, secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, a vernisat vineri, 7 august 2020, expoziția temporară „Universitatea Populară de Vară - trecut și prezent”. Vă invităm să vizionați expoziția accesând link-ul https://youtu.be/XbRU14B2AAM

Vizionare plăcută!

   

Republica de la Ploieşti - 150 de ani

Vineri, 07 August 2020 08:44

Acum 150 de ani, în noaptea de 7-8 august 1870, a avut loc mișcarea antidinastică de la Ploiești, condusă de Alexandru Candiano-Popescu (1841-1901). Grupul de conspiratori din Ploiești doreau răsturnarea domnitorului Carol.
Mișcarea de ,,rebeliune’’ de la Ploiești a fost înăbușită de autorități, ,,conspiratori’’ arestați în noaptea de 8-9 august 1870, trimiși în judecată în fața Curții de Jurați din Târgoviște și achitați la 17 octombrie 1870.
Ulterior mișcarea conspirativă de la Ploiești, a fost luată în derâdere, devenind subiectul multor umoriști și a rămas în istorie cu epitetul de ,,Republica de la Ploiești’’.

Alexandru Candiano-Popescu – fotografie cu autor necunoscut, datată 1896,
din patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova.
 
Muzeograf Monica CÎRSTEA
 
Caragiale și Republica de la Ploiești (8 august 1870)
 
Republica de la Ploieşti este denumirea unei mişcări antimonarhice din data de 8 august 1870 cunoscută în presa cotidiană sub numele de tulburările de la Ploieşti, evenimente pe care I.L. Caragiale le tratează cu ironia lui caracteristică în nuvela „Boborul” şi în comedia „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” numindu-le intrigi boiereşti.
 

Caricatură antidinastică publicată în „Ghimpele”, în 1872. În stânga: Al. I Cuza trădat de Ion Brătianu. În dreapta: Carol I sprijinit de Bismark şi Brătianu, având la bază influenţa germană şi având împotrivă „vocea ţării” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 
Formarea acestei mişcări conspirative este determinată de dezamăgirea unor oameni politici ai vremii care sperau ca prin supunerea faţă de o dinastie străină să fie realizată o relaxare, o linişte între partidele politice.
În apropierea zilei de 8 august 1870 s-au întrunit două organizaţii conspirative având la conducere pe C.T. Grigorescu respectiv pe Radu Stanian. Din aceste organizaţii mai făceau parte Candiano Popescu, Stan Popescu, preotul Nicolae Ioachimescu, locotenentul Comiano, Mitică Călinescu, Titu Bălăceanu, Petre Apostolescu, Guţă Andronescu-Grădinaru.
 
 
 
 
La această adunare conspirativă se împart sarcinile fiecărui membru al organizaţiei şi se face cunoscut că totul este organizat, domnitorul va fi detronat, conducerea va fi preluată de o regenţă, se va ocupa telegraful, armata şi unele oraşe mari vor solidariza cu mişcarea conspirativă.
Se înlătură temerile unora de o intervenţie străină, se confecţionează steagul nou, stabilindu-se semnale ca tragerea clopotelor şi sunarea trâmbiţelor gărzii naţionale.
Primii ani de domnie ai lui Carol I s-au caracterizat printr-o mare agitaţie politică şi o continuă instabilitate guvernamentală. Între 11 mai 1866 şi 7 august 1871 au avut loc nu mai puţin de nouă schimbări de guverne, (durata medie sub 7 luni).
În fruntea agitatorilor se aflau liberalii radicali care, după ce contribuiseră la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, nu se împăcau cu gândul de a avea un domnitor pe viaţă, care ar putea abuza de situaţia sa, drept care îl acuzau pe Carol I de tendinţe autocratice.
Izbucnirea războiului franco-prusac, la 7/19 iulie 1870, a generat un val de simpatie pentru Franţa, fapt ce a amplificat curentul ostil lui Carol, care nu ezita să-şi manifeste încrederea în victoria ţării sale de origine.
Liberalii radicali au pus la cale o acţiune de înlăturare a domnitorului, organizând mai multe centre din care să pornească mişcarea: Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Piteşti, Buzău, precum şi din tabăra militară de la Furceni. Principalii conspiratori erau C. A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada – colaborator apropiat al lui Ion C. Brătianu, prim redactor al ziarului „Românul” condus de C. A. Rosetti, Constantin Ciocârlan – fost prefect al Poliţiei Capitalei, maiorul C. Pilat (ginerele lui C. A. Rosetti), Alexandru Candiano-Popescu şi dr. D. Sergiu.
Acţiunea a fost planificată pentru noaptea de 7/8 august 1870, dar ofiţerii de la Furceni au propus amânarea acesteia pentru a se vedea rezultatul războiului dintre Franţa şi Prusia.
Unul dintre conspiratori, Candiano Popescu de la Ploieşti, nu a acceptat această amânare. El avea să explice că a procedat astfel din două motive:
- Primul, de ordin intern, fiind hotărât să dea „o lecţie de protestare energică” contra înclinărilor domnitorului străin şi a regimului inaugurat de dânsul prin care voia „să pună persoana sa mai presus de fiinţa statului român“;
- Al doilea se datora situaţiei internaţionale. El era convins că Franţa va fi biruitoare şi se temea că la încheierea tratatului de pace aceasta să „găsească pe tronul României un Hohenzollern“.
În noaptea de 7/8 august, Candiano Popescu şi grupul său de conspiratori au ocupat prefectura şi telegraful din Ploieşti. Încă din zori, clopotele bisericilor au început să bată, iar populaţia s-a adunat în centrul oraşului. Aici, în faţa mulţimii, Candiano Popescu a citit o telegramă, pe care ar fi primit-o de la Ion C. Brătianu, prin care se comunica:
„Vă fac cunoscut că principele Carol I a fost detronat astă noapte, a fost numită o Regenţă în frunte cu generalul Nicolae Golescu şi s-a constituit un nou guvern, având la ministerul de Război pe Ion C. Brătianu.”
Totodată, Candiano Popescu a anunţat că el a fost numit prefectul judeţului Prahova.
Participanţii au aplaudat şi au început să strige: „Ura! Am scăpat de neamţ”. Apoi, mulţimea – estimată la „trei mii de oameni” – în frunte cu „noul prefect” şi cu un preot îmbrăcat în odăjdii, a pornit spre cazarma dorobanţilor, unde sergentul de la depozitul de muniţie a primit ordin „să împartă arme la popor”.
Candiano Popescu i-a prezenat maiorului Polizu, comandantul unităţii, o telegramă „semnată” de Ion C. Brătianu – ministrul de Război şi Manolache Costache Epureanu – ministrul de Interne, cu următorul conţinut:
„Vă fac cunoscut că prinţul Carol s-a detronat astă noapte de către popor. În numele guvernului provizoriu vă ordon a lua comanda garnizoanei şi pe dată a supune armata la jurământ pentru noul guvern. Totodată vă veţi pune la ordinul prefectului Alexandru Candiano Popescu, veţi menţine ordinea, iar de urmare veţi raporta pe dată”.
Maiorul Polizu nu a dat crezare telegramei şi a declarat că va apăra cazarma.
Fără să intre în discuţii contradictorii cu respectivul maior, Candiano Popescu s-a deplasat la închisoarea oraşului unde a eliberat „un număr de arestaţi”.
De asemenea, a expediat o telegramă căpitanului Georgescu, comandantul grănicerilor de la Predeal:
„Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu instalat, având de cap pe generalul N. Golescu ca regent.
Sunt prefectul districtului, numit de guvernul provizoriu.
Concentraţi imediat grănicerii şi în 24 de ore, dacă se poate, să fiţi la Ploieşti.
Aştept de la patriotismul Dumneavoastră şi de la energia Dumneavoastră acest serviciu”.
Pentru a face cunoscută acţiunea pe plan internaţional, „prefectul” a expediat ziarului românesc „Adevărul”, care apărea la Pesta, următoarea telegramă:
„Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu înfiinţat sub titlul de Regenţă. În Ploieşti mare entuziasm”.
Şeful staţiei telegrafice din Predeal, Iuliu Filipescu, s-a arătat circumspect, a oprit cele două telegrame şi a anunţat guvernul de la Bucureşti.
Îndată ce a aflat despre „rebeliune”, guvernul condus de Manolache Costache Epureanu a trecut la arestarea suspecţilor, în frunte cu Eugeniu Carada, Ion C. Brătianu şi generalul Nicolae Golescu.
La Ploieşti, armata a ridicat în noaptea de 8/9 august „peste 400 de cetăţeni de la locuinţele lor pentru a-i arunca în închisoare”. Neputând organiza rezistenţa, Candiano Popescu a părăsit oraşul, dar a fost prins la Buzău.
În Proclamaţia Consiliului de Miniştri către cetăţenii români se aprecia că o „tentativă atât de nebună, cât şi de criminală a fost încercată la Ploieşti”, iar „criminalii vor da seamă justiţiei de faptele lor”.
Conspiratorii au fost trimişi în faţa Curţii de Juraţi din Târgovişte. Aceştia s-au apărat, invocând faptul că o acţiune similară a avut loc în noaptea de 11/12 februarie 1866, când a fost înlăturat domnitorul Alexandru Ioan Cuza, act în urma căruia nimeni nu a fost arestat, iar unii dintre complotişti se aflau pe banca ministerială.
Avocatul Nicolae Fleva declara:
„Dacă este revoluţiune faptul de la 8 august şi se cere osândirea lui pentru că el este opera câtorva indivizi şi nu este dorită de naţiunea întreagă, să stabilim mai întâi acest adevăr contestabil al acuzaţiunii ca să vedem dacă autorii acestei revoluţiuni sunt nevinovaţi sau culpabili; să se consulte mai întâi naţiunea: să punem revoluţiunea la vot! Să facem plebiscit! Primim bucuroşi osânda, dar să vă supuneţi şi Dumneavoastră la majoritatea voturilor”.
El a amintit că tot „revoluţiune” s-a numit şi actul din 11 februarie 1866, acoperit apoi legal prin organizarea plebiscitului privind aducerea domnitorului străin.
La 17/29 octombrie 1870, toţi cei 41 de acuzaţi au fost achitaţi, fapt ce l-a revoltat profund pe Carol I. În notele sale zilnice, domnitorul menţiona că era hotărât să abdice şi va aduce această decizie mai întâi la cunoştinţa Puterilor Garante.
Acţiunea din august 1870 a fost numită în derâdere „Republica de la Ploieşti”, fiind obiectul multor umorişti, şi mai ales al scriitorului I. L. Caragiale.
În realitate, Candiano Popescu nu a proclamat republica la Ploieşti şi niciun document semnat de el nu menţionează cuvântul republică.
Singura gazetă care a caracterizat acţiunea de la Ploieşti ca fiind republicană a fost „Trompeta Carpaţilor”.
Guvernul reuşeşte să aresteze membri ai mişcării conspirative ca Ion Brătianu, generalul Nicolae Golescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, colonelul Nicolae Creţulescu, şi vor urma de represalii deosebit de severe, cu umilire prin bătăi a unora ca preotul Ştefan Dinicescu, Mihail Kogălniceanu, Drăghicescu.
Procesul răzvrătiţilor s-a mutat de la Ploieşti la Târgovişte, sentinţa judecătorească fiind pronunţată la data de 17 octombrie 1870, participanţii civili fiind declaraţi nevinovaţi.
Tânărul Caragiale, care abia împlinise vârsta majoratului, participant la mișcarea anticarlistă ploieșteană, nu este amintit în actele și publicațiile referitoare la acest eveniment. Motivul îl constituie poate și faptul că junele „cetățean al acelei republici”, așa cum povestește mai târziu, într-o tonalitate ironică ce nu cruță nici propria-i persoană, deși dezarmase” un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui” și fusese numit de Candiano-Popescu „în locul zbirului” căruia îi luase arma, a rămas totuși pierdut în mulțimea răzvrătiților, iar, pe la mijlocul zilei de 8 august 1870, aducându-și aminte că are părinți care îl așteptau, s-a dus acasă unde mama sa l-a lipsit de sabie, i-a încuiat ghetele și pălăria și l-a făcut captiv timp de o săptămână, împiedicându-l de la început să-și exercite funcția publică pe care o primise și scutindu-l de arestare: „Pușcăria și patru hanuri prefăcute în pușcării gemeau de republicani. Cuminte mama! Dumnezeu s-o odihneacă! Era o femeie fără multă învățătură, dar cu prevedere politică! Dacă mă prindea reacțiunea cu sabia la brâu!”
Doi dintre capii „republicii” ploieștene, „prezidentul” Al. Candiano-Popescu și „polițaiul” Stan Popescu, au devenit personaje ale unor creații satirice ale lui I.L.Caragiale. Primul, un personaj ambițios, pregătit îndeosebi pentru cariera militară și sortit să atingă treptele cele mai înalte ale ierahiei ofițerești, poet în timpul liber, publicist bătăios, devenit mai târziu și memorialist, stâpânit adesea de spiritul aventurii, dar capabil să-și recunoască uneori erorile, om devotat cauzei independenței naționale a țării , erou al războiului de la 1877, era mult mai instruit și mai cunoscut în epocă decât cel de al doilea care a dorit să joace un rol politic de seamă, dar care a rămas întotdeauna un client mărunt al partidului liberal și un amploiat fără responsabilități superioare.
În „Boborul!”, I.L.Caragiale oglindește selectiv, din perspectiva comică fapte reale. Râsul său, care nu vizează ideea de republică, ci pe oamenii politici ai vremii, e neiertător. Se pare că scapă ironiei scriitorului masa târgoveților participanți la mișcarea anticarlistă, semnalată în notații fugare („Pâlcuri-pâlcuri vin din toate părțile”; „Pușcăria și patru hanuri prefăcute în pușcării gemeau de republicani”), și, în mod sigur figura Ecaterinei Caragialli, înfățișată cu discretă duioșie. Ironia, prezentă totuși și în această ultimă împrejurare, n-o privește însă pe mama scriitorului, ci are drept obiect instituțiile și „formele democratice” ale vremii: „Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de modă veche, un spirit reacționar: era foarte departe de a înțelege importanța politică a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecea în oraș și tremura de grija mea văzând că nu vin la dejun. Mi-a făcut o scenă grozavă - că de ce m-am amestecat cu derbedeii, că doresc să o fac de râs în mahala, că vreau să grăbesc, poate, sfârștul lui tata, care era grav bolnav; pe urmă mi-a poruncit aspru să rămân acasă.”
Schița „Boborul!” a apărut în „Epoca”, la rubrica „Tribuna literară”, în 1896, purtând subtitlul „Din istoria Republicii ploieștene”. Proiectul ei este însă mult mai vechi; cu optsprezece ani înainte de publicarea schiței, I.L.Caragiale, invitat prin Mihai Eminescu, la Titu Maiorescu acasă, povestește mentorului „Junimii”, așa cum reiese din „Însemnările zilnice” ale acestuia (1/13 septembrie 1878), despre „revoluția de la Ploiești aug.1870, cu Candiano Popescu și Stan Popescu.”
La doi ani după apariția schiței „Boborul!” Caragiale publică o altă „reminiscență”, „Istoria se repetă”, în care este adusă în prim-plan, tot în perspectivă satirică, aceeași figură marcantă a vremelnicei „republici ” ploieștene, Stan Popescu.
Referiri la „republica” și la „republicanii” ploieșteni sunt întâlnite și în alte scrieri ale lui Caragiale: articolul „Un mare sculptor român”, schițele „O zi solemnă”, „Justiția română” și „Secția corecțională”, comediile „Conu Leonida față cu reacțiunea” și „D’ale carnavalului”, corespondența scriitorului cu Petre Missir, C. Dobrogeanu-Gherea și Paul Zarifopol. Așa, de exemplu, evocând, tot cu ironie, însă abia perceptibilă, în „1907”, evenimentele de la Ploiești, din 8 august 1870, Caragiale nota într-o scrisoare către Paul Zarifopol: „Astăzi 8/20 august se-mplinesc 37 de ani de la Republica din Ploiești. La ceasul când îți scriu aceste rânduri tămbălăul din grădina Lipănescului era pe drojdii. Simt picurâdu-mi o lacrimă de duioasă amintire: eram de optsprezece roze! O! scumpa mea Republică! Parcă n-ai fost decând lumea!”
 
 
 
Conservator Muzeul „Ion Luca Caragiale” Ploieşti,
ing. Monica-Violeta BOSTAN
   

Mărăști, Mărășești, Oituz - Pagini de epopee din Războiul de Întregire Națională

Joi, 06 August 2020 10:05

Bătălia de la Mărăști
11/24 iulie-19iulie/1 august 1917

În vara anului 1917 armatele Puterilor Centrale urmăreau scoaterea României din război prin declanșarea a două mari ofensive: una în zona Nămoloasa comandată de generalul von Mackensen și una în zona Oituz, comandată de generalul von Gerok. Dacă acest plan ar fi reușit armata română ar fi fost distrusă, iar Moldova ocupată. Efectivele militare concentrate în sudul Moldovei în vara anului 1917, atât cele ce aparțineau României și Rusiei, cât și cele ale Puterilor Centrale însumau 800.000 de combatanți în prima linie și 1 milion rezervă.

Bătălia de la Mărăști a fost purtată de Armata a 2-a română, comandată de generalul Alexandru Averescu, în compunerea armatei fiind 4 divizii de infanterie (56 batalioane), 1 brigadă de cavalerie (14 escadroane), 448 mitraliere, 228 tunuri și 21 avioane, în total 50.000 de ostași. Trupele române erau sprijinite de Armata a 4-a rusă. Forțele germano-austro-ungare dispuneau de 4 divizii (21 batalioane), 36 escadroane de cavalerie, 252 mitraliere și 142 tunuri. Generalul Alexandru Averescu a decis spargerea frontului pe o porțiune de 13 kilometri între Poiana Încărcătoarea și Mărăști. Această sarcină îi va reveni Corpului 2 Armată (Diviziile 3 și 6 Infanterie) comandat de generalul de divizie Artur Văitoianu sprijinit de Corpul 4 Armată comandat de generalul Gheorghe Văleanu. Bătălia de la Mărăști care s-a purtat în depresiunea Vrancei și Zăbrăuțiului, a început pe data de 24 iulie cu un puternic bombardament al artileriei române, Divizia a 3-a Infanterie a rupt frontul inamic apropiindu-se de satele Câmpuri, Roșculeți și Ciuruc care dominau Valea Șușiței. În aceeași zi Regimentul 22 Infanterie a reușit să ocupe satul Mărăști puternic fortificat. Un Corp de Armată rus alături de Divizia a 15-a Infanterie rusă a cucerit vârful Momâia. În prima zi a ofensivei trupele române au produs o spărtură largă de 10 km în frontul Diviziei 218 Infanterie germană, luând 1500 de prizonieri. În zilele următoare unitățile române, prin lupte grele au reușit să cucerească Plaiul Măgurii și Cornul Măgurii, iar pe data de 28 iulie Armata a 2-a își atinge obiectivul fixat. Divizia a 3-a eliberează Putna, iar Divizia a 6-a Infanterie și Regimentul 7 Vânători ocupă vârful Zboina Neagra. În ziua de 1 august este ocupată Măgura Cașinului, generalul Alexandru Averescu hotărând cu acestă ocazie oprirea operațiunilor militare în acest sector de front. Armata a 2-a a obținut o victorie importantă realizând străpungerea frontului inamic pe o adâncime de 20 km și o lungime de 30 km eliberând 30 de localtăți. Pierderile Puterilor Centrale s-au ridicat la peste 2000 de morți, 2746 prizonieri, 40 de tunuri, 30 de mortiere și 22 mitraliere capturate. Armata a 2-a română a avut pierderi cifrate la 1469 de morți și 3052 răniți, fiind emise 32 de Ordine „Mihai Viteazul” clasa a III-a care au fost acordate ofițerilor români. Aceeași distincție a fost acordată și drapelelor Regimentelor 4, 18, 30 Infanterie și 2 Vânători. Generalul Alexandru Averescu a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a II-a.

 

Bătălia de la Mărășești
24 iulie/6 august -21 august/ 3 septembrie 1917

Ca urmare a victoriei de la Mărăști, Armata 1-a română și Armata a 5-a rusă au început să pregătească o ofensivă în zona Nămoloasa, însă, la data de 25 iulie, au primit ordin să suspende operațiunile. Datorită înfrângerii suferite la Mărăști, armata germană transferă centrul ofensivei între Siret și cotul Carpaților pe direcția Focșani-Mărășești-Adjud, în același timp în zona Oituz urmând a se desfășura un puternic atac dus de grupul Gerok. Cele două ofensive ale Puterilor Centrale aveau ca obiectiv scoaterea României din război și deschiderea drumului către Odessa și sudul Ucrainei. Armata a 1-a română comandată de generalul Constantin Christescu era constituită din 6 divizii, trei brigăzi, un grup de artilerie grea și Grupul 2 aerian, însumând aproape 170.000 de soldați. Alături de Armata a 1-a română se afla Armata a 4-a rusă comandată de generalul Aleksandr Ragoza compusă din 84 de batalioane, 32 de escadroane, 79 de baterii, însumând 98.0000 de ostași. Armata a 9-a germană comandată de generalul Joachim von Ebers era formată din 174 de batalioane, 16 de escadroane, 150 de baterii, trei escadrile și o companie de ciclişti și însuma 285.000 de ostași. Pe Frontul Mărășești ce se desfășura pe o suprafață de 35 km, Armata a 9-a germană concentrase un număr de 1.100 piese de artilerie. Ofensiva germană a început pe data de 6 august, cu un puternic atac al Corpului I Rezevă asupra Diviziei 34 Infanterie rusă atac ce produce o spărtură a frontului româno-rus pe o adâncime de 3 km și o lungime de 10 km. Intervenția Diviziei 5 Infanterie române împiedică ocuparea de către trupele germane a trecerilor peste Siret de la Ciușlea și Movileni. Mareșalul von Mackensen schimbă direcția de atac pe aliniamentul Moara Albă-Doaga, fapt ce determină ocuparea satului Doaga, pe care Diviziile 5 și 9 române și 13 și 71 ruse nu reușesc să-l recucerească. Datorită divergențelor de opinii între generalul Christescu și generalul rus Ragoza, comandantul armatei 1-a este înlocuit cu generalul Eremia Grigorescu, trupele româno-ruse fiind trecute sub comandă rusă. În urma puternicului atac german din zona Panciu, din data de 13 august unitățile ruse se retrag 6 km, fapt ce duce la izbucnirea unei crize între comandamentele român și rus.

Pentru rezolvarea acestei situații generalul Ragoza este înlocuit de la comanda trupelor româno-ruse, cu generalul Eremia Grigorescu. În ziua de 14 august se desfășoară un puternic atac german asupra Corpului 18 Armată rus prin care se urmărea străpungerea flancului stâng al Armatei a 2-a române angajată în bătălia de la Oituz. Intervenția rapidă a Diviziei a 10-a Infanterie române, a oprit înaintarea trupelor germane și a împiedicat dezvoltarea unei situații periculoase pentru trupele române. Dorind să exploateze defecțiunea unităților ruse care își abandonau pozițiile de luptă, pe data de 19 august armata germană declanșează atacul general asupra trupelor române. Atacul este efectuat de Corpul 1 Armată german în direcția Mărășești și de Corpul 18 Rezervă în direcția Panciu-Muncelu, grupul de armate german fiind comandat de generalul von Morgen. Lovitura principală a atacului a fost dată în sectorul Mărășești-Răzoare, sector apărat de Diviziile 9 și 13 Infanterie române. Divizia a 13-a Infanterie comandată de generalul Ioan Popescu, avea să fie unitatea ce va suporta greul ofensivei germane în zona Mărășești. Cele mai intense lupte au fost duse pe platoul Muncelu, la Răzoare, Cota 100, pe dealurile Panciului, la podul de la Cosmești, în zona satului Dumbrava și la marginea localității Mărășești.

În sectorul Răzoare - Cota 100, compania de mitraliere comandată de căpitanul Grigore Ignat a luptat până la ultimul soldat, iar unitățile române au rezistat atacurilor tuturor atacurilor germane. Contraatacurile la baionetă a unităților române ce aparțineau Diviziilor 10 și 13 Infanterie a dus la retragerea dezordonată a trupelor germane și la obținerea unei importante victorii în sectorul Răzoare. Din cauza pierderilor mari suferite, comandamentul german decide să oprească ofensiva în zona Mărășești, ambele tabere profitând de acest lucru pentru a-și reorganiza forțele.
Bătălia de la Mărășești se va încheia cu ofensiva Armatei a 1-a din data de 3 septembrie, când după un puternic baraj de artilerie și lupte corp la corp, Divizia a 13 a Infanterie a cucerit marginea de est a satului Muncelul, luptele încetând practic pe data de 3 septembrie.
„Timp de aproape două luni, prin rezistența îndârjită ce ați opus cu piepturile voastre la Mărășești și Muncelu năvălirii dușmanului cotropitor, ați făcut să se întunece visurile de cucerire ușoară a părții ce ne-a mai rămas din scumpa noastră țară. La Siret, în focul urii răzbunătoare, nesocotind lipsa sângelui, ați smuls biruința cea mare. Ați făcut să reînvie în mintea tuturor amintirea glorioasă a străbunilor noștri. Ați atras admirația lumii întregi. Din sângele vostru se va ridica, curat și măreț, o țară românească a tuturor românilor.”  ♦ General Eremia Grigorescu

 

Bătălia de la Oituz
26 iulie/8 august -9/ 22 august 1917

În același timp cu desfășurarea ofensivei germane pe direcția Focșani-Mărășești, armatele germane și austro-ungare au urmărit pătrunderea în Moldova pe direcția Oituz-Cașin-Slănic. În zona Oituz forțele inamice erau reprezentate de un grup de armate condus de generalul Frederich von Gerok, grup care era situat în flancul drept al Armatei 1-a austro-ungare, grupul de armate fiind compus din mai multe divizii germane și austro-ungare. Armata a 2-a română comandată de generalul Alexandru Averescu, având în compunere Diviziile 1, 3, 6, 7, 8 și 12 Infanterie, ocupa un dispozitiv ce se întindea pe aliniamentul Râul Dofteana-Râul Oituz-Măgura Cașinului-Zboina Neagră-Valea Sarii. Trupele române din zona Oituz aveau în compunere 34 de batalioane și 104 piese de artilerie, fiind inferioare numeric celor 54 de batalione și 200 piese de artilerie inamice. Dispozitivul de luptă al Armatei a 2-a avea o lățime de 60 km, sectoarele principale fiind comandate de generalii Gheorghe Văleanu și Arthur Văitoianu, situația forțelor române fiind complicate prin transferarea Corpului 40 Armată rus în Bucovina și Galiția unde armatele austro-ungare străpunseseră frontul. Conform planurilor generalului von Gerok lovitura principală urma să fie dată pe direcția Ferăstrău-Grozești-Onești-Târgu Ocna pentru a destabiliza flancul drept al Armatei a 2-a române și flancul stâng al Armatei a 9-a ruse.

Bătălia începe pe data de 8 august cu un puternic bombardament de artilerie care a durat patru ore. Corpul 8 Armată german a atacat cu toată forța obligând diviziile 6 şi 7 Infanterie române să se retragă, inamicul ocupând în zilele următoare vârful Cireșoaia, dealurile Coșna și Știbor. Contraatacul Diviziei 1 Cavalerie din ziua de 13 august duce la recucerirea dealului Coșna, însă vârful Cireșoaia rămîne sub controlul forțelor germane, acest moment constituind punctul culminant al luptelor de la Oituz. După o acalmie de 5 zile unitățile germane au întreprins un nou atac reușind să reocupe dealul Coșna însă trupele române au rezistat în toate celelalte sectoare ale frontului de la Oituz. Pe data de 22 august armatele germane și austro-ungare opresc efortul ofensiv datorită epuizării și pierderilor suferite, obiectivul principal, acela de a pătrunde în Moldova, nefiind îndeplinit. Rezistența ostașilor români la Oituz combinată cu eșecul ofensivei germane de la Mărășești, a permis României să supraviețuiască, planurile germane de ocupare a teritoriului Moldovei fiind zădărnicite. Pentru faptele de arme săvârșite la Oituz, 25 de Ordine „Mihai Viteazul” clasa a III-a au fost acordate ofițerilor români. La Oituz, Armata a 2-a română a avut pierderi totalizate 12.350 de ostași dintre care 1.800 morți, 4.850 răniți și 1.570 dispăruți.

Muzeograf Claudiu ROBE

   

EXPOZIŢE TEMPORARĂ

Miercuri, 05 August 2020 14:16

 

Muzeul Memorial „Nicolae Iorgaˮ din Vălenii de Munte, str. George Enescu nr. 1-3, secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, vă invită vineri, 7 august 2020, ora 1100, la vernisajul expoziției temporare „Universitatea Populară de Vară – trecut și prezentˮ desfăşurat on-line pe paginile de facebook: https://www.facebook.com/Muzeul-Memorial-Nicolae-Iorga; https://www.facebook.com/Muzeul-Judetean-de-Istorie-si-Arheologie-Prahova, pe site şi pe canalul de youtube ale Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.

 
Pentru a rămâne în spiritul înălțător al Cursurilor de Vară, care se țineau în jurul datei de 15 august, vă propunem o scurtă incursiune prin momentele importante din timpul profesorului Nicolae Iorga și până în zilele noastre, prin intermediul exponatelor din patrimoniul propriu.
Vă așteptăm la Muzeul Memorial „Nicolae Iorgaˮ în perioada 7 – 31 august 2020 să rememorăm o filă importantă din istoria culturii naționale și să omagiem cea mai de seamă ctitorie a savantului român prin acestă expoziţie, care valorifică fotografii inedite cu Nicolae Iorga în mijlocul cursanților, documente originale emise de Universitatea de Vară, alături de publicații recente și plachete omagiale.

   

Un erou necunoscut al Primului Război Mondial - medicul Gheorghe D. Popescu (1876-1917)

Miercuri, 05 August 2020 08:15

Fiu al preotului David și al prezbiterei Stanca, Gheorghe D. Popescu s-a născut în Breaza de Sus, județul Prahova, la 1 mai 1876. Cursurile primare le-a urmat în comuna natală, iar cele secundare la liceul „Gheorghe Lazăr” din București, secția clasică, pe care le-a absolvit la 1 iulie 1895. Bine înzestrat din punct de vedere intelectual, urmează Facultatea de medicină ca intern al Institutului Medico-Militar (noiembrie 1895 - octombrie 1899). Timp de doi ani (1899 - 1901) activează ca intern doctor la Spitalul Militar Central, perioadă în care își aprofundează studiile, astfel că la 26 noiembrie 1901 își susținea teza de doctorat în medicină și chirurgie, avându-l coordonator pe prof. dr. Christian Buicliu. La scurt timp după susținerea tezei de doctorat este înaintat la gradul de medic locotenent în Regimentul 1 Cetate, unde a activat în perioada 16 decembrie 1901 - 22 aprilie 1903. La 10 mai 1903 era avansat la gradul de medic căpitan în cadrul Regimentului Calafat nr. 31, unde a activat până în aprilie 1904 când este mutat la Regimentul 7 Infanterie Prahova, dar este imediat detașat la Regimentul 6 Călărași. După o perioadă de un an (1905-1906) petrecută și la Regimentul 26 Rovine, la 1 aprilie 1906 era mutat la Regimentul 6 Roșiori, unde va activa până la 1 februarie 1909 când demisionează din armată și este trecut în rezervă.

Nu cunoaștem motivul sau motivele care au stat la baza acestei decizii însă, pe baza evoluției sale profesionale ulterioare, putem bănui că dorința sa era aceea de a fi mai de folos populației civile de la sate de care se simțea foarte legat. Între anii 1909-1915 a ocupat funcții de medic de plasă și de circumscripție medicală în județele Dolj, Argeș dar și în Prahova, unde a activat o perioadă chiar în comuna sa natală. În luna mai 1915, datorită pregătirii sale profesionale excepționale, ca urmare a concursului organizat pe țară pentru ocuparea a cinci posturi vacante de medici, reușește primul la acesta și își alege postul de medic șef al spitalului Huruiești din județul Tecuci (în prezent Bacău). Din calitatea sa de medic, care îi oferea un amplu câmp de cercetare și aplicare a concepțiilor sale profesionale și sociale, își desfășoară cu abnegație munca în paralel cu o vastă și neobosită activitate de popularizare a științei, prin comunicări și conferințe care își propuneau combaterea bolilor, formarea deprinderilor igienice și a educației sanitare dar și ridicarea nivelului cultural al țărănimii.
În timpul celui de-al doilea război balcanic este mobilizat și participă în campania din anul 1913 ca medic căpitan în rezervă în cadrul Regimentului 8 Artilerie, pentru care a și fost decorat cu medaliile Avântul Țării și Bărbăție și Credință clasa I.
După izbucnirea Primului Război Mondial una dintre măsurile luate de România pe plan intern pentru pregătirea intrării forțelor armate în război a vizat și organizarea serviciului sanitar militar. Astfel, la 11 martie 1915, era promulgată Legea relativă la Serviciul Sanitar al Armatei care prevedea că toți medicii, farmaciștii, veterinarii, dentiștii cu titlu academic, precum și studenții în medicină, farmacie și veterinărie care nu erau înscriși în controalele armatei, erau obligați până la vârsta de 65 de ani să servească armata pe timp de mobilizare și război. Datorită acestei legi numărul medicilor mobilizați a ajuns la 1929 față de 397 medici activi la 14 august 1914, ceea ce însemna un medic la 432 de oameni mobilizați, dar și așa acesta era un raport nesatisfăcător care va avea consecințe tragice în perioada epidemiei de tifos exantematic când procentul pierderilor prin deces a personalului medico-sanitar a fost unul extrem de mare.
La intrarea României în război doctorul Gheorghe D. Popescu este mobilizat și campania anului 1916 o face ca medic de regiment în cadrul Diviziei 11 Infanterie. În cursul anului 1917 se remarcă, asemeni multora dintre confrații de breaslă, în combaterea epidemiei de tifos exantematic. Izbucnită la finele anului 1916, aceasta s-a extins cu repeziciune în primele luni ale anului 1917. Prof. dr. Ion Cantacuzino, director al Sănătății publice în timpul războiului, preciza că „lunile ianuarie, februarie, martie și aprilie 1917 au fost pentru ei [medici n.n.] perioada de cea mai grea încercare, nu numai din cauza intensității flagelului și virulenței cazurilor, dar fiindcă tifosul exantematic însuși ca boală era aproape necunoscut în corpul nostru medical”. Datele statistice arată că mortalitatea medie prin tifos exantematic în centrele spitalicești a fost de 15-17% la începutul anului 1917, ajungând până la 30% în luna martie a aceluiași an. Din această cauză, un număr mare de medici care îngrijeau bolnavii s-au îmbolnăvit la rândul lor, mortalitatea în rândul acestora atingând cote alarmante.
La 27 iulie 1917, medicului-maior în rezervă Gheorghe D. Popescu din Regimentul 57/58 Infanterie i se conferea prin Înaltul Decret nr. 782 ordinul „Coroana României” cu spade în grad de ofițer „pentru dragostea și devotamentul de care a dat dovadă în îngrijirea bolnavilor de tifos exantematic”.

Chiar în luna în care era decorat se îmbolnăvește el însuși de tifos. Este evacuat de pe front și internat la spitalul Socola din Iași. Animat continuu de simțul datoriei, își transformă scurtul concediu de convalescență din cursul lunii august 1917 într-o activitate medicală febrilă pentru îngrijirea soldaților români și ruși care afluiau în număr mare dinspre front, o parte din aceștia fiind internați la spitalul din Huruiești unde își făcea acest concediu și unde activase înainte de începerea războiului. Deși slăbit de boală, refuză cu fermitate propunerea de a conduce un spital militar din zona interioară cu următoarele cuvinte: „Dacă toți medicii ar rămâne în spatele frontului, pe răniții din linia întâi cine îi va mai îngriji?”. Consecvent acestei convingeri, la 1 septembrie se întoarce pe front la regimentul său. La 19 septembrie 1917 medicul Gheorghe D. Popescu moare ucis de explozia unui obuz în linia întâi a frontului în luptele de la Fitionești-Putna duse de Regimentul 57/58 Infanterie în această zonă a frontului din Moldova, pe când se afla în inspecția sanitară.
Animat de un intens sentiment de patriotism și având o nestrămutată convingere în victorie, doctorul Gheorghe D. Popescu scrisese cu numai o zi înainte de moartea sa poezia „Santinela” pe care dorea să o trimită ziarului România pentru a fi publicată în paginile acestuia dar pe care nu a mai apucat să o expedieze. În ziua de 27 octombrie 1934 rămășițele pământești ale medicului Gheorghe D. Popescu au fost reînhumate de cei trei copii ai săi în cimitirul Eroilor (Sineasca) din Craiova.
Pierderile ofițerilor medici sunt estimate la cifra de 386. Raportată la efectivul total de ofițeri medici (2800) rezultă un procent de 14%, procent care se situează pe locul doi după procentul pierderilor ofițerilor de infanterie (15%).
Rolul și meritele întregului personal sanitar au fost recunoscute și apreciate de marii comandanți ai armatei române. Alexandru Averescu, fost comandant al Armatei a 2-a, spunea: „Este pentru mine un moment de adevărată detentă sufletească, în fiecare seară, când examinând graficul general ce-mi venea de la întregul serviciu sanitar, vedeam în ce proporție infinit de mică erau decesele față cu vindecările. În schimb, însă, la medici ei înșiși, această proporție a fost exagerat de mare, ceea ce este o dovadă că abnegația lor a mers până la uitarea de sine”, iar Constantin Prezan, fostul șef al Marelui Stat Major, afirma: „Este grație medicilor, în prima linie - care au luptat înfruntând moartea pentru stingerea epidemiilor, că s-a putut reconstitui armata și obține Mărășeștii și Tisa. Ei au dreptul la recunoștiţa țărei, pentru miile de vieți ce au scăpat prin măsurile luate în tot timpul marelui război al neamului”.
 
Muzeograf Adrian STAN

   

Conferinţa „Constantin Stere şi curentul germanofil în anii Primului Război Mondial”

Marţi, 04 August 2020 08:33

 

 

Vă invităm să vizionaţi conferinţa „Constantin Stere şi curentul germanofil în anii Primului Război Mondial” din ciclul "Istorie şi Civilizaţie", susţinută de prof. univ. dr. Lucian Boia, accesând link-ul https://www.youtube.com/watch?v=sY07yxpeIEY

Vizionare plăcută!

   

Scene eroice din anul 1917 relatate în ziarul „Neamul Românesc

Luni, 03 August 2020 09:26

Ziarul „Neamul Românescˮ condus de istoricul Nicolae Iorga este un martor peste timp al evenimentelor desfășurate în anul 1917, relatând nu numai știri din plan intern și extern, ci reconstituind cu emoție vie portrete și scene de război, care ne marchează sufletele și astăzi.
 
 
În articolul „Iartă-mă, frateˮ din 16 iulie 1917, căpitanul Alexandru Rețiu prezintă un moment din timpul unui asalt german ai cărui protagoniști sunt sergentul Papaver Matiade și soldatul Negulescu Radu. Lângă o movilă de cadavre, sergentul Papaver Matiade încearcă să-și miște trupul ciuntit de un obuz care i-a izbit șoldul drept: „piciorul drept atârna doar de o fâșie îngustă de piele în timp ce stângul sburase cu totul la vreo douăzeci de pași de elˮ. Zăcea într-o baltă de sânge cu ochii ieșiți din orbite și striga „Nu mă lăsați fraților în mâinile păgânilor!ˮ Cineva se apropie de el, îngenunchiază iar mâinile se îneacă în sânge. Soldatul Radu Negulescu își privește cu spaimă șeful, ar vrea să-l încurajeze dar i se pune un nod în gât. Îi ridică trupul sfărâmat și pornește către linia română sub focul dușmanilor aflați la doar o sută de metri. După câțiva pași se auzi un șuier scurt și un glonț intră în pulpa soldatului. Amândoi erau o țintă prea mare. A răcnit de durere și a lăsat corpul sergentului jos, încercând să se târască spre ai lui în timp ce sângele-i curgea necontenit din pulpa rănită. Sergentul l-a implorat să nu îl lase „pe mâna călăilorˮ.
A mai făcut doi pași, și-a dus mâna la fruntea plină de sudoare și s-a întors, îngenunchiat lângă sergent. Șchiopătând și vizibil slăbit, s-a aplecat asupra lui Papaver pe care l-a ridicat cu brațele-i istovite, „pornind trudnic la drumˮ. Încă un șuier scurt și mâna dreaptă a viteazului Negulescu fu găurită de un al doilea glonț vrăjmaș. A căzut la pământ cu sergentul în brațe, l-a lăsat ușor pe pământ și când a încercat să se ridice, picioarele nu au rezistat, căzând lângă sergentul care se văita de durere.
Cu vocea plângândă, sergentul își ceru iertare de la camaradul său. Din zbuciumul trupului lui însângerat, soldatul înțelesese că vrea să-l îmbrățișeze.  „S-a târât alături de el și buzele pline de sânge ale nenorociților oșteni s-au lipit într-o sărutare groaznică de frăție adevăratăˮ. Când soldatul a vrut să lase iar trupul pe pământ, Papaver închisese ochii „dar horcăitul lui dureros arăta că din viteazul sergent al companiei a noua, eroul de la Obancea, nu rămânea decât un biet hoit neînsuflețit - și amintireaˮ. Soldatul Negulescu s-a târât cu greutate până la liniile române, păstrând și peste ani portofelul dat de sergent unde era fotografia lui și a mamei.
Astfel de relatări impresionante le întâlnim des în paginile ziarului „Neamul Românescˮ încât ne întrebăm câtă putere și câtă credință au avut soldații români atunci.
Nicolae Iorga în rubrica „Însemnăriˮ din 28 iulie 1917 povestește și de vizita unui ostaș de 14 ani venit la redacția ziarului. Era un băiat care purta un coif de oțel pe care se vedeau urme de gloanțe din timpul unei lupte la care participase. Copil de regiment, fusese prins de germani și „când a venit răsplătirea românească pe Șușița, el a smuls o armă și s-a aruncat între dușmaniˮ. A rănit un ofițer, a ucis un caporal și la Cartier a sosit aducând doi prizonieri. Acest băiat de 14 ani, nicidecum voinic, cu o pală de albeață pe un ochi, se numea Gheorghe Ursu.
Nicolae Iorga a încheiat această însemnare cu o întrebare retorică: „Să fi venit și la noi vremea când cei nevinovați și fragezi arată ridicându-se asupra cotropitorului voința lui Dumnezeu însuși?ˮ
Ziarul „Neamul Românescˮ prin spiritul de luptă al directorului său a însuflețit soldații și întreg poporul român să rămână fermi și să apere hotarele țării până la sacrificiu.
 
Claudia GIANNOTTI, şef secţie
Muzeul Memorial "Nicolae Iorga" Vălenii de Munte

   

Conferința „Enigme pe cerul istoriei”

Vineri, 31 Iulie 2020 08:28

 

 
Vă invităm să vizionați conferința „Enigme pe cerul istoriei”, din ciclul „Istorie și civilizație”, susținută de Ion Hobana - scriitor și critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor, accesând link-ul https://youtu.be/-ttb8HiTjxM
 
Vizionare plăcută!
   

Mai multe articole..

Pagina 1 din 75

Link-uri utile