Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
înfiinţat în anul 1955 prin strădania ctitorului muzeelor prahovene, prof. Nicolae Simache, este astăzi o prestigioasă instituţie de cultură, care prin cele 17 secţii muzeale deschise publicului, valorifică expoziţional, ştiinţific şi cultural-educativ, creaţii materiale şi spirituale din patrimoniul prahovean, naţional şi universal.

"Muzeul trebuie sa fie o şcoala de istorie a gustului - şi, mai mult - trebuie sa fie nu numai la dispozitia oricui, dar sa întinda mâna catre oricine, pentru a-l atrage, a-l retine cât poate mai mult."

163 de ani de la Unirea Principatelor Române

„Cât va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I” – MIHAIL KOGĂLNICEANU

 

 Cu ocazia împlinirii a 163 de ani de la Unirea Principatelor Române, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova şi secţiile sale organizează în perioada 20-24 ianuarie 2022, activităţi dedicate acestui eveniment cu o deosebită însemnătate istorică, desfăşurate şi în mediul virtual, pe paginile de facebook ale secţiilor muzeale, pe site-ul muzeului www.histmuseumph.ro şi pe www.instagram.com/muzeul.de.istorie.ploiesti/:

 

 

Luni 24 ianuarie, 2022, începând cu ora 11.30, la sediul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova din Ploieşti, str. Toma Caragiu nr. 10, vor avea loc depuneri de flori la busturile domnitorilor din curtea instituţiei.
Reamintim participanților la eveniment să respecte normele sanitare în vigoare.
 
PROGRAM:
 
20 ianuarie
 
Muzeul Memorial „Constantin şi Ion Stere” Bucov,
   Parcul Constantin Stere Bucov, str. Dacia nr. 13, tel. 0244 344 040
• Lecţie tematică: „Alexandru Ioan Cuza, creatorul României Moderne”
- loc de desfăşurare: Şcoala Gimnazială Măgurele
 
21 ianuarie
 
Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova,
   Ploieşti, str. Toma Caragiu, nr. 10, tel. 0244 522 656
Proiect educativ online: „Cuza şi personalităţile Unirii”
- participă elevi ai Colegiului Naţional „Ion Luca Caragiale” Ploieşti
- coordonator prof. Elena Marin
 
Muzeul „Conacul Bellu” Urlaţi, str. Orzoaia de Sus, nr.12, tel. 0244 271 721
Ora 11.30 – Matineu muzeal: „Unirea Principatelor – de la fapte la istorie”
- prezintă: prof. Robert Stan - Liceul Teoretic „Brâncoveanu Vodă” Urlaţi
 
24 ianuarie
 
Muzeul „Casă de Târgoveţ din secolele al XVIII-lea - al XIX-lea”,
   Ploieşti, str. Democraţiei, nr. 2, tel. 0244 529 439
„Mica Unire a lui Cuza” - online
 
 
Muzeul Memorial „Paul Constantinescu”,
   Ploieşti, str. Nicolae Bălcescu, nr. 15, tel. 0244 522 914
24 Ianuarie -Ziua de aur a veacului. Cântecele Unirii” - online
 
Muzeul Ceasului „Nicolae Simache”,
   Ploieşti, str. Nicolae Simache, nr. 1, tel. 0244 542 861
„Personalităţile Unirii: Theodor Aman” - online
 
Muzeul Memorial „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte
   str. George Enescu, nr. 1-3, tel. 0244 280 861
Evocare: „Contextul european în care s-a realizat Mica Unire de la 1859” - online
 
Muzeul „Casa Domnească” Brebu, Aleea Casa Domnească nr. 3
Evocare: Personalitatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza și reformele României moderne din a doua jumătate a secolului al XIX-leaˮ - online
 
Muzeul „Conacul Pană Filipescu” Filipeştii de Târg, nr.868, tel. 0244 389 480
„Primul pas către România” - online
 
Muzeul „Foişorul Bellu” Urlaţi, str. Orzoaia de Sus, nr.12, tel. 0244 271 721
 24 ianuarie 1859 – Mica Unire și Alexandru Ioan Cuza” - online
 
Muzeul Memorial „Cezar Petrescu” Buşteni,
   str. Tudor Vladimirescu, nr. 1, tel. 0244 321 080
Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Uniteˮ- online

   

Vă invităm la poveşti!

Misiunea de salvare

La şcoală, în una dintre lecturile despre istoria ţării noastre, am aflat despre povestea Măriucăi Zaharia, poveste care m-a întristat dar, în acelaşi timp, m-a emoţionat prin lecţia de curaj a copilei de numai zece ani.
Ȋn acel moment, am simţit că am o misiune: aceea de a mă întoarce în timp ca să încerc să o salvez pe Măriuca de la moarte. Era doar un copil…
Ȋn acea noapte, m-am dus la un vrăjitor ca să-i cer o poţiune magică, să pot călători în trecut, la Mărăşeşti, în satul Răzoare, unde războiul contra nemţilor abia începuse.
Ajuns acolo, am văzut tranşeele românilor şi pe Măriuca Zaharia alături de bunicul ei. Purta o ie frumoasă şi pe cap avea o coroniţă din flori de câmp. Am fost uimit să văd că satul era aproape părăsit. Am văzut cum soldații români îşi pregăteau atacul cu tunuri. Ghiulelele zburau pe cer ca nişte stele căzătoare. Ȋn aer era un miros înecăcios de fum.
Ȋn spatele livezii lui nea Zaharia se înălţa un nuc stufos ce ascundea în ramurile lui un soldat care supraveghea mişcările nemţilor. Nu după mult timp, supraveghetorul a fost lovit şi a murit. Ştiam că se apropie din ce în ce mai mult momentul în care trebuia să o salvez pe Măriuca. Şi mai ştiam că în câteva momente telefonistul va fi şi el rănit.
Deja Măriuca începuse să preia sarcinile observatorului. Se-auzeau tot mai tare și mai aproape împuşcăturile. Măriuca observa foarte bine mişcările trupelor de pe front şi transmitea artileriştilor fiecare pas al nemţilor, ajutându-şi camarazii şi riscându-și viaţa în orice moment.
Era timpul să intervin. I-am spus fetiţei că venisem din viitor şi că, dacă nu se ascunde cât mai repede, va fi ucisă.
Atunci Măriuca mi-a spus că nu va coborî din nuc. Am insistat să vină cu mine, ştiind ce va urma, dar nici n-a vrut să audă. Era hotărâtă să ducă lupta până la capăt, indiferent de ce s-ar fi întâmplat. Mi-am dat seama că dragostea ei pentru ţară este extrem de mare şi că nu pot să schimb istoria, oricât aş vrea.
Am băut restul licorii magice şi m-am întors acasă cu tristeţea că nu am putut să-mi îndeplinesc dorinţa. Eram plin de admiraţie și recunoștință pentru Măriuca.

Săndulescu Alexandru-Matei, Mențiune
Clasa a III-a D, Școala Gimnazială ,,Sfântul Vasile”, Ploiești, județul Prahova

   

18 ianuarie 1879




S-a întâmplat în 18 ianuarie1879: La Teatrul Naţional din Bucureşti are loc premiera comediei "O noapte furtunoasă", de Ion Luca Caragiale. În distribuţie: Grigore Manolescu, Ion Panu, Mihail Mateescu, Anicuţa Popescu, Aristiţa Romanescu." O noapte furtunoasă" este o comedie (în patru tablouri) de Ion Luca Caragiale. A apărut în "Convorbiri literare", 1879, cu o elogioasă prezentare a lui Titu Maiorescu, ajungând și pe scena Operei Române, în 1935, însoțită de muzica lui Paul Constantinescu. În 1943 regizorul Jean Georgescu a făcut un film omonim după această valoroasă piesă de teatru. Adevărata notorietate a lui Caragiale începe cu reprezentarea traducerii, după A. Parodi, a tragediei în versuri "Roma învinsă", la Teatrul Național din București, care avusese cu puțin înainte mare succes la Paris. Drama, în versuri superioare celor originale, fusese remarcată drept excepțională de juriul în care figuraseră Hasdeu, Alecsandri și Maiorescu. Acest succes îl îndeamnă pe Eminescu, de curând redactor la "Timpul", să-l introducă în cenaclul lui Titu Maiorescu, în care se va impune cu autoritate. Confirmându-și promisiunile cu lectura "Nopții furtunoase" la ședința aniversară din 12 noiembrie 1878 la Iași, Titu Maiorescu și prietenii săi au recunoscut în noul dramaturg pe scriitorul mult așteptat, cu subiecte originale, în autentic mediu românesc și în plină actualitate. Pe 18 ianuarie 1879, Teatrul Național din București prezintă în premieră "O noapte furtunoasă", trecută în programul teatrului de Ion Ghica, director general al teatrelor. Premiera a avut mare succes, dar autorul, ieșit pe scenă ca să primească aplauzele furtunoase dezlănțuite chiar după primul act, s-a auzit fluierat și huiduit de grupuri organizate la galerie. Despre ceea ce se întâmplase mărturisește chiar Caragiale:„Se răspândise vestea că piesa lovea în instituția Gărzii Cetățenești. Iar la a doua reprezentație, din 21 februarie, am fost iar fluierat, huiduit și amenințat, de o droaie de patrioți din Garda Civică, cu bătaia în piața Teatrului. Niște tineri ofițeri m-au scăpat de furia lor.” Acesta a fost motivul care a determinat conducerea Teatrului Național să scoată piesa din program. Protestul fusese organizat de un grup de pretinși moraliști, pentru acordarea unei satisfacții micii burghezii „ultragiate” de conținutul piesei. Și cu toate acestea, momentul a marcat începutul gloriei lui Caragiale, toate piesele pe care le-a prezentat mai târziu constituind cele mai mari succese ale teatrului românesc din secolul al XIX-lea. "O noapte furtunoasă" nu se referă atât la îngâmfarea negustorilor parveniți de tipul lui jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea, chiristigiu și căpitan în garda civică, la rigiditatea reprezentanților forței publice de partea celor tari, de felul ipistatului Nae Ipingescu, și la arivismul amploiaților de factura studentului gazetar Rică Venturiano, cât la „onoarea de familist“ a jupânului, compromisă, la lipsa de „rezon” a ipistatului prea încrezător și grăbit să facă uz de autoritate în favoarea amicului său, în fine la limbajul semicult al ziariștilor, adepți ai unor sloganuri sublime pe care le pronunță după ureche, aplicându-le dacă s-ar ivi ocazia, pe dos. Din fraza lui Venturiano: „Nimeni nu trebuie a mânca de la datoriile ce ne impun sfânta Constituțiune... mai ales cei din masa poporului”, cei doi înțeleg prin sufragiu pe omul de sufragerie, deduc că Rică „bate în ciocoi, unde mănâncă sudoarea poporului suveran”. Într-adevăr, Rică pretinde că n-are altă politică decât „suveranitatea poporului”, pentru că „box populis, box dei”, dar deviza lui civică sună: „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!” Piesa, o farsă, se bazează pe un qui pro quo. Jupân Dumitrache ia drept inamic al onoarei sale pe Rică, în vreme ce soția sa, Veta, îl trădează cu Chiriac, calfa și omul său de încredere, iar Rică, aventurierul hilar, o „asaltează” de fapt pe cumnata chiristigiului.
ing. Monica-Violeta BOSTAN
Conservator Muzeul "Ion Luca Caragiale", Ploieşti
   

Vă invităm la poveşti!

Constantin Brâncoveanu, domnitorul înțelept

Era o zi senină de toamnă când am ieșit din mănăstire și starețul Atanasie m-a luat de mână și m-a întrebat dacă am văzut portretul domnitorului de la intrarea din biserică. Nu am știut cine este.
Mi-a fost rușine că nu am știu și acasă i-am întrebat pe bunicii mei cine e acel domnitor. Bunicul mi-a spus că mănăstirea îi poartă numele și mi-a dat o carte din care am aflat ce viață zbuciumată a avut.
Despre Constantin Brâncoveanu am aflat câteva date interesante pentru vremea aceea și pentru noi, cei de azi. A domnit între anii 1688-1714. Perioada în care a domnit Constantin Brâncoveanu s-a caracterizat prin îndelungi lupte pentru supremaţie a Imperiului austriac împotriva Imperiului otoman. Mai târziu se va implica în luptele pentru dominaţie şi Rusia. Brâncoveanu a încercat să păstreze independenţa Munteniei, încercând să evite soarta Transilvaniei, cucerită şi ocupată de austrieci, acţionând împotriva acestora în alianţă cu turcii. Pe de altă parte, a încercat să limiteze influenţa turcilor în Muntenia, aliindu-se cu austriecii. Când a fost cazul s-a aliat cu curuţii (partida antihasburgică transilvăneană) împotriva austriecilor. A căutat sprijinul Rusiei pentru a se menţine în acest joc, dar fără a primi ajutorul aşteptat. Întreaga lui domnie, de peste 25 ani, s-a caracterizat prin jocuri politice şi diplomatice cu cele trei mari puteri care se confruntau în această zonă a Europei. Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi şi clucerul Ianache Văcărescu au fost decapitaţi la 15/26 august 1714 în faţa sultanului Ahmed al III-lea. Trupurile celor ucişi au fost aruncate în mare.
Văduvele celor ucişi şi singurul nepot de fiu al fostului domnitor au fost surghiunite în Asia Mică. După ce am citit, m-am dus la culcare.
Eram în Palatul Mogoșoaia. Domnitorul stătea de vorbă cu spătarul Toma, care a cucerit Brăila, stăpânită de turci. Sultanul s-a mâniat tare și s-a hotărât să-l ucidă. În visul meu în sala palatului construit de domnitor a intrat Mustafa Aga și i-a pus pe umăr o năframă neagră. M-am speriat. Auzeam vocea groasă a turcului, pe care domnitorul îl considera prieten.
Mă aflam apoi într-o altă sală mai mare a palatului din Istanbul. Pe divan stătea însuși sultanul. Din ochii lui ieșeau scântei, din glasul lui, tunete, așa de furios era! I-a cerut lui Constantin Brancoveanu să-i dea țara și să renunțe la credința ortodoxă. Domnitorul român nu s-a speriat de amențările complite ale sultanului că îl va ucide, dar mai întâi îi va ucide pe cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei.
Eu am sărit ca ars. Era 8:00, întârziem la școală. Pe drum îmi repetam ce aveam să-i spun starețului când voi merge în vacanță, în satul bunicilor de lângă Mănăstirea Sâmbăta.

Philip Cezar Pop, Mențiune
Clasa a IV-a, Liceul Teoretic Național, București
   

OMAGIU

Astăzi, 17 ianuarie 2022, în semn de recunoştiinţă şi ca mărturie a ceea ce înseamnă prof. Nicolae Simache pentru cultura românească, în general, şi pentru cea ploieşteană, în special, colectivul Muzeului Ceasului a comemorat 50 de ani de la trecerea în nefiinţă a celui ce a fost numit „părintele muzeografiei prahovene”. Împreună cu Primăria comunei Cosminele, cu Şcoala Gimnazială a comunei şi cu părintele Veselu Vasile, am adus un pios omagiu şi ne-am rugat pentru acest mare profesor de istorie şi părinte aspru  a numeroşilor elevi ce au trecut pragul Liceului „I.L.Caragiale” Ploieşti, pentru acest neobosit cărturar şi muzeograf, ce a lăsat lumii o moştenire nepreţuită. O mărturie scrisă, a ceea ce a însemnat şi înseamnă profesorul Simache pentru noi toţi, este şi articolul din ziarul Flamura Prahovei, din 18 ianuarie 1972, în care apare următorul fragment : „Nicolae Simache nu mai este. Dar ne-a rămas amintirea lui, de exemplu viu al dăruirii sale, miile sale de pagini, tot ceea ce a făcut el bun şi temeinic de-a lungul întregii sale existenţe.”


   

Vă invităm la poveşti!

Întâlnire pe nevăzute
 
Dragă jurnal,
 Am avut cea mai neobișnuită întâlnire din viața mea. Eram în pat și în sfârșit aproape că ațipisem. Oricum, fusese o zi obositoare, dar nu mă așteptam să se întâmple chiar așa ceva. Îmi închisesem ochii…Când...
Aud un sunet ca un tunet. Mă ridic repede și fug către o femeie. O întreb în ce an sunt. Îmi răspunde că suntem în Moldova în anul 1497. În momentul acela, simt că amețesc. Îmi aminteam de la ora de istorie, de Ștefan cel Mare, domnitor în acea perioadă. Am văzut un cal alb cu negru, l-am încălecat și am pornit la galop cu el. Era prima oară când mă simțeam recunoscătoare că știam să călăresc. Nu știam al cui este calul, pur și simplu apăruse din senin ca un semn. Inima mea se oprise. Văzusem un râu în fața ochilor mei. Simțeam de parcă o să mor. Calul se oprise în fața râului. Se auzise iarăși acel sunet ca de tun. Calul se ridică pe două picioare și o zbughi. Căzusem și mă rănisem la picior. Eram speriată, știam că o să mor, DAR, nu voiam sa fiu omorâtă în alt an, nu aici, nu acum. Voiam să trăiesc, dar toate gândurile mi se spulberaseră, când am auzit o voce. Pur și simplu nu mă întorceam, eram prea speriată.
În momentul acela îmi amintisem că eram în Moldova și că Ștefan cel Mare fusese domnitor pentru 47 de ani. Se putea să fie el, dar se putea să fie altcineva. Dintr-o dată își pune mâna pe umărul meu. Ca orice copil de vârsta mea, am țipat. Așa că, am țipat tare. Speram să nu mor, dar nu s-a întâmplat nimic. Chiar dacă nu s-a întâmplat, începusem să alerg. Îmi curgea sânge din rana de la picior și căutam calul. Inima îmi bătea să-mi sară din piept. Am auzit că erau mai mulți oameni după mine. Din fericire am găsit calul, m-am urcat repede și-am fugit. Logic, după puțin timp am căzut de pe cal. Mă simțeam ciudat, de parcă eram înconjurată. Cred că înnebuneam, prima oară iau un cal și fug de un om care nu-l știu și mă simt înconjurată de alți câțiva. Din păcate, chiar eram înconjurată. Auzeam șoapte de bărbați. Total înnebunisem, eram sigură! Bărbații ies la lumină, dar dintr-o dată un cuțit trece fix pe lângă obrazul meu. Bărbații călăresc, îmi iau și mie calul de căpăstru. Când mă uit la omul care-mi ține calul, văd că avea haine de conducător, de voievod, era chiar Ștefan cel Mare în persoană, leșin!
Când mă trezesc, îl văd pe Ștefan cel Mare vorbind cu un sătean despre adopție. În a doua clipă, sunt în picioare, fugind iarăși, de Ștefan cel Mare. Când alergam nu eram sigură dacă oamenii se uitau fiindcă purtăm pantaloni sau de ce îmi curgea SÂNGE DIN OBRAZ!!! Cred că erau obișnuiți să vadă sânge, dar o fată în PANTALONI era inacceptabil, la spânzuratoare cu ea! Din fericire, nu s-a întamplat așa, deci încă nu am murit. Încă!
Mă oprisem la un copac să mai respir, de ce nu? Am început să mai merg și am găsit o bâtă! Acum, mă putem apăra de… ființele periculoase. Din nefericire mi se oprește inima iarăși deoarece îl aud pe Ștefan cel Mare strigând:
-Ea este!
Stau câteva clipe pe gânduri, și îmi arunc bâta spre capul unui sătean. Problema nu este că am aruncat-o pe un sătean, poate nevinovat, care totuși mă urmărea, adevăratul dezastru era că nu puteam să mă apăr de animalele și oameni care probabil, foarte posibil în mintea mea, voiau să mă omoare. Puteam să mor și să nu îmi mai văd prietenii niciodată și calul meu drag de la Plaiul Foii. Trebuia să mă întorc cu orice preț. Am început iar să alerg și m-am adăpostit într-o pădurice. De aici parcă nu reușeau să mă vadă. Muream de foame, așa că nu știam ce să fac, să fug în continuare sau să mănânc ceva. Logic, că am ales mâncarea. Dacă mi-e foame, trebuie să mănânc. Am găsit niște fructe de pădure, erau minunate, cele mai bune.
După ce am mâncat, m-am ascuns fiindcă de când sunt mică, am învățat că nu trebuie să alergi cu mâncare în stomac, așa că am stat cu spatele sprijinită de un copac și am așteptat să îmi treacă senzația de moleșeală. Era „foooarte amuzant”, sunt ironică, voiam acasă, în timpurile mele, cu prietenii mei. Dar, dintr-o dată mi-a venit o idee, puteam să fac magie! Citisem într-o carte că e nevoie de niște petale anumite.
Eu doar începusem să culeg niște petale de floare când, simt iarăși o mână care se pune pe umărul meu. M-am întors, fiindcă nu-mi mai păsa, nici dacă era Ștefan cel Mare, eram prea obosită de toată experiența. Voiam doar să mă întorc acasă. Chiar ceream atât de mult? Nu, așa că m-am întors spre persoana care îmi atinse umărul.
Era un soldat de acestă dată și nu m-am mai opus. Eram prea obosită. Am fost dusă într-o sală mare, friguroasă.
M-au așezat la o masă la care stăteau atât Ștefan cel Mare, cât și alte căpetenii, zic aceasta, luându-mă după felul în care erau îmbrăcați. Stăteam așezată, de data asta legată și pentru a doua oară am auzit cuvântul ADOPȚIE. Tehnic nu voiam să fiu adoptată de un străin, dar îl aud pe Ștefan cum strigă niște nume. Apoi îmi amintesc că acesta avea niște copii pe nume: Petru Rareș; Elena Voloșanca; Bogdan; Alexandru; Vlad. M-au dezlegat. Ștefan cel Mare, cel de care fugisem atât și care mă înfricoșase atât, voia de fapt să mă salveze, să mă adopte. Până la urmă eram doar un copil într-o lume a anilor 1497, o lume în care nu era ușor de trăit, mai ales dacă erai o fetiță de 10 ani. Mă simțeam ciudat, știam că fusese un mare domnitor și conducător de țară. Acum toată fuga mea părea inutilă.
M-a trimis cu copiii lui în camera lor, în camera fetelor. Eram uluită de ce mi se întâmpla. Toți îmi spuneau cât de norocoasă sunt și ce șansă imensă am!
Dar cu lacrimi în ochi am povestit copiilor tot ce mi se întâmplase și că, deși eram onorată de decizia părintelui lor, eu voiam acasă la ai mei.
Mi-au zis să fug pe geam, mi-au arătat și cum, mai adoptau și ei calea aceasta când voiau să iasă în secret la joacă. Așa am făcut. Copiii mi-au făcut cu mâna, în semn de la revedere, și-am fugit. Mă întrebam de ce m-au lăsat să fug din castel. Eram foarte confuză. Din păcate, în fuga mea, m-am izbit într-un soldat care nu părea prea fericit. Mă întrebase unde fugeam. Tot ce-mi pot aminti este că era înalt și posomorât. L-aș fi putut întreba dacă mă poate ajuta, dar îmi era frică să nu mă rănească. Totuși, mi-am încercat norocul, și l-am întrebat:
-Bună seara, sunt din viitor și mă întrebam dacă mă puteți ajuta să mă întorc acasă.
Spre surprinderea mea, acesta nu a fost uimit de cererea mea, mi-a zis să mă duc pe o uliță principală și să intru în casa albastră cu nr. 56. Am făcut ce mi-a zis el.
Când am ajuns în fața casei am intrat în ea în mare grabă, ușa era complet deschisă. Am văzut-o pe mama, eram foarte fericită și surprinsă în același timp. Ea m-a întrebat:
-Te-ai distrat cu prietenele tale?
Dar când mă uit în spatele mamei, văd unele dintre prietenele mele, dar și pe fiica lui Ștefan cel Mare zâmbind la mine de parcă m-ar întreba ,,Ți-a plăcut?”. Sper că nu a fost doar un vis, SAU CĂ NU AM MURIT!
Oricum, sper că voi mai avea experiențe inedite și inexplicabile ca să le pot scrie în jurnal.
 
Popa Ema, Mențiune
Clasa a IV-a, Liceul Teoretic Național, București

   

ZIUA CULTURII NAŢIONALE

12 ianuarie 2022
♦ Muzeul „Casă de Târgoveţ din secolele al XVIII-lea - al -XIX-lea”,
Ploieşti, str. Democraţiei, nr. 2, tel. 0244 529 439
Ora 10.30 - Matineu muzeal: „Dor de Eminescu” - online
- participă elevi ai Şcolii Gimnaziale „George Coşbuc” Ploieşti
- prof. coordonator: Diana Istrate

14 ianuarie 2022
♦ Muzeul Memorial „Constantin şi Ion Stere” Bucov,
Parcul Constantin Stere Bucov, str. Dacia nr. 13, tel. 0244 344 040
Ora 10.30 - Recital de poezie: „Dor de Eminescu”
- participă elevi şi cadre didactice de la Şcoala Gimnazială "Constantin Stere" Bucov

♦ Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova,
Ploieşti, str. Toma Caragiu, nr. 10, tel. 0244 522 656
Ora 11.00 - Micro-expoziție temporară:
„In Honorem prof. Nicolae Simache (1905 - 1972)”
 
♦ Muzeul „Ion Luca Caragiale”,
Ploieşti, str. Kutuzov, nr. 1, tel. 0244 525 394
• „Caragiale şi Eminescu” - online
 
♦ Muzeul Memorial „Paul Constantinescu”,
Ploieşti, str. Nicolae Bălcescu, nr. 15, tel. 0244 522 914
• Paul Constantinescu - ciclul „Patru madrigale” pe versuri de Mihai Eminescu - online
 
♦ Muzeul „Casa Domnească” Brebu
• Matineu muzeal: „Mihai Eminescu în amintirile contemporanilor săi”
- participă elevi ai Şcolii Gimnaziale „Matei Basarab” Brebu
 
15 ianuarie 2022
♦ Muzeul Ceasului „Nicolae Simache”,
Ploieşti, str. Nicolae Simache, nr. 1, tel. 0244 542 861
• Evocare: „Nicolae Simache - exemplu de dăruire şi abnegaţie în domeniul culturii” - online
 
♦ Muzeul Memorial „Nichita Stănescu”,
Ploieşti, str. Nichita Stănescu, nr. 1, tel. 0344 100 768
• Moment liric: „Dialog cu oda în metru antic” - online
- recital de versuri dedicate poetului Mihai Eminescu susţinut de prof. Nelu Stan
 
♦ Muzeul Memorial „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte
str. George Enescu, nr. 1-3, tel. 0244 280 861
• Ora 11.00 – Expoziţie temporară: „Perfecţiune şi diversitate în opera lui Nicolae Iorga”
 
♦ Muzeul „Conacul Bellu” Urlaţi, str. Orzoaia de Sus, nr.12, tel. 0244 271 721
• Ora 11.30 – Medalion omagial: „Un luceafăr răsărit în liniştea uitării - Eminescu”
- prezintă: prof. Iuliana Stan şi prof. Natalia Dimulescu - Liceul Teoretic „Brâncoveanu Vodă” Urlaţi
 
♦ Muzeul „Conacul Pană Filipescu” Filipeştii de Târg, nr.868, tel. 0244 389 480
• Evocare: „Gheorghe Grigore Cantacuzino, Nababul” - online
 
♦ Muzeul „Crama 1777” Valea Călugărească, str. Valea Largă, nr.139A, tel. 0244 235 470
• „Din ipostazele vinului în cultura tradiţională românească” - online
 
♦ Muzeul „Foişorul Bellu” Urlaţi, str. Orzoaia de Sus, nr.12, tel. 0244 271 721
• „Cultura României – origini şi însemnătate” - online
 
♦ Muzeul Memorial „Cezar Petrescu” Buşteni,
str. Tudor Vladimirescu, nr.1, tel. 0244 321 080
• „Mihai Eminescu - Luceafărul poeziei româneşti” - online
 
Participarea la evenimentele desfăşurate cu public va fi permisă cu respectarea normelor sanitare intrate în vigoare la data de 8 ianuarie 2022.
   

Vă invităm la poveşti!

ÎNTÂLNIREA MEA CU VLAD ŢEPEŞ ŞI TURCII

Ce urmează să vă povestesc, s-a întâmplat acum câteva luni, în timpul vacanţei de vară, când împreună cu fratele meu, Luca şi părinţii mei am făcut o excursie prin ţară, pentru a vedea diferite locuri şi monumente istorice, cu atât mai mult că urma să trec clasa a 4-a și urma să învăţ primele noţiuni despre istorie.
După mai multe plimbări pe la diferite obiective istorice, am ajuns să vizităm şi cetatea de la Târgovişte unde se află vestitul Turn al Chindiei. Aici am avut parte de explicaţiile foarte amănunţite ale unui ghid, dar mie nu îmi era gândul la acestea şi doar speram să ne lase să urcăm, măcar până la primul etaj, dacă nu, chiar sus în turn să putem vedea cum arată Țara Românească văzută din vechea ei capitală.
După ce am alergat printre acele ziduri prăbuşite cu Luca, mami sau tati, ne-au spus că se numesc ruine şi am primit atunci prima lecţie de istorie. Într-un târziu a trebuit să plecăm şi să mergem în locul unde trebuia să înnoptăm.
Cred că adormisem nu pot spune cu exactitate cât timp, când la un moment dat, am avut impresia că în camera noastră se mai afla cineva. După câteva clipe am auzit foarte clar semnalul bine cunoscut: Pst! Pst! Pst! – Ștefaaaan! Era frăţiorul meu, Luca care prin acest semnal îmi atrăgea atenţia, când noi puneam ceva la cale, fără să ştie mami şi tati. M-am trezit năuc de somn şi la lumina slabă din cameră, privirea mi-a căzut asupra unui pliant, pe care mă uitasem înainte să adorm, unde se afla chipul lui Vlad Ţepeş şi în acel moment aveam impresia că ochii lui mă priveau chiar în acel moment. Deodată, totul se întunecă mai ceva ca într-o peşteră şi simţeam un curent de aer proaspăt şi rece. Abia ce mă întrebam, de unde acel aer rece, gândindu-mă că este fereastra deschisă, când am deschis ochii m-am văzut în mijlocul unei păduri, doar cu Luca.
Nu ştiam dacă să îmi fie frică sau să-l încurajez pe fratele meu mai mic, când deodată tufişurile de lângă noi începuseră să se mişte şi o mulţime de umbre începuseră să se furişeze pe lângă copaci.
Turcii!, gândi eu, mai ales că în memorie îmi rămăsese imagini cu luptători turci care purtau căciuli ciudate. Da! „Turbane” îmi spusese tati că se numesc şi ca la o comandă l-am tras pe Luca de mână şi ne-am urcat în copacul sub care stătusem speriaţi.
Dar parcă ceva nu se potrivea, turcii ăştia vorbeau o limbă pe care o înţelegeam şi nicidecum limba pe care o auzisem pe când fusesem într-o excursie în Turcia. Deodată l-am văzut pe Vlad Ţepeş îmbrăcat şi el turceşte în timp ce îşi conducea oștenii spre o tabără de corturi pe care abia o observasem şi care se afla în apropierea copacului în care eram urcaţi.
Deodată, Vlad Ţepeş a coborât de pe cal, ca la o comandă oștenii sau strâns în jurul său şi şoptit le-a spus că de acum vor vorbi numai turceşte şi a poruncit unor soldaţi foarte puternici să facă o spărtură în lanţul străjilor, adică cum să spargă un lanţ, că doar nu este sticlă, am gândit eu! Oștenii au scos nişte cuţite mari şi s-au îndreptat fără nici un zgomot spre nişte soldaţi adormiţi, sprijiniţi în suliţe şi deodată am înţeles ce înseamnă să faci o spărtură în lanţul străjilor.
Prin „spărtură” soldaţii lui Vlad Ţepeş au început să intre în tabăra turcească şi să se împrăştie printre corturi.
Pe Vlad Ţepeş l-am văzut îndreptându-se cu sabia aceea încovoiată în mână, spre cel mai mare cort care se afla în mijlocul taberei.
La un moment dat, Luca a văzut că sub copacul nostru se afla un oştean mai bătrân care privea cu atenţie tabăra duşmană şi care a făcut de două ori ca o bufniţă. Imediat în tabăra turcă s-a petrecut ceva de nedescris, au izbucnit flăcări, oameni ţipând de durere, cai care alergau încoace şi încolo. Turcii au ieşit din corturi doar în cămăşi, dar cu armele în mâini fără să știe cine îi atacă căci asupra lor se năpusteau răcnind şi strigând comenzi în turcă alţii „turci”.
Deodată mă trecu un fior, întâmplările acestea le ştiam, citisem despre celebrul „Atac de noapte” al lui Vlad Ţepeş asupra armatei otomane conduse de Mahomed al II- lea, zis şi Cuceritorul, care cu câţiva ani în urmă cucerise Constantinopolul. Mahomed al II–lea pătrunsese în Ţara Românească cu o mare armată cu gândul să îl înlăture din domnie pe Vlad Ţepeş, doar că acum lupta se desfăşura în faţa ochilor noştri.
Prin frunzişul copacului, am văzut o rază de lumină – „se face ziuă” a şoptit Luca! Se aude un ţipăt puternic de bufniţă din tabăra turcă, încep să se retragă în grupuri mici de soldaţi, ultimul care iese este Vlad Ţepeş, dar turcii continuă să se bată între ei încă o perioadă de timp.
Se aşterne o linişte şi o ceață stranie. Adorm cu fratele meu Luca în braţe pe aceea ramură groasă a copacului unde eram urcaţi.
Este lumină de acum afară, acum mami mă trezeşte şi ne pune să facem bagajele.
Când mă dau jos din pat, văd că am agăţate de pijama frunze şi scaieţi, mă uit la fratele meu care îmi zâmbeşte complice şi îmi arată un mănunchi de frunze pe care le scoate de sub pernă.
Ce întâmplări ciudate la miez de noapte, gândesc eu, dar apoi mă bucur că urmează să pornim spre ruinele de la Sarmisegetuza şi cine ştie...!

Dumitru Ștefan Andrei Cristian, Mențiune
Clasa a IV-a, Școala Primară „Angels”, Păuleşti, județul Prahova
   

EXPOZIŢE TEMPORARĂ

Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova vă invită vineri, 14 ianuarie 2022, ora 11.00, la sediul său din Ploieşti, str. Toma Caragiu nr. 10, să participați la vernisajul expoziției „In Honorem NICOLAE SIMACHE (1905 – 1972)”.
Expoziţia omagială, organizată la 50 de ani de la dispariţia istoricului, profesorului emerit, părintelui muzeografiei prahovene, reunește o serie de documente, publicaţii și fotografii originale.


   

Vă invităm la poveşti!

Noaptea vitejilor

Anul trecut, împreună cu familia mea, am mers la Cetatea Poenari. Citisem despre isprăvile lui Vlad Țepeș în povestirile istorice scrise de Dumitru Almaș, așa că am primit cu bucurie vestea acestei excursii. Puteam să văd locurile descrise în cărți.
În timp ce urcam spre cetate, am zărit lângă al doilea panou de informare cu privire la numărul de scări parcurse, ceva care strălucea. M-am aplecat să văd ce era și am descoperit un inel cu o piatră roșie. M-am întrebat dacă era posibil să fi fost rubin, dar nu am zăbovit prea mult asupra acestui gând. Inelul părea foarte vechi și era plin de țărână, așa că l-am pus în buzunar și mi-am continuat drumul. Cetatea semeață m-a impresionat. Mi-a plăcut că ghidul ne-a povestit cu amănunte multe întâmplări petrecute între zidurile și în împrejurimile cetății, iar în timp ce vorbea, parcă aș fi fost martor la toate scenele.
Ajunși acasă, mi-am amintit de inel și l-am curățat. Apoi, după ce s-a zvântat, l-am pus pe deget. Când am atins piatra strălucitoare, s-a întâmplat ceva neașteptat: a început să bată vântul, un vânt care aducea cu sine timpuri de mult apuse. Apoi s-a auzit o voce tunătoare:
- Copile, alege o întâmplare vitejească ce a schimbat destinul țarii tale.
- Cine a vorbit? am întrebat cu teamă.
- Eu, Inelul Trecutului! Ai atins rubinul meu. De mult așteptam pe cineva dornic să călătorească printre vremuri.
- Ooo, sigur că mi-ar plăcea! Dar unde vrei să mă duci?
- Oriunde dorești tu, în istoria nației tale.
- Dar părinții mei, sora mea, bunicii, ce se va întâmpla cu ei? Nu se vor speria dacă eu lipsesc?
- Nu, fii fără grijă! Datorită puterilor mele, timpul s-a oprit în lumea ta.
- Atunci să nu mai așteptăm! am zis plin de entuziasm și numaidecât am auzit inelul grăind din nou.
- Prin fața ochilor tăi trec nenumărate imagini desprinse din vieți de domnitori și de domnițe. Alege una și vei fi acolo!
Degetul meu se opri pe o imagine cu o noapte întunecată, o noapte de pomină! Și numaidecât m-am regăsit în chipul căpitanului Ion.
Era noapte. Făcliile ardeau în sala cea mare, iar pe tron era el, domnitorul aspru pe care îl știam din cărți. Era Vlad Țepeș în carne și oase.
El a grăit cu voce puternică:
- Românii mei, turcii vor iarăși să ne cotropească țara! Nu am vrut să-i dăm copiii țării tribut, iar acum sultanul Mahomed vine asupra noastră. Armatele lui sunt numeroase ca frunza și ca iarba. Dar nu vom fugi ca iepurii în fața lupului. Vom lupta pentru libertatea noastră! Căpitane Ion!
- Da, Măria ta! am răspuns eu.
- Strânge armata cea mare! Fiecare obște să dea voinicii săi, căci vom lupta pentru glia strămoșească!
Am încălecat îndată pe Negru, calul meu cel fără de seamăn, și am mers din sat în sat, din târg în târg ridicându-i pe toți sub steagul de luptă al domnitorului.
- Veniți cu toții lângă Vodă! Să scăpăm țara de năvălitorii cei lacomi!
Armata țării se mărea. Voinicii și-au lăsat ogoarele și oile, și-au luat săbiile, au încălecat pe cai și au venit în urma mea la locul hotărât de domnitor.
- Bravo, căpitane! Ai adus voinici tot unul și unul! a zis Vodă. Dar să știi că turcii sunt mulți încât nu mai încap la numărătoare.
- Și ce facem, Măria ta? Să fugim din fața lor?
- Nu, căpitane, am ticluit un plan. Doar știi că eu am trăit de copil printre turci, căci tatăl meu a fost silit să mă trimită acolo. Am învățat toate rânduielile oastei lor. Iată cum vom face: alege două sute de viteji, cei mai voinici dintre voinici. Îi vom îmbrăca în hainele pe care le-am luat de la cetele de turci pe care i-am prins la jaf. Vom aștepta să se lase întunericul peste tabăra lor. Apoi, cei care știm turcește, vom amuți străjile. Vom intra în tabăra lor și îi vom lovi unde nu se așteaptă. Vom da foc corturilor, iar apoi îi vom lăsa să se omoare unii pe ceilalți. Ai înțeles?
- Da, Măria ta!
În dimineața următoare, ceata voinicilor lui Vodă a pornit la drum. Au lăsat caii la loc ferit și spre seară au ajuns aproape de tabăra turcilor. Domnul le-a poruncit să se ascundă și să aștepte.
După ce a trecut de miezul nopții, Vodă a grăit în șoaptă:
- Căpitane Ion!
- Aici sunt, Măria ta!
- Acum e timpul!
Vlad-Vodă știa turcește. A ademenit străjile turce, pe care împreună cu câțiva voinici le-am biruit fără zgomot.
- Acum să atacăm! zise Vodă îndârjit.
La semnul domnitorului, ceata de voinici români, îmbrăcați ca niște soldați turci, a intrat fără zgomot în tabăra turcească, ca lupii între oi. I-au lovit cu tărie pe turcii care erau pe jumătate adormiți și de-abia se mișcau. Apoi au dat foc corturilor.
Împreună cu Vlad-Vodă am ajuns până la cortul sultanului. Dar acesta nu a fost de găsit.
Parcă intrase în pământ. După ce am dat foc și acelui cort, domnul mi-a spus:
- Acum … retragerea!
Am încordat arcul și am dat semnalul de retragere: o săgeată arzând a zburat către înaltul cerului întunecat.
Împreună cu Vodă și ceilalți oșteni am ieșit din focul luptei. În spate se vedeau corturile ce ardeau și se auzeau urletele de groază ale turcilor care, buimăciți de somn și speriați, se tăiau cu săbiile unii pe alții, crezând că se apără de ceata de români.
Călăream în urma lui Vodă și când întorceam capul, vedeam în depărtare luminile focurilor ce ardeau roșiatic în tabăra turcilor.
Chiar atunci m-am trezit, privind către Inelului Trecutului care strălucea și el roșiatic.
Nu se mai vedea mantia de pe spatele lui Vodă, iar eu nu mai eram căpitanul Ion.
- Bine! am auzit vocea tunătoare a inelului. Copile, spune-mi acum ce ai învățat din ceea ce ai văzut!
- Eu am învățat că: „Buturuga mică răstoarnă carul mare.” dacă ești înțelept și neînfricat.
- Bravo, copile! Acum poți merge acasă.
Într-o clipită eram în patul meu și mă întrebam dacă am visat sau am trăit cu adevărat acea întâmplare. Inelul era însă tot pe degetul meu. L-am pus cu grijă în cufărul meu secret, iar atunci când îmi voi mai dori o aventură, îl voi pune din nou pe deget. Așa că am să vă povestesc cu altă ocazie întâmplările de seamă prin care acest inel mă va purta.

Nițu Andrei Teodor, Premiul special al juriului
Clasa a III-a D, Școala Gimnazială ,,Sfântul Vasile”, Ploiești, județul Prahova
   

Pagina 2 din 105