Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
înfiinţat în anul 1955 prin strădania ctitorului muzeelor prahovene, prof. Nicolae Simache, este astăzi o prestigioasă instituţie de cultură, care prin cele 17 secţii muzeale deschise publicului, valorifică expoziţional, ştiinţific şi cultural-educativ, creaţii materiale şi spirituale din patrimoniul prahovean, naţional şi universal.

"Muzeul trebuie sa fie o şcoala de istorie a gustului - şi, mai mult - trebuie sa fie nu numai la dispozitia oricui, dar sa întinda mâna catre oricine, pentru a-l atrage, a-l retine cât poate mai mult."

Zilele Europene al Patrimoniului

            Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova și secțiile sale vă invită sâmbătă, 19 septembrie 2020, să participați la evenimentele organizate cu prilejul celei de XXVIII-a ediții a Zilelor Europene ale Patrimoniului, cu tema „Patrimoniul și educația”. Intrarea este gratuită, cu respectarea măsurilor medicale.

 

În Ploiești

 

•Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova,

Ploiești, str. Toma Caragiu, nr.10, tel. 0244 522 656

https://www.facebook.com/Muzeul-Judetean-de-Istorie-si-Arheologie-Prahova-180004115359500/

Expoziție: Piese monetare din tezaurul de la Ceptura

 

•Muzeul Ceasului „Nicolae Simache“,

Ploiești, str. Nicolae Simache, nr. 1, tel. 0244 542 861

https://www.facebook.com/m.ceasului

Microexpoziţie: Comori de suflet – ceasuri dăruite

 

•Muzeul „Casă de Târgoveț din sec. XVIII-XIX“,

Ploiești, str. Democrației, nr.2, tel. 0244 529 439

https://www.facebook.com/muzeul.casadetargovet

Expoziție: Armele târgoveților din secolul XIX

 

•Muzeul „Ion Luca Caragiale”,

Ploiești, str. Kutuzov, nr. 1, tel. 0244 525 394

https://www.facebook.com/muzeul.ionlucacaragiale

Online: Caragiale şi Junimea

 

•Muzeul Memorial „Paul Constantinescu”,

Ploiești, str. Nicolae Bălcescu, nr.15, tel. 0244 522 914

https://www.facebook.com/muzeulpaul.constantinescu

Expoziție: Documente inedite din patrimoniul Muzeului Memorial „Paul Constantinescu”

 

•Muzeul Memorial „Nichita Stănescu”,

Ploiești, str. Nichita Stănescu, nr.1, tel. 0344 100 768;

https://www.facebook.com/Muzeul-Memorial-Nichita-Stanescu-115982386443986

Expoziţie: Elevul Nichita

 

În județ

 

•Muzeul Memorial „Constantin şi Ion Stere” Bucov,

Parcul Memorial „Constantin Stere“ Bucov, str. Dacia nr. 13, tel. 0244 344 040

https://www.facebook.com/muzeulmemorial.constantinstere

Miniexpoziție: Piese rare din colecția Suzana Stere-Paleologu

 

Muzeul „Crama 1777” Valea Călugărească,

Str. Valea Largă, nr.139A, tel. 0244 235 470

https://www.facebook.com/Crama-de-la-1777-un-muzeu-o-poveste-348300978697318

Online: Emoție și creație. Simbolurile care alcătuiesc patrimoniul comun al omenirii

 

Muzeul Memorial „Nicolae Iorga“ Vălenii de Munte,

Str. George Enescu, nr. 1-3, tel. 0244 280 861

https://www.facebook.com/Muzeul-Memorial-Nicolae-Iorga%CB%AE-101887441365967

Online: Cerdacul Muzeului Memorial „Nicolae Iorga“

 

Muzeul „Conacul Pană Filipescu“ Filipeștii de Târg,

Nr.868, tel. 0244 389 480

https://www.facebook.com/profile.php?id=100012309997055

Online: Palatele Nababului Gheorghe Grigore Cantacuzino: Muzeul Național „George Enescu“ București

Palatul Cantacuzino din Bușteni

Micul Trianon

 

Muzeul „Conacul Bellu“ Urlați,

Str. Orzoaia de Sus, nr. 12, tel. 0244 271 721

https://www.facebook.com/conaculbellu

Online: Patrimoniu pierdut

 

•Muzeul „Casa Domnească” Brebu,

tel. 0244 357 731

https://www.facebook.com/Muzeul.Casa.Domneasca.Brebu

Online: Patrimoniul material și imaterial

 

•Muzeul Memorial „Cezar Petrescu” Bușteni,

Str. Tudor Vladimirescu, nr. 1, tel. 0244 321 080

https://www.facebook.com/muzeulcezarpetrescu

Online: Educația ne unește

 

 


   

MONEDE DE AUR TIP SOLIDUS DIN COLECŢIA MUZEULUI JUDEŢEAN DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE PRAHOVA

În cadrul Cabinetului de Numismatică al Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova sunt expuse trei monede de aur tip solidus, emise în timpul împăraţilor romani Constantin cel Mare (306-337), Valentinian al III-lea (425-455) şi Mauricius Tiberius (582-602). Contextul istoric în care  împăratul Constantin cel Mare a luat decizia de a emite o nouă monedă de aur numită solidus sau nomisma se datorează dorinţei sale de a continua reformele iniţiate de împăratul Diocleţian. Constantin a reformat fiscalitatea, unificând diferitele sisteme de taxare, fapt ce permitea statului să alcătuiască un buget, ţinând şi evidenţa sumelor de bani astfel colectate, taxele impuse având ca scop rezolvarea necesităţilor armatei şi administraţiei. Reformele iniţiate de împăratul Diocleţian aduseseră o oarecare stabilitate economică în Imperiu, însă Edictul Preţurilor prin care se stabileau preţuri fixe ale mărfurilor a dus la o creştere a inflaţiei. Introducerea de către Constantin cel Mare a unei noi monede de aur solidus de 4,55 gr avea ca scop redarea încrederii populaţiei în sistemul monetar. Moneda nou introdusă se va afla în circulaţie pentru aproximativ 700 de ani şi va înlocui moneda aureus, cantitea de aur din care se emitea moneda fiind echivalată cu o livră romană, adică 324 grame, dintr-o astfel de livră fiind obţinute 72 de monede solidus, la care se adaugă şi subdiviziuni ale monedei solidus, cum sunt semissis (1/2 solidus) şi tremissis (1/3 de solidus). După unele opinii solidus nu a fost o monedă în adevăratul sens al cuvântului, ci doar o metodă de tezaurizare a aurului ca metodă de protecţie împotriva inflaţiei, puritatea şi cantitatea aurului conţinut în monedă fiind o preocupare constantă a autorităţilor romane şi bizantine de mai târziu. În ceea ce priveşte aurul din care erau emise monedele, acesta provenea din confiscările de tezaure aflate în templele păgâne, din tributul pe care diverse popoare le plăteau Romei la care se adaugă noile taxe impuse de Constantin, taxe ce erau plătite în aur şi argint. În ciuda faptului că moneda nou introdusă avea o puritate mare de aur, inflaţia a continuat să afecteze economia Imperiului Roman, fapt relevat de creşterea preţului aurului. Astfel, dacă în timpul domniei lui Diocleţian o livră de aur, ce însemna 324 gr, valora 50.000 de denarii de argint, în anul 324 livra de aur ajunsese să valoreze 300.000 de denarii de argint. Datorită acestui fapt, la mijlocul secolului al IV-lea valoarea monedei solidus va continua să crească. În unele provincii, precum Egiptul, se va ajunge ca o livră de aur să valoreze 2.120.000.000 denarii de argint, lucru ce va duce la dispariţia eventuală a denarului de argint. Introducerea solidusului urmărea în acelaşi timp să creeze o nouă monedă etalon în jurul căreia să graviteze atât preţurile produselor cât şi valorile celorlalte monede aflate în circulaţie, ceea ce făcea ca taxele şi salariile să fie plătite preferenţial în acestă monedă. Valoarea solidusului era una intrinsecă fiind dată de puritatea şi valoarea aurului conţinut în monedă, în acelaşi timp valoarea fiind dictată de preţul aurului aflat pe piaţă în condiţiile în care moneda solidus devenise o monedă de largă circulaţie.

             Încă din secolul al IV-lea au existat anumite suspiciuni ce priveau calitatea aurului existentă în monedă, acest fapt determinându-l pe împăratul Valentinian I să scoată din circulaţie şi să topească mai multe emisiuni de monede solidus. Tot referitor la calitatea monedelor şi pentru a preveni falsurile, începând cu anul 368 solidi erau inscripţionaţi cu literele OB, obryzum, termen din limba greacă ce desemnează aurul pur, monedele astfel inscripţionate având garanţia că respectă standardele oficiale. Pentru verificarea respectării standardelor, în anul 363 împăratul Iulian Apostatul crează oficiul zygostaţilor (zygostates), funcţionari ce aveau ca sarcină verificarea greutăţii monedelor solidus şi combaterea falsurilor. Din a doua jumătate a secolului al V-lea, emisiunile mai vechi de solidii nu mai sunt acceptate în tranzacţii probabil datorită faptului că monedele nu mai corespundeau standardelor oficiale, în ceea ce priveşte puritatea aurului. De altfel sursele menţionează existenţa a două tipuri de solidi, un tip ce respecta standardul oficial numit şi solidus greu şi un alt tip ce avea o greutate mai mică decât standardul, solidus uşor, numit astfel datorită circulaţiei intense sau a modificării intenţionate. Trebuie spus că încă de la primele emisuni sub Constantin cel Mare greutatea monedei solidus varia uşor în funcţie de monetăria în care monedele erau emise. Astfel monede emise la Trier au greutatea de 4,59 gr, cele emise la Ticinum au greutatea de 4,50 gr, cele emise la Sirmium au greutatea de 4,51 gr, cele emise la Salonic au greutatea de 4,52 gr, apropriindu-se de valoarea standard de 4,55 gr. După anul 476, moneda solidus, numită nomisma va fi emisă în monetăriile Imperiului Roman de Răsărit, în special la Constantinopole, păstrându-şi în mare parte din puritatea aurlui până în prima jumătate a secolului al XI-lea, când împăratul Mihail al IV-lea (1034-1041) emite monede nomisma a căror puritate a aurului era inferioară monedelor emise până atunci. Până la sfârşitul secolului al XI-lea valoarea monedei decade, aurul conţinut în nomisma ajunge de la 24 carate (secolul IV) la 8 carate, împăratul Alexios I (1081-1118), realizând o reformă monetară prin care moneda solidus (nomisma) este înlocuită practic cu o nouă monedă hyperper a cărui greutate se apropia de ceea a monedei solidus puritatea aurului fiind de 20 ½ carate. Toate cele trei monede solidus au fost achiziţionate de Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova Ploieşti, două dintre ele în anul 1965, iar una în anul 1995.

Descrierea monedelor:

1. Solidus  Constantin cel Mare

AV: capul laureat al împăratului spre dreapta; legenda: CONSTANT INUS PF AVG

RV: În centru Sol Invictus privind spre stânga chlamida peste umăr, mâna dreaptă ridicată iar în mâna stângă ţine un glob; jos, în partea stângă se află un barbar îngenunchiat.

Legendă: CLARITAS REIPVBLICAE, jos SM TS marca monetăriei (Sacra Moneta Thesalonica), anul emiterii  317

RIC VII p. 500

 Date tehnice: 4,57 gr, 19x19,7 mm, nr inv. 34-2838

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2. Solidus Valentinian

AV: În centru împăratul Valentinian III, bust cuirasat cu diademă şi perle, lance pe umărul stâng, scut în mâna dreaptă.

Legendă: DN VALENTI IANVS PF AVG

 RV: Împăraţii Theodosius II şi Valentinian III stând pe tron, în costum consular şi ambii împăraţi ţinând mapa în mâna dreaptă şi sceptru cruciform în mâna stângă, stea în partea de sus

Legenda: SALVS REI PVBL ICAE, CONOB (monetăria Constantinopole) an emitere 425-429

Date tehnice: 4,48 gr ;20,5x21,1 mm. nr.inv.34-8169

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

3. Solidus Muricius Tiberius

AV: Împăratul Mauricius Tiberius purtând coif cu panaş, bust cuirasat, ţinând în mâna dreaptă globul cruciger;
Legendă : DN MAVRC Tib PP AVG
RV: Victoria în peplos şi chiton ţinând în mâna dreaptă labarum, iar în mâna stângă globul cruciger;
Legendă: VICTORI AVCCC, jos CONOB (atelier Constantinopole) an emitere 584-602
Catalog of Imperial Byzantine  Coins in the British Museum, I p.128
Date tehnice: 4,44 gr ; 19,9 x21,3 mm. nr.inv 34-28434
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Muzeograf Claudiu Robe

 

Bibliografie:

·   Manfred Claus –Împăraţi Romani ,Editura Enciclopedică,Bucureşti, 2001

·   Glyn Davies-A History of Money from The Ancient Times to the Present Day, University of Wales Press, Cardiff, 2002

·   Bruun Patrick M. – The Roman Imperial Coinage ,vol 7, London, Spink and Son, 1966

·   Philip Grierson - Byzantine Coinage, Dumbarton Oaks Trustees for Harvard University 1999

·   Warwick Wroth – Catalogue of the Imperial Byzantine Coins in the British Museum, London Order of the Trustees, 1908

           Surse online:

·   Borek Nicholas – The Zygostates, the Solidus and Monetary Technology in the Later Roman Empire, 2015 în https://qspace.library.queensu.ca/handle/1974/ 13496

·   http://www.wildwinds.com/coins/ric/valentinian_III/RIC_0242.txt

           Abrevieri:

RIC ,VII - Bruun Patrick M. – The Roman Imperial Coinage, vol 7, London, Spink and Son, 1966

   

Restaurarea unei cărţi vechi româneşti

 

În concepţia modernă asupra restaurării, aceasta reprezintă un ansamblu de măsuri menite să reîntinerească un bun patrimonial dar excluzând la modul absolut categoric orice adaos care i-ar modifica structura, forma, stilul sau maniera specifică epocii în care a fost creat.

         Ca şi al omului, trupul cărţii nu este etern. Dintr-un început însă viaţa unei cărţi trebuie să acopere, să reziste mai multor generaţii de oameni. De pe urma simplului răsfoit, chiar şi de pe urma aparent tihnitei şederi în rafturile bibliotecilor până la schimbarea locurilor depozitării şi a nenorocirilor iscate de inundaţii sau incendii, cărţile suferă. Restaurarea se face manual. Se restaurează doar bunuri de patrimoniu. Mai întâi se investighează starea de degradare produsă de factorii fizico-chimici, starea de „sănătate” a cărţii, natura atacurilor provocate de diverse ciuperci, bacterii sau insecte. Se stabileşte un diagnostic şi se alege un tratament corespunzător. Timpul acordat unei lucrări variază de la una la alta. Depinde pe de-o parte de gravitatea deteriorării, iar, pe de altă parte de mărimea lucrării. Se deschide astfel dosarul cărţii. Diagnosticul fiind pus, munca de restaurator poate începe. Prima este desprăfuirea şi curăţarea uscată. Cu pensule, bisturiu, halat, mănuşi şi mască pe faţă. La nevoie, dacă e murdară cartea se spală în tăvi umplute cu apă încălzită la temperatura corespunzatoare. Cu cât hârtia este mai veche, cu atât se spală mai bine, pentru că la început hârtia avea o calitate mai bună, superioară celei de azi. Se foloseşte săpun cu pH neutru. După spălare urmează limpezirea, după care filele se lasă la uscat natural (nu cu ajutorul unei surse de caldură). Filele uscate şi uşor încreţite se pun într-o presă, protejate de voalul de nylon, hârtie de filtru şi platane de lemn. Urmează consolidarea zonelor de text fragilizate cu văl japonez şi hârtie japoneză care se face cu adeziv organic (carboximetilceluloza), bisturiu, foarfeci, pensă, spatule, fălţuitoare din os. După uscare se curăţa tot surplusul de hârtie japoneză, se fixează din nou cu adeziv marginile şi se presează cu fălţuitorul. După uscare se pun iar în presă (se umezesc prin sprayere), se pun între valurile de nylon, hârtie de filtru, platane de lemn. Recompus în fascicole, volumul va lua calea legătoriei şi în cele din urmă pe raftul de unde a venit. Fiecare lucrare reprezintă ceva nou, iar restaurarea este un mod de a te exprima personal.

Voi prezenta restaurarea volumului: Apostol, Buzău 1743, aflat în gestiunea Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Tipăritura scrisă cu caractere slavone.

 

DESCRIEREA MORFOLOGICĂ A VOLUMULUI

Conţine 178 file, un singur tip de hârtie din fibre textile, fabricată manual. Prezintă linii de apă dispuse vertical. Hârtia are aspect rugos.

Textul este scris cu cerneală tipografică neagră şi roşie. Fiecare literă de început de paragraf se află în chenar cu ornament floral, cerneală roşie).

Forzaturile cărţii sunt din hârtie manuală (linii de apă dispuse vertical).

Fiecare paragraf începe cu iniţială monocromă – motive florale.

Foaia de titlu (faţă + verso)

Text scris cu cerneală roşie şi neagră. Textul este încadrat de un ornament floral şi geometrizant.

Verso:pe 50% din suprafaţa paginii se observă un desen ce are în stânga un cap de bour cu o coroana regală deasupra. În stânga capului – soare, iar între capul de bour şi coroana regală se vede o floare. În dreapta – un vultur ce are în cioc o cruce, cu capul îndreptat spre capul de bour; deasupra acestuia se află o coroană regală şi în dreapta vulturului un cerc în care este desenată luna. În partea de jos – coline, dealuri. Tot desenul este încadrat de ornament floral şi geometrizant. Însemnările grafice sunt făcute cu cerneală neagră.

Fila nr.2 (faţă)

Transa superioară – însemnare cerneală ferogalică (5 rânduri).

Transa frontală - însemnare cerneală ferogalică (7 rânduri).

- însemnare cerneală ferogalică (9 rânduri).

Transa inferioară şi transa interioară – 6 ornamente (4 –1/1cm; 2 – 2/2cm) florale, geometrice simbolizând Crucea Domnului.

Volumul prezintă deteriorări de natură fizico-mecanice, chimice, biologice soldate cu:

- incluziune metalică, pete rugină (f.1,f.3, f.7, f.24, f.33);

- pete cerneală ferogalică roşie (f.1, f.3, f.5, f.16, f.90, f.104v);

- pete cerneală ferogalică neagră (f.1, f.5, f.19, f45, f.48);

- pliu natural (f.22, f.37, f.54, f.63, f.9l, f.133, f.154);

- însemnare creion (f.37, f.44v, f.45, f.46, f.47, f.52, f.69, f.82v,f.89, f.92, f.93, f.94, f.97, f.99, f.101, f.103v, f.106v, f.107, f.108, f.110v, f.116, f.117, f.129, f.136, f.178);

- însemnări cerneală ferogalică (f.2,f.5,f.7,f.8,f.9,f.10,f.11-43, f.81v, f.178, f.142);

- colţuri cu patina vulgară accentuată;

- murdărie – pe toată suprafaţa volumului;

- murdărie insecte (f.1-5, f.14, f.63 şi în toată zona falţului);

- găuri de cari (f.1-4,.f.85,.f.175, f.176, f.177,(zona cu text), f.178, şi aproape toată suprafaţa forzaţurilor);

- restaurări anterioare (f.1 – zona falţului, f.2-25, f.75, f.76-f106, f.109v, f.110, f.111v, f.116-127, f.132-151, f.161-178);

- urme şi depozite de ceară (f.1-178);

- îndoituri, franjurări marginale, rupturi transe (f1, f2, f3-8);

- însemnare cerneală chimică - ştampilă, (f.14, forzat posterior fix);

- lipsă suport material (zona cu text), (colţ inferior dreapta);

- îmbrunirea şi pătarea filelor.

Toate aceste deteriorări au dus la degradarea accentuată a legăturii şi corpului cărţii.

FORZAŢUL ANTERIOR FIX prezintă:

- găuri de cari;

- însemnare creion;

- însemnare;

- cerneală ferogalică neagră;

 -îmbrunirea hârtiei.

FORZAŢUL ANTERIOR MOBIL prezintă:

FAŢĂ:

- însemnare cerneală ferogalică neagră;

- însemnare creion, creion roşu;

- însemnare pix albastru (nr. inv.);

- însemnare pix negru ( nr. inv.);

- însemnare cerneală chimică mov (ştampilă);

 -găuri de cari.

VERSO:

- însemnare creion;

- însemnare cerneală ferogalică neagră;

- însemnare culoare albastră.

FORZAŢ POSTERIOR FIX prezintă:

- găuri de cari;

- murdărie;

- însemnare creion;

- însemnare cerneală chimică mov (ştampile);

- însemnare cerneală chimică roşie (ştampilă).

FORZAŢ POSTERIOR MOBIL prezintă:

FAŢĂ:

- însemnare creion;

- pliu natural;

- pete rugină;

- găuri de cari;

- pete cerneală neagră;

- însemnare cerneală ferogalică neagră;

- murdărie.

VERSO:

- pete cerneală ferogalică;

- însemnare cerneală ferogalică neagră.

Din oglinda cărţii reiese că volumul conţine 46 fascicole. Primul fascicol este format din 2 file (f1+f2) iar restul de 45 fascicole sunt formate din câte 4 file.

 

STARE DE CONSERVARE

Volumul a prezentat o degradare avansată fizico-chimică, biologică a suportului de scriere, soldată cu fragilizarea, fisurarea, pierderea suportului material, deformarea cotorului, degradarea cusăturii.

 

DIAGNOSTIC

Îmbrunire amplă a întregului volum, deteriorări de natură fizico-mecanică, chimică şi biologică cu afectarea aspectului şi structurii volumului; profundă deteriorare biologică asociată cu sfâşierea fascicolelor în dreptul punctelor de coasere, deoarece aţa cusăturii era fragilizată şi nu era continuă iar unele fascicole erau în pericol de a se pierde; propun restaurarea integrală a volumul prin desfacerea cusăturii.

 

TRATAMENT EFECTUAT

1. Fotografiere iniţială;

2. Numerotarea filelor;

3.Curaţare uscată – desprăfuirea blocului cărţii pentru îndepărtarea depozitelor de murdărie;

4.Detaşarea corpului de scoarţe prin dezlipirea părţii fixe a forzaţului şi dezlipirea capetelor nervurilor din interiorul scoarţei;

5.Îndepărtarea cleiului vechi de pe cotor;

6. Descoaserea volumului (tăierea aţei de cusut degradate);

7.Desfacerea blocului de carte pe fascicole (s-a constatat că volumul a mai suferit restaurări anterioare - transa interioară, transa inferioară);

8. Întocmirea oglinzii cărţii;

9. Curăţare mecanică – eliminarea depozitelor de ceară;

10. Curăţare umedă a filelor detaşate şi a forzaţurilor;

11. Corectare de pH;

12. Uscare liberă;

13. Presare intermediară;

14. Restaurarea fiecărei file – completare hârtie japoneză de dimensiune adecvată la hartia suport de text;

- consolidare val japonez, la dublu sau la simplu (a zonelor fragilizate, a zonelor lipsă, rupturi);

(Completările predomină în zona colţurilor şi în zona falţului);

15. Uscare liberă;

16. Presare intermediară;

17. Refacerea fiecărui mijloc al filelor (92) + aripioare la forzaţurile anterior şi posterior mobil (pentru aceasta s-a executat pe masa luminoasă un şablon – chenar - cu dimensiunile originale ale filelor)

18. Degajarea surplusului de hârtie şi val japonez cu ajutorul bisturiului;

19. Presare intermediară;

20. Tăierea la format (dimensiunile originale);

21. Colaţionarea filelor (cu ajutorul fălţuitorului);

22. Reranjarea filelor pe fascicole (conform oglinzii cărţii);

23. Presare finală;

24. După presarea finală şi refacerea fascicolelor blocul cărţii a fost predat la legătorie pentru refacerea legăturii cărţii.

       I se va confecţiona o casetă de protecţie după care va fi pusă pe raft la locul care i se cuvine.

Restaurator Nicoleta Ionescu

   

CERCETĂRI ARHEOLOGICE PE ȘANTIERUL URLAȚI (JUD. PRAHOVA)

Aflat la contactul dintre zona de câmpie și dealurile subcarpatice, situl arheologic de la Urlați este localizat acolo unde Cricovul Sărat își face loc în câmpie coborând dintre dealuri. Este situat pe un grind natural care are o formă triungiulară, delimitat de o zonă mlăștinoasă aflată în zona de sud-est a localității. Cercetările arheologice de la Urlați au început în anul 2013 și au continuat cu o cadență anuală până în prezent. Au fost descoperite o succesiune de asezări din epocile neolitică (cultura Starčevo-Crș), eneolitică (cultura Gumelnița), a bronzului (cultura Tei). Importante sunt și locuirile din sec. II-III d.Hr., V-VII d.Hr, dar și cele din evul mediu legate de începuturile localității Urlați (sec. XVI-XVII).  

Cercetările din acest sit se derulează în cadrul unui proiect care vizează abordarea ariei nordice a culturii Gumelniţa, cu o preocupare pentru locuirea în zona de deal sau din imediata apropiere a acesteia. De asemenea, având în vedere descoperirile din campaniile precedente, importante au devenit și obiectivele datând din primul mileniu creștin și evul mediu (sec. XVI-XVII). Aceste două segmente culturale și cronologice sunt marcate de descoperirea unor locuințe adâncite (bordeie) și gropi de extragerea lutului, dar și materiale arheologice, în special de ceramică fragmentară.

Ca și în anii precedenți în așezarea eneolitică atribuită culturii Gumelnița (4350-4250 î.Hr.) au continuat să apară numeroase piese din silex întregi, izolate sau depuse într-un număr restrâns de piese sub forma unor mici depozite. Un astfel de depozit descoperit anul acesta era format din 11 piese, din care unele nefolosite. Erau însoțite de fragmente de la un vas din lut. Este al șaselea depozit de acest tip, ceea ce confirmă un anumit comportament al comunității eneolitice care a locuit în acest sit acum peste 6 milenii.

Foarte important este un depozit de piese din metal (fier și bronz) datând din evul mediu (sec. XI-XVII) descoperit la adâncimea de circa 0,5 m. Un număr de 14 piese erau depuse într-o mică groapă (0,5 m diametrul și 0,4 m adâncime). Dintre piese se remarcă prezența unui topor, trei cârlige, a unui dorn, perforator de lemn, fragment de lanț cu două verigi, fragmente de la o coasă (2 buc.), etc.

În apropierea șantierului arheologic a fost amenajată o bază logistică care permite derularea cercetărilor în bune condiții și dezvoltarea în viitor a unui program complex de cercetare a Văii Cricovului Sărat. În cadrul acestui program se derulează și săpăturile de pe Dealul Merez aflat la nord de Valea Semanului, cercetări realizate anul acesta în luna iulie. De asemenea, pe raza localității Urlați, dar și pe valea râului Cricovul Sărat, au continuat cercetările de suprafață prin care au fost identificate și cartate numeroase situri arheologice care certifică importanța acestei căi de comunicare de-a lungul istoriei. La Muzeul „Foisorul Bellu” din Urlați a fost realizată o expoziție permanentă în care pot fi admirate principalele descoperiri arheologice rezultate în urma cercetărilor derulate în ultimii ani.

 

Responsabil șantier

Cercetător Științific Gradul I, dr. Alin Frînculeasa

   

Asediul Plevnei 11 septembrie 1877 - 10 decembrie 1877

Asediul Plevnei a reprezentat operațiunea cea mai importantă și cea mai complexă a întreg războiului ruso-româno-turc (1877-1878). Purtată chiar în inima Bulgariei, bătălia pentru Plevna a reprezentat în același timp și botezul focului pentru tânăra armată română, care a participat la operațiuni cu un număr de 43.000 de soldați și 110 tunuri. Trupele ruse numărau 50.000 de soldați cu 320 de tunuri și erau comandate de Marele Duce Nicolae, fratele țarului Alexandru al II lea. Orașul Plevna ocupa o poziție strategică de maximă importanță fiind un nod de comunicații între localitățile Nicopol, Rusciuk, Sofia, Târnovo, Filipopol. Garnizoana otomană număra 40.000 de militari și era comandată de generalul Osman Nuri Pașa, trupele otomane beneficiind de un sistem de fortificații sofisticat si de o dotare tehnică modernă. În urma înfrângerii suferite de armata rusă în luna iulie în fața Plevnei, pe data de 31 iulie  Marele Duce Nicolae îi trimite principelui Carol I o telegramă prin care solicită sprijinul Armatei Române. Pe data de 20 august trupele române încep să treacă Dunărea pe la Corabia. Principele Carol a pus condiția ca Armata Română să-și păstreze comanda proprie și să aibă o zonă proprie de operațiuni. Comanda trupelor ruso-române din fața Plevnei îi este acordată principelui Carol, șef al Statului Major, fiind numit generalul rus Pavel Zotov. Comanda armatei române de operațiuni îi este încredințată generalului Alexandru Cernat. Pe data de 30 august de ziua țarului Alexandru al –II-lea, trupele ruso-române declanșează un puternic atac asupra Plevnei, atac soldat cu un eșec singurul succes fiind cucerirea de către trupele române a redutei Grivița 1. În cadrul consiliilor militare din 13 – 14 septembrie principele Carol propune ca Plevna să fie supusă asediului, urmând ca localitățile înconjurătoare să fie cucerite pe rând. Astfel în zilele de 25, 26 și 27 octombrie trupele ruso-române cuceresc localitățile Teliș, Dolni Dubic și Gorni Dubic fapt ce duce la încercuirea completă a Plevnei. Pe data de 10 decembrie datorită situației disperate în care se găsea garnizoana orașului, generalul Osman Pașa, în fruntea a 30.000 de militari încearcă să iasă din încercuire. Otomanii sunt atacați puternic de trupele ruso-române, colonelul Mihail Cerchez reușind să ocupe reduta Grivița 2. Osman Pașa se predă colonelului Cerchez, în după- amiaza aceleiași zile în Plevna intrând principele Carol și țarul Alexandru al II lea. Cucerirea Plevnei a deschis drumul armatelor ruse către Constantinopol și a făcut ca Imperiul Otoman să capituleze la data de 4 februarie 1878.

 

Muzeograf Claudiu Robe

   

TIPSIA DE LA URZICENI

Muzeul Memorial „Constantin şi Ion Stere”, secţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, deţine în patrimoniul său o piesă de orfevrărie, cunoscută sub numele de Tipsia de la Urziceni, donată de doamna Suzana Stere Paleologu, nora lui Constantin Stere.

 
Tipsia de la Urziceni  este o piesă de o importanţă excepţională, atât prin raritatea ei ca mărturie a artei argintăriei la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar şi ca vestigiu al domniei lui Alexandru Moruzzi (1750-1807) în Ţara Românească, din timpul căruia realizările artistice sunt aproape necunoscute. A fost realizată din argint aurit, în anul 1799, într-un atelier din Ţara Românească la cererea domnitorului.
 Orfevrăria sau argintăria desemnează străvechiul meșteșug al prelucrării metalelor prețioase prin ciocănire, decupare, traforare, turnare, cizelare, incizare, filigranare etc. Ea denumește în același timp și totalitatea obiectelor rezultate din asemenea prelucrări.
Primele mărturii ale domeniului datează din neoliticul timpuriu, înmulțindu-se considerabil în epoca bronzului și în etapele ulterioare ale istoriei universale. Inițial, arta prelucrării aurului și argintului se limitează exclusiv la confecționarea unor mici idoli antropomorfici, în ale căror forme extrem de sintetice trăsăturile omenești devin uneori greu recognoscibile, fiind mult geometrizate. Epoca bronzului însă ne pune dintr-o dată în fața unei mari varietăți de orfevrării: podoabe, obiecte de paradă, însemne de putere, pe lângă obiectele foarte numeroase și diverse cu destinație cultică.
Pe măsura diversificării lor morfologice și funcționale se amplifică și repertoriul decorativ al argintăriilor. Alături de străvechea spirală cu toate variantele ei, simbolizând soarele, apar noi elemente astrale și mitice, stilizări geometrice și florale, motive zoomorfe și antropomorfe, reprezentând figuri izolate sau scene din viață dintre cele mai variate.
Evul mediu preia și duce mai departe somptuoasa artă a metalelor prețioase din antichitate, adaptând-o cultului creștin.
Proliferează acum acele tipuri de obiecte cu forme și funcționalități specifice - cruci, cădelnițe, cățui, ripide, anafornițe, cristelnițe, panaghiare, candele, ferecături de cărți, de cruci, de icoane și de racle, chivoturi, potire, discose etc. - al căror repertoriu decorativ și iconografic incumbă de asemenea elemente noi cu semnificații adecvate aceluiași cult, fără să înlăture însă integral vechile motive geometrice, fitomorfe și zoomorfe de largă circulație, ci dimpotrivă reținându-le, uneori aidoma, alteori derivate în noi stilizări, dar numai cu funcții pur decorative, lipsite de înțelesurile lor primare. Cu această menire, ele alcătuiesc de regulă cadrul în care apar noile reprezentări, înfățișând figuri și scene biblice, mai cu seamă din viața lui Iisus și a Fecioarei Maria, din viețile Evangheliștilor și ale Apostolilor, precum și ale celorlalte personaje aparținând istoriei sacre. Ca și argintăriile antice, orfevrăriile creștine sunt încrustate foarte frecvent cu pietre scumpe, semiprețioase și emailuri, iar pe lângă vechile tehnici de prelucrare și decorare, cunoaște o considerabilă răspândire acum, mai ales în lumea bizantină, tehnica filigranului, cu îndelungatele sale tradiții orientale. Se cuvine să mai relevăm că toate marile stiluri care s-au succedat în istoria generală a artelor au marcat cu trăsăturile lor caracteristice și domeniul orfevrăriei. De aceea, se poate vorbi de o argintărie clasică, elenistică, romanică, bizantină, gotică, renascentistă, barocă etc.
Pe teritoriul țării noastre, meștesugul prelucrării artistice a metalelor prețioase este atestat încă din neolitic, perioadă în care prelucrarea metalelor prețioase se făcea prin tehnici simple, îndeosebi prin tehnica ciocănirii.
Se consideră că etapa de maximă dezvoltare a artei metalelor prețioase, în Țările Române, a fost începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea și în următoarele două veacuri.
Cele mai puternice ateliere de orfevrărie se aflau în Transilvania. Aici își comandau frecvent voievozii munteni și moldoveni obiectele cu destinație laică sau religioasă. Asemenea comenzi se făceau și atelierelor bizantine, dar nici unele, nici altele nu exclud existența unor ateliere autohtone în Moldova și Țara Românească.
Pe baza comenzilor domnești făcute sașilor din Transilvania, au fost identificate până acum o seamă de argintării ale bisericilor noastre. Din Ardeal, Mircea cel Bătrân comandase vase de argint pentru Vodița, Tismana și Cozia, Vlad Călugărul dobândise un policandru din Sibiu, Neagoe Basarab a făcut comenzi de potire, cădelnițe și un evangheliar. Argintăria liturgică în perioada de domnie a lui Constantin Brâncoveanu a provenit în general din două mari centre meşteşugăreşti: Sibiu şi Braşov. Comenzile domnitorului martir vizau clopote, policandre, învelitori de Evanghelii, cruci, sfeşnice, vase de cult, ripide, candele şi cădelniţe.
Nu este lipsit de interes să știm că aurarii si argintarii făceau parte dintr-o categorie foarte respectată în comunitățile locale. Erau consideraţi ca făcând parte din elita persoanelor înstărite, documentele menționând posesii şi averi consistente.
Chiar dacă în Transilvania erau cele mai puternice centre de orfevrărie, există o activitate prolifică în acest sens și în celelalte două țări românești.
Încă de la începutul veacului al XIV-lea, satul Alexeni din Ialomița se chema Zlătari, iar în sec. al XVII-lea argintarii din București ridicau o biserică purtând același nume, Zlătari. Ctitorii erau meșteri bogați din vremea lui Șerban Vodă și a lui Constantin Brâncoveanu și nu țigani aurari.
În Moldova, unul dintre cele mai prolifice centre de prelucrare a metalelor preţioase a fost Suceava, vechea capitală a țării. Pentru voievodul Ștefan cel Mare au lucrat argintarii Anton Aurarul şi Stanciu Aurarul, cel din urmă primind, în schimbul lucrărilor realizate, importante proprietăți și sume de bani. Un Toma Zlătarul sau Petre Zlătarul au răspuns comenzilor voievodului Petru Rareș. Tot în aceeași perioadă a activat și Crăciun Zlătarul, precum și Gligore Moesiu din Suceava.
Interesant de remarcat este faptul că termenul sud-slav de zlătar nu a însemnat la noi în vechime aurar, ci doar argintar, abia mai târziu a căpătat semnificația de aurar. Nicolae Iorga explică acest aspect în lucrarea Negoțul și meșteșugurile în trecutul românesc că deși argintarii noștri s-au chemat adesea zlătari, nu s-a zis niciodată zlătărie, termenul de argintărie fiind singurul pentru această artă. Abia mai târziu, când argintarii se chemară cuiumgii, după moda turcească, termenul de zlătar a fost aplicat meșterului aurar.
Secolul al XVIII-lea va marca ultima perioadă importantă din istoria argintăriei manufacturiere românești. Acum, decorativismul va fi înlocuit cu preferinţele pentru simplitate, pentru restrângerea elementelor decorative.
În acest stil se încadrează și piesa noastră, realizată la sfârșitul secolului al XVIII-lea, de un meșter necunoscut, într-unul din atelierele Țării Românești, fiind comandată și dăruită de Alexandru Moruzi Bisericii „Sfânta Treime” din Urziceni.
Alexandru Moruzzi, care a domnit în Moldova între 1792-1793, 1802-1807, s-a urcat pe tronul Munteniei, pentru prima oară, între ianuarie 1793 și august 1796, apoi, a doua oară, între martie 1799 și octombrie 1801.
Pe bordura tipsiei din argint ciocănit, cizelat, gravat și aurit sunt reprezentate portretele votive ale domnitorului cu fiii săi și ale doamnei împreună cu fiicele sale, de o parte și de alta a scenei Adormirii Maicii Domnului. În partea opusă, figurează scena Botezului lui Iisus, înconjurat de îngeri și inscripția cu caractere chirilice „Închinată Sfintei beserici ot Urziceni, leat 1799. Apr.10”. Inscripția votivă atestă că talerul era destinat bisericii din Urziceni, monument atestat încă din secolul al XVIII-lea, refăcut în anul 1828.
 
 
 
Cu un diametru de 47 de cm, tipsia era folosită pentru apa sfințită de Bobotează.
Fie că e vorba de scena Botezului Mântuitorului înconjurat de îngeri, fie că e vorba de Adormirea Maicii Domnului, unde donatorii, îngenuncheați și rânduiți ca la biserică, după sex și după vârstă, încadrează pe apostoli și arhierei, toate elementele de stil și de alcătuire a scenelor: plantele luxuriante din preajma Domnului, turnurile armenești răsucite ca la Biserica Episcopală din Curtea de Argeș, tratarea stereotipă a cutelor, sunt rezultatul înrâuirii macedonene, adaptată stilului autohton.
Prin data sa, talerul capătă semnificația de obiect adus ca simbol de recunoștință a voievodului către Sfânta Fecioară pentru recenta sa întoarcere la domnie.
De obicei, acest tip de obiect este conservat de către muzeele așezămintelor religioase, prezența talerului într-o colecție particulară.
 
Muzeograf Paulina MĂNIŞOR
Muzeul Memorial „Constantin și Ion Stere” Bucov

 

   

SCURT ISTORIC AL ŞCOLILOR PLOIEŞTENE (SECOLUL XIX – JUMĂTATEA SECOLULUI XX)

Specific pentru evoluţia educaţiei din ţara noastră, începând din secolul al XIV-lea până către secolul al XVIII-lea, este ideologia, comună statelor balcanice, bazată pe religia ortodoxă. Educaţia în vederea formării cadrelor ecleziastice are o mare importanţă în ansamblul social al vremii, mai mult, acestea asigură funcţionarea celorlalte tipuri de educaţie – este drept cu o mai mică pondere în raport cu statele feudale dezvoltate.
Secolele XIV-XV pot fi considerate drept perioada de început a unei gândiri pedagogice şi de apariţiile şcolilor de sine stătătoare. Datorită unor cărturari de seamă şi fondului de tradiţie, în secolele XVII-XVIII, procesul de definire al şcolii româneşti este în continuă evoluţie, corespunzătoare dezvoltării economice. Ca o primă consecinţă, pe lângă şcolile începătoare bisericeşti şi mânăstireşti apar şcoli cu caracter laic: de grămătici, orăşeneşti şi chiar săteşti.
Toate aceste instituţii de învăţământ încep să fie întreţinute de „domnie” adică de stat. Trăsătură importantă a evoluţiei şcolii noastre în secolul XVII este faptul că învăţământul se orientează tot mai mult către limba română (R. Tănăsoiu 1979, p. 26-27).
În primele decenii ale secolului XIX, în Ţara Românească s-au înmulţit măsurile organizatorice legate de dezvoltarea învăţământului: regulamentul din 1817 al lui Caragea Vodă, activitatea lui Gheroghe Lazăr, legiferările Regulamentului Organic şi Regulamentului Şcoalelor din 1832, care instituia (teoretic) obligativitatea învăţământului primar. Legea învăţământului elaborată de Alexandru Ioan Cuza în 1864 a conturat şi mai mult definirea efortului îndreptat spre asigurarea unei baze materiale, cât mai moderne, necesară învăţământului (R. Tănăsoiu 1979, p. 28).
Perioada care cuprinde sfârşitul secolului XIX până către anul 1918, este caracterizată de apariţia „teoriilor moderne” privind învăţămîntul, înlesnite de acţiunile marelui pedagog şi om de ştiinţă Spiru Haret (R. Tănăsoiu 179, p. 81).
În secolul XIX se proiectează şi realizează, conform unui program arhitectural, clădiri pentru învăţământ; o bună parte dintre ele mai dăinuiesc şi astăzi (R. Tănăsoiu 1979, p. 21). Un astfel de exemplu este clădirea din Ploieşti de pe strada Mărăşeşti, nr. 58 (creaţia marelui arhitect ploieştean Toma N. Socolescu), clădire în care a funcţionat, de la construirea sa, o şcoală primară. În 3 august 1889 se pune piatra de temelie, iar în 1891 Şcoala de băieţi nr. 3 funcţiona în această clădire, lucru menţionat în Planul oraşului din 1891 al lui C. A. Crapelianu: „...pe calea Târgşor colţ cu strada Pescari se vede şcoala de băieţi nr. 3 în local propriu” (M. Sevastos 1937, p. 612).
Şcoala este transformată ulterior în Şcoala generală nr. 3. Această Şcoală generală nr. 3, „una dintre cele mai vechi instituţii de învăţământ primar al oraşului, în anii 1945-1948 a găzduit cursurile singurului gimnaziu unic independent din Ploieşti, gimnaziului Mihai Viteazul”. Intrată în sfera de atracţie a Liceului nr. 2 (numele gimnaziului din septembrie 1965) Şcoala generală nr. 3 n-a rezistat ca şcoală generală, cedându-i clasele primare şi învăţătorii (1973), apoi şi localul (T. Comăniciu 1999, p. 43).
În anul 1963, Şcoala primară de băieţi nr. 3 cu sediul pe strada Mărăşeşti, nr. 58, fuzionează cu Şcoala de fete de 7 ani nr. 3, cu sediul în strada Popa Farcaş, nr. 23. Noua şcoală mixtă devine astfel Şcoala nr. 12 „Nicolae Titulescu” şi funcţionează în ambele clădiri până în anul 1980, apoi numai în locaţia din strada Popa Farcaş. Arhiva fostei Şcoli primare de băieţi nr. 3 se află în prezent la Şcoala nr. 12 „Nicolae Titulescu”, inclusiv Cartea de Aur a şcolii de la înfiinţarea ei din anul 1865.
În anul şcolar 1973-1974, Liceului nr. 2 i-au fost integrate şi patru clase ale fostei şcoli generale nr. 3, ajungându-se la 10 clase I-IV (T. Comăniciu 1999, p. 101).
Din anul 1980 clădirea de pe str. Mărăşeşti, nr. 58 este preluată total de Liceul „Mihai Viteazul” care o foloseşte drept atelier de meserii pentru elevii liceului. Din anul 1997 clădirea este predată Liceului „Toma N. Socolescu” (conform actelor de predare a clădirii aflate în posesia acestui liceu). Liceul „Toma N. Socolescu” foloseşte clădirea drept ateliere de meserii pentru elevi până în anul 2001. Din anul 2001 până în prezent clădirea se află închiriată unei societăţi de confecţii.
Alte clădiri-şcoli, construite în Ploieşti la sfârşitul secolului XIX începutul secolului XX care dăinuiesc şi în care funcţionează şcoli şi în prezent sunt: Şcoala nr. 4 „Elena Doamna” de pe str. Vasile Lupu, fostă Şcoala nr. 2 de băieţi (clădire construită în 1896); Şcoala „Sfânta Vineri” de pe strada Latină, fostă şcoală primară de fete; clădirea Liceului „Ion Luca Caragiale” de pe str. Gheorghe Doja, fostă Palatul Şcolii Comerciale - construit în perioada1924-1926 după planurile arhitectului Toma T.Socolescu (P.D. Popescu 1985, p. 69).
Către sfârşitul secolului XIX, drept urmare a puternicelor influenţe ale şcolilor din Europa Centrală şi Apuseană construcţiile destinate învăţământului au preluat de cele mai multe ori normele specifice arhitecturii acestei perioade, atât în privinţa tipurilor de plan cât şi în plastica volumelor, supuse canoanelor neoclasicismului şi academismului (R.Tănăsoiu 1979, p. 31).
În raport cu evoluţia generală a construcţiilor destinate învăţământului, cele care au adăpostit şcolile pe teritoriul ţării noastre au prezentat unele particularităţi, determinate în primul rând de cadrul dezvoltării socio-materiale.
Inaccesibilitatea maselor la şcoală s-a datorat perpetuării relaţiilor feudale şi ideologice ale orânduirii, predarea în alte limbi decât aceea a pământului (greaca, slavona, latina) inaccesibile copiilor familiilor nevoiaşe, nivelul scăzut al producţiei manuifacturiere-industriale, etc. Toate acestea, alături de alte condiţii specifice cadrului care a servit la dezvoltarea educaţiei la noi, au determinat caracterul general al construcţiilor destinate învăţământului (R. Tănăsoiu 1979, p. 29).
Dezvoltarea din punct de vedere cantitativ a construcţiilor de şcoli, specifică sfârşitului secolului al XIX-lea, nu a avut şi o evoluţie valoric calitativă a programului de învăţământ şi implicit a programului arhitectural (R. Tănăsoiu 1979, p. 34).
Originea învăţământului, care în apus se poate aşeza în primii ani ai evului mediu, la noi – deci şi la Ploieşti – nu poate fi fixată decât în veacul al XVIII-lea. De la jumătatea secolului al XIX-lea , avântul istrucţiunii îşi ia zborul cu o repeziciune uimitoare (M. Sevastos 1935, p. 712).
Se pare că prima şcoală care a funcţionat în Ploieşti datează de la mijlocul secolului al XVIII-lea (1752), era o şcoală particulară, unde preda „dascălul Vasile”, urmat apoi de dascălul Barbu şi care mai funcţiona încă prin 1777, când se transformă în Şcoală Domnească, urmând să funcţioneze pe lângă biserica „Sfântul Gheorghe” (M. Apostol 2004, p.352).
La 22 mai 1818, cărturarul Naum Râmniceanu deschidea o şcoală în Ploieşti; ea va funcţiona cu patru clase, până la răscoala lui Tudor Vladimirescu (vezi Dicţionarul literaturii române 1979, p. 603).
Prin 1823, pe lângă Biserica „Sfântul Pantelimon” funcţiona o altă şcoală particulară, înfiinţată şi condusă de Nicolae Necula (M. Bordeianu, P. Vladcoschi 1979, p. 91) şi în acelaşi an începea să funcţioneze şi şcoala de limbă greacă din mahalaua „Maica Precista”, întemeiată de Ion Antoniu (M. Apostol 2004, p. 352).
În 1824 ia fiinţă pe lângă biserica „Sfântul Gheorghe” din Ploieşti o şcoală particulară cu limba de predare română (M. Bordeianu, P. Vladcoschi 1979, p. 94).
În 1825, la Şcoala Domnească din Ploieşti, Ioan Stoicescu, „dascălul de muzichie”, era grămătic, îi învăţa pe copii să citească şi să scrie româneşte şi pregătea cântăreţi prin cântări bisericeşti.
În primăvara lui 1832, se deschidea la Ploieşti, Şcoala Naţională (publică), având ca profesor pe Gheorghe Mălureanu (M. Apostol 2004, p. 352). În 1834, pe lângă Şcoala Naţională mai funcţionau în oraş şapte şcoli particulare cu limba de predare româna şi două greceşti.
În 1838, pe lângă biserica „Sfinţii Împăraţi”, funcţiona şcoala dascălului Neagu Constantin (era şi cântăreţ la aceeaşi biserică). În catalogul pe luna „ghenarie 1838”, printre elevii care învăţau aici, găsim şi câţiva elevi care îşi aveau domiciliul în Mahalaua „Sfântul Haralambie”: Gheorghe Lazăr, 8 ani, tatăl preot; Ţenea Mihalcea, 14 ani, tatăl muncitor; Stamate Petre, 10 ani, sârb, tatăl cârciumar; Neagu Radu, 16 ani, român, tatăl muncitor; Mihăilă Radu, 15 ani, român, tatăl muncitor; Gatea Hristea, 10 ani, sârb, tatăl cuţitar; Gligore Otea, 10 ani, sârb, tatăl cuţitar.
În 1839, se achiziţiona o clădire, pe strada Ştefan cel Mare, în care a fiinţat apoi Şcoala Domnească - unde a studiat şi scriitorul Ion Luca Caragiale din clasa a doua (M. Chirulescu, P.D. Popescu, G. Stoian 2002, p. 69), şi mai târziu şcoala sportivă (M. Apostol 2004, p. 352).
În 1843 se înfiinţează prima şcoală particulară de fete din Prahova, la Ploieşti, organizată şi condusă de Iosefina Feller (M. Bordeianu,P. Vladcoschi 1979, p. 140).
În noiembrie 1847 ia fiinţă Şcoala Publică de fete din Ploieşti, fiind numit învăţător de „carte românească” C. Viespescu şi profesoara de lucru Mesanya. Şcoala a funcţionat la început în clasele închiriate cu fondurile şcolii naţionale. Din anul 1854, Institutul de fete funcţionează într-un local propriu. Clădirea este ridicată după planul arhitectului M. Kataki, iar cheltuielile sunt achitate din contribuţia ploieştenilor. Este prima construcţie şcolară ridicată în Ploieşti (C. M. Boncu 1976, p. 98).
În ianuarie 1852 existau în Ploieşti 12 şcoli particulare. Dintre acestea opt îşi desfăşurau activitatea pe lângă biserici, celelalte funcţionând în case particulare, situate în Drumul Oilor, Drumul Câmpiei şi Hanul Soare. Dintre acestea numai şase erau autorizate de Eforia Şcolilor: 2 pensioane (pensionul de băieţi al lui Pavel Eliade - unul din ele) şi şcolile elementare la care predau: Munteanu Dumitru, dascălul Marinescu, preotul Nicolae Ioachimescu (de pe lângă biserica Sfântul Vasile) şi Lascu (C.M. Boncu 1976, p. 99-100).
În anul şcolar 1859-1860 funcţionau în Ploieşti 19 şcoli din care trei publice - 2 de fete şi un pension de fete (M. Sevastos 1937, p. 709) şi 16 şcoli particulare. Este de remarcat că şcolile publice continuau a fi mai populate decât cele particulare, deşi din punct de vedere numeric acestea erau în inferioritate (C. M. Boncu 1976, p. 105). Tot pentru anul şcolar 1859-1860 în tabelul cu starea actuală a Instrucţiunii publice din aprilie 1860, găsim menţionată şi o „Şcoală privată de băieţi „Sfinţii Haralambie”, cu clasele I şi II, 73 de elevi, director Dimitrie”.
În octombrie 1864 Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii aproba înfiinţarea gimnaziului de băieţi din Ploieşti, iar director este numit M.I. Georgescu. După primul an şcolar în august 1865 este numit director Ion I. Romanescu. La 5 august 1866 Ministerul aprobă ca „pe viitor această şcoală să poarte numele de gimnaziul Sfântul Petru şi Pavel”. După doi ani de activitate în localul Şcolii primare nr. 1, la 1 septembrie 1866 se inaugurează noul local – în prezent actualul edificiu al Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova (C.M. Boncu 1976, p. 122). Din 1880 gimnaziul devine Liceul „Petru şi Pavel”.
 
 
Pe lângă cele patru şcoli primare, două de băieţi şi două de fete (C.M. Boncu 1976, p. 130), în anul 1865 se înfiinţează o a treia şcoală de băieţi. Din Cartea de Aur înregistrată la Arhivele Statului Ploieşti reiese că „în anul 1865 funcţiona Şcoala Divizionară Numărul 3, care a luat denumirea de Şcoala Primară nr. 3”. Aceasta, la început, a funcţionat în local închiriat, iar după construirea clădirii de pe strada Târgşor (azi strada Mărăşeşti, nr. 58), începând cu 1891 a funcţionat în local propriu (M. Sevastos 1937, p. 612).
În octombrie 1867 „Şcoala Divizionară de băieţi sau Şcoala nr. 3 s-a constatat că s-a deschis la timp şi că funcţionează în regulă cu 46 de elevi mai toţi începători”.
În statistica din 26 martie 1875 a Revizoratului Şcolar din Judeţul Prahova către ministru, referitor la şcolile primare de băieţi de la Ploieşti, se menţionează printre altele că: „Şcoala de băieţi nr. 3 funcţionează regulat cu 50 de elevi în clasa I-a, 23 în clasa a II-a şi 16 în clasa a III-a în local închiriat care nu este destul de încăpător. Progresul constant în clase se poate califica de bun”. La această dată sunt menţionate patru şcoli primare de băieţi.
În anul 1892 erau 6 şcoli primare de băieţi şi 6 şcoli primare de fete, iar la şcoala de băieţi nr. 3, director era I. Ganea.
În recensământul copiilor pentru anul şcolar 1895-1896 găsim menţionat următorul fapt: „Şcoala urbană nr. 3 de băieţi, suburbia Sfântul Haralambie e construită de domnul A. Steriadi şi donat comunei”. Însărcinat cu recensământul copiilor în suburbia Sfântul Haralambie a fost directorul Şcolii primare de băieţi nr. 3, Ion Cruţescu. În acelaşi recensământ mai găsim menţionat faptul că locuitorii din zonă se ocupau cu: comerţul, industria, grădinăria şi profesii libere.
În 25 februarie 1897 oraşul Ploieşti era împărţit în 10 circumscripţii şcolare. Fiecare circumscripţie avea o şcoală de băieţi şi una de fete. Suburbia „Sfântul Haralambie” făcea parte din circumscripţia a III-a cu două şcoli: Şcoala de băieţi nr. 3 (str. Târgşor, azi str. Mărăşeşti) cu 4 clase, cu 4 institutori şi Şcoala de fete nr. 3, cu 4 clase, cu 4 institutori.
În iunie 1895 se începe construirea noului edificiu de pe Bulevard al Liceului „Petru şi Pavel” (Liceul Nou) după planurile arhitectului Th. Dobrescu (M. Sevastos 1937, p. 179). Din aprilie 1898 cursurile liceului „Petru şi Pavel” se mută în localul, de pe Bulevardul Independenţei, în prezenţa regelui Carol I.
La anul 1900 oraşul Ploieşti este un oraş eminamente comercial atât prin poziţia geografică cât şi a diferitelor fabrici ce se află în judeţ şi populaţia lui este în creştere.
Revizoratul Şcolar, în septembrie 1900, trimite Primăriei oraşului Ploieşti un tablou cu toate şcolile primare urbane şi mixte. În acest tablou găsim menţionată şi Şcoala de băieţi nr. 3, cu patru clase, ce se află pe strada Târgşorului, în suburbia „Sfântul Haralambie”, director era Ion Cruţescu.
În anul 1905 erau 9 şcoli de băieţi, 8 de fete şi una mixtă, toate şcoli primare.
În iunie 1916 în oraş funcţionau 9 şcoli de băieţi, 9 şcoli de fete, 3 şcoli mixte şi o grădiniţă, Liceul „Sfântul Petru şi Pavel”, Şcoala Secundară „Despina Doamna”, localul şcolii proiectat de arhitectul I.N. Socolescu în 1883 (T.T. Socolescu 2004, p.196 ), Şcoala de meserii - local proiectat de arhitectul Toma N. Socolescu în 1886 (T.T. Socolescu 2004, p. 188), Şcoala profesională de fete şi Şcoala comercială inferioară.
În timpul ocupaţiei germane (1916-1918), din cauza mobilizării cadrelor didactice, a refugierii unor familii şi a sărăciei generale au funcţionat numai 8 şcoli primare şi Şcoala Secundară „Despina Doamna”, Liceul „Sfântul Petru şi Pavel” şi-a reluat cursurile în localul Şcolii nr. 6 (al său fiind lazaret german) în februarie 1917. Pentru anul 1917-1918 a reluat „Liceul vechi”.
În anul 1926, găsim în Ploieşti 12 şcoli primare de băieţi şi 12 şcoli primare de fete (M. Sevastos 1937, p. 712). În anul şcolar 1936-1937 Comitetul Şcolar se ocupă de următoarele şcoli din Ploieşti: 13 şcoli de băieţi, 14 şcoli de fete, 6 şcoli mixte, 2 şcoli industriale şi 14 grădiniţe (M. Sevastos 1937, p.712).
Bombardamentele aeriene americane din aprilie 1944 au afectat şi unele instituţii şcolare: clădirea Liceului „Despina Doamna” este distrusă; localul Liceului „Sfântul Petru şi Pavel” este lovit în plin, fiind distruse corpul central şi aripa de sud, Liceul „Nicolae Bălcescu” (înfiinţat în 1923) grav afectat, şcolile nr. 1 şi 11 etc.
Din august 1944 instituţiile încep să revină, să-şi repare sediile, câteva şcoli primare vor găsi adăpost în localurile celor vecine. Liceul „Sfântul Petru şi Pavel” în perioada anilor 1945-1948 a funcţionat în localul Şcolii de băieţi nr. 3, iar în perioada 1948-1959 a funcţionat în Palatul Şcoalelor Comerciale (T. Comăniciu 1999, p. 70) clădire care scăpase neatinsă de bombardamente şi care fusese folosită ca lagăr de prizonieri de trupele sovietice.
În august 1948 este adoptată Reforma Învăţământului care dă o puternică lovitură şcolii româneşti, impunându-i modelul sovietic şi căutând să înlăture tradiţiile ei valoroase. Începând cu această dată şcolile primare au devenit elementare (nr. 1-13 de băieţi şi nr. 1-12 de fete).
În şcolile ploieştene au învăţat o serie de personalităţi, care au influenţat generaţiile viitoare, precum: scriitorul I.L. Caragiale, poetul Nichita Stănescu, omul politic şi scriitor Mircea Ionescu-Quintus, arhitectul Toma T. Socolescu şi alţii.
Aruncând o privire asupra felului în care s-a dezvoltat învăţământul în oraşul Ploieşti până la jumătatea secolului XX, mai ales după mijlocul secolului XIX, nu se poate să nu fim impresionaţi de înverşunata stăruinţă a cetăţenilor pentru crearea şi propăşirea şcolii din urbea lor. Deşi din punct de vedere organizatoric-administrativ au existat şi pauze în viaţa învăţământului, se poate vorbi de păstrarea şi dezvoltarea unei experienţe, a unei tradiţii.
 
BIBLIOGRAFIE:
·   Apostol Mihai, (2004) Dicţionar istoric al judeţului Prahova, Editura „Ploieşti – Mileniul III”, Ploieşti.
·   Bordeianu Mihai, Vladcoschi Petru (1979) Învăţământul românesc în date, Junimea, Iaşi.
·   Bordeianu Mihai, Boncu Constantin M. (1976) Şcoala prahoveană – secolele X-XIX, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
·   Comăniciu Traian (1999) Liceul „Mihai Viteazul” Ploieşti, Editura „Premier”, Ploieşti.
·   Chirulescu Marian, Popescu Paul D., Stoian Gabriel (în colaborare cu Apostol Mihai şi Necula Marian) (2002), Personalităţi prahovene. Dicţionar Bio-bliografic, Ploieşti, Editura Premier, Ploieşti .
·   Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei, Bucureşti, 1979.
·   Popescu Paul D. (1985) Ploieşti ghid de oraş, Editura Sport Turism, Bucureşti.
·   Sevastos Mihai (1937) Monografia oraşului Ploieşti, Tiparul „Cartea Românească”, Bucureşti.
·   Socolescu Toma T. (2004), Amintiri, Editura Caligraf Design, Bucureşti.
·   Tănăsoiu Radu (1979) Arhitectura construcţiilor şcolare, Editura Tehnică, Bucureti.
·   Dosar 6700/1837, Arhivele Statului Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii (Document transcris după original, Fond Stoica Teodorescu; copia se află la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova); nr. de inv. 64-30495.
·   Dosar 330/1867, Arhivele Statului Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii; Document transcris după original, Fond Stoica Teodorescu; copia se află la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova); nr. de inv. 64-65093.
·   Dosar 2777/1875, Arhivele Statului Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii; Document transcris după original; copia se află la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova); nr. de inv. 64-65272.
·   Dosar 1890/1891, Arhiva veche a Şcolii primare nr. 1 din Ploieşti; Document transcris după original; copia se află la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova); nr. de inv. 64-65353.
·   Dosar 39/1895, Arhiva Primăriei; Document transcris; copia se află la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova); nr. de inv. 64-65384.
·   Dosar 111/1896, Arhiva Primăriei; Document transcris; copia se află la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova); nr. de inv. 64-65426.
·   Dosar 48/1900, Arhiva Primăriei; Document transcris după original; copia se află la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova); nr. de inv. 64-65497.
·   Dosar 51/1905, Arhiva Primăriei; Document transcris; copia se află la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova); nr. de inv. 64-65516.
·   Eforia Şcoalelor către Institutul Superior, Nr. 1336/26 aprilie 1860 (Document transcris după original – Fond Stoica Teodorescu; copia se află la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova).
 

Muzeograf Monica CÎRSTEA

   

DEDICAŢII AUTOGRAFE PE VOLUME DE CARTE OFERITE POETULUI NICHITA STĂNESCU DE CĂTRE PERSONALITĂŢI LITERARE ŞI CULTURALE ŞI AFLATE ÎN PATRIMONIUL MUZEULUI MEMORIAL „NICHITA STĂNESCU”

Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanşa asupra poeţilor ei.
Ştefan Augustin Doinaş

Nichita a avut mulţi prieteni, a fost iubit de toţi cei care l-au cunoscut ca om şi a fost apreciat de toţi cei care i-au cunoscut creaţia poetică originală şi de o valoare indubitabilă. Doar răsfoind dedicaţiile de pe volumele de carte pe care Nichita le-a primit în dar de la numeroase personalităţi ale culturii noastre este suficient pentru a realiza cât de apreciat şi de îndrăgit a fost poetul, valoarea operei sale fiind recunoscută încă din timpul vieţii sale.
Nume mari ale literaturii şi culturii române apar pe diverse volume aflate în patrimoniul Muzeului Memorial „Nichita Stănescu” din Ploieşti, dăruite cu dedicaţii autografe lui Nichita, dedicaţii pline de culoare şi de substanţă. Dintre aceste mari personalităţi, amintim: scriitorul şi criticul literar Al. I. Ştefănescu; prozatorul directorul de reviste, jurnalistul, romancierul, şi scenaristul Eugen Barbu; membru corespondent al Academiei Române şi el laureat al premiului Herder; poetul, prozatorul, dramaturgul şi publicistul Mihai Beniuc; poeta Doina Uricariu; poetul Traian T. Coşovei; poetul şi dramaturgul Matei Vişniec (cel care susţinea despre sine, atât de încântător şi de realist: „Je suis l’homme qui vit entre deux cultures, deux sensibilités, je suis l’homme qui a ses racines en Roumanie et ses ailes en France” – Sunt omul care trăieşte între două culturi, între două sensibilităţi, care are rădăcinile în România şi aripile în Franţa”; poeta, criticul de artă şi publicista română Magda Cârneci – fiica poetului, publicistului şi traducătorului Radu Cârneci – care a publicat sub pseudonimul Magdalena Ghica; criticul de artă şi scriitorul Petru Romoşan; prozatorul şi publicistul Ştefan Agopian; poetul, eseistul şi jurnalistul Dinu Flămând.
 
 
Vom reda în continuare – cu exactitate şi fără niciun fel de intervenţii – aceste  dedicaţii de mare însemnătate pentru recunoaşterea şi încadrarea corectă a lui Nichita Stănescu în pleiada scriitorilor de excepţională valoare din literatura noastră, dar şi din literatura europeană şi universală.

Lui Nichita Stănescu pentru sborurile lui să-i fie „de toate zilele”. Al. I. Ştefănescu, mai 1961
(Cinstea noastră cea de toate zilele, Fondul literar al Scriitorilor din R.P.R., 1958)

Lui Nichita, poetul meu preferat, cu dragoste, Eugen Barbu”
(Cât în 7 zile, ESPLA, 1960)

„Lui Nichita Stănescu cu dragoste pentru paşii lui fermi pe drumul pietros al poeziei şi cu urări de necontenite succese în urcuş. M. Beniuc, Bucureşti, 9. 6. 61”
(Materia şi visele, editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961)

Pentru Nichita Stănescu vindecările nevindecările cântecul descântecul şi tot ce s-ar afla deplin în această carte dintâi. Doina Uricariu Drogeanu, oct. 1976”
(Vindecările, Editura Cartea Românescă, Bucureşti, 1976)

Maestrului Nichita Stănescu închin acest început cu admiraţie, cu emoţie, cu recunoştinţă pentru aripa sa Dumnezeiască pre care a aşezat-o asupra mea... Cu dragoste, Traian Coşovei, în august 1979”
(Ninsoarea electrică, editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979)

Lui Nichita cu dragoste, Matei Vişniec”
(La noapte va ninge, editura Albatros, Bucureşti, 1980)

Lui Nichita Stănescu, această poezie «din măruntaiele lumii», neruşinată, fără iluzie, dar nu fără dragoste, cu sentimentul unei nesfârşite dragoste şi datorii – întru spirit, marelui său Nesfârşit, Magda Ghica”
(Hipermateria, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980)

Domnului Nichita Stănescu, cu o admiraţie antimetafizică, dialectică, Petre Romoşan, Bucureşti, 1983”
(Rosa Canina, Editura Cartea Românescă, Bucureşti, 1982)

 


Prietenilor mei, Marelui Nichita precum şi delicatei Dora, cu dragoste, Ştefan Agopian, 01.08.1983”
(Tobit, editura Eminescu, Bucureşti, 1983)

Pentru Dora şi Nichita stănescu, nişte veşti dintr-o indecisă bătălie şi îmbrăţişarea lui Dinu Flămând, iunie 1983”
(Stare de asediu, editura Cartea Românescă, 1983)

Victor Kernbach, valoros scriitor de science fiction şi specialist în mitologie (Dicţionarul de mitologie generală), unul dintre puţinii cercetători ai mitologiei româneşti şi universale care au abordat cu îndrăzneală, în perioada regimului comunist, probleme delicate ale existenţei Divinităţii supreme, scria – pe 13 mai 1957 – pe volumul său, Rime (ESPLA, Bucureşti, 1957):
Lui Nichita Stănescu, urarea mea de două ori emoţionată: pentru atenţia lui faţă de grafia mea şi pentru înfăţişarea, sub stilou, a unui exemplar cumpărat din iniţiativa cititorului. Se mai întâmplă! ... Cu sincere şi bune sentimente – Victor Kernbach”

Printre numeroşii poeţi valoroşi cu care Nichita a avut relaţii de amiciţie, se numără şi Violeta Zamfirescu, poetă, autoare de literatură pentru copii, eseistă şi dramaturg de mare talent, născută în anul 1920 la Craiova, absolventă a Facultăţii de Drept din Bucureşti. La câţiva ani de la debutul său, care a avut loc în anul 1951, poeta îi dedica volumul său de versuri Iarba dragostei (ESPLA, Bucureşti, 1957):
Lui Nichita Stănescu, 28 octombrie, Violeta Zamfirescu, deosebită prietenie, deosebită, fiindcă probabil abia începe”.

Tot în anul 1957, un alt poet important al literaturii române, Rusalin Mureşanu, coleg de slovă şi de generaţie, cu numai un an mai tânăr, îi dedică lui Nichita Stănescu volumul său La marginea câmpiei (ESPLA, Bucureşti, 1957) împreună cu aceste câteva cuvinte de recunoaştere a valorii deosebite a poetului „necuvintelor”:
Lui Nichita Stănescu, amic de treabă şi recenzent cu apariţie întârziată. Cu multă prietenie pentru ale sale versuri. Un amic de generaţie, Bucureşti 19 iunie 1957”.

Şi tot acelaşi poet, Rusalin Mureşanu, şi tot în anul 1957, îi scrie lui Nichita, pe pagina de titlu a volumului pentru copii, Niculae clop de paie (editura Tineretului, Bucureşti, 1957) o dedicaţie mult mai spumoasă deşi foarte succintă:
Lui Nichita Stănescu, pentru a lui delectare şi a copiilor săi (cei circa 100) Rusalin Mureşanu, Bucureşti 27 mai 1957”.

Tot unul dintre nenumăraţii săi amici, Sorin Arghir, semnează cuvintele de pe prima pagină a eseului Zaharia Stancu, eseu (ESPLA, Bucureşti, 1957), cuvinte puţine dar pline de aprecieri referitoare atât la literatul, cât şi la omul Nichita:
Lui Nichita Stănescu poet ermetic şi băiat fermecător, o carte despre un poet însoţită de amiciţia lui Sorin Arghir, decembrie 1957”.

Şi el coleg de generaţie şi de talent, poetul Ion Gheorghe, reprezentant de frunte al generaţiei resurecţionale şi a paradoxismului, notează pe pagina de început a „romanului în versuri” Pâine şi sare (ESPLA, Bucureşti, 1957):
Lui Nichita Stănescu «de-al nostru de la Ploieşci», pentru viitoare prietenie şi pentru simpatia noastră deosebită faţă de Eliad. Lui Nichita care stăpâneşte un instrument destul de luat în consideraţie în orchestra poeziei june, a noastră ..., 12 VII 1957. P.S. Lui Nichita soţ al Doinei Ciurea, cu admiraţie”.

Valoarea deosebită a marelui Nichita Stănescu este intuită de toţi oamenii de cultură din epocă, care îşi exprimă, în cuvinte sensibile, sentimentele pentru poetul noii viziuni a sentimentelor”, căutându-i sfaturile, dar şi aprecierea.
Iată dedicaţia Tamarei Pânzaru, care, şi ea, se declară prietena poetului, pe volumul din 1957, intitulat Întâmplări triste (editura Tineretului, Bucureşti), dedicaţie ce face aluzie tocmai la o astfel de solicitare:
Lui Nichita Stănescu, marele poet, care va fi şi mai mare; Sper că după ce-o să vadă opera n-o să mai zică «cartea ta» ci o s-o aprecieze la proporţiile reale. Toată dragostea şi stima prietenească (dacă îmi e permis) Tamara”.

Tinerii poeţi debutanţi simt nevoia să afle judecăţile de valoare ale lui Nichita Stănescu, pe care îl consideră pe drept cuvânt un maestru al poeziei româneşti, de la care aşteaptă o consiliere sinceră şi pertinentă.
Pe subţirele volum de versuri al poetului M. I. Cosma, Geode (Bucureşti, Imprimeriile Româneşti – ABC, 1957) apare această dedicaţie:
Lui Nichita Stănescu, această claviatură de început. Mihail Cosma, 1957”.

Şi aceaşi impresie puternică şi copleşitoare este schiţată şi în dedicaţia tânărului poet moldovean Liviu Ioan Stoiciu, de pe pagina de început a volumului La Fanion (Editura Albatros, Bucureşti, 1980):
Nu are rost să pierdeţi vremea cu citirea cărţii de faţă: cu autograful de aici nu ţin decât să vă las scrisă mărturia (deşi sunt sigur că sunteţi sătul până în gât de aşa ceva...) admiraţiei mele îndatorate faţă de poezia Dvs. (care a făcut, face şi va face ravagii...). Nu îndrăznesc să mă lungesc la vorbă: îmi apăreţi aşa orbitor... Cu dragoste, prea stimate Domnule Mare poet Nichita stănescu, vă rog să îmi permiteţi şi cu speranţa de mai bine în vis... Omagii! Al Dvs., Lis, str. 8 mai nr. 2, bl. B6, ap. 2, 5300, Focşani 3, 5 februarie 1981”.

Felul deschis şi sociabil al lui Nichita cel sortit să ajungă cel mai tânăr clasic al poeziei româneşti contemporane”, care acorda credit şi prietenie tuturor celor care i-o solicitau, îi determina pe aceştia să îl considere prieten şi să i se adreseze cu uşurinţă şi total neprotocolar. Astfel, George dan, îi scrie pe pagina de titlu a volumului Hamalii (ESPLA, 1957):
Poetului şi prietenului Nichita Stănescu, aceste privelişti ale copilăriei mele zbuciumate, dragostea mea, George dan, 1958”.

Din aceeaşi generaţie, mai în vârstă cu doar 5 ani, poetul Vasile Nicolescu, mult mai puţin cunoscut ca scriitor decât Nichita Stănescu, îi dedică volumul Enescu suită lirică (ESPLA, Bucureşti, 1958) care păstrează pe prima pagină două fraze încărcate de respect şi sinceritate:
Poetului Nichita Stănescu această „însumare” a câtorva „harfe răsfirate”. Cu toată admiraţia şi dragostea lui Vasile Nicolescu, 22 mai 1958”.

În aceaşi categorie a celor ce se considerau apropiaţi lui Nichita, apare şi Mihail Pop, cel care notează în octombrie 1958, pe volumul Ultimul minut, (editura Tineretului, Bucureşti, 1958):
Prietenului Nichita Stănescu, în semn de simpatie şi preţuire pentru poezia sa. Mihail Pop, oct. 1958”.

Nu mai puţin importante pentru patrimoniul cultural românesc şi pentru memoria celui mai mare poet neo-modernist al nostru, sunt şi alte dedicaţii aflate în zestrea Muzeului Memorial Nichita Stănescu, cuvinte de o rară frumuseţe, absolut firească şi demnă de talentul autorilor.
Florin Mugur , poet, eseist şi prozator român de etnie evreiască, redactor al editurii Cartea Românească, îi dedica lui Nichita următoarea frază:
Lui Nichita Stănescu, care merită cea mai frumoasă dedicaţie, pe pagina unei cărţi cu mult mai ..., nu pot să-i dedic decât întreaga mea dragoste pentru un nou poet. Florin Mugur” (Casa cu ferestre argintii, editura Tineretului, 1959).

O dedicaţie încriptată, a cărei „cheie” nu ne este la îndemână, un mesaj cu o clară tentă personală, apare pe volumul de versuri 400 de zile în oraşul flăcărilor (editura Tineretului, 1958) al poetului V. Nicorovici:
Poetului Nichita, pentru vestea cea bună. Bucureşti 1.X. 958”.

Sunt notorii pentru toţi iubitorii lui Nichita Stănescu relaţiile de prietenie ale poetului cu egalii săi din Serbia, relaţii care s-au perpetuat peste timp, până în prezent, prietenii din Serbia vizitând locul naşterii lui Nichita în fiecare an, cu prilejul Festivalului Internaţional de poezie „Nichita Stănescu”. Slavco Almăjan poet, romancier, eseist, publicist din Voivodina, absolvent al Facultăţii de Filozofie din Novi Sad, redactor mai întâi la revista Poezia (1969), apoi la revistele Lumina (1976-1981) şi Art Plus (1998), redactor-şef la editura Libertatea (1998-1992), ulterior preşedinte al Societăţii de Limba Română din Voivodina (1990), preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Voivodina (1990) şi preşedinte al Centrului pentru Dialog Deschis „Argos” din Novi Sad (2002), îi dăruieşte, în 1971, volumul său Noaptea de hârtie (editura Libertatea, Panciova, 1971):
Cu cea mai mare dragoste de la un vânt cald, fratele lui Almăjan, 73/X”.

O dedicaţie absolut uimitoare şi originală apare pe volumul de versuri al poetului Tobi Wechslez, cu titlul Eugène Ionesco ou á la recherche du paradis perdu, par Saint Tobi (Gallimard, 1975) dedicaţie care evocă puternica impresie pe care Nichita o făcea asupra altor poeţi, din ţară sau din lume:
Pentru Nichita Stănescu de la Tobi.
La început a fost Nichita.
Deschizând ochii, dânsul a început să viseze.
Din visul său a ieşit un ou albastru.
Oul a fost clocit de lună şi din ou a ieşit Tobi.
Deschizând ochii, Tobi a început să viseze.
Din visul său a ieşit o sferă albastră.
Sfera a fost clocită de soare şi din sferă a ieşit Nichita.
Nichita şi Tobi s-au întâlnit la mijloc de drum, între soare şi lună.
Întâlnindu-se, dânşii s-au îmbrăţişat.
Deschizând ochii, Nichita şi Tobi au început să viseze.
Din visul lor a ieşit o pasăre mare, albastră.
Pasărea i-a acoperit cu aripile ei imense – era atât de albastru şi de bine!
Şi aşa, Tobi şi Nichita au închis ochii şi s-au deşteptat.
Aprilie 1975”

Mariana Marin, poetă aparţinând „generaţiei literare '80”, dedică poetului şi ultimei sale soţii, Dora Tărâţă, volumul Un război de o sută de ani (editura Albatros, Bucureşti, 1981), mesaj care face trimitere la o conjunctură personală şi, din păcate, obscură exegezei poetului:
Pentru Dora şi Nichita, acest război utopic şi inofensiv pentru marele decembrie 1981, Cu dragoste şi prietenie, fostul şoim al pieţii, azi veteran, Madi, 17 decembrie 1987”.

Tot Dorei şi lui Nichita le dedică, tot în anii 80 şi Florentin Palaghia, volumul său Sintagme (editura Litera, Bucureşti, 1981). Nichita Stănescu îşi exprimase încrederea în talentul poetului, prefaţându-i volumul Întoarcerea Cailor.
Pentru Dora şi Nichita un cântec al tinereţii veşnice ... martie 1982”

Poetul Ion Draganoiu, întotdeauna uimitor prin extraordinara lui mobilitate intelectuală, este un prieten cu care Nichita Stănescu a împărţit o vreme aceeaşi cămăruţă din vecinătatea pieţei Kogălniceanu şi care îi lasă pe volumul său Scene de vânătoare (editura Cartea Românescă, 1981) următoarele cuvinte:
Lui Nichita în amintirea unei bătălii cu zăpadă de acum zece ani (câştigată!) şi uitându-le pe cele pierdute ... Ion, septembrie 71”

Ziaristul şi poetul brăilean, Dan Anghelescu, îi dăruieşte lui Nichita volumul de versuri Maşinării de traversare a sufletului toamna (editura Cartea Românească, 1983) împreună cu următoarea dedicaţie:
Poetului Nichita Stănescu căruia-i
Sărut scrisu-n peana sa
Care mi-s bolnav de ea
În de suflet bolnav greu
Că-i muiată-n Dumnezeu.
Dan Anghelescu, iunie 1983”

Frumoasele slove pe care Nichita le-a inspirat acestor personalităţi nu mai necesită nici un comentariu, aşa încât voi încheia modestul studiu tot cu cuvintele unei personalităţi care şi-a dedicat o bună parte din activitate studiului operei stănesciene şi care, la doi ani după dispariţia „poetului necuvintelor”, îl caracteriza astfel:
Între ctitorii unei culturi sînt descoperitori, inventatori şi exploratori. Nichita Stănescu este un inventator, tip artistic la fel de rar ca întemeietorul. Experimentînd asupra lui însuşi, el creează un cu totul alt spaţiu al sentimentelor decît cel îndeobşte cunoscut, spaţiu al aventurii poetice unde limba se naşte din nou recreîndu-şi la rîndu-i vorbitorii.(Alexandru Condeescu).

Muzeograf Carmen GUEF,
coordonator Muzeul Memorial "Nichita Stănescu" Ploieşti

bibliografie
· Nichita Stănescu, Album memorial, Gh. Tomozei, Bucureşti, 1984
· Antologia Ordinea cuvintelor, versuri (1957-1983), Cuvânt înainte



   

MONOXILA DE LA PALANCA – RÂFOV, JUD. PRAHOVA

În vara anului 1998, în urma unei viituri puternice, malul înalt al râului Teleajen, aflat la cca. 500 m sud-vest de satul Palanca, comuna Râfov, jud. Prahova, s-a prăbuşit dezvelind unul dintre capetele unei ambarcaţiuni de tip monoxilă. Locul descoperirii se află la cca. 1 km nord de confluenţa râurilor Prahova şi Teleajen, pe malul vestic, acolo unde albia râului face un meandru pronunţat spre vest-sud-vest. Curentul puternic al apei, lovind în mal, a provocat o cotlonire cu un perete înalt de 6-7 m.
A fost întreprinsă aici o intervenţie de salvare în vederea prelevării piesei în condiţii cât mai apropiate de starea bună de conservare în care se afla. După analiza situaţiei am realizat dificultăţile majore pe care trebuia să le depăşim:
1. Monoxila nu zăcea orizontal, ci era înfiptă cu unul din capete în albia râului, sub un unghi de cca. 35 grade şi, cum s-a putut constata mai târziu, intra cu 1-1,5 m sub nivelul prundului.
2. Malul înalt de 6-7 m ameninţa în orice moment să se dărâme şi, în acest sens, se impuneau măsuri urgente.
3. Orice intervenţie era considerabil îngreunată de curentul puternic al râului, în orice caz, aşa cum se va vedea, mai puternic decât am estimat iniţial.
Prelevarea piesei, aflată într-o stare bună de conservare, impunea săparea de jur împrejurul ei, lucrare imposibil de executat la cca 1 m sub apă. Am încercat amenajarea unui doc uscat prin construirea unui dig din pari, împletitură de nuiele şi saci cu nisip. Ceea ce am reuşit, scoţând apa din interiorul bazinului creat, a fost să constatăm că peste capătul monoxilei se aflau alţi buşteni cu dimensiuni de 0,50-0,60 m diametru şi câţiva metri lungime. La mai puţin de 1/2 oră de la evacuarea apei din interiorul bazinului creat de dig, curentul foarte puternic a săpat la baza acestuia şi apa a început să se infiltreze, anihilând toate eforturile noastre. Am încercat atunci ca, folosind pompe de mare putere, să echilbrăm infiltrarea cu evacuarea apei. A fost numai o rezolvare parţială a problemei, care a permis localizarea şi evacuarea buştenilor aflaţi peste capătul dinspre NV al monoxilei cu ajutorul unor macarale. De săpat în jurul ei însă nu a fost posibil deorece debitul infiltrărilor era mult prea mare şi prea rapid. Soluţia a fost intervenţia unui utilaj greu şenilat care, instalat în albia râului, a săpat la cca 1,5- 2 m distanţă, coborând fundul acesteia cu peste 1,50 m. Piesa a rămas pe un fel de treaptă, după demontarea căreia a fost posibilă prelevarea ei.
În stadiul actual monoxila, făcută dintr-un trunchi de stejar, al cărui diametru iniţial poate fi apreciat la cca 1 m., are lungimea de 10,35 m. şi lăţimi de 0,60 – 0,63 m. în zona centrală şi 0.35-0,45 m. către capete. Grosimea bordului variază între 3,5 - 4 cm. la copastie (ceea ce numesc marinarii opera moartă, partea care iese din apă) şi 9 - 10 cm. în zona fundului. Cele două extremităţi, cioplite în aceiaşi manieră, ceea ce ne lasă să considerăm că piesa nu avea provă şi pupă cioplite în maniere deosebite, au grosimi asemănătoare cu cele ale fundului, probabil în ideea creării unei zone cu rezistenţă sporită, capabilă să preia şocurile provocate de contactele cu corpuri dure.
Înălţimea bordului este de cca. 0,50-0,55 m., iar fundul uşor albiat, mai plat în zona centrală şi rotunjit spre extremităţi. Extremităţile sunt cioplite arcuit prelung, diferenţa de nivel între orizontala fundului şi vârful extremităţii este de 0,70 m.
Se remarcă prezenţa a două orificii în marginea superioară a bordului, plasate la cca. 1,50 m de unul din capete, probabil pentru fixarea vâslei-cârmă. Alt detaliu care trebuie menţionat, dar căruia nu i-am găsit încă o explicaţie, este prezenţa unor cuie-dopuri de lemn, cu diametrul de 1,5- 2,0 cm., în fundul ambarcaţiunii, plasate două câte două, la distanţe variabile; între ele de la 24 la 38 cm., iar cele patru dublete sunt plasate la distanţe variind între 1,25 - 1,50 m. Este sesizabilă o reparaţie la unul din borduri, prin adăugarea unei bucăţi rupte, prinsă cu cuie de lemn. La unul dintre capetele monoxilei, probabil cel de la baza trunchiului, sunt vizibile inelele de creştere ale arborelui.
 
 
Mai ales în interiorul ambarcaţiunii sunt vizibile urmele uneltelor cu care a fost lucrată, probabil barda şi tesla, sub forma unor crestături late de 6-8 cm., care ar putea indica şi dimensiunile tăişului uneltei şi pe cele ale aşchiilor desprinse dintr-o singură lovitură. Ele sunt subţiri şi ferme, ceea ce indică, dacă avem în vedere şi esenţa tare asupra căreia au acţionat, unelte făcute dintr-un metal destul de rezistent, care ţinea bine tăişul. Crestăturile sunt direcţionate în lungul fibrei, fie spre o extremitate, fie spre cealaltă. La exterior aceste urme de cioplire sunt foarte vag vizibile. Probabil că ele au existat, dar frecarea le-a estompat.
Forma ambarcaţiunii, capabilă să preia valul la ambele capete, nu este una nefirească, mai ales dacă avem în vedere câteva observaţii pe care le-am putut face chiar pe malul Teleajenului şi detalii de construcţie:
1. Chiar şi în locul unde a fost descoperită, pe cursul inferior al râului, aproape de confluenţa cu Prahova, curentul apei este foarte puternic şi dacă avem în vedere că ea era făcută să circule în susul şi în josul râului, în amonte era şi mai puternic. Ţinând cont de masa ambarcaţiunii (deplasamentul, în termeni marinăreşti, care este de circa 0,6-0,8 tone, conform formulei de calcul folosită pentru calculul deplasamentului navelor moderne), nu era posibilă deplasarea ei în amonte cu ajutorul vâslelor, mai ales atunci când era încărcată, în condiţiile existenţei unui curent şi mai puternic în vremea în care malurile nefiind despădurite, ca astăzi, albia era mai îngustă. De aceea considerăm că în amonte era dusă la edec, cu ajutorul animalelor de povară.
2. Observaţiile făcute în susul şi în josul râului ne-au indicat o lăţime a albiei care nu depăşeşte astăzi 10-12 m., iar în anumite porţiuni lăţimea scade sub 10 m., acolo unde râul trece prin zone împădurite. Adâncimea apei, chiar în perioade fără precipitaţii, nu scade, pe talveg, sub 1,20 m., dar spre maluri nu depăşeşte 20-30 cm. Dacă avem în vedere pescajul sau opera vie (partea adâncită în apă) a ambarcaţiunii şi lăţimea râului, dificultatea manevrei atunci când era pusă pe latul cursului, în condiţiile unui curent puternic, devine evidentă necesitatea ca monoxila să se poată deplasa în ambele direcţii ( în susul şi în josul râului) fără a fi întoarsă. Construirea ambarcaţiunii în acesată manieră era o necesitate în condiţiile în care albia Teleajenului, care traversa, până în urmă cu numai 2-300 de ani, vestiţii codrii ai Vlăsiei, trebuie să fi fost mai îngustă decăt astăzi şi evident mai adâncă, despăduririle provocând ruperea malurilor, soldată cu lărgirea cursului şi scăderea adâncimii. Pentru această interpretare pledează şi existenţa celor două orificii existente la partea superioară a bordului, sub marginea acestuia, plasate la cca 1,5 m. de capete, în vederea fixării ramei – cârmă, după caz, la un capăt sau la celălalt al ambarcaţiunii.
Existenţa ambarcaţiunilor de tip monoxilă nu este o noutate pentru locuitorii de la nord de Dunăre, chiar dacă ne referim la perioade mult reculate în timp. Autorii antici le amintesc în scrierile lor. Herodot, vorbind despre expediţia lui Darius la nord de Dunăre, la sfârşitul secolului al VI-lea a.Chr., le menţionează ca fiind folosite de geţii nord-dunăreni. Arrian, relatând cele transmise de un martor ocular – Ptolemeu din Lagos - afirmă că marele rege Alexandru a folosit în expediţia sa din anul 335 a. Chr., pentru a-şi trece falanga peste Dunăre, în ţara geţilor, ambarcaţiuni rechiziţionate de la localnici, făcute dintr-un trunchi de copac, aflate în număr mare acolo - μονοξυλα πολοια εκ της χωρας (multe luntrii dintr-un singur lemn, din ţinut), transmiţându-ne astfel şi denumirea tipului de ambarcaţiune - monoxila. Termenul s-a format prin însumarea a două cuvinte greceşti: μονος, η, ο - unul, singur; ξιλοv,o – lemn, şi denumeşte o ambarcaţiune primitivă făcută dintr-un trunchi de copac scobit, în limba română din franţuzescul monoxyle. Ele sunt apoi prezente în multe dintre documentele medievale. Amintim menţiunea cronicarului apusean Walerand de Wawrin care, relatând despre expediţia pe Dunăre întreprinsă de Iancu de Hunedoara şi Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Ţepeş) împotriva turcilor la 1445, vorbeşte despre astfel de ambarcaţiuni scobite într-un singur trunchi de copac, dând detalii care ne sunt familiare dacă avem în vedere exemplarul nostru.
Ambarcaţiuni de tipul monoxilă de mari dimensiuni au fost descoperite în ţara noastră la Berindan- Satu Mare, un exemplar lung de 13,20 m., lat de 0,80 m. la un capăt şi 0,90 m. la celălalt, aflată în malul Someşului, cca. 7 m adâncime; la Crasna, pe valea Crişului sau la Teceu-Sighet, pe malul Tisei.
Fragmente dintr-o monoxilă care poate fi încadrată în categoria celor de mari dimensiuni au fost descoperite şi la Tătărăi- Prahova.
Exemplare de dimensiuni mai reduse sunt semnalate la Cărăşeu- Satu Mare, pe Someş, de 3,5 m.; la Timişoara un exemplar de 4,5 m. lungime, surpris în malul Begăi; la Galu -Valea Bistriţei, un alt exemplar de 4,75 m.
Dacă luntrea monoxilă de mici dimensiuni (3-5 m.), numită şi ciobacă, era folosită pentru pescuit sau trecerea apelor de către un grup restrâns de persoane (3-4), cele de dimensiuni mai mari (cca. 10 m.) şi cu un deplasament apreciabil erau folosite precumpănitor pentru transportul de mărfuri şi persoane pe distanţe mai mari, cu scopuri comercial-economice sau chiar militare.
Având în vedere dimensiunile, cea mai apropiată analogie pentru monoxila de la Palanca-Râfov pare a fi cea descoperită la Berindan-Satu Mare, datată în secolele XIII-XIV şi considerată ca fiind utilizată pentru transportul pe apele Someşului, cu precădere, a sării exploatate la Ocnele Dejului.
Monoxila de la Palanca-Râfov a fost descoperită în malul înalt de 6-7 m. al râului Teleajen, într-o cotlonire accentuată provocată de eroziunea apelor, astfel că nu au putut fi observate arheologic date care să permită încadrarea sa cronologică. Smulsă probabil din locul în care a fost priponită, undeva în amonte, apele au purtat-o până în cotlonul amintut, peste ea surpându-se malul înalt.
Având în vedere analogiile amintite, precum şi faptul că locul descoperirii se află în apropierea confluenţei râurilor Teleajen şi Prahova, nu departe de marele târg al Gherghiţei, localitate a cărei înflorire economică cunoaşte apogeul în secolul XV, avansăm ipoteza că piesa în discuţie poate fi datată în secolele XIV –XV. Scopul pentru care a fost construită a fost acela de a se utiliza calea lesnicioasă de transport oferită de apele râurilor Prahova şi Teleajen, în vederea deplasării spre sau dinspre târgul de la Gherghiţa a membrilor comunităţilor aflate în apropierea malurilor celor două râuri. Cu o astfel de ambarcaţiune, al cărui deplasament (capacitate) era de cca. 0,6 - 0,8 tone, puteau fi transportate mărfuri şi/sau persoane la târgul Gherghiţei, evitându-se căile terestre, nesigure, care treversau codrii Vlăsiei.
 
   

1940 – un an de cumpănă pentru România

Anul 1940 reprezintă o perioadă dureroasă din istoria poporului român, plină de consecințe incalculabile.

În aproape trei luni, România Mare, opera atâtor generații, s-a prăbușit, pierzând prin voința învingătorilor de moment și ca efect al poftelor nesăbuite ale imperialismelor vecine, o treime din teritoriu și din populație, adică aproximativ 100.000 km2 și 7 milioane de locuitori, marea lor majoritate români.

La 26 și 27 iunie 1940, guvernul sovietic a prezentat Bucureștilor două note ultimative pretinzând cedarea imediată a Basarabiei şi Nordului Bucovinei. România, pe deplin izolată în plan internațional, a admis să cedeze. Pactul Ribbentrop-Molotov a declanșat procesul de dezintegrare teritorială a României, încurajând acțiunile revizioniste ale Ungariei și Bulgariei, susținute de Germania, Italia și URSS.

Astfel, la 29 august 1940, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano, miniștrii de externe ai Germaniei și Italiei, au convocat separat pe reprezentanții Bucureștilor și Budapestei la Viena unde le-au impus semnarea unui document (numit în mod oficial „arbitraj”) în virtutea căruia România era silită să transmită Ungariei partea de N-V a Transilvaniei, însumând 43.492 km2 și circa 2,6 milioane de locuitori. În dimineaţa zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea a admis „arbitrajul” cu majoritate de voturi.

Nu a durat mult și, la 7 septembrie 1940, România a cedat Bulgariei Cadrilaterul.

Pe parcursul acestor evenimente în întreaga țară au avut loc ample manifestații împotriva cedării fără luptă a Basarabiei, a Nordului Bucovinei, ținutului Herței, apoi a Nordului Transilvaniei și a Dobrogei de Sud. Ei și-au exprimat hotărârea de a apăra pământul strămoșesc, de a nu se înstrăina nimic din pământul patriei și de a nu lăsa nici un cetățean român să ia drumul robiei.

Dictatul de la Viena a fost condamnat de opinia publică internațională. Agenția Reuter califica acest act ca o „nouă și uriașă înșelăciune nazistă”.

Cunoscutul cotidian New York Herald Tribune scria că: „Nimic nu se poate clădi pe violență după cum nimic nu se poate clădi pe nisip, nici dictaturi și nici dictate”.

Ziarul turc Yeni Sabah şi cel elveţian Gazette de Lausanne au condamnat și ele nedreptățile suferite de poporul român. Lordul Halifax, liderul diplomației britanice, declara că guvernul englez „nu recunoaște nici o cesiune de teritorii făcută sub presiune și în special nu recunoaște arbitrajul de la Viena”.

Pe fondul nemulțumirilor populare, la 4 septembrie 1940, Carol al II-lea decide să îl însărcineze pe generalul Ion Antonescu cu formarea unui nou guvern. În seara aceleiaşi zile, Antonescu i-a cerut regelui să-i ofere puteri depline. După îndelungi ezitări, în dimineaţa următoare, Carol al II-lea semna decretul prin care Ion Antonescu era învestit „cu puteri depline pentru conducerea statului român”. În aceeaşi atmosferă încordată, Antonescu i-a cerut regelui, în seara zilei de 5 septembrie, să abdice. În dimineaţa de 6 septembrie 1940 regele Carol al II-lea abdica în favoarea fiului său, Mihai I.

 

Muzeograf Claudia Gianotti

Şef secţie Muzeul Memorial „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte

   

Pagina 2 din 79