Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
înfiinţat în anul 1955 prin strădania ctitorului muzeelor prahovene, prof. Nicolae Simache, este astăzi o prestigioasă instituţie de cultură, care prin cele 17 secţii muzeale deschise publicului, valorifică expoziţional, ştiinţific şi cultural-educativ, creaţii materiale şi spirituale din patrimoniul prahovean, naţional şi universal.

"Muzeul trebuie sa fie o şcoala de istorie a gustului - şi, mai mult - trebuie sa fie nu numai la dispozitia oricui, dar sa întinda mâna catre oricine, pentru a-l atrage, a-l retine cât poate mai mult."

   

Ion D. Negulici - Pictor și revoluționar pașoptist

Ion D. Negulici - Pictor și revoluționar pașoptist.
O viață exemplară de patriot atașat profund libertății neamului românesc

„Acela care luptă pentru o cauză nu mai este al său, ci al principiilor al căror apostol s-a făcut”
                                                                                                                                                   ♦ Ion D. Negulici
 

 
Pictorul Ion D. Negulici s-a născut în anul 1812 la Câmpulung Muscel, în familia preotului Dimitrie (Dumitrache) de la biserica Șubeștilor, proprietar de pământ și deținător al unui atelier de cojocărie. Urmează, în orașul natal, cursurile școlii de băieți întemeiată de Doamna Chiajna, după care învață la Școala de zugrăvie din Ulița Văii. În 1826 se înscrie la Institutul lui Bucholzer din București, școală de elită unde fiul preotului din Câmpulung a avut de îndurat numeroase greutăți materiale. Datorită lor, după numai un an se mută la Colegiul Național, nume purtat pe vremea aceea de străvechea școală de la Sf. Sava. Vine la Iași în 1830 pentru a studia pictura și intră în atelierul lui Niccoló Livaditti, pictor de obârșie greacă, participant la revoluția italiană de la 1821. Portretist talentat, Livaditti dezvăluie fostului elev al modeștilor dascăli din Câmpulung însemnătatea pe care o are simplitatea liniei, știința așezării desenului în spațiul hârtiei sau al pânzei. Pe lângă formarea artistică, tânărul Negulici - martor al răscoalei Vladimirescului și participant în București al ședințelor Societății literare, unde ocârmuirea era vehement criticată - datorează pictorului Livaditti inițierea în chestiunile revoluționare. În anul 1833 pleacă la Paris unde lucrează în atelierul pictorului și litografului Léon Cogniet (1794-1880). Obține aici un premiu pentru „Întoarcerea țăranilor de la câmp”, una din primele lucrări de gen din plastica națională pe o temă ce va deveni foarte populară. Revine în țară în mai 1837 când realizează „Vedere din Câmpulung”, primul peisaj din pictura
românească modernă.
 
 
Compoziție echilibrată, lucrată în culori de mare prospețime, peisajul, din păcate neterminat, înfățișează casa natală a pictorului și turlele Mănăstirii Negru-Vodă. În 1839 călătorește la Atena și Constantinopol unde realizează portretele unor personalități ca Barbu Știrbei și Ștefan Vogoride. Se întoarce la Paris în 1841 pentru a studia cu Michel Martin Drolling (1789-1851) - profesor la școala de Belle-Arte, pictor de succes apreciat pentru portretele și compozițiile sale alegorice de inspirație istorică și mitologică, în atelierul căruia au mai lucrat Rosenthal, Iscovescu și Aman. Negulici tindea să ajungă un artist complet abordând cât mai multe genuri și tehnici. Practică miniatura, acuarela și gravura, dar mai ales tehnica litografiei, devenind un fervent susţinător al introducerii acestei metode de multiplicare grafică în Ţara Românească. Între anii 1844-1848, Negulici desfășoară o activitate literară prodigioasă, publicând aproape 20 de titluri, traduceri sau lucrări originale apărute în volum sau în coloanele „Curierului Românesc”, gazetă ce o va conduce în timpul absenței lui Ion Heliade Rădulescu, din octombrie 1845 până în decembrie 1946. Pictorul Ion D. Negulici a făcut parte din conducerea societății secrete „Frăția”, care a pregătit Revoluția de la 1848. După abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu și instalarea Guvernului Provizoriu, Negulici este numit ocârmuitor de Prahova prin Circulara Ministerului Trebilor din Lăuntru nr. 3037 din 13 iunie 1848. Intransigența noului administrator, abnegația cu care se străduia să mențină treaz spiritul pașoptist în rândul cetățenilor nu rămân neobservate, astfel că, ziarul lui Nicolae Bălcescu „Poporul suveran”, îi declara, pe el și pe ploieștenii lui „...printre cei dintâi dintre revoluționari”. Negulici nu se oprește la teoretizarea principiilor democratice, ci le și aplică activ în conducerea județului. În fiecare duminică ținea cuvântări în care explica populației țelurile revoluției, caracterul ei eliberator, nevoia de ordine și de respectare a proprietății. Ca prefect, socotea că una dintre cele mai de seamă îndatoriri ale sale era aceea de a contribui la ridicarea culturală a poporului. Cere, printre altele, Eforiei Școalelor, cărți ce urmau să fie oferite ca premii elevelor silitoare de la Școala de fete și stabilește lefuri mai mari pentru profesorii pensionatului din Ploiești. După reprimarea revoluției, se refugiază la Brașov și de acolo la Constantinopol, de unde, împreună cu o parte din revoluționarii români este exilat la Brussa în Asia Mică. Lucrează aici o „Natură moartă cu mere și flori” și peisajul feeric „Brussa în noapte”, genuri abordate pentru prima oară de un pictor român. Bolnav de tuberculoză, Ion D. Negulici s-a stins din viaţă la Constantinopol, în ziua de 5 aprilie 1851, fiind înmormântat în cimitirul grecesc din cartierul Pera. Luate împreună, lucrările lui alcătuiesc un frumos ansamblu, care este însă departe de a ne da întreaga măsură a talentului și pregătirii sale. Pictor înzestrat și cultivat, Negulici asociază lecțiile deprinse în sălile marilor muzee cu tradiția vechii picturi a zugravilor autohtoni, întemeind o viziune nouă, modernă, în arta românească. Date fiind condițiile zbuciumate ale vieții sale, Ion D. Negulici a lăsat un număr relativ mare de autoportrete și portrete ale membrilor familiei sale: Maica Pelaghia (mama), Ana Sibarti (soţia), Dumitru D. Negulici şi Anastasia (fratele şi cumnata pictorului). Portretele profund semnificative ale unor tovarăși de idei - Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, C. A. Rosetti, C. D. Rosenthal - exprimă în compoziții bine construite energia, puterea de dăruire a făuritorilor Revoluției de la 1848. Negulici se considera, poate pe drept, un „pictor de istorie”. Identificat, alături de Iscovescu și Rosenthal, cu cauza revoluției pentru care și-a jertfit viața, el reprezintă o autentică personalitate a culturii românești.
Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova deține în patrimoniu o serie de portrete - uleiuri, gravuri, litografii și desene - realizate de Ion D. Negulici. Printre ele, o lucrare ce o reprezintă pe mama artistului, Bălașa.
 
 
Femeie destoinică, ce „era, prin chilimurile ţesute, vestită în toată mahalaua Şubeştilor şi nu numai”, și-a crescut cu greu cei șase copii (trei băieți şi trei fete), oferindu-le o educație în care primá respectul faţă de valorile create prin muncă asiduă. După moartea soțului, se va călugări în 1837 la Schitul Nămăești, sub numele de Pelaghia. Realizată probabil, în 1839, după o scurtă vizită în urbea natală și la mănăstire, litografia, cu titlul „Maica Pelaghia”, într-o compoziție ovală, semnată în stânga jos sub imagine: „Negulici”, reprezintă unul dintre cele mai realiste portrete executate de artist. Chipul mamei, brăzdat de suferință și resemnare, încadrat de vălul negru al monahiei, este desenat cu o duioşie și o caldură pe care nu le regăsim în alte portrete ale lui Negulici. Expresivitatea modelului și desenul, realizat într-o linie mai puțin aspră, armonios valorat, ne relevă o participare afectivă mult mai profundă a artistului. Toate acestea, fac din litografia „Maica Pelaghia”, lucrare expusă pe simezele muzeului, o creație demnă de remarcat din suita complexă de portrete realizate de pictorul revoluționar Ion D. Negulici.
Muzeograf, Ioan Sorin Lungu

Bibliografie:
- Lucia Dracopol Ispir „Pictorul revoluționar I. D. Negulici 1812-1851”, Sfatul Popular al Regiunii Ploiești, Muzeul Regional de Istorie și Muzeul Regional de Artă, Ploiești, 1961.
- Dan Grigorescu „Trei pictori de la 1848”, Editura Tineretului, București, 1967.
- Vasile Drăguț „Pictura românească în imagini”, Editura Meridiane, București, 1976.
- Paul D. Popescu „Prahova în vremea revoluției de la 1848”, Editura Mectis, Ploiești, 2001.
   

PERSONALITĂȚI CÂMPINENE

Istoricul localităţii, poziţia şi condiţiile climatice, au atras diferite personalităţi, precum şi anonimi, proveniţi din ţară şi străinătate. Există indicii sigure că au locuit aici, pentru scurte perioade, de timp, personalităţi ale culturii româneşti, cum au fost: Ion Heliade Rădulescu (între 1862-1867), Cezar Boliac, George Bariţiu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc. Astfel, în lucrarea intitulată „Itinerariu”, scriitorul Cezar Boliac, sosit în vizită şi găzduit în vara anului 1836, la conacul cunoscutului boier progresist Ion Câmpineanu, ne descrie locul din centrul oraşului, într-o poezie intitulată „O dimineaţă pe malul lacului”.
În anul 1862, un alt scriitor va fi şi el inspirat de Câmpina şi împrejurimile sale. Este vorba de Dimitrie Bolintineanu, care, în romanul intitulat „Elena”, îşi plimba eroii romanului la ocnele de la Telega, La Brebu, ca apoi să-i readucă la Câmpina. În drum spre Poiana, el va descrie lacul Curiacul şi ambianţa acestuia.
„La marginea dinspre munţi a Burgului, pe muchea unui mal înalt se face o cale, sub acest mal zace un lac limpede şi liniştiti, închis între două dealuri. Se crede că este de o adâncime foarte mare, suprafaţa lacului se află la câţiva stânjeni mai sus de Patul Prahovei, ce se desparte de lac printr-o bară de pământ ridicat”.
Nu putem trece cu vederea data de 4 iunie 1895, când se va celebra, la Biserica de la Lac, căsătoria poetului George Coşbuc cu Elena Sfetea, sora editorului revistei „Vatra”.
Tot la Câmpina, el va scrie volumul intitulat „Din Ţara Basarabilor” (1901).
În viaţa oraşului însă, se mai remarcă prezenţa a trei personalităţi române ale culturii, artei şi ştiinţei. Fiecare dintre aceştia trei, a strălucit în domeniul său de creaţie şi activitate: pictorul Nicolae Grigorescu, filologul şi scriitorul B. P. Haşdeu şi savantul chimist dr. Constantin Istrati.
Explicaţia care apare în toate biografiile acestor personalităţi, pentru a justifica alegerea Câmpinei ca loc de creaţie şi de odihnă, sunt cele menţionate anterior: clima şi poziţia pitorească a localităţii. Este semnificativ faptul că toţi trei au cumpărat terenuri şi au construit case în zona cea mai frumoasă a oraşului, Cartierul Câmpiniţa.
De altfel, pentru a argumenta acest lucru, vom reda un fragment din amintirile scriitorului Alexandru Vlahuţă, vechiul prieten al pictorului Nicolae Grigorescu, în care expune motivele pentru care acesta a ales Câmpina, socotind-o ca un loc ideal de odihnă şi creaţie. „După expoziţia din anul 1891, pictorul îşi construieşte o casă-atelier la Câmpina, orăşel de depresiune submontan între Ploieşti şi Sinaia, şi se aşează acolo definitiv”.
„E linişte şi curat, pământul îşi ţine închise încă bogăţiile de petrol; sondele încă nu au început să strice peisajele; nici fumul gros al fabricilor să-i acopere cerul. Strada e retrasă. Un zaplaz închide de jur împrejur acest cuibuşor de pace şi de muncă, unde nimic din marele zgomot al lumii nu străbate. Pictorul se simte acum pentru prima oară îngrădit în adăpostul lui, singur, în liniştea lui.”
 
 
Cel care a fost marele pictor Nicolae Grigorescu (1838-1907), a locuit, după afirmaţiile prietenului său dr. Constantin Istrati la Câmpina, cu întreruperi, încă din anul 1871. Devine locuitor stabil al Câmpinei (după ce câţiva ani optează pentru Posada - prin anii 1888-1890); anterior locuind cu chirie la o veche familie câmpineană, numită Ghenoiu. Aici, în curtea aceasta, îşi construieşte un atelier cu pereţii dublii între care se introdusese rumeguş, pentru o mai bună izolaţie, artistul acuzând probleme de sănătate. Datorită farmacistului E. Kessler (primul farmacist din Câmpina şi primar al oraşului în acei ani), prieten comun al celor doi (Grigorescu şi Istrati), pictorul şi-a cumpărat un teren de casă pe care a ridicat, în stil pur românesc de munte, după planurile sale, actualul muzeu. Casa va fi construită de către fraţii Irimia, zidari cunoscuţi, din comuna vecină, Cornu.
Trupul său subţire, urmat de băiatul de şevalet, cel care avea să devină talentatul sculptor câmpinean Nae Goage, putea fi văzut de departe pe dealurile Câmpinei, dar mai ales în zona Voilei, mult îndrăgită de artist. Pe pajiştile Voilei, întors cu spatele la drum, acoperit cu o umbrelă albă, lucrând în tihnă, „Robinsonul de la Câmpina” - cum fusese supranumit -, nu dădea atenţie nimănui, văzându-şi mulţumit de lucru. Iată ce relata Alexandru Vlahuţă despre opera lui Grigorescu, inspirată adesea de pitorescul împrejurimilor Câmpinei: „... În ce lumină fermecătoare ni se arată frumuseţile ţării, pe pânzele acestui maestru... pe văi departe sclipesc râuri de argint, căsuţe albe, vesele, se ivesc printre copaci, de pe colnici coboară alene boi înjugaţi la care încărcate cu fân, o lume sănătoasă în care trăiesc, un colţişor de pajişte, o tufă subţire şi albă de mesteacăn, o gingaşă floare de câmp, ori de privesc din tablou îţi surâd, îţi vorbesc cu drag, şi ce lucruri frumoase-ţi spun de ţara ta”.
În timpul scurtei perioade, cât va locui în noua sa casă (1904-1907), el va fi vizitat de mari personalităţi ale culturii româneşti şi chiar de peste hotare, criticul de artă elveţian William Ritte, sau scriitorul italian Angelo de Gubernatis, aduşi de „calul de foc”, cum îl denumea dr. Istrati – trenul Câmpina-Telega; soseau pentru scurte vizite la Câmpina: I. L. Caragiale, Al. Vlahuţă, B. Şt. Delavrancea ori N. Iorga şi alţii.
Nicolae Grigorescu nu s-a putut bucura prea mult timp de „bordeiul său” - cum îl numea el - deoarece în luna iulie a anului 1907, a decedat. A fost purtat pe ultimul drum, spre cimitirul Câmpinei de pe strada Bobâlna, după dorinţa sa, de un car tras de patru boi, carul şi sicriul fiind împodobite cu flori de câmp şi crengi de brad, culese de dr. Constantin Istrati din parcul de pe proprietatea sa (fostul parc situat în vecinătatea Castelului „Iulia Haşdeu” – Câmpiniţa, actualmente sediul Şcolii de Subofiţeri Poliţie „Vasile Lascăr”).
Cel ce pictase „Atacul de la Smârdan”, ori zugrăvise, cu atâta măiestrie, scene din viaţa ţăranilor români, vestitele sale care cu boi, atât de expresive, închisese ochii pentru totdeauna.
Aflând de această dureroasă dispariţie, istoricul Nicolae Iorga va consemna: „Una din cel mai mari şi mai curate glorii ale neamului nostru, un mare erou modest al artei, un uriaş lucrător, un intim al naturii care vorbea de-a dreptul fără tălmaci, un suflet românesc de o energie şi lumină genială a dispărut.”
La dorinţa expresă a soţiei sale, la mormântul situat în cimitirul oraşului, au fost plantaţi câţiva mesteceni, copaci mult iubiţi de artist.
Casa sa, a fost distrusă de un incendiu, în anul 1918, în timpul ocupaţiei germane. Vor trece zeci de ani, pentru ca, în 1954, să fie refăcută, după fotografii şi vechi planuri, din iniţiativa autorităţilor locale, devenind muzeu memorial, o mândrie a câmpinenilor, ca şi a întregului popor român.
Ca rezultat al prieteniei strânse dintre artist şi scriitorul Vlahuţă, fiul său Gheorghe se va căsători cu Ana, fiica bunului său prieten. Din această căsnicie vor rezulta patru copii, dintre care şi o fată, viitoarea profesoară de arte plastice de la Şcoala Centrală din Câmpina.
Străluitul filolog şi scriitor, Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907), a trăit şi a creat în urbea Câmpinei, fiind contemporan cu pictorul Nicolae Grigorescu. Intenţia de a se stabili la Câmpina s-a datorat unei pure întâmplări. Fiind invitat de către prietenul său, dr. Constantin Istrati, să petreacă câteva zile la proprietatea acestuia din Câmpiniţa, renumită în acei ani ca staţiune balneo-climaterică, o îndrăgeşte foarte mult.
 
 
Sosind la Câmpina, în vara anului 1893, el va fi încântat de localitate şi împrejurimi, încât Iulia Haşdeu, soţia sa, se hotărăşte definitiv să cumpere un teren învecinat cu cel al doctorului Constantin Istrati. Afectat puternic de moartea fiicei sale, survenită în 1888, renumită în epocă ca o fiinţă genială, absolventă a celebrei Sorbone la numai 17 ani, scriitorul şi filologul Bogdan Petriceicu Haşdeu îşi va construi, între anii 1893-1896, un castel cu aspect medieval scoţian, construcţie devenită, şi ea, muzeu memorial. Cel care a fost în activitatea sa atât de prolific, abordând aproape toate genurile literare, şi de la care tezaurul culturii s-a îmbogăţit fabulos, pentru a nu cita decât vestita Enciclopedie „Etymologicum Magnum Romaniae”, rămasă, din păcate, neîncheiată la cuvântul „bărbat”, trece în nefiinţă, vegheat în ultimele clipe de viaţă de bunul său prieten, dr. Constantin istrati, în luna august 1907, la o lună numai după dispariţia lui N. Grigorescu.
Iată ce afirma despre Haşdeu cunoscutul critic şi istoric George Călinescu: „Haşdeu a fost un geniu universal şi se poate afirma că, a izbutit peste tot. La vremea lui ştia tot şi era la curent cu toate”.
Savant de talie internaţională, Haşdeu, în afara faptului că a fost membru al Academiei Române, a fost ales şi membru al Academiilor din Paris, St. Petersburg, New-Zork, Belgrad şi Sofia.
Mai puţin cunoscut de marele public, ca şi de localnicii zilelor noastre, a fost, nu mai puţin strălucitul savant chimist şi medic, dr. Constantin Istrati (1850-1918). Acestuia, îi datorează Câmpina, printre altele, trecerea numelui său în categoria oraşelor „Staţiune balneară şi climaterică” prin anul 1890. Atras şi el de peisajul ambiental al Câmpinei, ca şi de puritatea aerului (echivalentă cu cea de la Savos – Elveţia), îşi va cumpăra un teren pe acelaşi platou al Câmpiniţiei, unde va construi, în anul 1890, o mică casă în stil românesc. Tot el este acela care amenajează un parc plantat cu conifere şi fagi, pe terenul din jurul reşedinţei sale. Dr. Istrati a fost un adevărat cărturar, un om de ştiinţă foarte apreciat la vremea sa. El va înfiinţa, de exemplu, catedra de chimie organică a Universităţii Bucureşti. Autor a mai multor volume, el expune cercetările sale asupra petrolului, sării sau azocheritei, mult apreciate de oamenii de ştiinţă ai timpului.
 
 
Animator al răspândirii ştiinţei în rândul maselor largi, a fost ales preşedinte al Academiei Române, pentru calităţile şi lucrările sale ştiinţifice. Tot pentru meritele ştiinţifice, este ales, în 1912, membru al Societăţii Regale de Chimie din Londra, precum şi membru al altor Universităţi. Dr. Constantin Istrati a studiat „derivaţii halogenaţi ai benzenului”; a descoperit o nouă clasă de coloranţi, pe care i-a numit „francine”. De asemenea a izolat din plută o substanţă nouă, numită „fridelina”. Nu trebuie uitat faptul că, încă din 1900, marele savant, într-o cuvântare privitoare la caracteristicile secolului XX, prevedea folosirea tehnicii în toate domeniile, inclusiv invenţia televiziunii: „Cine ştie, dacă nu chiar unii dintre noi, peste 20 de ani, infirmi prin vârstă şi obosiţi prin munca vieţii, nu vom găsi totuşi neînchipuite momente de fericire, ca schimbând numai o fise la capătul patului nostru şi cu un mic ecran în faţă, să auzim din locuinţa în care vom fi retraşi pe colinele vesele ale Carpaţilor, comunicările făcute la şedinţe de către succesorii noştri, să luăm parte la reprezentaţii teatrale sau ale Operei”.
Savantul universitar şi academicianul doctor Constantin Istrati, moare departe de ţară, la Paris, în anul 1918.
Donaţiile din vasta sa bibliotecă, făcute după Primul Război Mondial, de către fiica sa, oraşului Câmpina, vor forma baza primei Biblioteci Publice, care i-a purtat cu respect numele.
 Muzeograf Răzvan RADU,
Coordonator al Muzeului „Casa Domneascăˮ Brebu
   

ANUNŢ

   

CONSIDERAȚII ASUPRA UNUI CEAS DE ȘEMINEU CARE A APARȚINUT LUI GEORGE T. MACRI, PARLAMENTAR ROMÂN LA 1877

Muzeul Ceasului Nicolae Simache”din Ploiești şi-a îmbogățit patrimoniul în anul 2014 cu o piesă dăruită de către d-na Tomescu Anca, din Bucureşti.
Ceasul i-a aparținut străbunicului său, Gheorghe T. Macri (1847-1885), deputat în Colegiul IV Covurlui, membru al Parlamentului României, care a votat Independența. Acesta a fost decorat cu Medalia Apărătorilor Independenței în Războiul din 1877-1878, d-na Tomescu oferind, alături de ceas, o copie după brevetul acestei decorații, înregistrat cu numărul 978 din anul 1878.

Ceasul de şemineu dăruit este un produs al prestigioasei mărci JAPY FRÈRES, care a dat startul realizării componentelor de ceasuri standardizate, dar şi al primelor maşini unelte performante folosite pentru realizarea acestora.

Fondatorul mărcii, Frédéric Japy, pionier al industriei orologiere franceze dar şi al capitalismului industrial, s-a născut la 22 mai 1749, la Beaucourt în teritoriul Belfort din nord estul Franţei.

Îşi face studiile în Le Locle, în Elveția, unde se iniţiază în tehnica orologeriei. În anul 1777, la întoarcerea în oraşul natal pune bazele unui atelier pentru componente de ceasuri, proiectând în acelaşi timp şi maşinile unelte necesare producerii acestora. În anul 1799 obţine brevete pentru 10 maşini unelte care vor asigura monopolul tehnic de fabricare a componentelor de ceasuri (ébauches). Pentru a-și putea dezvolta afacerea cumpară moara Badevel, construind prima fabrică din lume pentru componente de mecanisme destinate pendulelor. Prin folosirea utilajelor pentru producția de masă va reduce costurile de fabricaţie și va mări producția de piese de la 2.400 în anul 1780 la 12.700 în anul 1806. Efectele acestor schimbări majore vor fi resimțite în țara vecină, Elveția, în regiunea Jura, unde vor fi închise ateliere de ceasuri. Fabrica Japy va furniza Elveției 91,3% din producţia proprie, devenind o concurenţă puternică pentru manufacturile elveţiene.

 
În anul 1806 Frédéric Japy decide să renunțe la rolul de conducător al afacerii sale, predând responsabilităţile celor trei fii ai săi Jean-Pierre, Fritz şi Louis-Frédérique creându-se astfel Societatea JAPY FRÈRES. Aceştia vor decide să diversifice activitatea prin crearea unei unităţi de producție a şuruburilor pentru lemn în La Fechotte, în anul 1811. Renumele orologeriei Japy devine internațional. În anul 1825 JAPY FRÈRES introduce mecanismul cu alarmă pentru ceasurile de călătorie. Anul 1840 marchează deschiderea unei filiale la Paris, în Rue de Temple, nr. 108. În perioada 1844 - 1855, unele ceasuri sunt semnate Ls Japy Fils. Acestea au fost realizate de Louis Japy, ceasurile sale fiind premiate cu medalia de argint în anii 1844 și 1849.
După anul 1855 produsele sunt comercializate sub numele JAPY FRÈRES ET COMPAGNI, iar din 1865 compania va produce și carcase de bronz pentru ceasurile proprii. În anul 1860 compania avea peste 5.000 de muncitori, asigurând în acelaşi timp o dezvoltare economică rapidă a regiunii şi creşterea populaţiei micului sat Beaucourt care număra iniţial 200 de locuitori. Vor continua diversificarea activităţilor în domeniul lăcătuşeriei, a produselor de uz casnic din fier forjat realizate la Feschotte, în timp ce la Badevel din 1850 se vor realiza numai ceasuri complete, odată cu modernizarea procesului de producţie.
Recunoaşterea calităţii ceasurilor marca JAPY s-a materializat atât prin comercializarea unui număr impresionant de ceasuri şi componente cât şi prin premiile, medaliile şi diplomele naţionale şi internaţionale primite în perioada 1819-1880.

 

În anii 1930-1935 Franţa este atinsă de criza economică, care va afecta şi producţia de ceasuri Japy, ceea ce va conduce la închiderea fabricii Badevel, fabricarea ceasurilor centralizându-se la Beaucourt.
Până la jumătatea secolului al XX-lea, Uzinele JAPY şi-au diversificat activităţile realizând pompe hidraulice, maşini agricole, motoare, corpuri de iluminat, maşini de scris. Marca va fi cumparată în anul 1954 de Societatea Jazz şi producţia se opreşte la Beaucourt, însă oficial activitatea companiei se încheie în anul 1979.
Astăzi uzinele nu mai funcţionează dar numele JAPY rămâne prezent în regiune prin Muzeul JAPY, creat în anul 1986 la iniţiativa autorităţilor locale chiar într-una dintre fabricile dezafectate, prin gimnaziul, strada şi restaurantul din Paris, care poartă numele celebrei mărci.

Numele Japy” este legat în mod neaștepat şi de România, pentru că în anul 1906, la Cernavodă, firma JAPY în asociere cu VIELLARD MIGEON & CO, grup industrial din aceeași regiune Belfort, punea bazele primei fabrici de șuruburi din România. Fabrica primeşte autorizația de funcționare în anul 1908 şi se va numi Fabrica de şuruburi, nituri şi buloane JAPY VILLARD HERZOG & CO. Motivele principale care au contribuit la alegerea orașului Cernavodă ca locație a acestei fabrici au fost aşezarea geografică, pe malurile Dunării, care facilita aprovizionarea cu materie primă şi nu în ultimul rând forța de muncă ieftină. Până în anul 1914 fabrica are conducere franceză.

 
Ioan Mușat, autorul monografiei orașului Cernavodă, publicată în anul 1938, menționa că fabrica de şuruburi JAPY VIELLARD, HERZOG & CO, a construit mai multe locuinţe de serviciu pentru principalii săi angajaţi în oraş, iar pentru cei cu salarii mai mici a înfiinţat un economat numit ALINAREA ce îi ajuta cu mâncare şi haine la preţuri foarte mici. Sindicatul şi conducerea fabricii de şuruburi susţinea şi mişcarea sportivă locală, şurubarii având în 1930 o echipă de fotbal, una de rugby şi centru de box, haltere şi şah”.
Ceasurile produse de celebra firmă JAPY se regăsesc în patrimoniul Muzeului Ceasului într-un număr relativ mare,  respectiv 11 piese, structurate în ceasuri de şemineu, de masă, de perete şi de călătorie. Lor li se adaugă ceasul dăruit de d-na. Anca Tomescu, un ceas de şemineu, realizat de către Louis Japy la Beaucourt, în perioada1849-1855.
Ceasul prezintă carcasă din bronz aurit şi alamă, decorată cu motive zoomorfe, vegetale, geometrice, surmontată de o scenă cu doi copii pescuind; cadran emailat, cu cifre romane pentru ore, linii pentru minute; mecanism cu eşapament anker; sistem de sonorizare al jumătăților de oră şi orelor întregi; pe placa mecanismului, medalion ştanțat: Ls. Japy Fils/ Medaille D`Argent/1844-1849, seria 7685, este ştanțată pe placa mecanismului, greutatea pendulară şi rama de protecție a mecanismului; suport din lemn, de formă ovală, vopsit negru. Inițial, ceasul a fost protejat de un glob de sticlă, care nu s-a păstrat. Dimensiuni: L=43 cm; Lă=11 cm; Î=34 cm. Materiale: bronz; oțel; alamă; email; lemn.

 

Cu acest ceas, patrimoniul muzeului s-a îmbogățit cu o piesă valoroasă, atât din punct de vedere tehnic, cât și artistic,  demonstrând în același timp că într-o lume subjugată banilor, câștigurilor rapide, mai există oameni altruiști, care își pot oferi unei instituții de cultură chiar şi obiectele de suflet.
În prezent ceasul dăruit se află etalat în Expoziția permanentă a Muzeului Ceasului, purtând conform dorinței celei care l-a dăruit eticheta cu mențiunea Donație George T. și Anna Macri”.
 
Conservator ing. Carmen BANU
Muzeul Ceasului „Nicolae Sim  ache” P  loie şti 

 

   

NICHITA STĂNESCU - CĂLĂTOR ÎN EUROPA

Pare greu de crezut, dar, așa cum spunea în jurnalul său poeta Gabriela Melinescu, iubirea și muza lui Nichita pentru mai bine de un deceniu, scriitorii români plecau destul de des din țară, pe vremea lui Ceaușescu.
Prima călătorie a poetului în străinătate a avut loc în anul 1963, în fosta Cehoslovacie, iar ultima plecare din țară, chiar în ultimul său an de viață, 1983, în fosta Iugoslavie.
Pe parcursul acestor 20 de ani, Nichita Stănescu, departe de a se număra printre răsfățații regimului comunist, a vizitat totuși un număr destul de mare de țări, în majoritate comuniste, dar și Franța, Suedia, Germania Federală, Austria, Italia sau Regatul Unit, pentru a participa la diverse întruniri ale scriitorilor europeni, la festivaluri literare, ca invitat sau pentru a-i fi decernate premii, ca recunoaștere a valorii sale în literatura europeană și universală.
Deși nu a fost printre scriitorii români care și-au clamat patriotismul în mod direct și ostentativ, pentru a beneficia de favoruri din partea comuniștilor atotputernici, Nichita Stănescu și-a iubit țara cu o dragoste adevărată și puternică și, ori de câte ori, pleca departe de ea, îi ducea dorul și dorea să revină cât mai repede acasă.
Parcurgând cărțile poștale ilustrate aflate în patrimoniul Muzeului Memorial Nichita Stănescu” Ploiești, te impresionează în mod plăcut căldura, sensibilitatea și dragostea poetului, sentimente ce răzbat din cuvintele cu care se adresează familiei sale. Deși la o vârstă matură, Nichita folosește formule de adresare pline de dragostea unui adolescent pentru părinții și sora de acasă, iar ilustratele sunt semnate, în general, Nini, așa cum era alintat în familie.
 
 
 

Următoarea sa călătorie dincolo de granițele țării va avea loc în iunie 1964, în Finlanda pentru a participa la o întâlnire a tinerilor scriitori din Europa. Tot atunci, va lua parte de asemenea și la manifestările prilejuite de împlinirea a 75 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Descoperă cu acest prilej Praga, Berlinul, Copenhaga și Helsinki, orașul care reușește să îl fascineze prin splendoarea nopților albe”. Aceeași sensibilitate, respect și dragoste de copil, transpuse în scrisul frumos, regulat și perfect lizibil al poetului, care le împărtășește celor dragi de acasă încântarea lui, în doar câteva cuvinte bine alese și pline de căldură.

În mai 1965, poetul călătorește în Iugoslavia pentru a participa la Festivalul de Poezie de la Struga, unde i se decernează Premiul Mic acordat tinerilor scriitori, pentru poemul Quadriga. Juriul macedonean l-a preferat pe Nichita în defavoarea poetului rus Evgheni Evtușenko, poet aparținând aceleiași generații, reprezentant de seamă al dezghețului” literar de după moartea lui Stalin. Acest premiu a reprezentat prima recunoaștere pe plan internațional, a poetului Necuvintelor.

La începutul anului 1967, Nichita Stănescu face o calatorie în Austria, Franța și Principatul Monaco, în componența unei delegații a Uniunii Scriitorilor. Ca de obicei, nu uită să își salute și îmbrățișeze familia și să îi prezinte locurile frumoase prin care trece, poate mai concis, dar cu aceeași căldură și sensibilitate. De remarcat, atenția deosebită pe care fiul o acordă părinților săi, ultimele două ilustrate, de la Versailles, fiind adresate separat părinților săi, mamei îi „sărută mâinile”, iar tatei îi împărtășește entuziasmul său și faptul că s-a gândit la el, admirând minunata sală a oglinzilor. Toată această grijă deosebită manifestată de Nichita față de părinții săi, ne trimite cu gândul la sensibilitatea și frumusețea sufletului și caracterului poetului, precum și la educația aleasă pe care o primise în familie.


Cu prilejul acestei vizite la Paris, din februarie 1967, Nichita Stănescu primește în dar de la marele poet Jacques Prévert ultimul său volum de versuri intitulat „Fatras, cu dedicația următoare: „În semn de bună amintire.....lui Nichita Stănescu, (de la) Jacques Prévert”. 
În vara anului 1968, poetul face o nouă călătorie în Cehoslovacia, unde viziteaza orașele Brno, Spielberk și, bineînțeles, Praga, de unde nu uită să își sărute, în scris, părinții.

Periplul nostru printre călătoriile lui Nichita Stănescu așa cum sunt ele prezentate cu propriile-i cuvinte, în cărțile poștale ilustrate, expediate din orașele vizitate familiei Stănescu, se oprește pentru moment, urmând a fi continuată într-o lucrare ulterioară.
Muzeograf Carmen Guef
coordonator Muzeul Memorial "Nichita Stănescu" Ploieşti
   

GALBENI DE PODOABĂ DIN VREMEA REGELUI CAROL AL II-LEA

Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova se află în posesia a două piese numismatice de excepţie şi anume galbeni mari sau galbeni de podoabă emisiune 1939 (Lupoaica) şi 1940 (Împăratul Traian), piese intrate în patrimoniul muzeului în anul 1965. Monedele jubiliare, galbenii mari emişi în ultimii doi ani de domnie ai regelui Carol al II-lea, reprezintă, am putea spune, un adevărat barometru al dezvoltării economice a României din acea perioadă, cât şi o imagine a dimensiunilor atinse de cultul personalităţii regelui Carol al II-lea.
Emisiunile monetare de aur se pot clasifica în două categorii şi anume: monede de aur cu valoare circulatorie şi monede de aur jubiliare care nu sunt incluse în circuitul monetar, fiind destinate în special colecţionarilor.
Istoria emisiunilor monetare de aur româneşti este una relativ recentă, fiind influenţată în special de contextul politic şi economic. Din punct de vedere cronologic primele emisiuni monetare din aur sunt datate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, monede de 20 lei aur fiind bătute experimental la Berlin în anul 1868. Înfiinţarea Monetăriei Statului în anul 1870 va duce la creşterea numărului emisiunilor de aur. Astfel, vor fi bătute noi emisiuni în anii 1883, 1884 şi 1890. În anul 1906, cu ocazia a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, emisiunile de aur au cuprins şi monede de 5, 12, 25, 50 şi 100 lei, monede bătute la Bruxelles. Tot în anul 1906 va înceta şi baterea sistematică a monedelor româneşti din aur. Emisiunile monetare de aur de 20 lei vor cunoaşte apogeul în anul 1890 când se vor bate un număr de 196.000 de exemplare. Situaţia economică şi politică va determina autorităţile să topească o mare parte din emisiunile din aur, astfel că, după Primul Război Mondial emisiunile de aur destinate circulaţiei au încetat. După anul 1918 monedele de aur sunt emise doar comemorativ, primele piese de acest fel fiind emisiunile din anul 1922, dedicate încoronării regelui Ferdinand I şi reginei Maria. Piesele din această emisiune au fost bătute la Londra şi au cuprins nominaluri de 25 lei (150.000 exemplare), 50 de lei (105.000 exemplare) şi 100 de lei (30.000 exemplare). Sub domnia regelui Carol al II-lea, în anul 1935 se reînfiinţează Monetăria Statului, însă din 1929 România nu mai bătuse monede jubiliare de aur. În decembrie 1937, Mitiţă Constantinescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României, îl însărcinează pe sculptorul Emil W. Becker să se ocupe de detaliile tehnice referitoare la baterea unor monede jubiliare de aur.
Dintr-o scrisoare a sculptorului Emil W. Becker către guvernatorul Băncii Naţionale a României reiese că artistul a realizat 60 de desene dintre care regele Carol al II-lea a ales 12 exemplare. Tot pentru detalii tehnice Emil W. Becker a efectuat o călătorie la Viena de unde a achiziţionat de la monetăria austriacă inele de oţel a căror dimensiune standard urma să fie utilizată la realizarea monedelor jubiliare. Baterea monedelor jubiliare din anul 1939 a fost legiferată prin legea nr. 489, cantitatea de aur necesară realizării pieselor fiind eliberată din rezervele Băncii Naţionale a României. Galbenii mari, emisiune 1939, cunoscuţi sub numele de Lupoaica şi Cosaşul, nu au valoare nominală şi sunt echivalente ca dimensiuni cu piesele de 12 ducaţi. Piesele au fost emise alături de monede jubiliare de aur cu nominaluri de 20 lei şi 100 lei. Emisiunea jubiliară aniversa 100 de ani de la naşterea regelui Carol I şi nu avea putere circulatorie în sistemul monetar românesc. Nu se cunoaşte numărul exact de piese emise dar, în privinţa galbenilor mari, documentele Băncii Naţionale a României ne arată că membrii Casei Regale au primit 56 de piese, dintre care Regele Carol al II-lea a primit 22 de piese, Marele Voievod Mihai 12 piese, principesa Elisabeta 12 piese. Emisiunea jubiliară din anul 1940 a fost legiferată prin decretul lege nr. 1775 şi aniversa 10 ani de domnie a regelui Carol al II-lea. Cantitatea de aur a fost oferită gratuit de către Banca Naţională a României, tirajul emisiunii fiind de 1500 de serii de şase monede care cuprindeau şi galbenii mari „Împăratul Traian” şi „Ţăranca Modura”, alături de monede de 20 şi 100 de lei. Asemeni emisiunilor din anul precedent piesele nu aveau valoare circulatorie, acestea fiind incluse în seria de cadouri pe care Banca Naţională a României le-a dăruit regelui Carol al II–lea. Din punct de vedere al valorii bazate pe greutate, fiecare galben mare, atât emisunea 1939 cât şi cea din anul 1940, este echivalent cu 130 de lei. Asemeni emisiunii din 1939, cea din 1940 a fost bătută la monetăria din Bucureşti, responsabili de design fiind gravorii E. W. Becker, A. Murnu şi H. Ionescu.
Descrierea monedelor:



Galben mare 1939, monetăria Bucureşti, diametru: 41 mm, greutate: 42 gr.

Avers: Regele Carol al II-lea călare spre stânga. În dreapta sus legenda: CAROLUS II; dedesubt: E .W. Becker.
Revers: Două ghirlande unite pe diametru printr-o friză cu inscripţia: ROMANIA. Deasupra: lupoaica cu Romulus şi Remus; dedesubt: scut cu stema ţării; sus: milesimul 1939.


Galben mare 1940, monetăria Bucureşti, diametru: 41 mm, greutate: 42 gr.

Avers: Regele Carol al II-lea călare spre stânga; deasupra: legenda Carol II Regele Românilor; dedesubt: două rămurele legate; inscripţia: 10 ANI. Pe cerc dreapta jos: E. W. Becker.
Revers: Bustul împăratului Traian spre dreapta, spada împodobită cu frunze de stejar, iar în mâna stângă coroana României, pe fundal lan de grâu; dedesubt inscripţia: 8 IUNIE 1930/8 IUNIE 1940, între două ramuri.
Muzeograf, Claudiu ROBE
Bibliografie:
•George Buzdugan (coord.), Monede şi bancnote româneşti, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977.
•Dan Ilie, Emisiunile de aur ale Regelui Carol al II-lea, Studii şi Cercetări de Numismatică, 15, 2011, Editura Academiei Române.
•Ernest Oberlander Târnoveanu, Aurul monetizat în spaţiul românesc, două milenii şi jumătate de istorie, Monede de aur din colecţii româneşti, Colecţii din Muntenia, (Aurel Vîlcu, Mihai Dima coord.), CIMEC, Bucureşti 2001.
•Mihai Mureşan, Monede comemorative (jubiliare) româneşti, 1867-1989, Colecţionarul Român, 14, 2007.
   

SCURT ISTORIC AL BRESLEI TABACILOR DIN PLOIEŞTI

Tăbăcăriile moderne din Ploieşti erau situate în partea de est a oraşului, pe strada Carpenului nr. 4, nu departe de actualul stadion ,,Ilie Oană” (fost „Petrolul”). În această zonă s-au aşezat tăbăcarii încă de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului al XIX-lea.
Conform cutumelor vremii şi cerinţelor legate de practicarea meseriei, tăbăcăriile trebuiau să fie aşezate lângă o apă curgătoare (în cazul nostru pârâul Dâmbu) şi la marginea oraşului, deoarece practicarea acestui meşteşug producea mirosuri greu de suportat, mai ales în anotimpul călduros. Porniţi, în marea lor majoritate, de la sate, meseriaşii au ocupat treptat, alături de neguţători, un loc important în comunitatea ploieşteană. Ei au intrat în legătură cu producătorii de la care şi-au procurat materiile prime şi le-au transformat în mărfuri fabricate. Înmulţindu-se, meseriaşii s-au organizat şi ei în bresle, după felul meseriei ce o exercitau.
În Transilvania, breslele se întâlnesc încă din secolul al XIV-lea, iar în Ţara Românească şi Moldova ele apar abia în secolul al XVII-lea. Delimitarea exactă între diferitele ocupaţii meşteşugăreşti sau negustoreşti în Ţara Românească s-a făcut în cursul secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea.
În secolul al XVIII-lea, în Ţara Românească, breasla devenise o instituţie orăşenească care, în mod autonom, organiza şi reglementa producţia mărfurilor şi organiza desfacerea acestora în cadrul pieţei interne.
În epoca regulamentară, ca şi în cele anterioare, conducerea breslei era încredinţată unor organe alese din rândul breslaşilor: starostele, care era ajutat în conducere de către epitropi. Alegerea lor se făcea pentru o perioadă de doi ani. Starostele era ales întotdeauna dintre meseriaşii mai bătrâni, cu autoritate profesională.
Îndatoririle şi drepturile breslelor şi breslaşilor erau stipulate în hrisoave speciale, emise de către domnie. Un astfel de hrisov a primit şi breasla tabacilor din Ploieşti, în luna ianuarie 1826, din partea lui Ioan Grigorie Dimitrie Ghica Voievod.
…. am întocmit şi orânduiala breslii lor ce au avut, precum sunt şi alte bresle ca să păzească dreptatea şi între ei la treaba meşteşugului lor:
1. Breasla să aibă un proistos care se numeşte vătaf, pe care vătaf să-l aleagă breasla, apoi vătaful iarăşi cu breasla împreună să aleagă patru ipitropi din ei, care să vor socoti mai vrednici şi cu frica lui Dumnezeu, care şi împreună cu vătaful să caute pricinile ce vor avea tabacii cu tabacii pentru de meşteşugului lor, … şi pentru altele orice pricini dă ale meşteşugului lor să-i judece şi să-i îndrepteze şi celui vinovat să-i facă dojană, îndatorându-l a da şi la cutie … după măsura învinovăţirii.
2. Să ţie breasla cutie cum ţin toate breslele …. şi să puie pe săptămână meşterii doi lei, sau cât îi va lăsa inima, iar calfa să puie câte o para.
3. Breasla să ţie condică de toţi meşterii unde sa fie scrişi şi călfile …
4. Cutia breslii să pecetluiască dă vătaf şi dă acei patru ipitropi şi să fie supt îngrijirea vătafului … din care cutie să cheltuiască la lucruri sufleteşti, a ajuta pe cei săraci, bolnavi …. a face poduri, a astupa noroaie şi altele asemenea.
… hrisovul breslii i altor sineturi, să fie în păstrarea vătafului, să ţie vătaful şi în condică dă toţi meşterii şi dă călfi şi ucenici şi dă tocmelilor lor …
5. Câţi din cei streini, care nu sunt tabaci şi au meşteşug la vopsit dă piei şi la lucru, aceia să nu fie popriţi din lucrul lor, dar să fie uniţi cu breasla tabacilor şi să dea şi la cutie câte o para pă săptămână … .
6. Nimeni din alte rufeturi să nu se amestece în meşteşugul lor, dar nici ei să nu amestece în meşteşugul altora …Şi să se păzească aceasta, cu nestrămutare am adeverit hrisovul acesta cu însuşi credinţa Domniei mele, Ioan Grigorie Dimitrie Ghica Voievod … ..
Fiecare breaslă avea un sfânt din calendarul ortodox, drept patron. În ziua când se sărbătorea sfântul care era patronul breslei, toţi membri erau obligaţi să meargă la o anumită biserică din oraşul lor, căreia îi dădea danii în făclii de ceară, untdelemn pentru candele, tămâie şi altele. În afară de această obligaţie, breasla ajuta cu sume de bani din cutia ei întreţinerea bisericii. Sfântul Ilie era patronul tăbăcarilor, cojocarilor şi blănarilor.
Tăbăcarii din Ploieşti, buni creştini, şi-au construit, în anul 1848, propria biserică, sub patronajul Sfântului Mare Proroc Ilie Tesviteanul (această biserică a fost construită pe strada Domnească, astăzi Carpenului).
 
Planul oraşului Ploieşti în anii 1830 – 1840
 
O perioadă îndelungată (1879-1937), Biserica „Sf. Ilie” a fost filială a Bisericii „Sf. Nicolae Vechi”. Până în 1944, biserica a cunoscut mai multe îmbunătăţiri, atât la partea construită, cât şi la arhitectură şi dotări. Întrucât în timpul Primului Război Mondial clopotele au fost jefuite de armata germană de ocupaţie, în 1920 au fost cumpărate altele noi, care există şi astăzi. Toate îmbunătăţirile dintre 1924-1937 se datoresc muncii preotului paroh Alexandru Popescu-Strejnicu.
În ziua de 5 aprilie 1944, bombele au distrus din temelii Biserica „Sf. Ilie”. Fără a se lăsa doborâţi, tăbăcarii şi ceilalţi credincioşi au turnat, în anul 1945, o nouă fundaţie, hotărâţi să-şi reconstruiască biserica. Însă datorită încercărilor deosebite prin care aveau să treacă, proiectul lor a rămas în acest stadiu până în anul 1997 când, un grup de credincioşi sub îndrumarea noului paroh, preot Adrian Marinescu, a trecut la construirea noii biserici „Sf. Ilie”, pe locul celei vechi.
Actuala Biserică „Sf. Ilie” este situată pe strada Carpenului nr. 17-19 din Ploieşti.
 
Tabacii ploieşteni de-a lungul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX
Pe baza materialelor documentare, putem distinge mai multe etape în evoluţia tabacilor ploieşteni de-a lungul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, şi anume:
· 1810 – s-a întocmit catagrafia Mitropolitului Ignatie, din ordinul guvernatorului rus. Această statistică, printre altele, făcea cunoscută întinderea oraşului Ploieşti. În 1810 târgul Ploieştilor avea nouă mahalale, corespunzător la nouă parohii, şi întinderea lui era cuprinsă în marginile definite de următoarele puncte de orientare: ,,în răsăritul târgului, marginea era la grădinile de pe malul Dâmbului, în mahalaua Tabacilor (I) din jurul Bisericii Sf. Apostoli Petru şi Pavel. De acolo, cobora spre sud, de-a lungul gârlii Tabacilor, prin mahalaua Abagiilor, spre est, marginea târgului ocolea crângul şi mlaştinile Dâmbului şi ajungea iarăşi în mahalaua Tabacilor.”
· 1826 – ianuarie, este acordat Hrisovul breslei tăbăcarilor din Ploieşti (amintit mai sus).
· 1831 – iulie, intră în vigoare noua lege de organizare a statului - Regulamentul Organic. Conform Catagrafiei întocmite în 1831, oraşul Ploieşti era împărţit în patru despărţăminte, fiecare cuprinzând trei până la patru mahalale, stabilite după enoria bisericilor respective.
Despărţământul al III-lea, Vopseaua Roşie, se compunea din mahalalele „Sf. Vineri”, „Sf. Nicolae Nou”, „Sf. Ilie” („Tabaci”) şi „Biserica Domnească”, şi avea 160 de familii.
Tot din anul 1831, datează o catagrafie a diferitelor bresle de meseriaşi. Aceasta era alcătuită pe mahalale nu pe despărţăminte şi a fost întocmită de Ştefan Ghiorgiu, starostele Corporaţiei Meseriaşilor. Conform Catagrafiei breslelor de meseriaşi din 1831, numărul meseriaşilor era de 230 de familii, din care nouă de tabaci.
Regulamentul Organic fixează drepturile pe care le au cetăţenii precum şi obligaţiile de zeciuială. Măsurile de ordine au fost acceptate de bunăvoie de ploieşteni, dar, cu o anumită măsură fiscală sortită să sprijine dezvoltarea edilitară, nu au fost de acord; cu alte cuvinte, pentru faţada casei şi a curţii. Ploieştenii au murmurat, la 2 noiembrie 1831, când măsurătorii însoţiţi de dorobanţi au început să umble din casă în casă şi să măsoare cu sforile cu peceţi lungimea faţadelor şi au încercat să se împotrivească.
Preotul Constandin a luat atitudine, în anii 1831-1832, în fruntea tăbăcarilor, împotriva hotărârii adoptate de autorităţi de măsurare a faţadelor, în vederea creşterii impunerilor fiscale. Gâlceava s-a întins repede şi în alte mahalale şi aşa numita ,,daraveră cu sforile” avea să se stingă de-abia peste un an.
După 1831, meşteşugarii şi negustorii devin patentari şi au starosti, iar cei care nu au patentă nu pot face parte din nici o breaslă.
· 1837 – Este alcătuită o nouă Catagrafie, mai explicită, a oraşului Ploieşti. Numărul mahalalelor se înmulţeşte cu una, fiind cinci despărţăminte, cu un număr de 3.090 oameni. Despărţământul al V-lea, Vopseaua Verde, avea următoarele mahalale: „Sf. Vineri”, „Biserica Domnească”, „Sf. Nicolae Nou”, „Sf. Nicolae Vechiu”, „Sf. Ilie” („Tabaci”) şi a „Boldeschi”, cu 647 familii.
Pentru anul 1837, găsim şi o Catagrafie a corporaţiilor, alta a patentarilor şi a treia a sudiţilor. Erau 41 de corporaţii printre care şi Corporaţia Tabacilor, cu 15 familii.
· 1847 – Mahalalele existente în acel an erau în număr de 14, iar printre ele se afla şi Mahalaua Tabacilor cu Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel”.
· 1848 – Tăbăcarii din Ploieşti ridică Biserica „Sf. Ilie”. Biserica a fost construită pe mica înălţime de lângă ,,Cotul Gârlei Tabacilor, care tocmai o apuca spre răsărit spre a se vărsa în râul Dâmbu”. Din rândul tăbăcarilor au fost mai mulţi ctitori care, aşa cum era obiceiul vremii, apăreau fie în pisanie, fie în pomelnicele păstrate la Proscomidie. Cum însă toate au dispărut (o dată cu distrugerea vechii biserici, în aprilie 1944), ne raportăm la informaţiile rămase.
În altarul noii biserici „Sf. Ilie” se află icoana Cina cea de taină de la vechea Catapeteasmă şi o icoană a „Sf. Nicolae”, înconjurat de opt medalioane cu sfinţi, adevărată capodoperă a pictorului Nicolae Costescu, care a fost realizată ,,cu cheltuiala isnafului tabacilor din această urbă Ploieşti”, în anul 1875, cum preciza inscripţia.
· 1850-1860 - Tabacii locuiau pe următoarele uliţe:
-  Uliţa Domnească (azi str. Carpenului) are un caracter de drum de sat. Gârla Tabacilor curge prin mijlocul uliţii de unde se alimentează cu apă dubele tabacilor. Casele sunt mici şi puţine. Împreună cu trei uliţe laterale scurte - Sf. Ilie, Pielari şi Tabaci - cu care închipuieşte suburbia Sf. Ilie, numără 59 de case, din care 30 nu au decât o singură încăpere. În acest grup de uliţe, cei mai mulţi dintre locuitori sunt tabaci (tăbăcari), având dubele şi tobele necesare în curtea proprie. Sunt şi tabaci mai avuţi, cu instalaţii rotative: Petre Ion Suditu, de asemenea Gheorghe Ghimbăşanu, Nicolae Prodan.
- Uliţa Sf. Ilie (azi strada Războieni), uliţă laterală a precedentei, legând-o pe aceasta de paralela ei uliţă, „Sf. Apostoli”. Este slab populată şi are curţi mari de plugari şi tabaci. La confluenţa ei cu Uliţa Domnească, se află Biserica „Sf. Ilie”; Biserica propriu-zisă a fost dărâmată de bombardamentele aeriene din aprilie 1944, rămînând din ea doar clopotniţa şi casa parohială.
- Uliţa Pielarilor (strada Machedoni), ulicioară scurtă, lângă Uliţa Domnească, era locuită de câţiva tabaci.
- Uliţa Gârliţei (strada Cantemir), este cea care uneşte uliţa Sf. Nicolae Abagii (azi Mihai Bravu) cu uliţa Matei Basarab; este de fapt un vad al Gârlii Fântânilor, înainte de unirea acesteia cu Gârla Tabacilor. Lângă această gârliţă îşi avea dubele tabacul cel mare, Stan Bute – starostele şi Ion Barcu (Bărbulescu) – Tabacu.
- Uliţa Tabacilor (strada Tabaci) era artera principală a breslei tabacilor. Fiecare casă de pe această uliţă era o tăbăcărie, iar meşteşugul lor era cel mai căutat în acest mijloc de veac (sec. XIX). Pe această uliţă erau tăbăcăriile lui Stoian Păun Tabacul, Ivan Năstase şi Ilie.
· 1880 – Erau în Ploieşti 119 tăbăcării. După 1880 s-a dezvoltat puternic industria românească a tăbăcăriei.
· 1881 – Până în acest an în Ploieşti străzile nu au nume fixate. Fiecare uliţă avea câte un fel de neguţător sau meseriaş. De aceea şi străzile purtau nume ca acestea: Căldărari, Şelari, Tabaci, Şepcari ş.a.
· 1927 – În Ploieşti erau 45 de tăbăcării.
· 1929-1933 - Datorită crizei economice multe dintre tăbăcării îşi închid activitatea.
· 1930 – Erau 28 de tăbăcării, în care lucrau aproximativ 150 de oameni.
· 1934-1937 – În această perioadă au loc lucrări de pavare ale străzilor. Acestea s-au extins, mai ales, asupra părţilor periferice ale municipiului, deoarece situaţia din aceste părţi cerea o asanare grabnică. Concomitent cu pavarea străzilor s-a făcut şi canalizarea lor. În 1934 străzile Tabaci, Domnească (azi Carpenului) sunt asfaltate trotoarele cu asfalt cald. În 1935, în zona Bisericii „Sf. Ilie” şi pe Strada Războieni sunt asfaltate trotuarele. Pavaje cu piatră cubică sunt executate pe străzile Domnească, Tabaci, Războieni în anii 1934-1935.
În anul 1936, sub îndrumarea Ministerului Industriei şi Comerţului, a fost tipărit ,,Indicatorul Industriei româneşti”, lucrare ce prezintă în mod succint cea mai mare parte a unităţilor industriale din ţară. În Ploieşti erau semnalate mai multe întreprinderi de prelucrare a pieilor, şi anume: Albulescu I. Th., pe strada Domnească, nr. 33; Bradul, a lui Constantin Dobrescu, pe strada Domnească, nr. 46; Elefant, La Dumitrescu, pe strada Domnească, nr. 16; Hristodorescu Hristodor, pe strada Domnească, nr. 3; Hristodorescu Nae şi Succ, pe strada Domnească; Record, a lui Popescu Traian, strada Domnească, nr. 19; Regele Carol, a lui Avramescu C., pe strada Tunari, nr. 21; Tăbăcăria Românească, a lui Kevork Fergian, pe strada Matei Basarab, nr. 1; Taninul, a lui Ionescu Nicu, pe strada Domnească, nr. 12 şi Velicu Iancu şi Radu, pe strada Domnească, nr. 9.
După perioada marii crize economice (1929-1933), industria de pielărie din Ploieşti a cunoscut o puternică revigorare, pentru ca apoi, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, să suporte distrugeri majore, datorită mai cu seamă bombardamentelor din vara anului 1944. Momentul naţionalizării a găsit industria de pielărie din Ploieşti într-o accentuată stare de dezorganizare. Imediat după naţionalizare, toate fabricile şi atelierele de tăbăcărie au fost grupate şi sistematizate tehnologic în cadrul întreprinderii Poporul, pe două amplasamente şi anume: fosta tăbăcărie - Hristodor Hristodorescu (sediul principal) şi tăbăcăria Bădulescu. Profilul de producţie al unităţii a fost stabilit la prelucrarea pieilor de oi, în diferite sortimente. În anii de după naţionalizare, întreprinderea a beneficiat de importante fonduri pentru renovare, reorganizare şi dotare. După 1989, întreprindrea a intrat în declin apoi, a fost desfiinţată total, în anul 2004. La începutul anului 2006, clădirile în care a funcţionat întreprinderea de prelucrare a pieilor, situată pe strada Carpenului, nr. 8, au fost demolate, pe terenul ocupat de acestea urmând a se construi un ansamblu de locuinţe.
Mult timp Ploieştiul a fost un oraş numai de comerţ şi de meserii. Vechile denumiri ale străzilor arătând care au fost ocupaţiile şi repartizarea locuitorilor.
Străzile Ploieştiului se numeau în trecut: Căruţaşi, Pielari, Tăbăcari, Căldărari, Lipscani etc.
După cum am observat din documentele prezentate mai sus, bisericile erau puncte importante de reper în alcătuirea oraşului. În zona Tăbăcărie – Mihai Bravu există şi astăzi aşezăminte religioase importante, atât prin arhitectură, cât şi prin trecutul lor istoric (Biserica Sf. Ilie, Biserica Domnească, Biserica Nicolae Vechi, biserica Sf. Nicolae Nou).
Zona în care au funcţionat tăbăcăriile este una foarte importantă, din punct de vedere istoric şi arheologic. Aici îşi au începuturile localitatea Ploieşti; în zonă au fost descoperite urme arheologice ce datează de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea.
 
Muzeograf  Monica CÎRSTEA
BIBLIOGRAFIE
·   Debie, C.Nicolae – Începuturile urbanismului în Ploieşti. Contribuţii la cunoaşterea istoriei oraşului, în „Studii şi materiale privitoare la trecutul istoric al judeţului Prahova”, II, Ploieşti, 1969.
·   Debie, C.Nicolae – Macheta oraşului Ploieşti la mijlocul sec.al XIX-lea, Ghid Istoric, Ploieşti, 1972.
·   Deselnicu, M.; Olteanu, Ş.; Teodorescu, V. – Istoria prelucrării pieilor pe teritoriul României, Editura Tehnică, Bucureşti, 1984.
·   Diculescu, Vladimir – Bresle, negustori şi meseriaşi în Ţara Românească (1830 – 1848), Bucureşti, Editura Academiei, 1937.
·   Diculescu, Vladimir – Viaţa cotidiană a Ţării Româneşti în documente 1800 – 1848, Editura Dacia Cluj, 1970.
·   Sevastos, Mihai – Monografia oraşului Ploieşti, Bucureşti, Editura Tiparul „Cartea Românească”, 1937.
·   Trestioreanu, C.; Marinică, Gh. – Bisericile din Ploieşti, vol.I Bisericile Ortodoxe. Monografie, Ploieşti, Editura Ploieşti – Mileniul III, 2003.
   

GENERALUL HENRI MATHIAS BERTHELOT ŞI MISIUNEA SA ÎN ROMÂNIA

Intrarea României în război alături de Antanta nu a fost pregătită aşa cum ar fi trebuit. Anii neutralităţii nu au fost valorificaţi, din punct de vedere militar, efectivele rămânând scăzute, iar echipamentul insuficient. Dacă în 1913 armata număra 400 000 de militari, la 1916 în rândurile acesteia erau 833 000, cu o rezervă de 416 000, care constituia un total de 1 250 000. În ceea ce priveşte echipamentul, ambasadorul american la Bucureşti, Charles J. Vopicka, afirma: „marea majoritate a armatei române era constituită din soldaţi neexperimentaţi, care în bună măsură nu aveau cadre ofiţereşti corespunzătoare. ...Armata română nu avea artilerie....Era, de asemenea, o mare lipsă de grenade de mână”.
Din punct de vedere diplomatic România a intrat în război cu un handicap. Franţa şi Rusia avuseseră un îndelung dezacord cu privire la România. Francezii doreau ca aceasta să intre în război ca o contrapondere faţă de Rusia, în care nu aveau încredere. Pe de altă parte ruşii se temeau că trupele române, fiind prost instruite, ar fi putut deveni o piedică şi considerau excesive revendicările teritoriale ale guvernului de la Bucureşti.


 
Regele Ferdinand I şi generalul Henri Mathias Berthelot, 1917
 
La începutul lunii octombrie 1916, ofensiva Germaniei asupra României era evidentă. În aceste condiţii, Parisul l-a trimis pe generalul Henri Berthelot drept consilier militar al armatei române. Om de statură impresionantă, Berthelot avea, potrivit ministrului francez Saint Aulaire, „tot atâta delicateţe ca şi rotunjime”. Competenţa lui, dublată de un optimism tenace şi cu o „voinţă calmă, binevoitoare, inflexibilă”, l-au făcut pe generalul francez să câştige afecţiunea Reginei Maria a României.
Generalul francez a sosit la Bucureşti la 18 octombrie 1916 cu 277 de ofiţeri, 37 piloţi, 88 medici, farmacişti şi veterinari, patru ofiţeri de marină, opt ofiţeri de intendenţă şi 1.150 de grade inferioare. Călătorise în România prin Rusia şi se oprise pentru o audienţă la Ţar cât şi pentru unele întâlniri cu Sturmer şi conducătorii militari ruşi. Nicolae al II-lea l-a asigurat pe generalul francez, cu toată sinceritatea, de fidelitatea Rusiei faţă de aliatul ei. Poziţia lui Sturmer, ministrul de externe al Ţarului, a fost întărită de şeful Statului Major Rus. Acesta, într-o întrevedere cu Berthelot, i-a arătat o hartă pe care a evidenţiat linia dintre Muntenia, pe care ruşii plănuiau să o evacueze, şi Moldova pe care el o trata ca pe o parte a Rusiei şi pe care ei aveau de gând să o apere. Sosirea ulterioară a generalului francez în România a determinat trimiterea unei directive secrete trimise de la St. Petersburg către Misiunea rusă de la Bucureşti: „Nu uitaţi că scopul nostru fundamental este să facem să nu reuşească misiunea franceză”. În aceste condiţii politice şi militare generalul francez şi-a început activitatea.
La sfârşitul lunii octombrie generalul Berthelot şi Marele Stat Major Român au cerut ca soldaţii ruşi să fie trimişi să-i schimbe pe românii epuizaţi şi să menţină frontul din Transilvania. Marele Stat Major Rus a refuzat. Bombardat cu telegrame de la Bucureşti şi Paris, prin care i se cereau întăririle făgăduite, şeful Marelui Stat Major Rus i-a telegrafiat şefului Misiunii Militare ruse din România: „Nici un om, nici o puşcă!” Aceasta, a spus ministrul francez, era „trădare militară”, conformă cu declaraţia lui Berthelot cu privire la necesitatea de a abandona Muntenia.
Bătălia pentru Bucureşti, deşi a beneficiat de un succes iniţial, a fost pierdută la 20 noiembrie/3 decembrie 1916 ca urmare a unei copleşitoare superiorităţi militare a inamicului. Retragerea spre Siret, pentru a elimina din pierderi, a făcut ca Bucureştiul să cadă în mâna armatei inamice. În aceste condiţii guvernul român prezidat de Ion I. C. Brătianu a părăsit capitala şi s-au îndreptat spre Iaşi. Despre ofiţerii francezi , în 1916, decembrie, Nicolae Iorga scria următoarele: „...în triumfurile, încercările şi revanşa lor, pentru că de ele am legat totdeauna o veche recunoştinţă şi, în ceasuri de reculegere, şi cele mai mari speranţe, ale ostaşilor Franciei. Oriunde le vedem, ele ţin cald inimilor noastre, prin ce înseamnă ca nobilă hotărâre de a jertfi tot ce dă viaţă pentru scopuri care-i sunt superioare şi o senină şi voioasă demnitate în a sprijini şi a învinge orice greutăţi”.
Astfel, în iarna şi primăvara anului 1917, într-o perioadă de acalmie militară, Misiunea Franceză condusă de generalul Berthelot a continuat această reorganizare a armatei române. Berthelot i-a trimis pe membrii misiunii în toate regimentele, să trăiască alături şi împreună cu soldaţii români. Generalul însuşi îşi petrecea timpul printre soldaţii de rând, imaginea lui rămânând legendară şi traversând deceniile.
Au fost scoşi din rândurile armatei cei corupţi, incompetenţi şi pe cei care nu meritau încredere din punct de vedere politic, vechii generali fiind înlocuiţi cu tineri ofiţeri care aveau deja experienţă pe câmpul de luptă. Noii recruţi erau instruiţi de ofiţeri francezi conform stilului de luptă occidental şi înzestraţi cu tunuri şi muniţii de provenienţă franceză transportate prin Rusia, sub escortă, de gărzi franceze înarmate. Până în aprilie 1917, armata română, deşi considerabil redusă ca număr, era o forţă de luptă competentă, bine instruită, redutabilă chiar. Până în vară, soldaţii români constituiau, după spusele ambasadorului american, „una dintre cele mai bune organizaţii de luptă din Europa”.
 
 
Generalul Berthelot remite legiunea de onoare generalului Eremia Grigorescu, Oneşti, 1917

Eforturile lui Berthelot au fost recompensate de ţinuta impecabilă a armatei române în timpul cumplitelor bătălii din vara anului 1917.
Amalia NICOARĂ, şef Birou Istorie
 
Lista bibliografică:
• Platon 2003 – Gheorghe Platon, „Istoria Românilor, vol.II, Tom II De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918)”, Bucureşti, 2003;
• Vopicka, 1921 – Charles J. Vopicka, „Secrets of the Balkans – seven years of a diplomatist’s life in the storm centre of Europe”, Chicago, 1921;
• Kiriţescu 2014 – Constantin Kiriţescu, „Istoria războiului pentru întregirea României”, Volumul II, Ploieşti, 2014;
• Pakula 1984 – Hannah Pakula, „Ultima romantică – Viaţa reginei Maria a României”, Bucureşti, 1984;
• Iorga 1916 – Nicolae Iorga, „Ofiţeri francezi din România, Neamul Românesc”, 29 decembrie 1916.
   

ISTORIA ȘI EVOLUȚIA COQ-URILOR

Privit în asamblul său, de cele mai multe ori, ceasul este admirat pentru mai multe motive: ingeniozitatea mecanicii, precizia de măsurare a timpului și nu în ultimul rând pentru elementele artistice, toate acestea conducând către valoarea pe care o acordăm ceasurilor.

În cazul ceasurilor de buzunar, alături de decorarea carcaselor sau a cadranelor prin gravarea cu o multitudine de motive, prin emailarea policromă având ca rezultat adevărate opere de artă sau decorarea în tehnica niello, un loc aparte îl ocupă coq-urile. Aceste piese devin adevărate grațioase bijuterii, datorită unor artiști care s-au alăturat orologierilor în timpurile când, pentru realizarea unui instrument de precizie așa cum este ceasul, era necesară conlucrarea oamenilor de știință cu artiștii talentați.

Definiția cea mai utilizează pentru coq, spune că această piesă delicată este cea care protejeză și întreține balansierul unui ceas și constă  într-o plăcuță situată în partea din spate a mecanismului. O altă definiție mai recentă, spune că acesta este podul de echilibru, în contrast cu cadranul și ușa de acces a mecanismului.

Primul coq este datat de bibliografia de specialitate în anul 1490, atunci cand a fost realizat un ceas portabil cu coq. Producerea coq-urilor a continuat până la 1820-1830; au fost realizate coq-uri pentru ceasuri de masă de mici dimensiuni, pentru ceasuri de călătorie și pentru ceasuri de buzunar.

Țările de origine ale coq-urilor sunt Franța, Anglia, Olanda și Elveția. Celelalte țări nu au produs aceste componente în mod special.

Este cunoscut faptul că, mai ales în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, mulți ceasornicari erau adevărați savanți sau artiști care, cu resurse destul de limitate construiau instrumente de măsurat timpul; ei cunoșteau legile mecanici, studiau astronomia și astrologia și au încercat construirea de ceasuri siderale.

Chiar dacă această piesă este relativ ascunsă, având în vedere poziționarea ei și faptul că un ceas este deschis mai rar în partea din spate, coq-ul a fost întotdeauna o componentă extrem de atrăgătoare; coq-urile puteau fi ajurate sau gravate cu motive florale sau geometrice, cu personaje mitologice iar unele dintre ale includeau în decor monograme sau chiar portrete. În proiectarea coq-urilor, pot fi regăsite păsări, dragoni, delfini, lei, șerpi, heruvimi, simboluri heraldice și masonice, fețe bizare și grotești, animale mitologice, coșuri de flori, urne etc. Faptul cel mai minunat dintre toate este că, fiecare coq este cu adevărat unic nefiind descoperite vreodată două la fel.

Este de menționat faptul că pentru realizarea unei asemenea piese, uneori era nevoie de implicarea a cel puțin cinci meșteri diferiți: cel care realiza plăcuța propiu-zisă, un lăcătuș ce o tăia și o perfora, un ceasornicar, un gravor și un bijutier, mai ales că multe dintre coq-uri erau aurite. Specialiștii în domeniu orologeriei, au clasificat coq-urile după proveniență, în coq-uri: franceze, engleze, austriece, olandeze, sau elvețiene. Cele mai multe și mai importante modificări de formă și dimensiune o comportă însă cu siguranță, coq-urile franceze și engleze.

În timp ce mecanismul de ceas a cunoscut mai multe transformări, coq-ul a evoluat atât din punct de vedre al formei și dimensiunii cât și al tipului de decor. Astfel, în prima jumătate a secolului XVI, coq-ul este încă o piesă rudimentară, de forma literei „S” având ca ornament o canelură îngustă.

Între anii 1540 și 1560, coq-ul devine o componentă mai importantă prin dimensiunea sa, astfel încât să poată fi decorată cu adevărat. Forma sa este deasemeni modificată, fiind acum realizată din două părți unite între ele, cee ce conferă posibitatea prinderii acestuia de plăcuța mecanismului, cu un șurub.

În Franța, dezvoltarea regulatorului spiralat duce la apariția unui ceas de formă rotundă, caracterizat de dimensiunea sa mare și de forma extrem de bombată, numindu-se generic „ceas ceapă”. De aceea, în perioada 1675-1720, coq-urile ceasurilor de această formă, sunt rotunde și mari, acoperind întreaga supafață a plăcii mecanismului, armarea, întoarcerea ceasurilor realizându-se prin cadran.

Ceasurile engleze din aceeași perioadă diferă de cele franceze, prin forma carcasei; acestea erau de cele mai multe ori duble sau triple, oferind mai multă protecție mecanismului, confecționate din lemn sau metal, îmbrăcate în piele sau baga, cu nituri metalice.

Din acest motiv coq-ul unui asemenea ceas se constituia într-un disc situat sub balansier, iar axul de întoarcere era situat pe platina superioară. Astfel, timp de aproape 40 de ani, producția franceză de coq-uri o domină pe cea engleză.

În prima jumătate a secolului XVIII, apariția ceasurilor cu sonerie a fost un mare succes în orologerie. Soneria inventată de englezul  D.E. Barlow în 1680 a dat posibilitatea anunțării sferturilor, jumătăților și orelor întregi, prin apăsarea unui buton al soneriei situat în apropierera anoului sau al tortiței de susținere.

Sistemul de sonorizare al ceasurilor englezești avea de regulă un clopoțel și un ciocănel, în timp ce sistemele franțuzești erau dotate cu o sonerie silențioasă, sistem dezvoltat de celebrul Julien Le Roy (1686-1759). Acest sistem de sonorizare constă într-un ciocănel ce lovește o componentă metalică sudată de carcasă.

În aceeași perioadă, undeva în jurul anului 1700, în Londra începe utilizarea rubinelor, materiale utilizate în alte țări, dar mai ales în Franța, nu mai devreme de 1720. Începând cu acest an, dimensiunile ceasurilor franceze devin mult mai reduse, astfel încât majoritatea coq-urilor montate acestor ceasuri, nu depășesc 2 cm, au formă rotundă și sunt foarte frecvent confecționate din aur, gravate cu motive vegetale, curbe asimetrice, specifice stilului rocaille. Chiar dacă și ceasurile englezești din aceeași perioadă suferă transformări și îmbunătățiri așa cum am specificat anterior, carcasele nu se remarcă printr-un decor artistic. Coq-urile acestora rămân cea mai decorată componentă a unui ceas englezesc și au aspectul unui disc care nu este perforat dar este cizelat cu mascheroni sau frunze de acant.

Ceea ce m-a determinat să abordez această temă este un articol numit ,,Secretele cesurilor Verge: un studiu în simbolism și design”, semnat de Arthur Thomson, articol cuprins în eseurile antropologice semnate de Burn Taylor în 1907.

Arthur Thomson, 1858-1935, a fost profesor de antropologie la Oxford; în afara mediului academic, el era pasionat de pictura în acoarelă. Thomson s-a remarcat ca un pasionat colecționar al coq-urilor de la sfârșitul secolului XIX; în anul 1907 colecția sa număra peste 160 de coq-uri. Studiind designul acestor coq-uri, A. Thomson sugerează că desenele de pe acestea au fost inițial concepute ca protecție împotriva deochiului, fie asupra ceasului fie a proprietarului. El a realizat chiar o clasificare a acestor coq-uri după modele și anume: față, vază, decor floral, boluri și vase, păsări și desene ciudate.

Faptul că, așa cum am mai spus coq-ul nu este în mod normal vizibil, este primul argument al distinsului profesor; cel de al doilea argument pe care de altfel îl și demonstrează, este acela că desenele sau modelele folosite la decorarea coq-urilor sunt aproape universal folosite ca talismane împotriva deochiului. În sprijinul acestui argumen, el descrie un coq de la începutul secolului XVIII, care prezintă un copil fluturând o cruce în timpul unei confruntări cu un șarpe și care poartă legenda ,,Malgre l' Envie”, ceea ce se traduce prin ,,împotriva sau în ciuda invidiei”. Colecția de coq-uri a lui Arthur Thomson a fost donată de către soția supraviețuitoare Muzeului Pitt Rivers din Oxford.

Chiar dacă teoria deochiului este o simplă supoziție, în lipsa unei alte explicații pentru grija și efortul depus în decorarea unei componente ascunse privirii, această supoziție poate avea o doză de realism, mai ales că în secolele XVII și XVIII, ceasurile au fost purtate mai mult ca obiecte decorative decât ca mijloace de măsurat timpul. Cu toate acestea, tradiția decorării coq-urilor s-a dezvoltat și s-a perpetuat și în secolul XIX, atunci când ceasul devine un obiect comun și util deopotrivă.

În societatea modernă, o mulțime de obiecte, idei și practici își pierd sensul și astfel poate se explică apariția încă din a doua jumătate a secolului XIX a bijuteriilor create din coq-uri: broșe, coliere, cercei, ce se pot găsi de vânzare și astăzi.

 

Coq, ceas George Prior, Anglia, sec.XVIII

 

Coq, ceas de trăsură, Philipp Jacob Bickelman, Austria, sec.XVIII

 

Coq, ceas Girardier Laine, Franța, sec.XVIII

 

Coq, ceas Lepin a Paris, sec.XVIII

 

Coq, ceas Edward Prior, Anglia sec.XIX

 

Şef secţie Tatiana Ristea

Muzeul Ceasului „Nicolae Simache”, Ploieşti

   

Pagina 1 din 79