Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
înfiinţat în anul 1955 prin strădania ctitorului muzeelor prahovene, prof. Nicolae Simache, este astăzi o prestigioasă instituţie de cultură, care prin cele 17 secţii muzeale deschise publicului, valorifică expoziţional, ştiinţific şi cultural-educativ, creaţii materiale şi spirituale din patrimoniul prahovean, naţional şi universal.

"Muzeul trebuie sa fie o şcoala de istorie a gustului - şi, mai mult - trebuie sa fie nu numai la dispozitia oricui, dar sa întinda mâna catre oricine, pentru a-l atrage, a-l retine cât poate mai mult."

SCURT ISTORIC AL BRESLEI TABACILOR DIN PLOIEŞTI

Tăbăcăriile moderne din Ploieşti erau situate în partea de est a oraşului, pe strada Carpenului nr. 4, nu departe de actualul stadion ,,Ilie Oană” (fost „Petrolul”). În această zonă s-au aşezat tăbăcarii încă de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului al XIX-lea.
Conform cutumelor vremii şi cerinţelor legate de practicarea meseriei, tăbăcăriile trebuiau să fie aşezate lângă o apă curgătoare (în cazul nostru pârâul Dâmbu) şi la marginea oraşului, deoarece practicarea acestui meşteşug producea mirosuri greu de suportat, mai ales în anotimpul călduros. Porniţi, în marea lor majoritate, de la sate, meseriaşii au ocupat treptat, alături de neguţători, un loc important în comunitatea ploieşteană. Ei au intrat în legătură cu producătorii de la care şi-au procurat materiile prime şi le-au transformat în mărfuri fabricate. Înmulţindu-se, meseriaşii s-au organizat şi ei în bresle, după felul meseriei ce o exercitau.
În Transilvania, breslele se întâlnesc încă din secolul al XIV-lea, iar în Ţara Românească şi Moldova ele apar abia în secolul al XVII-lea. Delimitarea exactă între diferitele ocupaţii meşteşugăreşti sau negustoreşti în Ţara Românească s-a făcut în cursul secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea.
În secolul al XVIII-lea, în Ţara Românească, breasla devenise o instituţie orăşenească care, în mod autonom, organiza şi reglementa producţia mărfurilor şi organiza desfacerea acestora în cadrul pieţei interne.
În epoca regulamentară, ca şi în cele anterioare, conducerea breslei era încredinţată unor organe alese din rândul breslaşilor: starostele, care era ajutat în conducere de către epitropi. Alegerea lor se făcea pentru o perioadă de doi ani. Starostele era ales întotdeauna dintre meseriaşii mai bătrâni, cu autoritate profesională.
Îndatoririle şi drepturile breslelor şi breslaşilor erau stipulate în hrisoave speciale, emise de către domnie. Un astfel de hrisov a primit şi breasla tabacilor din Ploieşti, în luna ianuarie 1826, din partea lui Ioan Grigorie Dimitrie Ghica Voievod.
…. am întocmit şi orânduiala breslii lor ce au avut, precum sunt şi alte bresle ca să păzească dreptatea şi între ei la treaba meşteşugului lor:
1. Breasla să aibă un proistos care se numeşte vătaf, pe care vătaf să-l aleagă breasla, apoi vătaful iarăşi cu breasla împreună să aleagă patru ipitropi din ei, care să vor socoti mai vrednici şi cu frica lui Dumnezeu, care şi împreună cu vătaful să caute pricinile ce vor avea tabacii cu tabacii pentru de meşteşugului lor, … şi pentru altele orice pricini dă ale meşteşugului lor să-i judece şi să-i îndrepteze şi celui vinovat să-i facă dojană, îndatorându-l a da şi la cutie … după măsura învinovăţirii.
2. Să ţie breasla cutie cum ţin toate breslele …. şi să puie pe săptămână meşterii doi lei, sau cât îi va lăsa inima, iar calfa să puie câte o para.
3. Breasla să ţie condică de toţi meşterii unde sa fie scrişi şi călfile …
4. Cutia breslii să pecetluiască dă vătaf şi dă acei patru ipitropi şi să fie supt îngrijirea vătafului … din care cutie să cheltuiască la lucruri sufleteşti, a ajuta pe cei săraci, bolnavi …. a face poduri, a astupa noroaie şi altele asemenea.
… hrisovul breslii i altor sineturi, să fie în păstrarea vătafului, să ţie vătaful şi în condică dă toţi meşterii şi dă călfi şi ucenici şi dă tocmelilor lor …
5. Câţi din cei streini, care nu sunt tabaci şi au meşteşug la vopsit dă piei şi la lucru, aceia să nu fie popriţi din lucrul lor, dar să fie uniţi cu breasla tabacilor şi să dea şi la cutie câte o para pă săptămână … .
6. Nimeni din alte rufeturi să nu se amestece în meşteşugul lor, dar nici ei să nu amestece în meşteşugul altora …Şi să se păzească aceasta, cu nestrămutare am adeverit hrisovul acesta cu însuşi credinţa Domniei mele, Ioan Grigorie Dimitrie Ghica Voievod … ..
Fiecare breaslă avea un sfânt din calendarul ortodox, drept patron. În ziua când se sărbătorea sfântul care era patronul breslei, toţi membri erau obligaţi să meargă la o anumită biserică din oraşul lor, căreia îi dădea danii în făclii de ceară, untdelemn pentru candele, tămâie şi altele. În afară de această obligaţie, breasla ajuta cu sume de bani din cutia ei întreţinerea bisericii. Sfântul Ilie era patronul tăbăcarilor, cojocarilor şi blănarilor.
Tăbăcarii din Ploieşti, buni creştini, şi-au construit, în anul 1848, propria biserică, sub patronajul Sfântului Mare Proroc Ilie Tesviteanul (această biserică a fost construită pe strada Domnească, astăzi Carpenului).
 
Planul oraşului Ploieşti în anii 1830 – 1840
 
O perioadă îndelungată (1879-1937), Biserica „Sf. Ilie” a fost filială a Bisericii „Sf. Nicolae Vechi”. Până în 1944, biserica a cunoscut mai multe îmbunătăţiri, atât la partea construită, cât şi la arhitectură şi dotări. Întrucât în timpul Primului Război Mondial clopotele au fost jefuite de armata germană de ocupaţie, în 1920 au fost cumpărate altele noi, care există şi astăzi. Toate îmbunătăţirile dintre 1924-1937 se datoresc muncii preotului paroh Alexandru Popescu-Strejnicu.
În ziua de 5 aprilie 1944, bombele au distrus din temelii Biserica „Sf. Ilie”. Fără a se lăsa doborâţi, tăbăcarii şi ceilalţi credincioşi au turnat, în anul 1945, o nouă fundaţie, hotărâţi să-şi reconstruiască biserica. Însă datorită încercărilor deosebite prin care aveau să treacă, proiectul lor a rămas în acest stadiu până în anul 1997 când, un grup de credincioşi sub îndrumarea noului paroh, preot Adrian Marinescu, a trecut la construirea noii biserici „Sf. Ilie”, pe locul celei vechi.
Actuala Biserică „Sf. Ilie” este situată pe strada Carpenului nr. 17-19 din Ploieşti.
 
Tabacii ploieşteni de-a lungul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX
Pe baza materialelor documentare, putem distinge mai multe etape în evoluţia tabacilor ploieşteni de-a lungul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, şi anume:
· 1810 – s-a întocmit catagrafia Mitropolitului Ignatie, din ordinul guvernatorului rus. Această statistică, printre altele, făcea cunoscută întinderea oraşului Ploieşti. În 1810 târgul Ploieştilor avea nouă mahalale, corespunzător la nouă parohii, şi întinderea lui era cuprinsă în marginile definite de următoarele puncte de orientare: ,,în răsăritul târgului, marginea era la grădinile de pe malul Dâmbului, în mahalaua Tabacilor (I) din jurul Bisericii Sf. Apostoli Petru şi Pavel. De acolo, cobora spre sud, de-a lungul gârlii Tabacilor, prin mahalaua Abagiilor, spre est, marginea târgului ocolea crângul şi mlaştinile Dâmbului şi ajungea iarăşi în mahalaua Tabacilor.”
· 1826 – ianuarie, este acordat Hrisovul breslei tăbăcarilor din Ploieşti (amintit mai sus).
· 1831 – iulie, intră în vigoare noua lege de organizare a statului - Regulamentul Organic. Conform Catagrafiei întocmite în 1831, oraşul Ploieşti era împărţit în patru despărţăminte, fiecare cuprinzând trei până la patru mahalale, stabilite după enoria bisericilor respective.
Despărţământul al III-lea, Vopseaua Roşie, se compunea din mahalalele „Sf. Vineri”, „Sf. Nicolae Nou”, „Sf. Ilie” („Tabaci”) şi „Biserica Domnească”, şi avea 160 de familii.
Tot din anul 1831, datează o catagrafie a diferitelor bresle de meseriaşi. Aceasta era alcătuită pe mahalale nu pe despărţăminte şi a fost întocmită de Ştefan Ghiorgiu, starostele Corporaţiei Meseriaşilor. Conform Catagrafiei breslelor de meseriaşi din 1831, numărul meseriaşilor era de 230 de familii, din care nouă de tabaci.
Regulamentul Organic fixează drepturile pe care le au cetăţenii precum şi obligaţiile de zeciuială. Măsurile de ordine au fost acceptate de bunăvoie de ploieşteni, dar, cu o anumită măsură fiscală sortită să sprijine dezvoltarea edilitară, nu au fost de acord; cu alte cuvinte, pentru faţada casei şi a curţii. Ploieştenii au murmurat, la 2 noiembrie 1831, când măsurătorii însoţiţi de dorobanţi au început să umble din casă în casă şi să măsoare cu sforile cu peceţi lungimea faţadelor şi au încercat să se împotrivească.
Preotul Constandin a luat atitudine, în anii 1831-1832, în fruntea tăbăcarilor, împotriva hotărârii adoptate de autorităţi de măsurare a faţadelor, în vederea creşterii impunerilor fiscale. Gâlceava s-a întins repede şi în alte mahalale şi aşa numita ,,daraveră cu sforile” avea să se stingă de-abia peste un an.
După 1831, meşteşugarii şi negustorii devin patentari şi au starosti, iar cei care nu au patentă nu pot face parte din nici o breaslă.
· 1837 – Este alcătuită o nouă Catagrafie, mai explicită, a oraşului Ploieşti. Numărul mahalalelor se înmulţeşte cu una, fiind cinci despărţăminte, cu un număr de 3.090 oameni. Despărţământul al V-lea, Vopseaua Verde, avea următoarele mahalale: „Sf. Vineri”, „Biserica Domnească”, „Sf. Nicolae Nou”, „Sf. Nicolae Vechiu”, „Sf. Ilie” („Tabaci”) şi a „Boldeschi”, cu 647 familii.
Pentru anul 1837, găsim şi o Catagrafie a corporaţiilor, alta a patentarilor şi a treia a sudiţilor. Erau 41 de corporaţii printre care şi Corporaţia Tabacilor, cu 15 familii.
· 1847 – Mahalalele existente în acel an erau în număr de 14, iar printre ele se afla şi Mahalaua Tabacilor cu Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel”.
· 1848 – Tăbăcarii din Ploieşti ridică Biserica „Sf. Ilie”. Biserica a fost construită pe mica înălţime de lângă ,,Cotul Gârlei Tabacilor, care tocmai o apuca spre răsărit spre a se vărsa în râul Dâmbu”. Din rândul tăbăcarilor au fost mai mulţi ctitori care, aşa cum era obiceiul vremii, apăreau fie în pisanie, fie în pomelnicele păstrate la Proscomidie. Cum însă toate au dispărut (o dată cu distrugerea vechii biserici, în aprilie 1944), ne raportăm la informaţiile rămase.
În altarul noii biserici „Sf. Ilie” se află icoana Cina cea de taină de la vechea Catapeteasmă şi o icoană a „Sf. Nicolae”, înconjurat de opt medalioane cu sfinţi, adevărată capodoperă a pictorului Nicolae Costescu, care a fost realizată ,,cu cheltuiala isnafului tabacilor din această urbă Ploieşti”, în anul 1875, cum preciza inscripţia.
· 1850-1860 - Tabacii locuiau pe următoarele uliţe:
-  Uliţa Domnească (azi str. Carpenului) are un caracter de drum de sat. Gârla Tabacilor curge prin mijlocul uliţii de unde se alimentează cu apă dubele tabacilor. Casele sunt mici şi puţine. Împreună cu trei uliţe laterale scurte - Sf. Ilie, Pielari şi Tabaci - cu care închipuieşte suburbia Sf. Ilie, numără 59 de case, din care 30 nu au decât o singură încăpere. În acest grup de uliţe, cei mai mulţi dintre locuitori sunt tabaci (tăbăcari), având dubele şi tobele necesare în curtea proprie. Sunt şi tabaci mai avuţi, cu instalaţii rotative: Petre Ion Suditu, de asemenea Gheorghe Ghimbăşanu, Nicolae Prodan.
- Uliţa Sf. Ilie (azi strada Războieni), uliţă laterală a precedentei, legând-o pe aceasta de paralela ei uliţă, „Sf. Apostoli”. Este slab populată şi are curţi mari de plugari şi tabaci. La confluenţa ei cu Uliţa Domnească, se află Biserica „Sf. Ilie”; Biserica propriu-zisă a fost dărâmată de bombardamentele aeriene din aprilie 1944, rămînând din ea doar clopotniţa şi casa parohială.
- Uliţa Pielarilor (strada Machedoni), ulicioară scurtă, lângă Uliţa Domnească, era locuită de câţiva tabaci.
- Uliţa Gârliţei (strada Cantemir), este cea care uneşte uliţa Sf. Nicolae Abagii (azi Mihai Bravu) cu uliţa Matei Basarab; este de fapt un vad al Gârlii Fântânilor, înainte de unirea acesteia cu Gârla Tabacilor. Lângă această gârliţă îşi avea dubele tabacul cel mare, Stan Bute – starostele şi Ion Barcu (Bărbulescu) – Tabacu.
- Uliţa Tabacilor (strada Tabaci) era artera principală a breslei tabacilor. Fiecare casă de pe această uliţă era o tăbăcărie, iar meşteşugul lor era cel mai căutat în acest mijloc de veac (sec. XIX). Pe această uliţă erau tăbăcăriile lui Stoian Păun Tabacul, Ivan Năstase şi Ilie.
· 1880 – Erau în Ploieşti 119 tăbăcării. După 1880 s-a dezvoltat puternic industria românească a tăbăcăriei.
· 1881 – Până în acest an în Ploieşti străzile nu au nume fixate. Fiecare uliţă avea câte un fel de neguţător sau meseriaş. De aceea şi străzile purtau nume ca acestea: Căldărari, Şelari, Tabaci, Şepcari ş.a.
· 1927 – În Ploieşti erau 45 de tăbăcării.
· 1929-1933 - Datorită crizei economice multe dintre tăbăcării îşi închid activitatea.
· 1930 – Erau 28 de tăbăcării, în care lucrau aproximativ 150 de oameni.
· 1934-1937 – În această perioadă au loc lucrări de pavare ale străzilor. Acestea s-au extins, mai ales, asupra părţilor periferice ale municipiului, deoarece situaţia din aceste părţi cerea o asanare grabnică. Concomitent cu pavarea străzilor s-a făcut şi canalizarea lor. În 1934 străzile Tabaci, Domnească (azi Carpenului) sunt asfaltate trotoarele cu asfalt cald. În 1935, în zona Bisericii „Sf. Ilie” şi pe Strada Războieni sunt asfaltate trotuarele. Pavaje cu piatră cubică sunt executate pe străzile Domnească, Tabaci, Războieni în anii 1934-1935.
În anul 1936, sub îndrumarea Ministerului Industriei şi Comerţului, a fost tipărit ,,Indicatorul Industriei româneşti”, lucrare ce prezintă în mod succint cea mai mare parte a unităţilor industriale din ţară. În Ploieşti erau semnalate mai multe întreprinderi de prelucrare a pieilor, şi anume: Albulescu I. Th., pe strada Domnească, nr. 33; Bradul, a lui Constantin Dobrescu, pe strada Domnească, nr. 46; Elefant, La Dumitrescu, pe strada Domnească, nr. 16; Hristodorescu Hristodor, pe strada Domnească, nr. 3; Hristodorescu Nae şi Succ, pe strada Domnească; Record, a lui Popescu Traian, strada Domnească, nr. 19; Regele Carol, a lui Avramescu C., pe strada Tunari, nr. 21; Tăbăcăria Românească, a lui Kevork Fergian, pe strada Matei Basarab, nr. 1; Taninul, a lui Ionescu Nicu, pe strada Domnească, nr. 12 şi Velicu Iancu şi Radu, pe strada Domnească, nr. 9.
După perioada marii crize economice (1929-1933), industria de pielărie din Ploieşti a cunoscut o puternică revigorare, pentru ca apoi, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, să suporte distrugeri majore, datorită mai cu seamă bombardamentelor din vara anului 1944. Momentul naţionalizării a găsit industria de pielărie din Ploieşti într-o accentuată stare de dezorganizare. Imediat după naţionalizare, toate fabricile şi atelierele de tăbăcărie au fost grupate şi sistematizate tehnologic în cadrul întreprinderii Poporul, pe două amplasamente şi anume: fosta tăbăcărie - Hristodor Hristodorescu (sediul principal) şi tăbăcăria Bădulescu. Profilul de producţie al unităţii a fost stabilit la prelucrarea pieilor de oi, în diferite sortimente. În anii de după naţionalizare, întreprinderea a beneficiat de importante fonduri pentru renovare, reorganizare şi dotare. După 1989, întreprindrea a intrat în declin apoi, a fost desfiinţată total, în anul 2004. La începutul anului 2006, clădirile în care a funcţionat întreprinderea de prelucrare a pieilor, situată pe strada Carpenului, nr. 8, au fost demolate, pe terenul ocupat de acestea urmând a se construi un ansamblu de locuinţe.
Mult timp Ploieştiul a fost un oraş numai de comerţ şi de meserii. Vechile denumiri ale străzilor arătând care au fost ocupaţiile şi repartizarea locuitorilor.
Străzile Ploieştiului se numeau în trecut: Căruţaşi, Pielari, Tăbăcari, Căldărari, Lipscani etc.
După cum am observat din documentele prezentate mai sus, bisericile erau puncte importante de reper în alcătuirea oraşului. În zona Tăbăcărie – Mihai Bravu există şi astăzi aşezăminte religioase importante, atât prin arhitectură, cât şi prin trecutul lor istoric (Biserica Sf. Ilie, Biserica Domnească, Biserica Nicolae Vechi, biserica Sf. Nicolae Nou).
Zona în care au funcţionat tăbăcăriile este una foarte importantă, din punct de vedere istoric şi arheologic. Aici îşi au începuturile localitatea Ploieşti; în zonă au fost descoperite urme arheologice ce datează de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea.
 
Muzeograf  Monica CÎRSTEA
BIBLIOGRAFIE
·   Debie, C.Nicolae – Începuturile urbanismului în Ploieşti. Contribuţii la cunoaşterea istoriei oraşului, în „Studii şi materiale privitoare la trecutul istoric al judeţului Prahova”, II, Ploieşti, 1969.
·   Debie, C.Nicolae – Macheta oraşului Ploieşti la mijlocul sec.al XIX-lea, Ghid Istoric, Ploieşti, 1972.
·   Deselnicu, M.; Olteanu, Ş.; Teodorescu, V. – Istoria prelucrării pieilor pe teritoriul României, Editura Tehnică, Bucureşti, 1984.
·   Diculescu, Vladimir – Bresle, negustori şi meseriaşi în Ţara Românească (1830 – 1848), Bucureşti, Editura Academiei, 1937.
·   Diculescu, Vladimir – Viaţa cotidiană a Ţării Româneşti în documente 1800 – 1848, Editura Dacia Cluj, 1970.
·   Sevastos, Mihai – Monografia oraşului Ploieşti, Bucureşti, Editura Tiparul „Cartea Românească”, 1937.
·   Trestioreanu, C.; Marinică, Gh. – Bisericile din Ploieşti, vol.I Bisericile Ortodoxe. Monografie, Ploieşti, Editura Ploieşti – Mileniul III, 2003.
   

GENERALUL HENRI MATHIAS BERTHELOT ŞI MISIUNEA SA ÎN ROMÂNIA

Intrarea României în război alături de Antanta nu a fost pregătită aşa cum ar fi trebuit. Anii neutralităţii nu au fost valorificaţi, din punct de vedere militar, efectivele rămânând scăzute, iar echipamentul insuficient. Dacă în 1913 armata număra 400 000 de militari, la 1916 în rândurile acesteia erau 833 000, cu o rezervă de 416 000, care constituia un total de 1 250 000. În ceea ce priveşte echipamentul, ambasadorul american la Bucureşti, Charles J. Vopicka, afirma: „marea majoritate a armatei române era constituită din soldaţi neexperimentaţi, care în bună măsură nu aveau cadre ofiţereşti corespunzătoare. ...Armata română nu avea artilerie....Era, de asemenea, o mare lipsă de grenade de mână”.
Din punct de vedere diplomatic România a intrat în război cu un handicap. Franţa şi Rusia avuseseră un îndelung dezacord cu privire la România. Francezii doreau ca aceasta să intre în război ca o contrapondere faţă de Rusia, în care nu aveau încredere. Pe de altă parte ruşii se temeau că trupele române, fiind prost instruite, ar fi putut deveni o piedică şi considerau excesive revendicările teritoriale ale guvernului de la Bucureşti.


 
Regele Ferdinand I şi generalul Henri Mathias Berthelot, 1917
 
La începutul lunii octombrie 1916, ofensiva Germaniei asupra României era evidentă. În aceste condiţii, Parisul l-a trimis pe generalul Henri Berthelot drept consilier militar al armatei române. Om de statură impresionantă, Berthelot avea, potrivit ministrului francez Saint Aulaire, „tot atâta delicateţe ca şi rotunjime”. Competenţa lui, dublată de un optimism tenace şi cu o „voinţă calmă, binevoitoare, inflexibilă”, l-au făcut pe generalul francez să câştige afecţiunea Reginei Maria a României.
Generalul francez a sosit la Bucureşti la 18 octombrie 1916 cu 277 de ofiţeri, 37 piloţi, 88 medici, farmacişti şi veterinari, patru ofiţeri de marină, opt ofiţeri de intendenţă şi 1.150 de grade inferioare. Călătorise în România prin Rusia şi se oprise pentru o audienţă la Ţar cât şi pentru unele întâlniri cu Sturmer şi conducătorii militari ruşi. Nicolae al II-lea l-a asigurat pe generalul francez, cu toată sinceritatea, de fidelitatea Rusiei faţă de aliatul ei. Poziţia lui Sturmer, ministrul de externe al Ţarului, a fost întărită de şeful Statului Major Rus. Acesta, într-o întrevedere cu Berthelot, i-a arătat o hartă pe care a evidenţiat linia dintre Muntenia, pe care ruşii plănuiau să o evacueze, şi Moldova pe care el o trata ca pe o parte a Rusiei şi pe care ei aveau de gând să o apere. Sosirea ulterioară a generalului francez în România a determinat trimiterea unei directive secrete trimise de la St. Petersburg către Misiunea rusă de la Bucureşti: „Nu uitaţi că scopul nostru fundamental este să facem să nu reuşească misiunea franceză”. În aceste condiţii politice şi militare generalul francez şi-a început activitatea.
La sfârşitul lunii octombrie generalul Berthelot şi Marele Stat Major Român au cerut ca soldaţii ruşi să fie trimişi să-i schimbe pe românii epuizaţi şi să menţină frontul din Transilvania. Marele Stat Major Rus a refuzat. Bombardat cu telegrame de la Bucureşti şi Paris, prin care i se cereau întăririle făgăduite, şeful Marelui Stat Major Rus i-a telegrafiat şefului Misiunii Militare ruse din România: „Nici un om, nici o puşcă!” Aceasta, a spus ministrul francez, era „trădare militară”, conformă cu declaraţia lui Berthelot cu privire la necesitatea de a abandona Muntenia.
Bătălia pentru Bucureşti, deşi a beneficiat de un succes iniţial, a fost pierdută la 20 noiembrie/3 decembrie 1916 ca urmare a unei copleşitoare superiorităţi militare a inamicului. Retragerea spre Siret, pentru a elimina din pierderi, a făcut ca Bucureştiul să cadă în mâna armatei inamice. În aceste condiţii guvernul român prezidat de Ion I. C. Brătianu a părăsit capitala şi s-au îndreptat spre Iaşi. Despre ofiţerii francezi , în 1916, decembrie, Nicolae Iorga scria următoarele: „...în triumfurile, încercările şi revanşa lor, pentru că de ele am legat totdeauna o veche recunoştinţă şi, în ceasuri de reculegere, şi cele mai mari speranţe, ale ostaşilor Franciei. Oriunde le vedem, ele ţin cald inimilor noastre, prin ce înseamnă ca nobilă hotărâre de a jertfi tot ce dă viaţă pentru scopuri care-i sunt superioare şi o senină şi voioasă demnitate în a sprijini şi a învinge orice greutăţi”.
Astfel, în iarna şi primăvara anului 1917, într-o perioadă de acalmie militară, Misiunea Franceză condusă de generalul Berthelot a continuat această reorganizare a armatei române. Berthelot i-a trimis pe membrii misiunii în toate regimentele, să trăiască alături şi împreună cu soldaţii români. Generalul însuşi îşi petrecea timpul printre soldaţii de rând, imaginea lui rămânând legendară şi traversând deceniile.
Au fost scoşi din rândurile armatei cei corupţi, incompetenţi şi pe cei care nu meritau încredere din punct de vedere politic, vechii generali fiind înlocuiţi cu tineri ofiţeri care aveau deja experienţă pe câmpul de luptă. Noii recruţi erau instruiţi de ofiţeri francezi conform stilului de luptă occidental şi înzestraţi cu tunuri şi muniţii de provenienţă franceză transportate prin Rusia, sub escortă, de gărzi franceze înarmate. Până în aprilie 1917, armata română, deşi considerabil redusă ca număr, era o forţă de luptă competentă, bine instruită, redutabilă chiar. Până în vară, soldaţii români constituiau, după spusele ambasadorului american, „una dintre cele mai bune organizaţii de luptă din Europa”.
 
 
Generalul Berthelot remite legiunea de onoare generalului Eremia Grigorescu, Oneşti, 1917

Eforturile lui Berthelot au fost recompensate de ţinuta impecabilă a armatei române în timpul cumplitelor bătălii din vara anului 1917.
Amalia NICOARĂ, şef Birou Istorie
 
Lista bibliografică:
• Platon 2003 – Gheorghe Platon, „Istoria Românilor, vol.II, Tom II De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918)”, Bucureşti, 2003;
• Vopicka, 1921 – Charles J. Vopicka, „Secrets of the Balkans – seven years of a diplomatist’s life in the storm centre of Europe”, Chicago, 1921;
• Kiriţescu 2014 – Constantin Kiriţescu, „Istoria războiului pentru întregirea României”, Volumul II, Ploieşti, 2014;
• Pakula 1984 – Hannah Pakula, „Ultima romantică – Viaţa reginei Maria a României”, Bucureşti, 1984;
• Iorga 1916 – Nicolae Iorga, „Ofiţeri francezi din România, Neamul Românesc”, 29 decembrie 1916.
   

ISTORIA ȘI EVOLUȚIA COQ-URILOR

Privit în asamblul său, de cele mai multe ori, ceasul este admirat pentru mai multe motive: ingeniozitatea mecanicii, precizia de măsurare a timpului și nu în ultimul rând pentru elementele artistice, toate acestea conducând către valoarea pe care o acordăm ceasurilor.

În cazul ceasurilor de buzunar, alături de decorarea carcaselor sau a cadranelor prin gravarea cu o multitudine de motive, prin emailarea policromă având ca rezultat adevărate opere de artă sau decorarea în tehnica niello, un loc aparte îl ocupă coq-urile. Aceste piese devin adevărate grațioase bijuterii, datorită unor artiști care s-au alăturat orologierilor în timpurile când, pentru realizarea unui instrument de precizie așa cum este ceasul, era necesară conlucrarea oamenilor de știință cu artiștii talentați.

Definiția cea mai utilizează pentru coq, spune că această piesă delicată este cea care protejeză și întreține balansierul unui ceas și constă  într-o plăcuță situată în partea din spate a mecanismului. O altă definiție mai recentă, spune că acesta este podul de echilibru, în contrast cu cadranul și ușa de acces a mecanismului.

Primul coq este datat de bibliografia de specialitate în anul 1490, atunci cand a fost realizat un ceas portabil cu coq. Producerea coq-urilor a continuat până la 1820-1830; au fost realizate coq-uri pentru ceasuri de masă de mici dimensiuni, pentru ceasuri de călătorie și pentru ceasuri de buzunar.

Țările de origine ale coq-urilor sunt Franța, Anglia, Olanda și Elveția. Celelalte țări nu au produs aceste componente în mod special.

Este cunoscut faptul că, mai ales în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, mulți ceasornicari erau adevărați savanți sau artiști care, cu resurse destul de limitate construiau instrumente de măsurat timpul; ei cunoșteau legile mecanici, studiau astronomia și astrologia și au încercat construirea de ceasuri siderale.

Chiar dacă această piesă este relativ ascunsă, având în vedere poziționarea ei și faptul că un ceas este deschis mai rar în partea din spate, coq-ul a fost întotdeauna o componentă extrem de atrăgătoare; coq-urile puteau fi ajurate sau gravate cu motive florale sau geometrice, cu personaje mitologice iar unele dintre ale includeau în decor monograme sau chiar portrete. În proiectarea coq-urilor, pot fi regăsite păsări, dragoni, delfini, lei, șerpi, heruvimi, simboluri heraldice și masonice, fețe bizare și grotești, animale mitologice, coșuri de flori, urne etc. Faptul cel mai minunat dintre toate este că, fiecare coq este cu adevărat unic nefiind descoperite vreodată două la fel.

Este de menționat faptul că pentru realizarea unei asemenea piese, uneori era nevoie de implicarea a cel puțin cinci meșteri diferiți: cel care realiza plăcuța propiu-zisă, un lăcătuș ce o tăia și o perfora, un ceasornicar, un gravor și un bijutier, mai ales că multe dintre coq-uri erau aurite. Specialiștii în domeniu orologeriei, au clasificat coq-urile după proveniență, în coq-uri: franceze, engleze, austriece, olandeze, sau elvețiene. Cele mai multe și mai importante modificări de formă și dimensiune o comportă însă cu siguranță, coq-urile franceze și engleze.

În timp ce mecanismul de ceas a cunoscut mai multe transformări, coq-ul a evoluat atât din punct de vedre al formei și dimensiunii cât și al tipului de decor. Astfel, în prima jumătate a secolului XVI, coq-ul este încă o piesă rudimentară, de forma literei „S” având ca ornament o canelură îngustă.

Între anii 1540 și 1560, coq-ul devine o componentă mai importantă prin dimensiunea sa, astfel încât să poată fi decorată cu adevărat. Forma sa este deasemeni modificată, fiind acum realizată din două părți unite între ele, cee ce conferă posibitatea prinderii acestuia de plăcuța mecanismului, cu un șurub.

În Franța, dezvoltarea regulatorului spiralat duce la apariția unui ceas de formă rotundă, caracterizat de dimensiunea sa mare și de forma extrem de bombată, numindu-se generic „ceas ceapă”. De aceea, în perioada 1675-1720, coq-urile ceasurilor de această formă, sunt rotunde și mari, acoperind întreaga supafață a plăcii mecanismului, armarea, întoarcerea ceasurilor realizându-se prin cadran.

Ceasurile engleze din aceeași perioadă diferă de cele franceze, prin forma carcasei; acestea erau de cele mai multe ori duble sau triple, oferind mai multă protecție mecanismului, confecționate din lemn sau metal, îmbrăcate în piele sau baga, cu nituri metalice.

Din acest motiv coq-ul unui asemenea ceas se constituia într-un disc situat sub balansier, iar axul de întoarcere era situat pe platina superioară. Astfel, timp de aproape 40 de ani, producția franceză de coq-uri o domină pe cea engleză.

În prima jumătate a secolului XVIII, apariția ceasurilor cu sonerie a fost un mare succes în orologerie. Soneria inventată de englezul  D.E. Barlow în 1680 a dat posibilitatea anunțării sferturilor, jumătăților și orelor întregi, prin apăsarea unui buton al soneriei situat în apropierera anoului sau al tortiței de susținere.

Sistemul de sonorizare al ceasurilor englezești avea de regulă un clopoțel și un ciocănel, în timp ce sistemele franțuzești erau dotate cu o sonerie silențioasă, sistem dezvoltat de celebrul Julien Le Roy (1686-1759). Acest sistem de sonorizare constă într-un ciocănel ce lovește o componentă metalică sudată de carcasă.

În aceeași perioadă, undeva în jurul anului 1700, în Londra începe utilizarea rubinelor, materiale utilizate în alte țări, dar mai ales în Franța, nu mai devreme de 1720. Începând cu acest an, dimensiunile ceasurilor franceze devin mult mai reduse, astfel încât majoritatea coq-urilor montate acestor ceasuri, nu depășesc 2 cm, au formă rotundă și sunt foarte frecvent confecționate din aur, gravate cu motive vegetale, curbe asimetrice, specifice stilului rocaille. Chiar dacă și ceasurile englezești din aceeași perioadă suferă transformări și îmbunătățiri așa cum am specificat anterior, carcasele nu se remarcă printr-un decor artistic. Coq-urile acestora rămân cea mai decorată componentă a unui ceas englezesc și au aspectul unui disc care nu este perforat dar este cizelat cu mascheroni sau frunze de acant.

Ceea ce m-a determinat să abordez această temă este un articol numit ,,Secretele cesurilor Verge: un studiu în simbolism și design”, semnat de Arthur Thomson, articol cuprins în eseurile antropologice semnate de Burn Taylor în 1907.

Arthur Thomson, 1858-1935, a fost profesor de antropologie la Oxford; în afara mediului academic, el era pasionat de pictura în acoarelă. Thomson s-a remarcat ca un pasionat colecționar al coq-urilor de la sfârșitul secolului XIX; în anul 1907 colecția sa număra peste 160 de coq-uri. Studiind designul acestor coq-uri, A. Thomson sugerează că desenele de pe acestea au fost inițial concepute ca protecție împotriva deochiului, fie asupra ceasului fie a proprietarului. El a realizat chiar o clasificare a acestor coq-uri după modele și anume: față, vază, decor floral, boluri și vase, păsări și desene ciudate.

Faptul că, așa cum am mai spus coq-ul nu este în mod normal vizibil, este primul argument al distinsului profesor; cel de al doilea argument pe care de altfel îl și demonstrează, este acela că desenele sau modelele folosite la decorarea coq-urilor sunt aproape universal folosite ca talismane împotriva deochiului. În sprijinul acestui argumen, el descrie un coq de la începutul secolului XVIII, care prezintă un copil fluturând o cruce în timpul unei confruntări cu un șarpe și care poartă legenda ,,Malgre l' Envie”, ceea ce se traduce prin ,,împotriva sau în ciuda invidiei”. Colecția de coq-uri a lui Arthur Thomson a fost donată de către soția supraviețuitoare Muzeului Pitt Rivers din Oxford.

Chiar dacă teoria deochiului este o simplă supoziție, în lipsa unei alte explicații pentru grija și efortul depus în decorarea unei componente ascunse privirii, această supoziție poate avea o doză de realism, mai ales că în secolele XVII și XVIII, ceasurile au fost purtate mai mult ca obiecte decorative decât ca mijloace de măsurat timpul. Cu toate acestea, tradiția decorării coq-urilor s-a dezvoltat și s-a perpetuat și în secolul XIX, atunci când ceasul devine un obiect comun și util deopotrivă.

În societatea modernă, o mulțime de obiecte, idei și practici își pierd sensul și astfel poate se explică apariția încă din a doua jumătate a secolului XIX a bijuteriilor create din coq-uri: broșe, coliere, cercei, ce se pot găsi de vânzare și astăzi.

 

Coq, ceas George Prior, Anglia, sec.XVIII

 

Coq, ceas de trăsură, Philipp Jacob Bickelman, Austria, sec.XVIII

 

Coq, ceas Girardier Laine, Franța, sec.XVIII

 

Coq, ceas Lepin a Paris, sec.XVIII

 

Coq, ceas Edward Prior, Anglia sec.XIX

 

Şef secţie Tatiana Ristea

Muzeul Ceasului „Nicolae Simache”, Ploieşti

   

Costumul de curte medieval

Costumul şi accesoriile sale reprezentau o dovadă a puterii sociale şi în consecinţă, a puterii politice, un cod care definea identitatea fiecărui membru al societăţii, un semn al diferenţei de rang. Între rang şi veşmânt trebuia să existe o corespondenţă perfectă. Prin reglementarea normelor costumare, se trasa un teritoriu rezervat exclusiv puterii, pentru că, doar elitele trebuiau să păstreze o poziţie fruntaşă, afirmată printr-un anumit standard de viaţă şi recunoscută ca atare de cei din jur, prin intermediul veşmintelor purtate. Rangul şi aspectul unui boier sau jupâniţe era dat de haină. Până spre sfârşitul secolului al XVII–lea, hainele reprezentau una dintre cele mai mari averi ale unei familii, pornind încă de pe atunci, de la premisa conform căreia „haina îl face pe om”.

„Arheologia noastră costumară cu numeroasele şi efemerele variante ale portului pământean, oglindeşte pe parcursul ei însăşi istoria principatelor româneşti, cu frământările lor sociale, cu necontenitele lupte pentru libertate. Dintre toate formele de cultură materială, numai veşmântul omului desemnează de la prima vedere condiţia fiecăruia, deosebirea de stare materială vădind prăpastia ce desparte feluritele grupuri între ele, în sânul aceleiaşi comunităţi naţionale. Feluritele travestiuri din trecut ale pământenilor urmăresc nu numai frământările din lăuntru ci şi pe cele din afara graniţelor ţării. Cinci veacuri de neliniştite, bântuite de sângeroase războaie, în decursul cărora costumul istoric din Ţara Românească şi Moldova, de influenţă europeană până în zorii veacului al XV-lea, începe să împrumute tot mai multe elemente orientale, o dată cu pierderea suveranităţii naţionale, pentru ca, să năzuiască apoi, după Revoluţia franceză, a se întoarce la moda continentului. Cinci veacuri în care costumul românesc de epocă pendulează mereu între apus şi răsărit.

În tot acest lung răstimp, fluctuaţiile pe care le suferă haina, oglindesc alternativ epocile de aservire şi cele de libertate, deznădejdile şi speranţele poporului nostru. Căci, în vreme ce veşmântul turcesc şi modul de viaţă legat de el, impuse de-a lungul vremii, însemnau încenuşarea oricărei conştiinţe româneşti, revenirea la moda şi la stilul de viaţă al celorlalte popoare din Europa va coincide cu o viguroasă recrudescenţă a patriotismului nostru. Ea se produce începând cu ultimii ani din veacul al XVIII-lea, când ţările noastre îşi îndreaptă, pentru prima dată, aspiraţiile către Revoluţia franceză.”

Un deschizător de drumuri în ceea ce priveşte studiul atent şi documentat al costumului de curte este Alexandru Odobescu (1834-1895). Scrierile sale subliniază valoarea istorică a veşmintelor, constituind o mărturie de autentică valoare ştiinţifică. Îmbinarea permanentă a rezultatelelor cercetărilor arheologice cu cele ale studierii monumentelor de artă păstrate, oferă un plus de autenticitate lucrărilor sale: „În timp de douăzeci de ani aproape, le-am cules cu osteneli dar şi cu plăcere, le-am plămădit cu ce brumă de ştiinţă am putut şi eu să adun din studii şi călătorii, spre a netezi oarecum drumul celor ce vor descrie într-o zi, cu o mână sigură şi măiastră, originile artei în istoria şi în obiceiurile zilnice ale poporului nostru românesc.”

Cu toate acestea, descrierea veşmintelor purtate de domniţe, realizată de Odobescu, constituie cea mai veridică şi ştiinţifică înfăţişare a costumului feminin începând din secolul al XVI-lea, subliniat fiind rolul portretelor murale de adevărate documente care trebuiesc trecute în rândul izvoarelor scrise. În nuvelele sale istorice „Mihnea Vodă cel Rău” şi „Doamna Chiajna”, descrierea costumelor purtate de domni, boieri şi slujitorimea din alaiuri, era bazată pe cunoaşterea tuturor detaliilor rezultate din cercetarea tablourilor votive şi a izvoarelor scrise, cronici şi documente. În prezentarea mănăstirii Snagov, îmbrăcând în haina literară a unei povestiri de călătorie, un adevărat studiu arheologic şi de istoria artei al vechiului monument, Odobescu dedică primele pagini descrierii costumului de curte feminin din secolul al XVI-lea. Chiar la începutul acestui studiu, el subliniază atât sărăcia izvoarelor literare (descrieri, poezii), care ar fi putut păstra imaginea vechiului costum, cât şi slaba conservare a picturilor murale: „izvoare serbede şi puţin atrăgătoare, foi de zestre şi hrisoave mucede şi portrete de biserici aspre şi înnegrite”.

„Odobescu este cel dintâi om de cultură din ţara noastră, care a atras atenţia asupra creaţiei populare, subliniind însuşirile ei remarcabile în domeniul artelor decorative, întipărite în  portul şi uzurile sale. El s-a preocupat în acelaşi timp de monumentele şi tezaurele artei medievale. Adevărat părinte al istoriei de artă şi al arheologiei româneşti, cu o clarviziune deosebită, deschizător de drumuri în acest domeniu, Odobescu a subliniat, pentru prima dată, valoarea artistică a portului, acordându-i locul pe care îl merită în ansamblul artei româneşti”.

Există, aşadar, multe exemple de la care s-ar putea porni şi tot atâtea direcţii care s-ar putea parcurge în alcătuirea unor lucrări de cercetare privitoare la costumul de curte din perioada medievală.

Însemnările călătorilor străini despre spaţiul românesc în Evul Mediu sunt numeroase şi bogate în date. Veniţi cu diferite misiuni în Ţările Române, călătorii străini au cercetat cu atenţie situaţia politică, economică, socială şi culturală. Aceste însemnări sunt cu atât mai preţioase, cu cât reuşesc să surprindă specificul naţional şi trăsăturile caracteristice ale profilului moral şi spiritual al poporului român. Călătorii străini sosiţi pe meleagurile strămoşeşti, indiferent de misiunea lor, aveau să îşi noteze impresiile de călătorie, privind realităţile istorice, politice, administrative, geografice, etno-folclorice pe care le-au remarcat sau la care au luat parte, transmiţând posterităţii documente de o deosebită valoare, referitoare la Ţările Române din acea perioadă. Din această categorie de izvoare, am folosit pentru documentarea proprie următoarele scrieri:

- Paul de Alep (1627–1669), cronicar şi cleric ortodox sirian, este cel care, călătorind în Moldova şi Ţara Românească între anii 1653-1654, a oferit una dintre cele mai faimoase descrieri ale obiceiurilor şi comportamentului oamenilor care populau cele două ţinuturi, într-o perioadă extrem de tulbure pentru români, care a coincis cu ultimii ani de domnie ai domnitorilor Vasile Lupu (în Moldova) şi Matei Basarab (în Ţara Românească). Prezent la curtea domnească din Târgovişte în ziua înmormântării domnitorului Matei Basarab, Paul de Alep creionează următoarea descriere a veşmintelor acestuia:

„Era îmbrăcat cu veşmântele sale domneşti, cu o haină subţire de brocart de aur, împodobită cu blană de samur de mare preţ, cu ceaprazuri cu nasturi de argint aurit şi cu calpacul de samur pe cap. Era acoperit în întregime până la picioare cu un giulgiu din saten alb, cu o cruce în foi de aur.”

- Anton-Maria Del Chiaro, originar din Florenţa, a fost secretar la curtea lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). În lucrarea sa „Revoluţiile Valahiei”, se referă nu doar la istoria Ţării Româneşti, dar şi la obiceiurile valahilor:

„Îmbrăcămintea femeilor e un amestec de modă grecească şi turcească, fără faţa acoperită. (…) În zile de sărbătoare se gătesc cu haine bogate şi juvaieruri scumpe, cu salbe de monede de aur de diferite mărimi.”

- Misionarul italian Marco Bandini, călător şi el în Ţările Române în anul 1648, completează imaginea portului boieresc din acele timpuri:

„Hainele sunt purtate după obiceiul turcesc, până la călcâie, folosind pentru ele în special mătase, strălucind de bumbi de argint şi de aur la piept şi la braţe.”

Toţi remarcau, în primul rând, luxul deosebit al materialelor folosite pentru veşmintele de curte, croite din mătase sau catifea şi brodate cu fir metalic. Notiţele acestora din timpul călătoriilor, abundă în detalii referitoare la veşmintele purtate de domnitori şi familiile lor, fiind  transformate ulterior în adevărate mărturii  care întregesc cronicile epocii. Aceiaşi călători menţionaţi anterior, au observat contrastul dintre cele două principate, respectiv Moldova şi Ţara Românească, în ceea ce priveşte vestimentaţia. Paul de Alep, subliniază faptul că în Moldova se respectă mai mult costumul tradiţional, influenţa turcească fiind mai slabă decât în Ţara Românească: „Muntenii nu au niciun fel de regulă în privinţa îmbrăcămintei şi a armelor, pe toate acestea le au la fel cu turcii din cauza unor obiceiuri comune. (…) La îmbrăcăminte moldovenii nu se aseamănă, căci muntenii au căzut aproape de tot şi la obiceiurile şi la portul turcilor, pe când moldovenii ţin morţiş la portul lor şi oricine dintre ei care ar adopta de la turci sau de la oricare alt neam vreo parte a portului sau a armelor lor, sau orice alt lucru, este pedepsit cu moartea”.

Costumul de curte – prezentare generală

„Am avut noi românii un costum al nostru şi numai al nostru? A existat oare un costum oficial de curte care să fie propriu Principatelor noastre, aşa cum am avut din străvechi timpuri unul popular? Desigur că nu. (…) Popoarele au împrumutat întotdeauna unele de la altele, osmoza costumară producându-se pe arii şi epoci foarte întinse, iată de ce nu s-ar putea stabili deosebiri esenţiale, adesea, nici măcar între răsărit şi apus. Românii au împrumutat şi ei, urmând sinuoasele căi ale trecutului lor politic. Au împrumutat de la unii, au dat la rândul lor la alţii. E un comerţ obişnuit în fenomenele de cultură. (…) A fost un timp mai îndepărtat, în care, în ţara noastră, protocoalele şi demnităţile erau bizantine, jargonul oficial şi limba de cancelarie erau slavone şi veşmântul era european. Doar sufletul şi graiul poporului erau româneşti. (…) Abia o dată cu începutul veacului al XVI-lea, Principatele române pătrund în zona de influenţă răsăriteană şi îşi însuşesc moda Constantinopolului şi nici atunci dintr-o dată şi pe de-a întregul. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, trăsăturile costumului mai şovăie încă între răsărit şi apus, primind însă destule elemente occidentale prin unguri şi poloni. Curat turcesc, oriental, va fi numai veacul fanarioţilor, şi acesta cu rezerva că niciodată acoperământul capului la aceste două popoare, român şi turc, n-a putut fi acelaşi. Dacă însă nu poate fi vorba despre un costum propriu ţărilor noastre, poate fi vorba, în schimb, de o notă specific românească. Venit din apus sau răsărit, veşmântul capătă cu vremea o înfăţişare particulară pe care străinii o recunosc ca fiind a noastră. Era probabil, în felul de a se îmbrăca ceva cu totul deosebit, o trăsătură cu totul personală, care îi făcea pe străini să nu ne confunde nici chiar cu vecinii cei mai apropiaţi”

Asemănător arhitecturii, mobilierului, ceramicii, textilelor, care alcătuiesc cadrul vieţii cotidiene, costumul depindea de nevoile materiale şi spirituale ale societăţii, în dezvoltarea ei istorică. Menţinerea timp de patru secole a portului oriental în ţările române, ne este dezvăluită ca o obligaţie politică de ceremonial, pentru domni şi dregători, pentru boieri şi slujbaşi, curteni şi casele lor.

„În secolul al XVII-lea sunt foarte întâlnite în vestimentaţia boierilor conteşurile din postav colorat (vişiniu, roşu, albastru, galben), de croială polonă cu misade de samur sau zibelină prelungite în şuviţe subţiri până la poale lungilor haine, cu patru mari sponciuri (nasturi) din argint. Pe dedesubt poartă anterie lungi până în pământ, croite din materiale scumpe, prinse la brâu cu taclituri colorate – şaluri turceşti din mătase. În picioare poartă cizme cu toc, de influenţă polonă, care se făceau în manufacturile transilvane, din piele galbenă întoarsă, roşul fiind culoarea rezervată familiilor domneşti”.

Acestora li se alăturau cuşma şi işlicul, accesorizate la rândul lor cu pietre preţioase, sau surguciul - un panaş din pene, de obicei de struţ, la care se adăugau pietre preţioase. Surguciul era parte componentă a unei garnituri vestimentare apreciată în acea epocă, la care se adăuga centura pentru sabie, lanţurile de caftan sau paftalele şi seturi de nasturi cu mărimi diferite, respectiv, de două sau trei dimensiuni. Asemenea haine groase şi grele erau necesare din cauza temperaturilor, mult mai scăzute în acea perioadă.

În sala numărul VI a expoziţiei permanente a Muzeului „Casa Domnească” Brebu este expus portretul domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688- 1714), pictură originală, realizată de C.P. Stahi , Iaşi, 1910, ulei pe pânză. Imaginea ilustrează fastul costumului de curte. Domnitorul poartă haină boierească din brocart grena cu decor floral din fir de argint aurit şi nasturi din perle, iar deasupra, caftan de culoare grena, mărginit cu bordură din blană de hermină şi închis cu pafta din argint aurit decorată  cu perle şi montură centrală din safir. Pe cap este înfăţişat purtând cucă (alături de caftan, cuca devenise însemn al investiturii domnitorilor) accesorizată cu un surguci din pene de struţ, montură din smarald şi perle. Acest surguci este parte componentă a unei garnituri vestimentare apreciată în acea epocă, la care se adăuga centura pentru sabie, lanţurile de caftan sau paftalele şi seturi de nasturi cu mărimi diferite, respectiv, de două sau trei dimensiuni. Lucrarea de artă plastică originală, este etalată în sala nr. VI din expoziţia permanentă a muzeului „Casa Domnească” Brebu.

În ceea ce priveşte vestimentaţia doamnelor şi domniţelor, acestea purtau „sucne de culoare albă, cu mânecile strânse pe braţ, peste care se regăsea  conteşul de provenienţă polonă, despicat în faţă, cu misadă. Pe cap, doamnele purtau un văl alb, iar fetele o bentiţă albă, probabil din horbotă (dantelă). În veacul al XVII-lea, cămaşa munteană purtată de femei pe dedesubt se caracterizează prin mânecile lungi, croite dintr-o bucată de pânză, de care are ataşată o broderie sau un galon ţesut cu fir, care se răsuceşte în spirală pe braţ. Broderia era cu fir de argint aurit şi mărgăritare, împodobind bogat cămăşile. Rochiile brodate la gât, tivite cu o blăniţă îngustă, şi având mâneci strâmte au luat treptat locul celor răscroite, către sfârşitul secolului al XVII-lea. Materialele din care se fac rochiile sunt diverse, în general, fiind vorba despre ţesături de mătase  cu fir, de provenienţă orientală (atlaz, serasir) sau mătăsuri italiene. Este bine de ştiut că mătasea constituie unul dintre materialele cele mai rezistente, iar firul metalic are, datorită procesului chimic de oxidare, un efect binefăcător asupra mătăsii, prelungindu-i perioada de păstrare. În picioare purtau pantofi de tipul celor escarpen şi cizme din piele fină, înfrumuseţată cu motive decorative”. Obiectele de podoabă completau ţinutele, dintre acestea: cercei şi inele, monturi cu pietre preţioase, şiraguri de mărgăritare, paftale din argint sau argint aurit. Bijuteriile, accesoriile, costumele care se regăsesc în picturi, reprezintă un cod vestimentar, ce subliniază apartenenţa individului la o clasă socială şi culturală, diferenţiindu-l de restul maselor. Portul marilor familii aulice oferea, prin elementele ţinutelor, o imagine a fastului vestimentar specific epocii medievale bizantine şi contura moravurile acestei epoci, aşa cum afirma şi Neagoe Basarab în poveţele sale către fiul său Teodosie, în secolul al XVI-lea: „Să te împodobeşti şi tu cu haine frumoase […], să ieşi cu mare slavă şi să şezi în jelţul tău […] şi sfetnicii tăi cei bătrâni să şadă pe scaunele lor, unde le este locul şi li se cade. Iar boierii cei tineri să fie împodobiţi cum se cuvine şi să stea toţi, de-a rândul, împrejurul tău”.

O altă piesă importantă în vestimentaţia domnitorilor era caftanul. Acesta se caracteriza prin: „croiala mânecilor lungi, până la glezne, strâmte, care cad spre spate, fluturând liber. Veşmântul este larg la poale datorită clinilor triunghiulari adăugaţi piepţilor şi spatelui. Se purta deschis până jos, pe piept cu găitane de fir care prind nasturi de argint aurit sau pietre preţioase în monturi de aur”. În perioada intervenţiei Porţii Otomane resimţită tot mai puternic, caftanul devenise simbolul investirii pe tronul ţării. Era purtat uneori doar agrafat în partea din faţă cu o pafta bătută cu mărgăritare şi pietre preţioase. De regulă, caftanele,  erau  croite din brocarturi (ţesături  scumpe italieneşti)  sau din catifea broşată cu fir de aur şi argint. Acest veşmânt avea o valoare foarte mare şi indica statutul celui  care  îl purta.

Unele haine domneşti, dintre cele mai spectaculoase, decorate cu multe pietre preţioase şi cusute integral cu fir din aur sau argint aurit, erau donate bisericilor şi mănăstirilor, de către ctitorii lor. Din păcate, ele sufereau prefaceri: „Cercetând în toate detaliile, întregul patrimoniu de textile medievale din ţară, am constatat faptul că, cu rare excepţii, cele mai multe dintre brocarturile şi mătăsurile cu fir, folosite pentru împodobirea bisericilor sau ca ornamente liturgice, sunt în realitate veşmintele donatorilor, domni sau boieri, dăruite ctitoriilor lor. Transformările care au dus la schimbarea funcţiei acestor obiecte s-au petrecut, în cele mai multe cazuri, către sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în veacul următor, când, biserica nu mai dispunea de mijloacele din trecut, pentru a-şi procura veşminte liturgice, văluri de tâmplă sau acoperăminte de mormânt, realizate din ţesături scumpe de artă, le desfăceau, refăceau metrajul şi le foloseau ca perdele de altar sau de mormânt, astfel că lăcaşele de cult au avut adevărate depozite de haine boiereşti vechi”.

Până spre sfârşitul secolului al XVII-lea, hainele se croiau din stofe bogat broşate şi brodate cu motive floral-vegetale, iar croielile erau simple subliniind materialele din care erau confecţionate; după aceea încep să se răspândească, alături de vechile materiale, cele vest-europene imprimate. Circulaţia persoanelor şi a mărfurilor devine tot mai accelerată, începuse să se cunoască moda vest-europeană, care se modifica tot mai repede. Cele mai interesate de aceste modificări erau femeile, motiv pentru care au început să preia elemente inspirate mai ales din zonele central-europene, dar şi din zonele cu specific oriental - otoman. Luxul veşmintelor era pus în valoare şi de accesorii din aur sau argint aurit, decorate cu pietre preţioase: „Peste dulame se încingeau cu brâie de mătase împodobite şi ferecate cu pietre scumpe sau cu cingători închise de paftale”.

În patrimoniul muzeului „Casa Domnească” Brebu, ca piese componente ale costumului de curte medieval, sunt etalate patru anterie, o haină boierească şi o rochie de domniţă. Analizând termenul de anteriu, mai rar întâlnit spre deosebire de celelalte două piese de vestimentaţie enumerate anterior, voi prezenta o succintă descriere a sa:

„Este asemenea unei rochii lungi, largă la poale, închisă în faţă până în talie cu nasturi rotunzi, iar în jurul gâtului, un guler lat, brodat, din alt material, pare să fie liber, detaşabil. Ceea ce caracterizează această piesă de îmbrăcăminte este linia mai strânsă în talie în raport cu lărgimea poalelor (…). Nasturii care prind anteriul până în talie sunt metalici, sau din fir de mătase împletit cu fir de argint. Din acelaşi material sunt făcute şi găitanele de pe piepţii anteriului. Pe dos, veşmântul este căptuşit cu o pânză de in sau bumbac. Mânecile anteriului, pentru a se putea îmbrăca având libertate la mişcări, erau despicate până spre cot şi tivite cu fir iar în lateral, acesta avea tăieturi pentru a purta hangerul şi spada (pentru portul bărbătesc). Cu o croială asemănătoare unei rochii, realizată, de regulă, din mătase, îşi menţine aceeaşi croială la bărbaţi şi la femei, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când iese treptat din uzul cotidian.

În ceea ce priveşte rochiile de doamne şi domniţe, trebuie să ţinem cont de faptul că, în acel tip de societate pe cale de constituire şi consolidare, doamna era oglinda bărbatului, jucând un rol foarte important. O femeie bine îmbrăcată arăta nivelul social al familiei şi propunea lărgirea şi binecuvântarea afacerilor. A fi frumoasă, la modă şi elegantă, a fost mereu un ideal al feminităţii. Garderoba devine mai bogată aproximativ din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dar mai ales din secolul următor,  îmbrăcându-se haine orientale sau  croindu-se rochii după moda apuseană. În Moldova, mai mult decât în Valahia, avea succes marfa franţuzească şi englezească. În veacul al XIX-lea, după ce înalta societate românească a renunţat, treptat, la vestimentaţia de tip oriental folosită în timpul domniilor fanariote, au existat două tendinţe pentru modele autohtone: cea franţuzească pentru femei şi englezească pentru bărbaţi. La 1830, se mai păstrau încă multe elemente din vechiul costum iar rochiile doamnelor, aduse direct de la Paris sau Viena, erau accesorizate cu bijuterii variate. Tot în această perioadă sunt realizate compleuri, la care rochia era confecţionată din acelaşi material cu haina purtată deasupra dar, întotdeauna, din materiale  preţioase şi rare.

Expoziţia permanentă a Muzeului „Casa Domnească” Brebu, inaugurată în 12 septembrie 1971, la iniţiativa prof. Nicolae Simache „Ctitorul muzeelor prahovene” a fost îmbogăţită ulterior cu noi exponate. În descrierea ce urmează, figurează şase veşminte medievale ce au aparţinut doamnelor, domniţelor şi boierilor, din perioada secolelor al XVII-XVIII-lea; dintre care primele patru în expoziţia permanentă şi următoarele două în expunere temporară.

- Anteriu de domniţă, din mătase brodată cu fir de argint aurit şi fluturi metalici (paiete), decor naturalist cu motive florale evidenţiate în bordurile care urmăresc linia deschiderii şi despicătura mânecilor, alături de motive fitomorfe (frunze şi ramuri), amplasate pe întreaga suprafaţă. La închiderea anteriului se foloseau 11 nasturi din fir de argint aurit şi găitane confecţionate din acelaşi material. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova prin achiziţie în anul 1968. Datare: secolul al XVIII-lea. Dimensiuni: L = 128 cm, l  = 94 cm. Număr de inventar 3.4. – 10190. A fost restaurată în laboratorul Muzeului de Istorie Ploieşti, în perioada 2010-2012, de către restaurator Sanda Balcan. Stare de conservare: foarte bună. În prezent se află etalată la Muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziţiei permanente de artă medievală, secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

- Anteriu de domniţă, din catifea de culoare vişinie, căptuşit cu mătase şi brodat cu fir de argint aurit. Mânecile prezintă decor floral stilizat, bordură lată din fir de mătase şi se închid lateral cu 16 bumbi metalici. Închiderea din faţă a anteriului, se face cu trei bumbi metalici şi găitane realizate din fir de argint aurit. Ca o particularitate a sa, această piesă componentă a costumului de curte, prezintă buzunare laterale evidenţiate printr-o bordură din mătase împletită cu fir de argint aurit. Pentru a i se acorda lărgime, croiala prezintă doi clini triunghiulari, mărginiţi de aceeaşi bordură din mătase şi fir metalic. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova prin achiziţie în anul 1960. Datare: secolul al XVIII-lea. Dimensiuni: L = 127 cm, l  = 84 cm. Număr de inventar 3.4. – 5036. Stare de conservare: relativ bună. În prezent se află etalată la Muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziţiei permanente de artă medievală, secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

- Haină boierească din brocart, brodată cu fir de argint aurit, prezentând un bogat decor floral stilizat (lujeri), motive fitomorfe (frunze şi ramuri) pe întreaga suprafaţă şi motive geometrice stilizate în jurul deschiderii din faţă. Mâneca scurtă până la cot, permitea evidenţierea broderiei cu care era decorată cămaşa purtată pe dedesubt. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova prin achiziţie în anul 1969. Datare: secolul al XVIII- XIX-lea. Dimensiuni: L = 120 cm, l = 45 cm. Număr de inventar: 34.- 11619. A fost restaurată în laboratorul Muzeului de Istorie Ploieşti, în perioada 2010-2012, de către restaurator Sanda Balcan. Stare de conservare: foarte bună. În prezent se află etalată la Muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziţiei permanente de artă medievală, secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.



 

 

 

 

 

 

 

 

 

- Rochie de domniţă, din catifea brodată cu fir de argint şi căptuşită cu mătase. Are în componenţă două piese: o jachetă şi o fustă lungă cu decor floral stilizat pe întreaga suprafaţă. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova prin achiziţie în anul 1963. Datare: secolul al XVIII- XIX-lea. Dimensiuni: jachetă L = 50 cm, l (u) = 45 cm, fustă L = 97 cm, l= 57. Număr de inventar : 3.4.- 6523. Stare de conservare: bună. În prezent se află etalată la Muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziţiei permanente de artă medievală, secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

- Anteriu de domniţă, din mătase de culoare vişinie, brodat cu fir auriu, decor naturalist, motive florale şi fitomorfe (frunze şi ramuri) amplasate pe întreaga suprafaţă. În partea din faţă, se evidenţiază trăsătura specifică a acestei piese vestimentare, repectiv nasturii mici, rotunzi, realizaţi din fir de bumbac, închişi în găitane confecţionate din acelaşi material. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova prin achiziţie în anul 1957. Datare sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea. Dimensiuni: L = 130 cm, l (u) = 45 cm. Număr de inventar 34. – 1551. Stare de conservare: bună. În prezent se află etalată la Muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziţiei temporare „Măiestrie şi rafinament, nobila artă a prelucrării metalelor”.

 

- Anteriu de domniţă, din bumbac de culoare crem, brodat cu fire argintii, decor geometric şi motive florale stilizate amplasate pe întreaga suprafaţă. În partea din faţă, închiderea se face prin 15 nasturi din fir metalic, închişi în găitane confecţionate din acelaşi material, ascunşi însă în faldurile broderiei. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Județean de Istorie şi Arheologie Prahova prin achiziţie în anul 1960. Datare: sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea Dimensiuni: L = 130 cm, l (u) = 55 cm. Număr de inventar 34.- 4224. Stare de conservare: bună. În prezent se află etalată la Muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziţiei temporare „Măiestrie şi rafinament, nobila artă a prelucrării metalelor”.

 

Bibliografie:

•Alexianu 1971 - Al. Alexianu, Mode şi veşminte din trecut, vol I, editura Meridiane, Bucureşti, 1971;

•Odobescu 1955 - Al. Odobescu, Opere, vol I, Bucureşti, 1955, (ediţie îngrijită de T. Vianu) în studiul „Artele în România în periodul preistoric”;

•Odobescu 1967 - Al Odobescu, Opere, vol II, Bucureşti, 1967 (ediţie îngrijită de Al. Dima) în studiul „Despre unele manuscripte şi cărţi tipărite aflate în mănăstirea Bistriţa”;

•Nicolescu 1970 - Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte în Ţările Române”, editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;

•Holban 1968 - Paul de Alep, Călători străini despre ţările române, vol I ediţie îngrijită de Maria Holban, editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;

•Dersca 1976 - Paul de Alep, Călători străini despre ţările române, vol VI, ediţie îngrijită de M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;

•S. Cris 1929 - Anton Maria Del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, după textul reeditat de Nicolae Iorga, în româneşte de S.Cris -Cristian, editura Viaţa Românească, Iaşi, 1929;

•Diaconescu 2006 - Marco Bandini, Codex  Bandini. Vizitarea generală a tuturor Bisericilor Catolice de rit roman din Provincia Moldova 1646-1648, traducere  prof. univ. dr. Traian Diaconescu, Ed. Presa Bună, 2006.

 

Muzeograf Amalia UNGUREANU

Muzeul “Casa Domnească” Brebu

   

Zilele Europene al Patrimoniului

            Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova și secțiile sale vă invită sâmbătă, 19 septembrie 2020, să participați la evenimentele organizate cu prilejul celei de XXVIII-a ediții a Zilelor Europene ale Patrimoniului, cu tema „Patrimoniul și educația”. Intrarea este gratuită, cu respectarea măsurilor medicale.

 

În Ploiești

 

•Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova,

Ploiești, str. Toma Caragiu, nr.10, tel. 0244 522 656

https://www.facebook.com/Muzeul-Judetean-de-Istorie-si-Arheologie-Prahova-180004115359500/

Expoziție: Piese monetare din tezaurul de la Ceptura

 

•Muzeul Ceasului „Nicolae Simache“,

Ploiești, str. Nicolae Simache, nr. 1, tel. 0244 542 861

https://www.facebook.com/m.ceasului

Microexpoziţie: Comori de suflet – ceasuri dăruite

 

•Muzeul „Casă de Târgoveț din sec. XVIII-XIX“,

Ploiești, str. Democrației, nr.2, tel. 0244 529 439

https://www.facebook.com/muzeul.casadetargovet

Expoziție: Armele târgoveților din secolul XIX

 

•Muzeul „Ion Luca Caragiale”,

Ploiești, str. Kutuzov, nr. 1, tel. 0244 525 394

https://www.facebook.com/muzeul.ionlucacaragiale

Online: Caragiale şi Junimea

 

•Muzeul Memorial „Paul Constantinescu”,

Ploiești, str. Nicolae Bălcescu, nr.15, tel. 0244 522 914

https://www.facebook.com/muzeulpaul.constantinescu

Expoziție: Documente inedite din patrimoniul Muzeului Memorial „Paul Constantinescu”

 

•Muzeul Memorial „Nichita Stănescu”,

Ploiești, str. Nichita Stănescu, nr.1, tel. 0344 100 768;

https://www.facebook.com/Muzeul-Memorial-Nichita-Stanescu-115982386443986

Expoziţie: Elevul Nichita

 

În județ

 

•Muzeul Memorial „Constantin şi Ion Stere” Bucov,

Parcul Memorial „Constantin Stere“ Bucov, str. Dacia nr. 13, tel. 0244 344 040

https://www.facebook.com/muzeulmemorial.constantinstere

Miniexpoziție: Piese rare din colecția Suzana Stere-Paleologu

 

Muzeul „Crama 1777” Valea Călugărească,

Str. Valea Largă, nr.139A, tel. 0244 235 470

https://www.facebook.com/Crama-de-la-1777-un-muzeu-o-poveste-348300978697318

Online: Emoție și creație. Simbolurile care alcătuiesc patrimoniul comun al omenirii

 

Muzeul Memorial „Nicolae Iorga“ Vălenii de Munte,

Str. George Enescu, nr. 1-3, tel. 0244 280 861

https://www.facebook.com/Muzeul-Memorial-Nicolae-Iorga%CB%AE-101887441365967

Online: Cerdacul Muzeului Memorial „Nicolae Iorga“

 

Muzeul „Conacul Pană Filipescu“ Filipeștii de Târg,

Nr.868, tel. 0244 389 480

https://www.facebook.com/profile.php?id=100012309997055

Online: Palatele Nababului Gheorghe Grigore Cantacuzino: Muzeul Național „George Enescu“ București

Palatul Cantacuzino din Bușteni

Micul Trianon

 

Muzeul „Conacul Bellu“ Urlați,

Str. Orzoaia de Sus, nr. 12, tel. 0244 271 721

https://www.facebook.com/conaculbellu

Online: Patrimoniu pierdut

 

•Muzeul „Casa Domnească” Brebu,

tel. 0244 357 731

https://www.facebook.com/Muzeul.Casa.Domneasca.Brebu

Online: Patrimoniul material și imaterial

 

•Muzeul Memorial „Cezar Petrescu” Bușteni,

Str. Tudor Vladimirescu, nr. 1, tel. 0244 321 080

https://www.facebook.com/muzeulcezarpetrescu

Online: Educația ne unește

 

 


   

MONEDE DE AUR TIP SOLIDUS DIN COLECŢIA MUZEULUI JUDEŢEAN DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE PRAHOVA

În cadrul Cabinetului de Numismatică al Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova sunt expuse trei monede de aur tip solidus, emise în timpul împăraţilor romani Constantin cel Mare (306-337), Valentinian al III-lea (425-455) şi Mauricius Tiberius (582-602). Contextul istoric în care  împăratul Constantin cel Mare a luat decizia de a emite o nouă monedă de aur numită solidus sau nomisma se datorează dorinţei sale de a continua reformele iniţiate de împăratul Diocleţian. Constantin a reformat fiscalitatea, unificând diferitele sisteme de taxare, fapt ce permitea statului să alcătuiască un buget, ţinând şi evidenţa sumelor de bani astfel colectate, taxele impuse având ca scop rezolvarea necesităţilor armatei şi administraţiei. Reformele iniţiate de împăratul Diocleţian aduseseră o oarecare stabilitate economică în Imperiu, însă Edictul Preţurilor prin care se stabileau preţuri fixe ale mărfurilor a dus la o creştere a inflaţiei. Introducerea de către Constantin cel Mare a unei noi monede de aur solidus de 4,55 gr avea ca scop redarea încrederii populaţiei în sistemul monetar. Moneda nou introdusă se va afla în circulaţie pentru aproximativ 700 de ani şi va înlocui moneda aureus, cantitea de aur din care se emitea moneda fiind echivalată cu o livră romană, adică 324 grame, dintr-o astfel de livră fiind obţinute 72 de monede solidus, la care se adaugă şi subdiviziuni ale monedei solidus, cum sunt semissis (1/2 solidus) şi tremissis (1/3 de solidus). După unele opinii solidus nu a fost o monedă în adevăratul sens al cuvântului, ci doar o metodă de tezaurizare a aurului ca metodă de protecţie împotriva inflaţiei, puritatea şi cantitatea aurului conţinut în monedă fiind o preocupare constantă a autorităţilor romane şi bizantine de mai târziu. În ceea ce priveşte aurul din care erau emise monedele, acesta provenea din confiscările de tezaure aflate în templele păgâne, din tributul pe care diverse popoare le plăteau Romei la care se adaugă noile taxe impuse de Constantin, taxe ce erau plătite în aur şi argint. În ciuda faptului că moneda nou introdusă avea o puritate mare de aur, inflaţia a continuat să afecteze economia Imperiului Roman, fapt relevat de creşterea preţului aurului. Astfel, dacă în timpul domniei lui Diocleţian o livră de aur, ce însemna 324 gr, valora 50.000 de denarii de argint, în anul 324 livra de aur ajunsese să valoreze 300.000 de denarii de argint. Datorită acestui fapt, la mijlocul secolului al IV-lea valoarea monedei solidus va continua să crească. În unele provincii, precum Egiptul, se va ajunge ca o livră de aur să valoreze 2.120.000.000 denarii de argint, lucru ce va duce la dispariţia eventuală a denarului de argint. Introducerea solidusului urmărea în acelaşi timp să creeze o nouă monedă etalon în jurul căreia să graviteze atât preţurile produselor cât şi valorile celorlalte monede aflate în circulaţie, ceea ce făcea ca taxele şi salariile să fie plătite preferenţial în acestă monedă. Valoarea solidusului era una intrinsecă fiind dată de puritatea şi valoarea aurului conţinut în monedă, în acelaşi timp valoarea fiind dictată de preţul aurului aflat pe piaţă în condiţiile în care moneda solidus devenise o monedă de largă circulaţie.

             Încă din secolul al IV-lea au existat anumite suspiciuni ce priveau calitatea aurului existentă în monedă, acest fapt determinându-l pe împăratul Valentinian I să scoată din circulaţie şi să topească mai multe emisiuni de monede solidus. Tot referitor la calitatea monedelor şi pentru a preveni falsurile, începând cu anul 368 solidi erau inscripţionaţi cu literele OB, obryzum, termen din limba greacă ce desemnează aurul pur, monedele astfel inscripţionate având garanţia că respectă standardele oficiale. Pentru verificarea respectării standardelor, în anul 363 împăratul Iulian Apostatul crează oficiul zygostaţilor (zygostates), funcţionari ce aveau ca sarcină verificarea greutăţii monedelor solidus şi combaterea falsurilor. Din a doua jumătate a secolului al V-lea, emisiunile mai vechi de solidii nu mai sunt acceptate în tranzacţii probabil datorită faptului că monedele nu mai corespundeau standardelor oficiale, în ceea ce priveşte puritatea aurului. De altfel sursele menţionează existenţa a două tipuri de solidi, un tip ce respecta standardul oficial numit şi solidus greu şi un alt tip ce avea o greutate mai mică decât standardul, solidus uşor, numit astfel datorită circulaţiei intense sau a modificării intenţionate. Trebuie spus că încă de la primele emisuni sub Constantin cel Mare greutatea monedei solidus varia uşor în funcţie de monetăria în care monedele erau emise. Astfel monede emise la Trier au greutatea de 4,59 gr, cele emise la Ticinum au greutatea de 4,50 gr, cele emise la Sirmium au greutatea de 4,51 gr, cele emise la Salonic au greutatea de 4,52 gr, apropriindu-se de valoarea standard de 4,55 gr. După anul 476, moneda solidus, numită nomisma va fi emisă în monetăriile Imperiului Roman de Răsărit, în special la Constantinopole, păstrându-şi în mare parte din puritatea aurlui până în prima jumătate a secolului al XI-lea, când împăratul Mihail al IV-lea (1034-1041) emite monede nomisma a căror puritate a aurului era inferioară monedelor emise până atunci. Până la sfârşitul secolului al XI-lea valoarea monedei decade, aurul conţinut în nomisma ajunge de la 24 carate (secolul IV) la 8 carate, împăratul Alexios I (1081-1118), realizând o reformă monetară prin care moneda solidus (nomisma) este înlocuită practic cu o nouă monedă hyperper a cărui greutate se apropia de ceea a monedei solidus puritatea aurului fiind de 20 ½ carate. Toate cele trei monede solidus au fost achiziţionate de Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova Ploieşti, două dintre ele în anul 1965, iar una în anul 1995.

Descrierea monedelor:

1. Solidus  Constantin cel Mare

AV: capul laureat al împăratului spre dreapta; legenda: CONSTANT INUS PF AVG

RV: În centru Sol Invictus privind spre stânga chlamida peste umăr, mâna dreaptă ridicată iar în mâna stângă ţine un glob; jos, în partea stângă se află un barbar îngenunchiat.

Legendă: CLARITAS REIPVBLICAE, jos SM TS marca monetăriei (Sacra Moneta Thesalonica), anul emiterii  317

RIC VII p. 500

 Date tehnice: 4,57 gr, 19x19,7 mm, nr inv. 34-2838

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2. Solidus Valentinian

AV: În centru împăratul Valentinian III, bust cuirasat cu diademă şi perle, lance pe umărul stâng, scut în mâna dreaptă.

Legendă: DN VALENTI IANVS PF AVG

 RV: Împăraţii Theodosius II şi Valentinian III stând pe tron, în costum consular şi ambii împăraţi ţinând mapa în mâna dreaptă şi sceptru cruciform în mâna stângă, stea în partea de sus

Legenda: SALVS REI PVBL ICAE, CONOB (monetăria Constantinopole) an emitere 425-429

Date tehnice: 4,48 gr ;20,5x21,1 mm. nr.inv.34-8169

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

3. Solidus Muricius Tiberius

AV: Împăratul Mauricius Tiberius purtând coif cu panaş, bust cuirasat, ţinând în mâna dreaptă globul cruciger;
Legendă : DN MAVRC Tib PP AVG
RV: Victoria în peplos şi chiton ţinând în mâna dreaptă labarum, iar în mâna stângă globul cruciger;
Legendă: VICTORI AVCCC, jos CONOB (atelier Constantinopole) an emitere 584-602
Catalog of Imperial Byzantine  Coins in the British Museum, I p.128
Date tehnice: 4,44 gr ; 19,9 x21,3 mm. nr.inv 34-28434
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Muzeograf Claudiu Robe

 

Bibliografie:

·   Manfred Claus –Împăraţi Romani ,Editura Enciclopedică,Bucureşti, 2001

·   Glyn Davies-A History of Money from The Ancient Times to the Present Day, University of Wales Press, Cardiff, 2002

·   Bruun Patrick M. – The Roman Imperial Coinage ,vol 7, London, Spink and Son, 1966

·   Philip Grierson - Byzantine Coinage, Dumbarton Oaks Trustees for Harvard University 1999

·   Warwick Wroth – Catalogue of the Imperial Byzantine Coins in the British Museum, London Order of the Trustees, 1908

           Surse online:

·   Borek Nicholas – The Zygostates, the Solidus and Monetary Technology in the Later Roman Empire, 2015 în https://qspace.library.queensu.ca/handle/1974/ 13496

·   http://www.wildwinds.com/coins/ric/valentinian_III/RIC_0242.txt

           Abrevieri:

RIC ,VII - Bruun Patrick M. – The Roman Imperial Coinage, vol 7, London, Spink and Son, 1966

   

Restaurarea unei cărţi vechi româneşti

 

În concepţia modernă asupra restaurării, aceasta reprezintă un ansamblu de măsuri menite să reîntinerească un bun patrimonial dar excluzând la modul absolut categoric orice adaos care i-ar modifica structura, forma, stilul sau maniera specifică epocii în care a fost creat.

         Ca şi al omului, trupul cărţii nu este etern. Dintr-un început însă viaţa unei cărţi trebuie să acopere, să reziste mai multor generaţii de oameni. De pe urma simplului răsfoit, chiar şi de pe urma aparent tihnitei şederi în rafturile bibliotecilor până la schimbarea locurilor depozitării şi a nenorocirilor iscate de inundaţii sau incendii, cărţile suferă. Restaurarea se face manual. Se restaurează doar bunuri de patrimoniu. Mai întâi se investighează starea de degradare produsă de factorii fizico-chimici, starea de „sănătate” a cărţii, natura atacurilor provocate de diverse ciuperci, bacterii sau insecte. Se stabileşte un diagnostic şi se alege un tratament corespunzător. Timpul acordat unei lucrări variază de la una la alta. Depinde pe de-o parte de gravitatea deteriorării, iar, pe de altă parte de mărimea lucrării. Se deschide astfel dosarul cărţii. Diagnosticul fiind pus, munca de restaurator poate începe. Prima este desprăfuirea şi curăţarea uscată. Cu pensule, bisturiu, halat, mănuşi şi mască pe faţă. La nevoie, dacă e murdară cartea se spală în tăvi umplute cu apă încălzită la temperatura corespunzatoare. Cu cât hârtia este mai veche, cu atât se spală mai bine, pentru că la început hârtia avea o calitate mai bună, superioară celei de azi. Se foloseşte săpun cu pH neutru. După spălare urmează limpezirea, după care filele se lasă la uscat natural (nu cu ajutorul unei surse de caldură). Filele uscate şi uşor încreţite se pun într-o presă, protejate de voalul de nylon, hârtie de filtru şi platane de lemn. Urmează consolidarea zonelor de text fragilizate cu văl japonez şi hârtie japoneză care se face cu adeziv organic (carboximetilceluloza), bisturiu, foarfeci, pensă, spatule, fălţuitoare din os. După uscare se curăţa tot surplusul de hârtie japoneză, se fixează din nou cu adeziv marginile şi se presează cu fălţuitorul. După uscare se pun iar în presă (se umezesc prin sprayere), se pun între valurile de nylon, hârtie de filtru, platane de lemn. Recompus în fascicole, volumul va lua calea legătoriei şi în cele din urmă pe raftul de unde a venit. Fiecare lucrare reprezintă ceva nou, iar restaurarea este un mod de a te exprima personal.

Voi prezenta restaurarea volumului: Apostol, Buzău 1743, aflat în gestiunea Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Tipăritura scrisă cu caractere slavone.

 

DESCRIEREA MORFOLOGICĂ A VOLUMULUI

Conţine 178 file, un singur tip de hârtie din fibre textile, fabricată manual. Prezintă linii de apă dispuse vertical. Hârtia are aspect rugos.

Textul este scris cu cerneală tipografică neagră şi roşie. Fiecare literă de început de paragraf se află în chenar cu ornament floral, cerneală roşie).

Forzaturile cărţii sunt din hârtie manuală (linii de apă dispuse vertical).

Fiecare paragraf începe cu iniţială monocromă – motive florale.

Foaia de titlu (faţă + verso)

Text scris cu cerneală roşie şi neagră. Textul este încadrat de un ornament floral şi geometrizant.

Verso:pe 50% din suprafaţa paginii se observă un desen ce are în stânga un cap de bour cu o coroana regală deasupra. În stânga capului – soare, iar între capul de bour şi coroana regală se vede o floare. În dreapta – un vultur ce are în cioc o cruce, cu capul îndreptat spre capul de bour; deasupra acestuia se află o coroană regală şi în dreapta vulturului un cerc în care este desenată luna. În partea de jos – coline, dealuri. Tot desenul este încadrat de ornament floral şi geometrizant. Însemnările grafice sunt făcute cu cerneală neagră.

Fila nr.2 (faţă)

Transa superioară – însemnare cerneală ferogalică (5 rânduri).

Transa frontală - însemnare cerneală ferogalică (7 rânduri).

- însemnare cerneală ferogalică (9 rânduri).

Transa inferioară şi transa interioară – 6 ornamente (4 –1/1cm; 2 – 2/2cm) florale, geometrice simbolizând Crucea Domnului.

Volumul prezintă deteriorări de natură fizico-mecanice, chimice, biologice soldate cu:

- incluziune metalică, pete rugină (f.1,f.3, f.7, f.24, f.33);

- pete cerneală ferogalică roşie (f.1, f.3, f.5, f.16, f.90, f.104v);

- pete cerneală ferogalică neagră (f.1, f.5, f.19, f45, f.48);

- pliu natural (f.22, f.37, f.54, f.63, f.9l, f.133, f.154);

- însemnare creion (f.37, f.44v, f.45, f.46, f.47, f.52, f.69, f.82v,f.89, f.92, f.93, f.94, f.97, f.99, f.101, f.103v, f.106v, f.107, f.108, f.110v, f.116, f.117, f.129, f.136, f.178);

- însemnări cerneală ferogalică (f.2,f.5,f.7,f.8,f.9,f.10,f.11-43, f.81v, f.178, f.142);

- colţuri cu patina vulgară accentuată;

- murdărie – pe toată suprafaţa volumului;

- murdărie insecte (f.1-5, f.14, f.63 şi în toată zona falţului);

- găuri de cari (f.1-4,.f.85,.f.175, f.176, f.177,(zona cu text), f.178, şi aproape toată suprafaţa forzaţurilor);

- restaurări anterioare (f.1 – zona falţului, f.2-25, f.75, f.76-f106, f.109v, f.110, f.111v, f.116-127, f.132-151, f.161-178);

- urme şi depozite de ceară (f.1-178);

- îndoituri, franjurări marginale, rupturi transe (f1, f2, f3-8);

- însemnare cerneală chimică - ştampilă, (f.14, forzat posterior fix);

- lipsă suport material (zona cu text), (colţ inferior dreapta);

- îmbrunirea şi pătarea filelor.

Toate aceste deteriorări au dus la degradarea accentuată a legăturii şi corpului cărţii.

FORZAŢUL ANTERIOR FIX prezintă:

- găuri de cari;

- însemnare creion;

- însemnare;

- cerneală ferogalică neagră;

 -îmbrunirea hârtiei.

FORZAŢUL ANTERIOR MOBIL prezintă:

FAŢĂ:

- însemnare cerneală ferogalică neagră;

- însemnare creion, creion roşu;

- însemnare pix albastru (nr. inv.);

- însemnare pix negru ( nr. inv.);

- însemnare cerneală chimică mov (ştampilă);

 -găuri de cari.

VERSO:

- însemnare creion;

- însemnare cerneală ferogalică neagră;

- însemnare culoare albastră.

FORZAŢ POSTERIOR FIX prezintă:

- găuri de cari;

- murdărie;

- însemnare creion;

- însemnare cerneală chimică mov (ştampile);

- însemnare cerneală chimică roşie (ştampilă).

FORZAŢ POSTERIOR MOBIL prezintă:

FAŢĂ:

- însemnare creion;

- pliu natural;

- pete rugină;

- găuri de cari;

- pete cerneală neagră;

- însemnare cerneală ferogalică neagră;

- murdărie.

VERSO:

- pete cerneală ferogalică;

- însemnare cerneală ferogalică neagră.

Din oglinda cărţii reiese că volumul conţine 46 fascicole. Primul fascicol este format din 2 file (f1+f2) iar restul de 45 fascicole sunt formate din câte 4 file.

 

STARE DE CONSERVARE

Volumul a prezentat o degradare avansată fizico-chimică, biologică a suportului de scriere, soldată cu fragilizarea, fisurarea, pierderea suportului material, deformarea cotorului, degradarea cusăturii.

 

DIAGNOSTIC

Îmbrunire amplă a întregului volum, deteriorări de natură fizico-mecanică, chimică şi biologică cu afectarea aspectului şi structurii volumului; profundă deteriorare biologică asociată cu sfâşierea fascicolelor în dreptul punctelor de coasere, deoarece aţa cusăturii era fragilizată şi nu era continuă iar unele fascicole erau în pericol de a se pierde; propun restaurarea integrală a volumul prin desfacerea cusăturii.

 

TRATAMENT EFECTUAT

1. Fotografiere iniţială;

2. Numerotarea filelor;

3.Curaţare uscată – desprăfuirea blocului cărţii pentru îndepărtarea depozitelor de murdărie;

4.Detaşarea corpului de scoarţe prin dezlipirea părţii fixe a forzaţului şi dezlipirea capetelor nervurilor din interiorul scoarţei;

5.Îndepărtarea cleiului vechi de pe cotor;

6. Descoaserea volumului (tăierea aţei de cusut degradate);

7.Desfacerea blocului de carte pe fascicole (s-a constatat că volumul a mai suferit restaurări anterioare - transa interioară, transa inferioară);

8. Întocmirea oglinzii cărţii;

9. Curăţare mecanică – eliminarea depozitelor de ceară;

10. Curăţare umedă a filelor detaşate şi a forzaţurilor;

11. Corectare de pH;

12. Uscare liberă;

13. Presare intermediară;

14. Restaurarea fiecărei file – completare hârtie japoneză de dimensiune adecvată la hartia suport de text;

- consolidare val japonez, la dublu sau la simplu (a zonelor fragilizate, a zonelor lipsă, rupturi);

(Completările predomină în zona colţurilor şi în zona falţului);

15. Uscare liberă;

16. Presare intermediară;

17. Refacerea fiecărui mijloc al filelor (92) + aripioare la forzaţurile anterior şi posterior mobil (pentru aceasta s-a executat pe masa luminoasă un şablon – chenar - cu dimensiunile originale ale filelor)

18. Degajarea surplusului de hârtie şi val japonez cu ajutorul bisturiului;

19. Presare intermediară;

20. Tăierea la format (dimensiunile originale);

21. Colaţionarea filelor (cu ajutorul fălţuitorului);

22. Reranjarea filelor pe fascicole (conform oglinzii cărţii);

23. Presare finală;

24. După presarea finală şi refacerea fascicolelor blocul cărţii a fost predat la legătorie pentru refacerea legăturii cărţii.

       I se va confecţiona o casetă de protecţie după care va fi pusă pe raft la locul care i se cuvine.

Restaurator Nicoleta Ionescu

   

CERCETĂRI ARHEOLOGICE PE ȘANTIERUL URLAȚI (JUD. PRAHOVA)

Aflat la contactul dintre zona de câmpie și dealurile subcarpatice, situl arheologic de la Urlați este localizat acolo unde Cricovul Sărat își face loc în câmpie coborând dintre dealuri. Este situat pe un grind natural care are o formă triungiulară, delimitat de o zonă mlăștinoasă aflată în zona de sud-est a localității. Cercetările arheologice de la Urlați au început în anul 2013 și au continuat cu o cadență anuală până în prezent. Au fost descoperite o succesiune de asezări din epocile neolitică (cultura Starčevo-Crș), eneolitică (cultura Gumelnița), a bronzului (cultura Tei). Importante sunt și locuirile din sec. II-III d.Hr., V-VII d.Hr, dar și cele din evul mediu legate de începuturile localității Urlați (sec. XVI-XVII).  

Cercetările din acest sit se derulează în cadrul unui proiect care vizează abordarea ariei nordice a culturii Gumelniţa, cu o preocupare pentru locuirea în zona de deal sau din imediata apropiere a acesteia. De asemenea, având în vedere descoperirile din campaniile precedente, importante au devenit și obiectivele datând din primul mileniu creștin și evul mediu (sec. XVI-XVII). Aceste două segmente culturale și cronologice sunt marcate de descoperirea unor locuințe adâncite (bordeie) și gropi de extragerea lutului, dar și materiale arheologice, în special de ceramică fragmentară.

Ca și în anii precedenți în așezarea eneolitică atribuită culturii Gumelnița (4350-4250 î.Hr.) au continuat să apară numeroase piese din silex întregi, izolate sau depuse într-un număr restrâns de piese sub forma unor mici depozite. Un astfel de depozit descoperit anul acesta era format din 11 piese, din care unele nefolosite. Erau însoțite de fragmente de la un vas din lut. Este al șaselea depozit de acest tip, ceea ce confirmă un anumit comportament al comunității eneolitice care a locuit în acest sit acum peste 6 milenii.

Foarte important este un depozit de piese din metal (fier și bronz) datând din evul mediu (sec. XI-XVII) descoperit la adâncimea de circa 0,5 m. Un număr de 14 piese erau depuse într-o mică groapă (0,5 m diametrul și 0,4 m adâncime). Dintre piese se remarcă prezența unui topor, trei cârlige, a unui dorn, perforator de lemn, fragment de lanț cu două verigi, fragmente de la o coasă (2 buc.), etc.

În apropierea șantierului arheologic a fost amenajată o bază logistică care permite derularea cercetărilor în bune condiții și dezvoltarea în viitor a unui program complex de cercetare a Văii Cricovului Sărat. În cadrul acestui program se derulează și săpăturile de pe Dealul Merez aflat la nord de Valea Semanului, cercetări realizate anul acesta în luna iulie. De asemenea, pe raza localității Urlați, dar și pe valea râului Cricovul Sărat, au continuat cercetările de suprafață prin care au fost identificate și cartate numeroase situri arheologice care certifică importanța acestei căi de comunicare de-a lungul istoriei. La Muzeul „Foisorul Bellu” din Urlați a fost realizată o expoziție permanentă în care pot fi admirate principalele descoperiri arheologice rezultate în urma cercetărilor derulate în ultimii ani.

 

Responsabil șantier

Cercetător Științific Gradul I, dr. Alin Frînculeasa

   

Asediul Plevnei 11 septembrie 1877 - 10 decembrie 1877

Asediul Plevnei a reprezentat operațiunea cea mai importantă și cea mai complexă a întreg războiului ruso-româno-turc (1877-1878). Purtată chiar în inima Bulgariei, bătălia pentru Plevna a reprezentat în același timp și botezul focului pentru tânăra armată română, care a participat la operațiuni cu un număr de 43.000 de soldați și 110 tunuri. Trupele ruse numărau 50.000 de soldați cu 320 de tunuri și erau comandate de Marele Duce Nicolae, fratele țarului Alexandru al II lea. Orașul Plevna ocupa o poziție strategică de maximă importanță fiind un nod de comunicații între localitățile Nicopol, Rusciuk, Sofia, Târnovo, Filipopol. Garnizoana otomană număra 40.000 de militari și era comandată de generalul Osman Nuri Pașa, trupele otomane beneficiind de un sistem de fortificații sofisticat si de o dotare tehnică modernă. În urma înfrângerii suferite de armata rusă în luna iulie în fața Plevnei, pe data de 31 iulie  Marele Duce Nicolae îi trimite principelui Carol I o telegramă prin care solicită sprijinul Armatei Române. Pe data de 20 august trupele române încep să treacă Dunărea pe la Corabia. Principele Carol a pus condiția ca Armata Română să-și păstreze comanda proprie și să aibă o zonă proprie de operațiuni. Comanda trupelor ruso-române din fața Plevnei îi este acordată principelui Carol, șef al Statului Major, fiind numit generalul rus Pavel Zotov. Comanda armatei române de operațiuni îi este încredințată generalului Alexandru Cernat. Pe data de 30 august de ziua țarului Alexandru al –II-lea, trupele ruso-române declanșează un puternic atac asupra Plevnei, atac soldat cu un eșec singurul succes fiind cucerirea de către trupele române a redutei Grivița 1. În cadrul consiliilor militare din 13 – 14 septembrie principele Carol propune ca Plevna să fie supusă asediului, urmând ca localitățile înconjurătoare să fie cucerite pe rând. Astfel în zilele de 25, 26 și 27 octombrie trupele ruso-române cuceresc localitățile Teliș, Dolni Dubic și Gorni Dubic fapt ce duce la încercuirea completă a Plevnei. Pe data de 10 decembrie datorită situației disperate în care se găsea garnizoana orașului, generalul Osman Pașa, în fruntea a 30.000 de militari încearcă să iasă din încercuire. Otomanii sunt atacați puternic de trupele ruso-române, colonelul Mihail Cerchez reușind să ocupe reduta Grivița 2. Osman Pașa se predă colonelului Cerchez, în după- amiaza aceleiași zile în Plevna intrând principele Carol și țarul Alexandru al II lea. Cucerirea Plevnei a deschis drumul armatelor ruse către Constantinopol și a făcut ca Imperiul Otoman să capituleze la data de 4 februarie 1878.

 

Muzeograf Claudiu Robe

   

TIPSIA DE LA URZICENI

Muzeul Memorial „Constantin şi Ion Stere”, secţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, deţine în patrimoniul său o piesă de orfevrărie, cunoscută sub numele de Tipsia de la Urziceni, donată de doamna Suzana Stere Paleologu, nora lui Constantin Stere.

 
Tipsia de la Urziceni  este o piesă de o importanţă excepţională, atât prin raritatea ei ca mărturie a artei argintăriei la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar şi ca vestigiu al domniei lui Alexandru Moruzzi (1750-1807) în Ţara Românească, din timpul căruia realizările artistice sunt aproape necunoscute. A fost realizată din argint aurit, în anul 1799, într-un atelier din Ţara Românească la cererea domnitorului.
 Orfevrăria sau argintăria desemnează străvechiul meșteșug al prelucrării metalelor prețioase prin ciocănire, decupare, traforare, turnare, cizelare, incizare, filigranare etc. Ea denumește în același timp și totalitatea obiectelor rezultate din asemenea prelucrări.
Primele mărturii ale domeniului datează din neoliticul timpuriu, înmulțindu-se considerabil în epoca bronzului și în etapele ulterioare ale istoriei universale. Inițial, arta prelucrării aurului și argintului se limitează exclusiv la confecționarea unor mici idoli antropomorfici, în ale căror forme extrem de sintetice trăsăturile omenești devin uneori greu recognoscibile, fiind mult geometrizate. Epoca bronzului însă ne pune dintr-o dată în fața unei mari varietăți de orfevrării: podoabe, obiecte de paradă, însemne de putere, pe lângă obiectele foarte numeroase și diverse cu destinație cultică.
Pe măsura diversificării lor morfologice și funcționale se amplifică și repertoriul decorativ al argintăriilor. Alături de străvechea spirală cu toate variantele ei, simbolizând soarele, apar noi elemente astrale și mitice, stilizări geometrice și florale, motive zoomorfe și antropomorfe, reprezentând figuri izolate sau scene din viață dintre cele mai variate.
Evul mediu preia și duce mai departe somptuoasa artă a metalelor prețioase din antichitate, adaptând-o cultului creștin.
Proliferează acum acele tipuri de obiecte cu forme și funcționalități specifice - cruci, cădelnițe, cățui, ripide, anafornițe, cristelnițe, panaghiare, candele, ferecături de cărți, de cruci, de icoane și de racle, chivoturi, potire, discose etc. - al căror repertoriu decorativ și iconografic incumbă de asemenea elemente noi cu semnificații adecvate aceluiași cult, fără să înlăture însă integral vechile motive geometrice, fitomorfe și zoomorfe de largă circulație, ci dimpotrivă reținându-le, uneori aidoma, alteori derivate în noi stilizări, dar numai cu funcții pur decorative, lipsite de înțelesurile lor primare. Cu această menire, ele alcătuiesc de regulă cadrul în care apar noile reprezentări, înfățișând figuri și scene biblice, mai cu seamă din viața lui Iisus și a Fecioarei Maria, din viețile Evangheliștilor și ale Apostolilor, precum și ale celorlalte personaje aparținând istoriei sacre. Ca și argintăriile antice, orfevrăriile creștine sunt încrustate foarte frecvent cu pietre scumpe, semiprețioase și emailuri, iar pe lângă vechile tehnici de prelucrare și decorare, cunoaște o considerabilă răspândire acum, mai ales în lumea bizantină, tehnica filigranului, cu îndelungatele sale tradiții orientale. Se cuvine să mai relevăm că toate marile stiluri care s-au succedat în istoria generală a artelor au marcat cu trăsăturile lor caracteristice și domeniul orfevrăriei. De aceea, se poate vorbi de o argintărie clasică, elenistică, romanică, bizantină, gotică, renascentistă, barocă etc.
Pe teritoriul țării noastre, meștesugul prelucrării artistice a metalelor prețioase este atestat încă din neolitic, perioadă în care prelucrarea metalelor prețioase se făcea prin tehnici simple, îndeosebi prin tehnica ciocănirii.
Se consideră că etapa de maximă dezvoltare a artei metalelor prețioase, în Țările Române, a fost începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea și în următoarele două veacuri.
Cele mai puternice ateliere de orfevrărie se aflau în Transilvania. Aici își comandau frecvent voievozii munteni și moldoveni obiectele cu destinație laică sau religioasă. Asemenea comenzi se făceau și atelierelor bizantine, dar nici unele, nici altele nu exclud existența unor ateliere autohtone în Moldova și Țara Românească.
Pe baza comenzilor domnești făcute sașilor din Transilvania, au fost identificate până acum o seamă de argintării ale bisericilor noastre. Din Ardeal, Mircea cel Bătrân comandase vase de argint pentru Vodița, Tismana și Cozia, Vlad Călugărul dobândise un policandru din Sibiu, Neagoe Basarab a făcut comenzi de potire, cădelnițe și un evangheliar. Argintăria liturgică în perioada de domnie a lui Constantin Brâncoveanu a provenit în general din două mari centre meşteşugăreşti: Sibiu şi Braşov. Comenzile domnitorului martir vizau clopote, policandre, învelitori de Evanghelii, cruci, sfeşnice, vase de cult, ripide, candele şi cădelniţe.
Nu este lipsit de interes să știm că aurarii si argintarii făceau parte dintr-o categorie foarte respectată în comunitățile locale. Erau consideraţi ca făcând parte din elita persoanelor înstărite, documentele menționând posesii şi averi consistente.
Chiar dacă în Transilvania erau cele mai puternice centre de orfevrărie, există o activitate prolifică în acest sens și în celelalte două țări românești.
Încă de la începutul veacului al XIV-lea, satul Alexeni din Ialomița se chema Zlătari, iar în sec. al XVII-lea argintarii din București ridicau o biserică purtând același nume, Zlătari. Ctitorii erau meșteri bogați din vremea lui Șerban Vodă și a lui Constantin Brâncoveanu și nu țigani aurari.
În Moldova, unul dintre cele mai prolifice centre de prelucrare a metalelor preţioase a fost Suceava, vechea capitală a țării. Pentru voievodul Ștefan cel Mare au lucrat argintarii Anton Aurarul şi Stanciu Aurarul, cel din urmă primind, în schimbul lucrărilor realizate, importante proprietăți și sume de bani. Un Toma Zlătarul sau Petre Zlătarul au răspuns comenzilor voievodului Petru Rareș. Tot în aceeași perioadă a activat și Crăciun Zlătarul, precum și Gligore Moesiu din Suceava.
Interesant de remarcat este faptul că termenul sud-slav de zlătar nu a însemnat la noi în vechime aurar, ci doar argintar, abia mai târziu a căpătat semnificația de aurar. Nicolae Iorga explică acest aspect în lucrarea Negoțul și meșteșugurile în trecutul românesc că deși argintarii noștri s-au chemat adesea zlătari, nu s-a zis niciodată zlătărie, termenul de argintărie fiind singurul pentru această artă. Abia mai târziu, când argintarii se chemară cuiumgii, după moda turcească, termenul de zlătar a fost aplicat meșterului aurar.
Secolul al XVIII-lea va marca ultima perioadă importantă din istoria argintăriei manufacturiere românești. Acum, decorativismul va fi înlocuit cu preferinţele pentru simplitate, pentru restrângerea elementelor decorative.
În acest stil se încadrează și piesa noastră, realizată la sfârșitul secolului al XVIII-lea, de un meșter necunoscut, într-unul din atelierele Țării Românești, fiind comandată și dăruită de Alexandru Moruzi Bisericii „Sfânta Treime” din Urziceni.
Alexandru Moruzzi, care a domnit în Moldova între 1792-1793, 1802-1807, s-a urcat pe tronul Munteniei, pentru prima oară, între ianuarie 1793 și august 1796, apoi, a doua oară, între martie 1799 și octombrie 1801.
Pe bordura tipsiei din argint ciocănit, cizelat, gravat și aurit sunt reprezentate portretele votive ale domnitorului cu fiii săi și ale doamnei împreună cu fiicele sale, de o parte și de alta a scenei Adormirii Maicii Domnului. În partea opusă, figurează scena Botezului lui Iisus, înconjurat de îngeri și inscripția cu caractere chirilice „Închinată Sfintei beserici ot Urziceni, leat 1799. Apr.10”. Inscripția votivă atestă că talerul era destinat bisericii din Urziceni, monument atestat încă din secolul al XVIII-lea, refăcut în anul 1828.
 
 
 
Cu un diametru de 47 de cm, tipsia era folosită pentru apa sfințită de Bobotează.
Fie că e vorba de scena Botezului Mântuitorului înconjurat de îngeri, fie că e vorba de Adormirea Maicii Domnului, unde donatorii, îngenuncheați și rânduiți ca la biserică, după sex și după vârstă, încadrează pe apostoli și arhierei, toate elementele de stil și de alcătuire a scenelor: plantele luxuriante din preajma Domnului, turnurile armenești răsucite ca la Biserica Episcopală din Curtea de Argeș, tratarea stereotipă a cutelor, sunt rezultatul înrâuirii macedonene, adaptată stilului autohton.
Prin data sa, talerul capătă semnificația de obiect adus ca simbol de recunoștință a voievodului către Sfânta Fecioară pentru recenta sa întoarcere la domnie.
De obicei, acest tip de obiect este conservat de către muzeele așezămintelor religioase, prezența talerului într-o colecție particulară.
 
Muzeograf Paulina MĂNIŞOR
Muzeul Memorial „Constantin și Ion Stere” Bucov

 

   

Pagina 7 din 84