Marţi, 14 Februarie 2023 09:44
Regele învățământului mânecean
Era o zi de vară frumoasă ca o zână coborâtă din basme direct pe pământ, o zână care pe unde trece face să înflorească pajiștea și lanul de aur cu maci roșii.
Regele iubea aceste locuri, de aceea venea mereu în acest loc de poveste cu aer curat, cu oameni harnici și frumoși care știu cânta din fluier de sar peste stânci înalte apele, dansează sârbele și horele sincronizându-și pașii de parcă ar fi un dansator cu multe chipuri. Măria Sa privea adesea fermecat hora satului, mergea la târg duminica și admira ceea ce ieșea din mâinile femeilor de la țară din acest sat binecuvântat. Costumele populare își însuflețeau frumusețea la horă. Iile tresăltau în timp ce piepturile fetelor la fel de frumoase ca zânele se învârteau în horă.
Ferdinand I nu se temea de moarte și nici de oamenii pe care îi conducea, de aceea se amesteca adesea pe ulițele satului, se oprea la vreo portă a unei case bătrânești să ceară un pahar cu apă ca pretext pentru testarea ospitalității sau a nevoilor și necazurilor oamenilor.
Așa se îndepărtă el în ziua aceea de vară atras de cântecul fluierului care parcă venea de departe din înaltul cerului sau din inima pământului. La început a crezut că este vreun flăcău îndrăgostit, dar s-a apropiat și a văzut cu uimire că era un băiețaș care păștea câteva mioare. Când l-a văzut pe străin, copilul s-a oprit rușinat parcă pentru că i-a tulburat liniștea.
-Cine te-a învățat să cânți atât de frumos la fluier, copile?
-Bunicul meu, domnule! De la el am fluierul. Acum s-a dus departe, tare departe și eu îi cânt de pe acest mal, sperând că el mă aude din cimitir și vede că îi prețuiesc darul.
Ochii copilului se umeziră de dor, iar regele era emoționat și el.
-Nu plânge, dragul meu copil! Bunicul este aici cu tine! Câtă vreme vei păstra fluierul, el va cânta cu tine și va fi cu tine mereu. Dar ce mai ai tu pe suflet, dragul meu?
-Of, mă tem că nu mi se va îndeplini niciodată visul, domnule! Aș vrea să învăț să citesc, să îi pot citi bunicii mele oarbe și bătrâne din Biblie! Să fie ca o mângâiere pentru ea toate promisiunile divine, dar nu am bani să plătesc pe cineva să mă învețe. Suntem săraci și lipsiți de putere, domnule!
-Nu este nicio școală pe aceste meleaguri, băiete?
-Nu! Și nici nu cred că se va face. Au acces la învățătură cei bogați. Este departe să mă duc până la rege și să îl rog să facă o minune. De fapt, cred că nici nu m-ar primi și nici nu m-ar asculta!
Deodată, din pădurea de alături s-au auzit strigând mai multe glasuri:
-Măria Ta! Măria Ta!
-Dumneavoastră sunteți chiar regele, a întrebat cu uimire copilul?
-Îți mulțumesc pentru cântecul dăruit, dragul meu copil și pentru că m-ai primit o clipă în sufletul tău! Școala se va face, visul ți se va împlini!
Peste câteva zile, regele semna decretul prin care dona teren pentru construcția primei școli și începerea lucrărilor la prima școală din acel sat.
Copilul de atunci este străbunicul meu care a putut să îi citească bunicii sale oarbe din Biblie datorită generozității Regelui Ferdinand I.
Eu sunt elev la Colegiul „Ferdinand I” din Măneciu, Prahova și nu pot uita niciodată povestea pe care am auzit-o de la străbunicul pe când nu mergeam încă la școală.
Nu am talent să cânt la fluier ca străbunii mei, dar îmi place să învăț și prețuiesc darul regelui care a întemeiat învățământul pe plaiurile mânecene!
Popescu Rareș - Premiul I
Clasa a IX-a A, Colegiul „Ferdinand I”, Măneciu, județul Prahova
Luni, 13 Februarie 2023 11:28
În 13 februarie1877 a murit Costache Caragiale, actor, regizor şi dramaturg român.
Costache Caragiale (n. 29 martie 1815 ) a fost un actor român, dramaturg şi profesor de artă dramatică. A fost elevul lui Costache Aristia şi şi-a pus întreaga artă în slujba idealurilor progresiste, democratice ale revoluţiei din 1848. Şi-a făcut debutul la Bucureşti în 1835, iar 3 ani mai târziu a organizat primul teatru dramatic în Iaşi (primul Teatru Naţional din România). În următorii 15 ani, Costache Caragiale a colaborat cu cele mai importante teatre naţionale ale vremii din Botoşani, Craiova, Iaşi unde a promovat piesele de teatru ale celor mai talentaţi dramaturgi romani printre care Vasile Alecsandri şi Costache Negruzzi. În 1850 se întoarce în Bucureşti şi doi ani mai târziu devine cel dintâi director al Teatrului Mare (Naţional). În 1887 fratele său mai mic, Iorgu Caragiale construieşte propriul său teatru în Bucureşti, iar nepotul său, Ion Luca Caragiale avea să devină cel mai mare dramaturg român. Din dramaturgia sa s-au jucat piesele: “O soaré la mahala”, “Îngâmfata plăpumăreasă”, “Doi coţcari” etc. Actorii au jucat în spectacole rostind textul în limba română, fără fastul costumelor scumpe şi strălucitoare ce puteau fi văzute în trupele italiene sau germane. Publicul său nu era format din boieri din vestitele lor saloane ale epocii, ci lumea de jos a breslaşilor, lipscanilor, tabacilor, adică a meşteşugarilor vremii, clasa de mijloc a societăţii româneşti. Actorul şi profesorul de la Conservator, care a dat prima promoție de actori cu școală, a înfiinţat Teatrul Mic de atunci, în locul Sălii Ieronimus Momolo. Acolo au jucat nume mari ale teatrului românesc, care au migrat apoi spre Teatrul cel Mare după înfiinţarea lui. Între 1852-1855, Costache Caragiale a fost primul director al Teatrului cel Mare. Din contractul semnat de către actor, se constată că a primit funcția de director al Teatrului cel Mare din Bucureşti la 1 iulie 1852, pe un termen de trei ani. La acea vreme, construcţia instituţiei nu era finalizată. Din contract reiese că era obligat să aibă o trupă de 24 de persoane, să dea în fiecare lună două spectacole noi în primul an, adică 56 de spectacole, ca în următorii ani să aibă trei premiere pe lună, adică 72 de spectacole. Repertoriul să includă genurile: dramă, comedie, farsă, vodevil. I se mai cerea să respecte „cronica costumelor”, pentru ca teatrul să devină „istorie personificată”. (Arhivele Statului, București, Fondul Teatrului Național, 1852) Nu știm cu ce bani, înainte de inaugurarea instituției, Costache Caragiale se deplasează la Paris pentru a cumpăra costume și decor. Așadar, Teatrul cel Mare a fost ridicat pe Podul Mogoşoaiei [CaleaVictoriei de azi, unde se află Hotelul Novotel] între 1846-1849. A fost inaugurat sub domnitorul Barbu Ştirbei la 31 decembrie 1852. După guvernanți, teatrul trebuia să aibă o sală pentru spectacole de operă, pentru baluri “de întâiul ordin” și apoi pentru spectacole de teatru. [ Potra, George – “Din Bucureştii de altădată”] .După înființare, în 1852, Teatrul Național devine în scurt timp inima Micului Paris, - aşa era numit Bucureştiul atunci – şi pulsează viaţă în universul cultural și politic românesc până în 1944. Era o bijuterie arhitecturală în interior și exterior, care a uimit călătorii, diplomaţii, ziariştii străini, când ne-au vizitat țara. Pe scenă au jucat marii artişti de pe scenele lumii în toate limbile, în spectacole de dramă, tragedie, comedie, vodevil. Viaţa bucureşteană de atunci înseamnă teatru, iar teatru înseamnă viaţă socială, culturală, politică, cu ecou în fața teatrului sau pe scena lui. La inaugurarea oficială au participat și domnitorul cu soția sa, boierii vremii alături de consuli străini, în lojile care „scânteiau de luxul rochiilor elegante ale doamnelor”, scrie Cezar Bolliac despre “frumoasa amestecătură” care mergea de la “modesta boieroaică în bonetă de tulpan alb și în rochia de muselin, până la dama de rang înalt cu fruntea scânteind de briliante îmbrăcată în rochie lungă, elegantă de seară”. În seara inaugurării, după ce și-au cumpărat bilet la spectacol, “…mulțimea de uniforme, de coroane, de diamante și de rochii inunda acest local de sărbătoare ce nu se putea compara cu niciuna din clădirile din câte văzuseră până atunci la noi, astfel încât, ni se părea un vis și ne crezurăm un minut strămutați, pe malurile Senei. Toate clasele societății, toate stările comerțului și ale boierilor noştri, alergaseră la această sărbătoare a cultului artelor”, ca să arate că sunt în ton cu lumea europeană. [Olănescu, Costache –“Teatru la români”]. Spectacolele au avut loc la lumina lumânărilor de seu. Iar tonul festiv a fost dat de protipendada, care a alergat cu sufletul la gură să umple sala, ca să-și etaleze costumele și rochiile elegante doar ca să fie văzuţi. Programul ales pentru inaugurarea sălii nu corespundea nici cu frumuseţea sălii, nici cu însemnătatea zilei, că era ajunul anului nou, nici cu diversitatea socială a spectatorilor. Pe lângă comediile sale, a lăsat moştenire patru lei, o cămaşă şi o vastă bibliotecă. Plecase în lumea de dincolo cu un gând nobil şi optimist: “Societatea în dreptatea ei, va preţui într-o zi lucrările mele…” A mai scris: „Dreptatea poporului judece pe fraţii Caragiale” (o lucrare confesională unde stăruia asupra mişcării teatrale naţionale) şi „Teatrul Naţional în Ţara Românească” închinată publicului român.
Costache Caragiale a trăit într-o epocă de mari frământari sociale: revoluţiile de la 1821 şi 1848, Războiul de Independenţă, 1877 şi a avut un crez: Teatrul.
Surse:
• Dicționarul Enciclopedic Român, ed. Politică, București, 1962-1966
• Olănescu, Costache –“Teatru la români”.
Luni, 13 Februarie 2023 09:51
Ștefan cel Mare
Era o zi toridă de vară. Soarele încălzea întreg pământul, iar întreaga natură era fericită. Eu, împreună cu verișoara mea, Sabrina și cățelușa noastră, Molly am plecat la câmp pentru a ne ajuta bunicii la muncile câmpului.
Ne-am încărcat desagii cu mâncare, apă, am luat o pătură și câteva haine de schimb și am plecat spre câmp. În timp ce mergeam, cântam, povesteam despre școală, despre colegi și profesori. Când veselia era în toi, Molly a început puternic să latre și să se apropie timid de un copac. Speriate, am alergat să vedem care este cauza. Lângă copac, Ștefan cel Mare stătea rezemat, acoperindu-și rănile cu mâinile. Ne-am apropiat timid și l-am întrebat ce s-a întâmplat și cum a ajuns aici. Abia vorbind, rănit și dezamăgit, aceasta a mărturisit că a fost înfrânt în bătălia de la Valea Albă, iar armata otomană a capturat o parte din oaste, iar pe el l-a lăsat lângă copac, suferind, în durere. Eu, împreună cu Sabrina am decis să îl luăm acasă și să îl tratăm, așa că am stabilit planul. Ea, împreună cu Molly au mers la câmp să-i anunțe pe bunici, iar eu împreună cu Ștefan cel Mare am mers acasă. După ce l-am ajutat să se ridice, sprijinindu-se de mine, am mers spre casă. L-am pus în camera cea bună, l-am ajutat să își schimbe hainele murdare, l-am hrănit și i-am curățat rănile, punându-i pansament. După ce acesta s-a odihnit puțin, m-am dus în cameră și am vrut să aflu mai multe. Ștefan cel Mare mi-a mulțumit pentru că l-am salvat și a început să-mi povestească cum a ajuns așa. Pe când trupele sale se odihneau, însuși sultanul Mahomed al II-lea l-a răpit, l-a rănit și l-a legat de copac, lăsându-l zile întregi acolo, fără mâncare și apă. Acesta a început să plângă și să povestească despre armata sa, pe care turcii au capturat-o, sub ochii lui, privind neputincios. Bunicii au venit acasă și au intrat smeriți în cameră, închinându-se în fața lui Ștefan. Bunicul a rămas să vorbească cu acesta, punând la cale un plan pentru eliberarea oștii și pedepsirea sultanului. Dis-de-dimineață, am plecat cu toții la palatul sultanului pentru a îndeplini planul. Ne-am furișat în palat, iar eu m-am deghizat în bucătar, ducându-i mâncarea acestuia. După ce am ieșit din bucătărie, m-am asigurat că nu mă vede nimeni și i-am turnat o băutură magică în pocal, care să îl adoarmă. Ducându-i mâncarea, am așteptat ca acesta să termine și după ce a adormit, mi-am chemat familia. Am luat cheia de la sultan, am deschis ușile temniței și am eliberat toți oștenii. După aceea, am avut grijă și de sultan, închizându-l în turnul palatului de unde nu se poate coborî. Întorși în țară, victorioși și plini de mândrie, am organizat o petrecere. La petrecere, unde au venit toți oamenii, Ștefan s-a ridicat și cu glas hotărât a decis ca eu și familia mea să locuim la palat, departe de griji și munca câmpului.
Viața noastră este miraculoasă, plină de bucurii și victorii, alături de Ștefan cel Mare și ostașii săi, la palat.
Horjea Diana-Elena - Mențiune
Clasa a VIII-a B, Școala Gimnazială “Matei Basarab”, Brebu, județul Parhova
Vineri, 10 Februarie 2023 09:28
Regina Maria, modelul meu
(dialog imaginar)
Motto:
„Un gând frumos poate fi ca o biserică în care omul îşi odihneşte sufletul...”
„Dumnezeu întotdeauna mă ajută când încep să mi se golească mâinile...”
„În anii durerii am învăţat să mă rog...” ♦ Regina Maria
Zi de toamnă. Am plecat în vacanță alături de părinții mei și am ajuns la Curtea de Argeș. Vremea e minunată. Firește, emoțiile mă însoțesc peste tot...
Sfioasă, pășesc în curtea împrejmuită de iarba verde. Observ păsările cerului zburând deasupra mea. Zâmbesc...Peste tot sunt oameni care așteaptă răbdători. Mă îndrept spre ei. Între timp, rândul se sfârșește.
Am rămas doar eu, într-o încăpere lungă și întinsă. Emoțiile devin și mai puternice. Zăresc patru construcții. Sunt morminte. Mă apropii. Pe una dintre plăci scrie „Regina Maria”, pe o alta „Regele Mihai”, iar pe celelalte două „Regina Ana” și „Carol I”.
Despre Regina Maria am învățat la istorie. Este modelul meu. A fost o femeie curoajoasă. Și dedicată poporului român, apărând interesele României. Iubea arta și susținea artiștii din toate domeniile, chiar și cu burse și bani. A fost o femeie frumoasă. A fost o femeie bună. Scria jurnale, dar și poezii și povești pentru copii. Câte lucruri avem de învățat!
În mintea mea apăreau o multitudine de întrebări, dădeau năvală, parcă nu mai aveau răbdare.
-De unde-i venea curajul?
-De ce își iubea atât de mult poporul?
-Cum își împărțea timpul între familie, obligații regale, societate, scris?
-O fi fost fericită?
- Cum era ca părinte? Dar, ca femeie?
Având emoții și fiind ușor sentimentală (recunosc!), mă așez pe podeaua rece și o lacrimă mi se varsă pe obraz...De emoții am început să tremur puțin. Atât de mult mi-aș dori s-o văd. Să pot vorbi măcar pentru o clipă...
-Da, am fost fericită! Aud parcă o voce blândă, șoptind la urechea mea. Cred că mi se părea...
-Mi-am iubit poporul! Din poporul român făceam parte și eu. Binele ce îl făceam era pentru semenii noștri și copiii din viitoarele generații...
Întorc capul. Lângă mine se ivise de nicăieri o femeie cu chipul blând, îmbrăcată în costum popular.
-O fi chiar Regina Maria? Mi se pare că visez.
-Da, eu sunt!îmi citi gândurile. Și întinse o mâna spre toate mormintele...
-Vino mai aproape, copilă!
Eram și mai emoționată. Regina Maria îmi vorbea, ba chiar îmi răspundea la toate întrebările. Nu mă temeam. Parcă vorbeam cu mama...
-Să îți arăt unul dintre jurnalele mele, să ne așezăm chiar aici.
Și așa începusem să discutăm. O priveam fascinată pe această minunată femeie. Mi-a vorbit despre copilărie și adolescență, despre familii regale, despre nuntă și copii ei. Despre obligațiile de regină, mamă și soție.
Timpul parcă s-a oprit în loc. Și, totuși...Regina s-a ridicat în picioare, semn că va pleca. M-am gândit să păstrez o amintire și scot din buzunar telefonul mobil să imortalizez acest moment...dar, pentru o clipă se întunecase totul. Recunoscătoare, îngân șoptit un „mulțumesc”...Regina plecase demult.
Am ieșit afară. Soarele mă învăluia cu razele lui. Părinții mei mă așteptau nerăbdători.
-Mamă, tată, să vă arăt cu cine m-am întâlnit, a fost incredibil, știți...
Deschid repede telefonul dorind să le arăt fotografia. Nu știau ce le-am arătat. Era doar o pată neagră. Și observ că fotografia pe care o făcusem cu atâta emoție, dispăruse din galeria de imagini. Nu era nimic acolo...
Zâmbesc...știu că am văzut-o...
Dicu Daria Maria - Mențiune
Clasa a V-a, Școala Gimnazială „Ștefan cel Mare”, nr.13, Galați, județul Galați
Joi, 09 Februarie 2023 09:55
Povestea mea cu final fericit...
Sunt o fetiţă de doar 12 ani...încă îmi place să citesc şi să ascult poveşti...dar, de data aceasta, curiozitatea m-a împins să aflu o poveste istorică despre copiii de o vârstă cu mine!
Am aflat cu tristeţe povestea unei fetiţe din secolul trecut, pe nume Maria sau Măriuca Zaharia, crescută de bunicul ei, în satul Pădureni (Mărăşeşti), judeţul Vrancea.
Ştiu că ea a fost personajul unei povestiri istorice scrise de Dumitru Almaş, că a fost direct implicată în Primul Război Mondial, pentru că în nucul din livada bunicului, soldaţii români instalaseră un post de observaţie şi atunci când soldatul din post a fost ucis, această fetiţă a luat binoclul şi a continuat să transmită informaţii despre poziţia duşmanului. Din păcate şi ea a fost ucisă de către un mitralior german şi astfel este considerată o eroină a neamului românesc.
Povestea mea se vrea una cu final fericit şi de aceea, îmi imaginez că trăiesc în vara anului 1917 şi sunt împreună cu buna mea prietenă, Măriuca. Ne jucăm prin curtea bunicului Zaharia, dar deseori, jocul nostru este întrerupt de bubuitul tunurilor şi de zgomotul focului de arme. Toţi cei din sat au fugit de teama frontului, doar câţiva săteni nu s-au îndurat să-şi lase gospodăriile şi se adăpostesc fiecare cum poate, în şanţuri adânc săpate, prin magazii sau gropi făcute în pământ. Nu ne e uşor, nimic nu mai este ca înainte, nu mai putem să ne jucăm în voie, să mergem la şcoală sau să ne bucurăm de copilăria noastră!
Bătăliile din jurul Mărăşeştiului sunt importante şi operaţiunile militare desfăşurate de armata română au oprit inamicul german.
Amândouă ne străduim să fim cât mai ascultătoare şi să ne ferim de arme, dar , în acelaşi timp, parcă ceva ne împinge să-i ajutăm pe soldaţii români. În timp ce aveam grijă de cele două căpriţe, ne gândeam fiecare din noi cum să devenim utile “alor noştrii”, aşa cum îl auzisem deunăzi pe bunicul spunând.
-Tu, Măriucă, la ce te gândeşti? Am întrebat-o eu pe prietena mea, care se juca cu un băţ în ţărîna din spatele casei.
-Apoi, vezi tu, mi-a răspuns, nu ştiu cum să fac să învăţ şi eu să vorbesc la aparatul ăla al soldatului din nuc... tare aş vrea să ştiu cum face şi cum poate să-l audă ceilalţi colegi ai lui?
- Dar noi suntem încă mici, nu cred că e bine să ne amestecăm în treburile celor mari, mai ales, ale soldaţilor. Ştii că bunicul ne-a avertizat de mai multe ori!
-Ştiu, dar tu nu eşti curioasă? Crezi că dacă am urca în nuc lângă bădia Vasile (era numele soldatului care supraveghea din curtea noastră, frontul), s-ar supăra? Îi ducem şi ceva de mâncare şi apă şi apoi, îl rugăm frumos să ne lase şi pe noi să vorbim la aparat...Hai, hai şi tu...
Cum şi eu eram curioasă, dar îmi doream să fiu şi de folos, am pornit amândouă înspre livadă, la bătrânul nuc, care devenise punct strategic pentru observarea frontului. Cum ne-a zărit bădia Vasile a zâmbit pe sub mustaţa deasă şi ne-a făcut semn să ne urcăm lângă el, bânuind de ce ne-am dus până acolo.Cred că şi lui îi era dor de copiii lui şi de casă, şi aşa cu noi, se mai înveselea. Era linişte în după-amiaza aceea şi am putut să stăm un timp cu el, să vorbim şi chiar ne-a făcut să rădem.
Măriuca era nerădătoare să-l roage să o lase la telefon (căci aşa se numea aparatul “vorbitor”) şi imediat cum a prins momentul i-a zis bădiei : “Vreau să fac şi eu ceva pentru ţara mea!”, mă înveţi să folosesc şi eu aparatul tău. Era destul de simplu de folosit, mai greu era să te uiţi şi prin binoclu şi să transmiţi poziţia duşmanului...dar cu un pic de exerciţiu şi atenţie, am fi putut fi şi noi “observatori de front!”
Povestea mea ar putea să continue, aşa cum mi-am propus de la început, către un final fericit, adică să amintesc de victoria bravei armate române, de schimbările importante care au fost pe front şi care ne-au salvat ţara, dar, mai ales, de faptul că eu şi Măriuca am fi supravieţuit acestui război urât, că am fi crescut într-o ţară mare şi frumoasă şi că vorbele Mariei “că vrea să facă ceva pentru ţara ei!” să fi fost puse în aplicare în anii care au urmat războiului, prin faptul că a reuşit să termine şcoala şi să se facă asistentă medicală, ajutând oamenii care aveau nevoie de ea.
Războaiele sunt urâte şi rele, nimeni nu merită să moară aşa, cu atât mai mult copiii! Măriuca trăieşte în amintirea cărţilor de istorie şi a poveştilor istorice scrise despre ea!
Măriuca, copilul erou!
Păun Diana Antonia - Mențiune
Clasa a VI –a G, Colegiul Naţional “Mihai Viteazul”, Ploieşti, județul Prahova
Miercuri, 08 Februarie 2023 10:38
O iscoadă de încredere
Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri, dura bătălie pe care am văzut-o cu ochii mei pe vremea când imperile invadau țările mai mici, doar fiindcă își doreau să devină tot mai puternice și mai bogate. Iar săraca noastră țărișoară a trecut prin multe încercări, dar de cele mai multe ori otomanii erau cei care vroiau să ne invadeze. Ce-i drept, eram o țară mică, dar bogată .
Ascultați acum povestea pe care v-o spun eu, Güven, un creștin…Eram doar un biet copil când oastea barbară a otomaniilor m-a răpit din sânul familiei mele, din satul meu, din țara mea. Aveam 7 ani, proveneam dintr-o familie săracă, mama murise cu 2 ani în urmă, iar tata de abia reușea să mă întrețină pe mine și pe fratele meu de 3 ani. Mă avertiza mereu în legătură cu ce făceau otomanii și mă punea să mă ascund sub pat de fiecare dată când aceștia ne spărgeau ușa de la intrare în căutarea unui nou copil – copil pe care să îl răpească și să îl instruiască pentru propria lor armată. Dar într-o zi ploioasă de mai, am ieșit afară să mă joc în ploaie cu copii vecinilor, cât timp părinții erau plecați la treburile câmpului. Tata mă avertizase, să nu ies din casă deoarece știa că acei barbari ne vor aduna de pe stradă pe toți, dar eu nu l-am ascultat și am ieșit cu toți copii. Ne jucam, alergam, săream în toate bălțile, ne bucuram de ploaie, până când oastea tributului a venit să ne răpească și până să apucăm să fugim deja ne prinseseră în plasele de pescuit enorme pe care le duceau. Atunci am îneput să mă zbat în încercarea de a mă elibera, dar acest fapt nu a făcut decât să mă înlăture de prietenii mei. Am fost băgat în altă trăsură, mai puțin dărăpănată decât prima. Ai mei tovarăși au fost aruncați undeva la marginea imperiului și întîmpinați de altă ceată de matahale. Eu însă îmi continuam drumul spre cine știe ce loc bizar. La un moment dat am ajuns în fața unui palat mare și întunecat în curtea căruia stăteau posomorâți alți copii. Cumva am realizat că eu eram cel pe care îl așteptau, deoarece când am intrat pe porțile mari de bronz ale palatului, toți copii au venit și au așteptat cuminți lângă caleașcă așteptând să fiu desfăcut din plasa care mă ținea captiv. După ce am fost eliberat am plecat cu toții spre palat, unde am fost așteptați cu o masa festivă. Paznicul ne-a spus să luăm loc dar pe fiecare scaun scria câte un nume în turco-otomană. Nimeni nu știa unde să se așeze așa că am luat fiecare un loc la nimereală. Eu am luat scaunul cu numele Güven. După un ceas de așteptare împăratul a sosit și de cum a intrat în încăpere l-am recunoscut - era ,,Pașa Sinan’’ marele și temutul conducător al otomaniilor. Venise să ne repartizeze în cea mai bună tabătă de instruire numită Lider Religios, și pe lângă acest fapt ne imformase și despre schimbarea numelui în cel de pe scaun. Adică pe mine oficial nu mă mai chema Andrei ci Güven, iar lucrul acesta nu îmi plăcea deloc.
Anii trecuseră rapid și până în momentul de față nu am dus nici o bătălie, dar am avut parte de antrenamente grele. Eram cel mai bun din grupa mea, așa că Pașa care începuse să se atașeze de mine destul de mult s-a gândit să îmi ofere o zi liberă. Evadând în acea zi din imperiu am fugit înapoi în țara mea unde am mers direct la Domnitorul nostru Mihai Viteazul. De la acesta am primit o misiune tare riscantă. La care am avut timp de gândire și răspuns o săptămâna. Nu știam ce să fac dar până la urmă răspunsul a fost DA VREAU SĂ O FAC, O SĂ-MI FAC NEAMUL MÂNDRU!
Și revenind la dragii noștri otomani, în august 1595 au decis din nou să ne invadeze și au pornit spre noi, câtă frunză și câtă iarbă. Sub comanda lui Sinan Pașa, o puternică armată turcească a traversat Dunărea, îndreptându-se spre București. Mihai Viteazul, domnul Țării Românești, auzise mai demult de dorința otomanilor de a ne cuceri și de a transforma țara în pașalâc, dar pentru a afla mai multe despre planul lor și pentru a putea să îl desființeze m-a trimis pe mine să îi fiu iscoadă. Mai exact, am primit misiunea să mă integrez în tabăra de luptă a otomanilor și să ajung la fiecare plan pe care îl crea Pașa Sinan. Zis și făcut. A doua zi, în zori m-am strecurat într-unul dintre corturile mai puțin aglomerate ale turcilor. Chiar m-am integrat bine, astfel că nimeni nu bănuia că sunt român și nimeni nu îmi știa marele secret. Am încercat să mă fac util i-am ajutat pe băieții care îngrijeau de cai, dar și pe cei care pregăteau mesele și serveau. Ba chiar ajunsesem chiar să mă mișc în preajma Pașei Sinan, ceea ce era o mare binecuvântare, deoarece așa ajungeam mai repede la toate planurile pe care Sinan le urzea pentru următoarea bătălie.
L-am urmărit pe Pașă cum se plimba îngândurat, cu spatele puțin încovoiat, privind spre poalele caftanului verzui, decorat cu arabescuri aurii. Un ciucure auriu se legăna deasupra frunții, fiind prins de turbanul de mătase albă. Mintea lui Sinan a reluat, cu atenția trează, idee după idee, în încercarea de a compune cel mai bun plan de atac. După ce mai multe idei au fost analizate și respinse. Pașa s-a oprit la un plan care i s-a părut a fi PLANUL IDEAL și care i-ar fi asigurat cucerirea Țării Românești și transformarea ei în provincie otomană. Dintr-o dată, pașii Pașei s-au întors în direcție inversă, îndreptându-se în grabă spre cort, pentru a discuta cu comandanții armatei. Cât despre mine, am umblat întreaga seară din cort în cort, prefăcându-mă că am mereu ceva de făcut, și am încercat să pricep fiecare cuvânt rostit și fiecare ordin primit de vreun slujitor turc.
În noaptea care a urmat, după ce au adormit cu toții, m-am furișat afară din cort și am plecat spre cetatea de la nordul Dunării. Acolo mă aștepta în pragul ușilor Voievodul Mihai, iar silueta lui masivă părea și mai puternică. Stătea acolo nemișcat admirând luna. Când am ajuns la capătul scărilor de piatră, m-a poftit înăuntrul cetății. I-am povestit totul, fiecare cuvințel auzit și care părea să facă parte din plan, fiecare mișcare pe care am văzut-o în tabăra turcilor. A rămas pe gânduri aproape un ceas, după care l-am auzit pe domn strigând:”Podul, podul!!!”. Nu puteam să înțeleg ce legătură avea podul cetății cu atacul otomanilor dar eram dispus să fac orice, doar să nu fim înfrânți. Ieșind afară cu o viteză uluitoare, Mihai și-a scos pumnalul și a început să slăbească frânghiile podului. Cu întârziere, am priceput și eu ceea ce mintea ageră și experimentată cu planurile de luptă a domnului înțelesese până la ultimele consecințe. Otomanii aveau de gând să se despartă în două armate separate, una care să ajungă pe podul cetății, iar alta care să ajungă la cetate prin pădurea din spate. Voievodul s-a întors spre mine și mi-a poruncit: “Mergi și scoate oastea afară, plecăm spre tabăra de la Copăceni, pe malul stâng al Argeșului!” Nici nu apucase bine să își termine spusele, că armata era deja afară, pregătită de plecare. Ne-am refugiat în locul în care ne poruncise Domnul, îngrijorați de soarta cetății noastre. Știam că armata otomanilor ajunsese deja la cetatea noastră, știam că de acum era sub stăpânirea păgânilor.
La amiază, Mihai Vodă ceru ca armata să fie gata de drum, așa că ne-am strâns lucrurile, ne-am echipat și am așteptat poruncă nouă. Domnul s-a înfățișat în fața oștenilor, călare pe un cal de luptă, cu securea în mâna dreaptă, poruncind cu glas tunător: La luptă, oștenii mei! Să-i alungăm pe turci din țară! Un strigăt de luptă s-a auzit deodată din mii de piepturi curajoase, iar oastea românilor s-a îndreptat spre cetatea pierdută.
Cum am ajuns acolo am și început să ne luptăm vitejește. Mihai și-a deschis drum cu securea printre ienicerii turci, îndreptându-se drept spre Sinan Pașa, cu care dorea să se răfuiască. Lovitura puternică l-a doborât pe Pașă, aruncându-l în apa cea adâncă care era traversată de podul cetății, făcând să-și piardă ultimii doi dinți pe care îi mai avea. La vederea viteazului domn, oastea românilor s-a mobilizat și mai mult, a luptat cu însuflețire, iar turcii au început să cedeze.
Atunci când, după ore în șir de luptă, am reușit să învingem oastea otomană, din spatele nostrum se auzi un sunet ciudat, ca o chemare la luptă, un semn al războiului venit din partea lui Hasan Pașa. Acesta conducea o întreagă armată otomană care venea dinspre vest, vrând să își răzbune tatăl și să-l învigă pe Mihai. Gândul îl purta departe, iar Hasan se visa conducătorul Țării Românești. Mihai Vodă a cântărit din ochi oastea turcească proaspătă, odihnită, a urcat în grabă pe cal, ordonând oastei sale să se retragă.
Am petrecut multă vreme departe de casă, departe de familie, departe de tot ce iubeam, dar urmându-mi domnul. Mihai mă lua cu el peste tot. Am mers cu el odată în Moldova, acolo unde ne-am întâlnit cu Domnul Moldovei. Aveam nevoie de ajutorul său pentru a învinge în acest război care ne distrugea țara. Ne-a pus la dispoziție două corpuri de oaste, care aveau propriile arme și propriul echipament. După aceasta, am plecat spre vecinii noștri din Transilvania, care ne-au dăruit la rândul lor alte două oști cu arme și armuri .
Am început din nou să ne pregătim de luptă. Ne antrenam toată ziua, din zori până la asfințit. Eram mulți și puternici, pregătiți de luptă, eram gata să ne luăm țara înapoi. Cu toții doream să ne revedem famiilile, pe cei dragi, să ne vedem casa, eram dispuși să ne dăm și ultima suflare ca să ne eliberăm țara .
Eram în luna octombrie, trecuseră aproximativ două luni de când ne părăsisem țara. Iar azi, în zori, am plecat călare înapoi spre acasă, am mers șapte zile și șapte nopți fără încetare. În a opta zi, înainte de răsăritul soarelui, am ajuns acasă. Am înaintat cu prudență prin pădurea de lângă cetate, ajungând la corturile turcilor care stăteau de pază. La adăpostul întunericului, ne-am năpustit asupra lor, dându-le foc la corturi, tăindu-i și trăgând cu săgeți în cei care ieșeau afară din cetate. Era un haos total, un haos benefic pentru noi și tragic pentru ei .
Hasan Pașa ieșise și el din cetate pentru a vedea ce este cu tot tărăboiul acela, dar din păcate pentru el, Mihai Vodă a fost mult mai rapid, reușind să îl ia prin surprindere și să îi taie capul. Resturile armatei turcești au fost aruncate peste Dunăre.
Așa am reușit în 1595 să învingem armatele otomane, să ne eliberăm țara, iar revederea celor dragi a adus în case și în inimi veselie.
Sinoiu Delia-Ioana - Mențiune
Clasa a V-a, Școala Gimnazială Ostrovu, Comuna Aluniș, județul Prahova
Marţi, 07 Februarie 2023 10:50
De vorbă cu Ioan Vodă cel Viteaz
De câteva zile vremea tot continua sa urce la temperaturi din ce in ce mai mari, încât, solul era mai incins ca nisipul din deșertul Sahara. Mintea mea ma îndruma discretă în a mă adânci în diferite gânduri profunde fără scăpare, și bazate pe cele mai ciudate teme pe care ți le-ai putea imagina vreodată. Brusc, un trosnet adânc și puternic îmi captivează atenția și mă îndrumă să mă uit pe geamul in care lumina soarelui se reflecta puternic, formând niște particule mărunte multicolore. Mă apropii de geam domol și cu pași silențioși ca o felină, și zăresc un om cu mult mai in vârstă decât mine. Pe fața lui se afla o barbă deasa de culoare scoarței celui mai întunecat brad. În cap, purta o pălărie de culoarea neagră și cu trei pene lungi, care păreau a fi smulse din coada unei păsari imense. Îmbrăcămintea lui, de asemenea era asemănătoare cu o mantie lungă și roșie ca sângele păcătoșilor care tocmai au fost pedepsiți de o ființă fără milă. După chipul acestuia îmi putea da seama cu ușurință cine este. Era Ioan Vodă cel Viteaz. Era pur și simplu neobișnuit gândul de a-l vedea în curtea mea, în lumea reală. Acesta simte că este urmărit și imediat se prinde și de către cine. Sincer, asta nu mă prea surprinde, deoarece strategiile și nivelul acestuia de inteligență le depășesc cu mult pe ale mele. Îmi aruncă o privire stranie din care nu pot înțelege sigur mesajul transmis de el, așa că decid să cobor. Cobor scările din lemn cu grijă. Scări care par a fi infinite pe măsură ce pașesc pe ele. O dată ce piciorul meu atinge ultima treaptă, nu mai aștept și încep a fugi grăbită până afară. Mă gândesc un timp până îmi dau seama unde se află locul unde l-am văzut pe domn. Pentru a mă orienta mai bine, mă uit după fereastra camerei mele, unde ar trebui să se afle el, însă, nici urmă de acesta. Aud un zgomot în spatele meu, urmat de vântul care tocmai fusese despărțit de o siluetă rapidă care se îndrepta spre mine, mai ca un bolovan aruncat la vale. Încerc să mă întorc pentru a vedea cine era pricina zgomotelor de afară, dar, pe neașteptate, simt o lovitură zdravănă la cap, și vederea mi se schimbă. Deschid ochii și îl zăresc pe Ioan Vodă, cu un buzdugan din lemn în mână uitându-se la mine de parcă îi datoram niște explicații. Îmi fac curaj să spun ceva, dar mi-o ia înainte.
-În ce an suntem? întreabă el destul de serios.
-În anul 2022, îi răspund eu înapoi neînțelegând situația petrecută la momentul actual, însă, el arată de parcă ar fi văzut o stafie. Nu înțeleg de ce s-a panicat. Dar un lucru nu il puteam înțelege, cum se afla aici, chiar dacă acesta a trăit acum aproximativ 448 de ani? Presupun ca este doar o iluzie. Dar cum se explică lovitura aceea zdravană in cap pe care chiar am simțit-o? În timp ce eu mă afundam în gânduri stranii, domnitorul se ridică în picioare, hotărât și mă întreabă iar:
-Cine domnește acum peste țara aceasta?
-Domnul meu, conducătorii s-au schimbat cu mult în urmă. În prezent ,nu mai există domnitori, ci Președinți... îi răspund eu sigură că acest răspuns îi va fi oarecum de folos...
-Primul lucru pe care îl voi face va fi să readuc domitorii țărilor înapoi iar apoi voi face România un loc mai bun decât este. Voi judeca corect, după merit și nu după situația financiară, vârstă sau orice altceva. Voi pedepsi pe cei care fac fapte defăimate sau pe cei care nu îmi urmează regulile, însă ăsta nu este motivul pentru care am venit aici, chiar în curtea ta în acest moment și nu în altul. Adevăratul motiv este ca am nevoie de o persoană care ar putea să îmi sprijine acțiunile și pe care mă pot baza. Pe scurt care poate fi pe înțelesul tău, un ajutor, complice, mâna dreaptă, om de bază sau cum vrei să îl numești. Deci, ce zici? Da sau ba? Mi te alături sau suferi mai târziu?
Nu este o ofertă rea deloc. Ba chiar este chiar una destul de buna. Însă, totul are consecințe. Chiar și un lucru care pare inocent sau minor, dar chiar nu este. Mai exact o glumă sau in cazul meu, o ofertă prin care pot deveni mâna dreaptă a unui Domnitor care a marcat istoria într-un mod destul de remarcabil. Pentru a răspunde acestei întrebărî este nevoie de mai mult timp pentru a o putea studia, întelege, a-i gândi toate beneficiile dar și consecințele. Mă hotărăsc să nu îl mai las pe acest domn să sufere și îi răspund.
- Fie dupa placul dumitale, Măria ta! Dacă considerați că aveți nevoie de mine cu adevărat, atunci?
Însă nici nu apuc să îmi termin replica și aud o voce familiară pe care obișnuiam să o aud în fiecare zi, îmi strigă numele disperată de parcă ceva groaznic tocmai s-a întamplat și că ar trebui să vin imediat la chemare. Mă trezesc doar pentru a-mi da seama că toată întamplarea, toată acțiunea, toată povestea trăită de mine a fost doar un vis profund care părea a fi chiar realitatea pe care o trăiesc zi de zi.
Sicaru Ana Maria Larisa - Mențiune
Clasa a VI-a, Școala Gimnazială ”Spirea Sorescu”, Zamfira, jud. Prahova
Luni, 06 Februarie 2023 10:54
Catârul
Mă născusem copil de țărani. Nu mă pricepeam la scris, citit sau matematică. Literele mi se amestecau în cap, nu le puteam desluși. La școală, doamna profesoară dădea cu lingura de lemn în palma mea, pentru că scriam cuvintele greșit la tablă. Matematica mi se părea prea complicată. Nu aveam timp să îmi fac temele sau să citesc cărți; trebuia să duc oile la păscut sau să mulg vaca. Uneori nu mă duceam deloc la școală, era prea mult de lucru în gospodărie. Nici părinții mei nu merseseră prea mult. Tatăl meu spunea că era o pierdere de timp.
Viața era la fel în fiecare zi; mă trezeam, mă spălam pe față, plecam înspre școală, mă mai trăgeau profesorii de ureche, jucam lapte gros în pauză cu colegii și după mă întorceam acasă, unde trebuie să lucrez în ogradă până seara. În unele zile, eram trimis să stau la coadă, pentru lapte, pentru carne, nu conta. Dacă ploua, dacă ningea, tot trebuia să mă duc. De multe ori nici măcar nu știam pentru ce stăteam la coadă, îmi zicea doar mama că era coadă și că trebuia să mă duc. Uneori mergeam devreme și totuși, când ajungeam în față, realizam că mi-am uitat cartela. Atunci mă mai și bătea tata când ajungeam acasă.
Cu timpul, treceam din ce în ce mai puțin pe la școală. Până când am ajuns să nu mai merg deloc. Ca să îmi ocup timpul, mă mai întâlneam cu vecinii din sat, pentru a juca fotbal împreună. Stăteam toți pe afară până când se întuneca și trebuia să ne întoarcem acasă. Nici ei nu erau mai pricepuți decât mine la scris sau citit, unii nu știau să facă nici una, nici alta.
Restul anilor mi i-am petrecut în monotonia cu care eram obișnuit. Munceam, mergeam pe câmp, mă jucam cu câinele, mă plictiseam. Auzisem despre Revolta Muncitorilor de la Brașov, dar nu știam ce se întâmplase sau ce era „Deșteaptă-te, române!”. La 19 ani începuseră părinții să îmi amintească că va trebui să mă însor după ce mă întorc din armată. Nu știam cu cine trebuia să mă însor, sau de ce trebuia să fac asta, dar fusesem de acord.
Nu crezusem vreodată că aveam vreun scop în viață. Munca era grea și nu îmi plăcea, cărțile erau prea grele de înțeles iar fetele nu mi se păreau interesante. La școală și în armată îmi era amintit că defapt aveam un scop: să servesc și să lupt pentru patria noastră, Republica Socialistă România. Nici asta nu înțelegeam cum să fac. Îl admiram pe tovarășul Ceaușescu, deoarece, datorită lui, patria noastră o ducea foarte bine. Nu știam de unde îți puteai da seama dacă patria o duce bine, dar îl credeam pe tovarășul Ceaușescu când zicea asta.
Dacă munca de acasă mi se păruse grea, zilele mele din armată nici măcar nu se comparau. Trasul cu pușca era unul dintre singurele lucruri la care realizasem că mă pricepeam fără mare efort. Totuși, asta nu era destul, viața continuând să fie dură cu mine. În luna decembrie începuse revoluția, care îmi amintea de Revolta de la Brașov. Nu știam sau înțelegeam ce se întâmpla, dar lucrurile nu arătau bine.
La două zile după ce tovarășul Ceaușescu ținuse mitingul eșuat, fusesem informat de către locotenent că urma să merg cu ei la Târgoviște, care nu era departe de unde ne aflam noi. Acest eveniment nu putea să mă prindă într-un moment mai rău; în ultima vreme începusem să pun sub semnul de întrebare devotamentul meu față de Tovarăș. Toți acei oameni care se luptau pentru a schimba ceva la această țară...se puteau să aibă dreptate? Era ca și mă trezisem dintr-un somn adânc și începeam încetul cu încetul să realizez că tot ce făcusem până acum, devotamentul meu față de Tovarăș...totul era necurat.
Asta fusese toată viața mea? O viață în care făcusem tot ce îmi ziseseră alții, niciodată gândind pentru mine însămi, precum un catâr? Avusesem vreodată un moment în care cineva să zică că este mândru de mine, că mă pricep la ceva? Făcusem vreodată ceva care chiar să conteze? Eram prost? De ce nu stătusem mai mult în școală, de ce mă lăsasem fără să depun măcar un efort? Însemnau măcar ceva ultimii 20 și ceva de ani din viața mea?
Îmi fusese ordonat să aștept afară până când avea să se termine procesul. Fusesem surprins când ieșiseră locotenentul și încă doi indivizi pe care nu îi cunoșteam la scurtă vreme, crezusem că avea să dureze mai mult.
Momentele care au urmat îmi sunt încețoșate ; îmi amintesc doar că mi se zisese să trag de câte ori era nevoie. Sentimentul acela, când știi că urmează să iei viața cuiva, chiar dacă acea persoană a făcut lucruri rele, este unul de care nu voi scăpa vreodată. Mâinile îmi tremurau, nici măcar nu știu de câte ori i-am nimerit, dacă i-am nimerit măcar o dată. Țipetele lor, mai alese ale Tovarășei, îmi răsunau în cap; voiam să le alung, să le fac să dispară. Modul în care corpurile le picaseră la pământ, ca și când ar fi fost niște cârpe aruncate...
Urechile îmi țiuiau, capul mă durea. Voiam doar să găsesc un loc liniștit, unde să mă pot odihni, unde să pot dormi. Voiam să dorm o perioadă îndelungată.
Furdui Alexandra - Mențiune
Clasa a VII-a E, Colegiul Național "Decebal", Deva, județul Hunedoara
Vineri, 03 Februarie 2023 09:43
Alexandru Ioan Cuza și domnii României Mari
Într-o zi plăcută de primăvară, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite, stătea pe terasă admirând frumusețea lucrurilor din jur: razele călduțe de soare ce băteau în ferestrele palatului, copacii înfloriți, parfumul florilor, iarba verde-crud, precum și ciripitul păsărelelor.
Dintr-o dată, liniștea i-a fost tulburată de zgomote și țipete, provenind din partea opusă a grădinii. Acesta se îndreptă spre locul cu pricina, când își zări străjerii ținând locului un om amărât. Pe un ton poruncitor, domnitorul grăi:
-Dați-i drumul și lăsați-l să zică ce are de zis!
Recunoscător, săracul spuse, sărutându-i mâinile:
-Domnul meu, mare nenorocire s-a abătut asupra țării noastre! Ieri după-amiază, cât lucram câmpul, m-am simțit rău brusc. Am luat o pauză, însă nici bine nu am apucat să mă așez, că am adormit. Am visat că, jos în pământ, se aflau vechii domnitori ai Moldovei și ai Țării Românești, închiși, cerând ajutorul și îngăimând numele domniei voastre. După aceea, o fiară s-a apropiat de mine și a spus că dacă nu ajungem mai repede, vor exista grave urmări. La început am crezut că a fost un simplu vis, însă toată noaptea nu am putut dormi, gândindu-mă la cele petrecute, ajungând în cele din urmă în fața Măriei Voastre.
-Am înțeles...Bestia a precizat cumva unde se află?
-Da, domnule. Lângă vechea cetate Histria există un portal care vă va ajuta să ajungeți acolo.
-Îți mulțumesc, dragul meu. Dacă cele spuse de tine sunt adevărate, te asigur că vei fi răsplătit pe măsură. Acum însă, trebuie să mă pregătesc, căci urmează să străbat cale lungă.
După ce împachetă câteva haine și de-ale gurii, domnitorul, însoțit de cavalerii săi de încredere, plecă de la palat. Locuitorii erau înspăimântați, însă aveau încredere și speranță deplină în conducătorul lor.
Din păcate, deplasarea le-a fost îngreunată.La început, pământul începea pe neașteptate să se cutremure, speriând caii și deteriorând căile de trecere. Când grupul a oprit în București pentru a cumpăra noi merinde, a început să cadă grindină, deși era mijlocul verii. Într-un final, aceștia au ajuns la destinația mult-dorită.
După cum omul spusese, portalul era chiar la intrarea cetății. Când văzu că plăieșii săi erau pe cale să pășească într-acesta, Alexandru Ioan Cuza a spus:
-Opriți-vă! Voi intra numai eu! Dacă nu mă întorc până mâine la răsăritul soarelui, plecați înapoi la palat și aduceți întăriri.
-Da, să trăiți!
Chiar atunci, fără să mai ezite, domnul sări.
După câteva minute amețitoare de cădere continuă,domnitorul a ajuns într-un loc ce părea o peșteră. Precaut, acesta și-a scos sabia din teacă, înaintând cu prudență. La ceva timp de mers, pe culoarul întunecat au apărut torțe, luminate în capete de făclii. Atunci observă fantomele vechilor domni ai țării după gratii. Domnitorul se repezi spre poartă, însă aceasta era încuiată bine, cu numeroase lacăte. Chiar atunci realiză greșeala făcută. Din capătul opus al tunelului se auzeau forfote și comenzi. Panicat, acesta spuse:
-Dacă sunteți fantome, de ce nu treceți prin gratii?!
- Puterile ne-au cedat odată ce am fost închiși. obosiți și flămânzi, spuse Mihai Viteazul, ce stătea în fruntea tuturor.
- Ai grijă! Șeful bestiilor nu va fi ușor de convins! Adăugă Mircea cel Bătrân.
- Cheile lacătelor se află la el, dacă reușești să le iei, suntem salvați! Completă Vlad Țepeș.
Chiar atunci fiarele se năpustiră asupra lui Alexandru Ioan Cuza. Deși acesta era depășit mult din punct de vedere numeric, a luptat cu vitejie. Într-un mod miraculos, domnitorul a pus bestiile la pământ rând pe rând, însă una dintre ele, rănită, plecă pe drumul de unde a venit. Fără a ezita, acesta a urmărit-o, urmând dâra de sânge albastru pe care a lăsat-o. După o perioadă bună de mers, Alexandru Ioan Cuza a ajuns într-o încăpere mare, în mijlocul căreia se afla un tron de aur. În acel moment, în cameră a intrat un strigoi ce purta o mantie lungă, roșie. Cu îndrăzneală în glas, domnitorul a spus:
-Tu ești cel care face aceste fapte mișelești?! Poporul meu nu ți-a greșit cu nimic, nu ai nici un motiv de a ne ataca! Te asigur că, dacă tot ce se întâmplă în acest moment nu ia sfârșit, vor exista consecințe. Deja ți-am doborât micuța armată!
-Dragul meu, crezi că toate acestea se întâmplă fără un motiv..? Deși noi, animalele fantastice, nu vă deranjam cu nimic, oamenii ne-au izgonit și distrus locuințele. Eu pur și simplu duc la bun sfârșit dorința familiei mele de a face oamenii să sufere, exact cum au procedat ei cu noi.
-Îmi pare rău să aud cele spuse, însă oamenii chiar s-au schimbat de-a lungul timpului. Sunt sigur că ați putea locui alături de noi.
-Îți mulțumesc! Chiar o să iau în considerare cele spuse de tine, dar noi avem un nou cămin, unde nimic nu ne poate deranja. Îți apreciez curajul și ardoarea cu care ai venit aici pentru a-i elibera pe strămoșii tăi! Puțini sunt cei ca tine, care pun preț pe cei ce au scris istoria cu sute de ani în urmă! Poftim cheile, du-te și eliberează-i pe ceilalți.
Domnul dădu din cap în semn de recunoștință, apoi plecă în fugă. Odată ajuns, descuie toate lacătele, fantomele ieșind din micuța lor ,,închisoare”.
-Îți mulțumim! Fără tine nu am mai fi scăpat niciodată, spuse Ștefan cel Mare.
- Deși am încercat să cerem ajutor mai multor persoane, tu ești singurul care ai luat hotărârea de a ne ajuta, adaugă Mihai Viteazul.
- Curajul, încrederea și iubirea față de țară ne-au convins că ești un demn conducător pentru Noua Românie! Zise Dimitrie Cantemir.
-Plăcerea a fost de partea mea. De asemenea,o să mă asigur că duc la bun sfârșit unirea celor trei principate, nu numai a două dintre acestea!
În final, aceștia au plecat, ieșind pe portal. Fantomele s-au îndreptat spre ținutul lor iar domnitorul s-a întors la palat. Desigur, omul sărac a fost răsplătit,ajungând unul dintre cei mai importanți oameni ai curții regale.
Moraru Raluca – Mențiune
Clasa: a VI-a, Școala Gimnazială nr. 183, București
Joi, 02 Februarie 2023 11:38
Lacrima lui Ștefan
Două săbii de lemn se încleștară. Marcu și Petre se băteau cu spadele, de parcă ar fi fost unul turc, altul valah. Sudoarea le curgea pe tâmple dar nu se lăsau. Rupându-se săbiile, se luară la trântă.
Un om robust, cu o mantie roșiefluturând pe umeri și-o căciulă de blană pusă pe pletele-i castanii, coborî falnic pe treptele de la intrarea palatului...
-Fiii mei, dar frații valahi moldoveni, nu se bat între ei, ci își apără țara!
-Dar tată, îmi spune că Vlad Vodă a fost un tiran fără de inimă!
-Copiii mei, de ați ști voi cu cât i-am fost dator lui Tepeș... Așezați-vă colea, pe bolovanul ista, că e mult de povestit…
Tânăr fiind eu, și necălit de asprimea războaielor, Vodă a strâns în locul meu oaste pe bani grei, și ostașii lui au înfrânt oamenii lui Aron, dar el a rămas la Târgoviște, ca să nu cuvânte gurile rele că Drăculea mi-a făcut pomană. Uitați-mă acum, eu – Ștefan cel Mare care șad pe scaunul Moldovei.
Apoi, căpitanii oastei lui au făcut prăpăd printre osmanlâi. Mihnea, cel mai breaz dintre toți, era pomenit cu spaimă de însuși marele sultan, iar papistașii îi rosteau cu șoaptă gâtuită numele, ‘fricoșați.
Îmi amintesc de zilele tinereții, când umblam cu Țepeș pe coclauri, zăboveam prin codrii și ne răcoream cu apa cristalină a pârâurilor din desișuri. Acum luptele mi-au înnegrit sufletul. Zilele cele pline de pace și bucurie au luat sfârșit.Trăim noi în avuție, dar sărmanele văduve flămânde? Copiii rămași fără tată?
Și Vodă era orfan de tată. Moartea părintelui său l-a întărit, făcându-i sufletul amar.
Ooo... îmi aduc aminte de spusele grămăticului meu, care-l slujisepeDomnși îi fusese alături când i-au gonit pe turci peste Dunăre. Hoardele otomane se înecară în fluviu, iar cei care au scăpat cu viață au fost hărțuiți de sârbi și omorâți de tâlhari pân’s-ajungă la ‘Stambul. Dacă nu era el, care să se pună potrivnic în fața iataganului, acum, colțișorul ista de Rai se clătina în vânt de pe-o mână pe altă mână a domnilor hulpavi.
Cu cât puterea lui Vlad creștea, cu atât creșteau și vrăjmașii acestuia. Ba chiar a îndrăznit să refuze tributul și a doua oară. Când Mahomed a văzut îndrăzneala acestuia, a trimis mulțime de spahii și ieniceri aleși pe sprânceană de către Ali-beg, ca să-l răstoarne pe Domnitor.
După intrarea turcilor în Țara Romănească, ostașii valahi au lăsat jale în drumul inamicilor. Nu exista fântână neotrăvită de la care să-și adape caii, iar aceștia mureau. Înaintau foarte greu mergând la pas, și seara, ca niște năluci, se iveau românii risipind oștirea nenumărată a păgânilor.
Dar noaptea aceea de iunie le-a întrecut pe toate...
Turcii ajunseseră lângă Târgoviște unde-și stabiliseră tabăra. Țepeș al nostru a atacat corturile pe a căror pânză erau cusute cu migală semiluni, punându-i pe fugă pe cei ce voiau să îl vadă mort. Valahii erau câteva mii, iar năvălitorii câtă frunză și iarbă. Se spune că se băteau între ei, neștiind care cum sunt.
Ooof, dar boierii nu-l aveau la inimă pe Vlad. Zbierea, cel mai aprig dușman, care-i pusese bețe-n roate și când încercase să își recupereze domnia a doua oară, scrise carte lui Mateiaș Corvin, cum că domnitorul Țării Românești l-ar fi vândut turcilor.
Cine l-o fi pus pe Țepeș să meargă ‘taman atunci la Craiul hunedorean, care îi pusese gând rău?.......
Nu știa săracul, că v-a fi prins și aruncat în temnițele de la Vișegrad. Dar voia lui Dumnezeu a fost să fie. Știți voi, dragii mei copii, uneori îi putem alunga cu spada pe mișeii ce ne pândesc din umbră. Alteori, așa ne e scris în ceruri.
Degeaba am încercat eu, timp de zece ani, să îl conving pe Mateiaș-nepotul lui Iancu Hunedoreanul- să-l elibereze pe Drăculea. Bine că soțioara cea blândă a lui l-a ‘nbunat și, dându-i drumul, i-a dat pergament cu slove scrise de mâna ei, în care-ș cerea iertare pribeagului domn.
N-a trecut mult timp până și-a recăpătat tronul. Un om ca el ar fi stăpânit lumea dacă ar fi fost sultan. Dar el nu voia. El își dorea să stea veșnic drept, înaintea turcului, neplecând capul sub iataganul lui. Țara și oștenii îi erau cea mai mare comoară.
Dar moartea l-a luat prea repede. A luptat până la ultimul strop din paharul vieții sale, dar și-a atins scopul.
Să țineți minte și să spuneți copiilor voștri, că Vlad e vulturul ce ne e strajă de sus din ceruri, iar noi suntem cei ce-i duc voia mai departe. Să nu trădați niciodată voia lui și a Lui Dumnezeu. Degeaba și-a încredințat Țepeș sufletul țării, dacă noi o urgisim.
Domnitorul se ridică și, ciufulind părul băieților lui, grăbi pasul către treptele ce suiau către ușile palatului.
Fiii lui nu îl puteau vedea lăcrimând după veșnic – pomenitul Vlad Țepeș.
Tudor Filip – Premiul III
Clasa a V-a B, Colegiul Național ,,Ion Maiorescu”, Giurgiu, județul Giurgiu
Mai multe articole..
Pagina 5 din 122