Miercuri, 22 Februarie 2023 09:45
Prin timp
Era o zi mohorâtă de toamnă târzie. Razele soarelui se întrezăreau printre norii dolofani, plini de apă. Frunze arămii împodobeau străzile și potecile munților ce patronează Cheile Argeșului. Mă plimbam agale, trăgând în piept aerul dulceag al naturii... Vă așteptați să încep așa, corect? Ei bine, am să vă nărui visele.
Întradevăr, priveliștea era frumoasă, era și toamnă târzie, ploaia părea să se apropie și mergeam agale, dar nu mă plimbam. În niciun caz! Mergeam încet pentru că obosisem îngrozitor. Cu mai mult de două ore în urmă, în timp ce mă îndreptam împreună cu un grup de turiști spre ruinele Cetății Poenari, am reușit să mă pierd. Nu mă întrebați cum. În aceste două ore, am încercat să deslușesc acest mister, fără sorți de izbândă.
Așa cum spuneam, obosisem și imaginea începea să mi se învârtă periculos. M-am așezat pe o buturugă, încercând să storc și ultimii stropi de apă din sticla aparent goală. Vântul începuse să geamă în jurul meu. Nu aveam de gând să mai înaintez. Din rucsac am pescuit cartea de care eram de nedezlipit: Scurte Legende despre Întoarcerea în Timp. Creativitatea acelor istorisiri mă captiva de fiecare dată. Ajunsesem la un capitol intitulat „La un pahar de vorbă în Valahia”. Înaintând printre rândurile acelor pagini, literele începură să se învârtă și să amestece. Am crezut că încep să am halucinații. Brusc, vântul se înteți, ridicând frunzele cernute într-o mare de roșu și transformându-le în mici vârtejuri. Pagini fură smulse din carte și tot acel vuiet din jurul meu mă făcu să-mi pierd cunoștința.
M-am trezit buimacă. Pădurea cu care mă obișnuisem în jurul meu, încă era, dar aerul pe care îl simțeam nu era același; parcă îmi ardea plămânii. M-am ridicat îmbârligându-mă în picioarele mele. Cu siguranță eram în aceeași pădure. Cum putea o pădure să se schimbe, privind-o. Mi-am scuturat hainele cum puteam mai bine. Cineva, la câțiva metri de mine, își drese glasul exagerat de tare. Cu un zvâcnet violent al ochilor, mi-am ridicat privirea, încruntându-mă.
În fața mea stăteau călare pe puțin cincizeci de bărbați, îmbrăcați foarte... învechit. Am pășit grăbită cu spatele, până am ajuns să fug, alunecând pe frunze. Un călăreț mă prinse cu ușurință din urmă și mă opri brusc, trecându-și sabia sub bărbia mea. Am căzut dureros. Un altul i se alătură. Cel din urmă arăta foarte... cunoscut. Îi spuse ceva indescifrabil primului bărbat, după care, fără vreo atenționare, prinzându-mă de haine, mă ridică cu ușurință în spatele său, pe cal. Nu am protestat. Am început să mergem în pas alert, fiind obligată să mă țin strâns de bărbat. Am urcat muntele tot mai mult, până când, în fața noastră, se întrezări Cetatea Poenari! Am tresărit surprinsă să observ că nu era deloc o ruină și era animată de persoane ce alergau dintr-o parte în alta, toți îmbrăcați în haine ciudate.
Am intrat pe porțile cetății. Bărbatul cunoscut mă ajută să cobor de pe cal, cu o blândețe stranie pentru răceala trăsăturilor sale. Mă privi dincap până în picioare. Puteam să-mi imaginez cu ușurință că hainele mele nu erau obișnuite pentru acea... zonă? Timp? Renunțasem cu suficient timp în urmă să mai cred că sunt în aceeași pădure, așa că luam în considerare fantasticul.
Bărbatul mă prinse strâns de încheietură și mă trase după el într-o încăpere plină cu mese uriașe de stejar, acoperite cu diverse hărți străine mie. De unul dintre pereți era atârnată o siglă cunoscută. Mi-am răscolit un pic mintea, după care am realizat că era sigla Ordinului Dragonului. Ceea ce însemna că cel din fața mea era... Vlad Țepeș. Din această cauză îmi părea atât de cunoscut! Un sunet de surprindere mi se rostogoli pe buze. Bărbatul mă privi peste umăr cu severitate. Se duse spre un birou din lemn de trandafir, după câte puteam distinge, și dintr-un sertar scoase o carte uriașă pe care o trânti pe o masă mai mică și o deschise pe undeva pe la jumate. Arătă o poză... color a ruinelor cetății și nu am mutut să nu remarc că acea carte era scrisă în limba modernă. Am citit câteva enunțuri și am ridicat privirea întrebătoare spre Vlad Țepeș. Acesta întrebă cu o voce glaciară, ce-mi făcu sângele să mi se scurgă din obraji:
–Ești din această lume, de aici, din carte, nu?
Am încuviințat repede. Acesta se încruntă și mai dădu câteva pagini. Ajunsese la o imagine pe care era reprezentată harta României Mari, cu denumirea Valahiei schimbată în Muntenia. Apăsă cu degetul pe hartă șiîntrebă apăsând pe cuvinte:
–Ce e asta?
–Aceea este harta României, după 1918. Valahia este Muntenia, am adăugat punctând zona corespunzătoare. S-a ajuns la forma asta după două războaie uriașe.
Voievodul încuviință ca pentru sine. Pică pe gânduri. Ceva continua să-l neliniștească. Se apropie de niște rafturi cu diferite pergamente făcute sul. Scoase dintre sulurile de hârtie steagul României cu stema. Mi-l aruncă și l-am prins din mers. Arătă spre el și fără să mă mai întrebe, i-am spus:
–Acesta este drapelul României, iar aceasta, din mijloc este stema, am încheiat atingând peticul detaliat din mijlocul stegului.
Brusc, odată cu atingerea, încăperea se învârti, Țepeș dispăru, și m-am trezit în vârful unui munte, de unde se vedea absolut totul. Pe o stâncă puțin mai deasupra mea, stătea un vultur de două ori cât mine. Era un vultur de aur pe capul căruia era situată Coroana de oțel a României. Îl priveam înmărmurată. Deodată, acesta țipă, făcând munții și văile să se cutremure. Mă privi, se avântă cu putere în aer, după care plonjă spre mine, ridicându-mă pe spatele lui, între aripile sale. Am coborât tot mai jos. În cioc ținea o cruce, iar în gheare ținea strâns un sceptru și o sabie.
Ne-am oprit într-o vale, iar vulturul mă lăsă să alunec cu grijă pe pământ. Rămase în aer, impunător, bătând lent din aripi. În jurul nostru se strânseră mai multe creaturi: două acvile, care țineau câte o cruce în ciocuri, iar una dintre ele avea ochiul drept un soare și cel stâng o lună crai-nouă(lună nouă), un leu de aur încoronat și cu o stea de aur alb pe frunte, un bour cu o roză (trandafir)în bot, și o lună crai-nouă și o stea atârnate de câte un corn, iar într-un lac din imediata apropiere înotau doi delfini azurii, afrontați. Animalele se plecară respectoase în fața Mai Merelui Vultur, se prefăcură în niște globuri oribitoare, se rotiră și se preschibară într-un scut împărțit în cinci părți: Țara Românească, Transilvania, Oltenia, Moldova și Dobrogea. Scutul fu acceptat de aripile primitoare are vulturului regesc, care și-l lipi de piept și se înălță în văzduh. Cu o explodie de lumină, m-am simțit aruncată și împrăștiată în toate direcțiile.
M-am trezit odată cu sunetul unei sirene aparținând unei salvări. Cineva îmi atingea fruntea cu o palmă fierbinte. Un paramedic îmi punea întrebări pe care nu le distingeam. Pe obraz aveam o cicatrice în formă de stea. La piept strângeam în continuare drapelul dat de Vlad Țepeș. În căușul palmei aveam și o insignă a Ordinului Dragonului. Le-am stârns mai bine la piept.
M-am cufundat într-un somn neliniștit. Nu aveam să uit acea zi vreodată.
Iordache Sorina Ioana - Mențiune
Clasa a XI-a, Colegiul „Spiru Haret”, Ploiești, județul Prahova
Miercuri, 22 Februarie 2023 09:09
Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova prin secţiile sale din judeţ vă invită, în perioada 23-26 februarie 2023, să celebrăm Dragobetele - tradiţiile şi obiceiurile specifice sărbătorii iubirii la români prin următorul program:
Muzeul Memorial „Constantin şi Ion Stere” Bucov
Parcul Constantin Stere Bucov, str. Dacia nr. 13, tel. 0244 344 040
23 februarie 2023, ora 10.00
„Dragobetele şi Mărţişorul - legende şi obiceiuri”
- activitate desfăşurată la Şcoala Gimnazială „Constantin Stere“ Bucov.
Muzeul „Casa Domnească” Brebu,
Aleea Casa Domnească, nr. 3, tel. 0244 357 731
24 februarie 2023, ora 10.00:
Matineu muzeal: „Dragobetele în cultura populară română - tradiţie şi semnificaţii”
- activitate desfăşurată la Şcoala Gimnazială „Matei Basarab“ Brebu;
- participă elevii clasei a III-a A coordonaţi de p.î.p. Loredana Cucu.
Muzeul „Crama 1777” Valea Călugărească
str. Valea Largă nr. 139A, tel. 0244 235 470
24 februarie 2023, ora 11.00:
Matineu muzeal: „Inima pereche, omul pereche”
- participă elevii clasei a VI-a de la Şcoala Gimnazială „Ion Ionescu” Valea Călugărească,
Structura Şcoala Gimnazială Nicovani.
Muzeul Memorial „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte,
str. George Enescu nr. 1-3, tel. 0244 280 861
24 februarie 2023
„Legenda lui Dragobete” - online
Muzeul „Conacul Pană Filipescu” Filipeştii de Târg,
nr. 868, tel. 0244 389 480
24 februarie 2023
„Dragobetele – Iubire în spirit autohton” - online
Muzeul „Conacul Bellu” Urlaţi,
str. Orzoaia de Sus, nr.12, tel. 0244 271 721
26 februarie 2023, ora 13.00:
„Dragobetele - sărbătoarea iubirii la români”
- participă Cenaclul „Pe urmele lui Orfeu“ al Liceului „Brâncoveanu Vodă“ din Urlaţi;
- profesori coordonatori: Iuliana şi Robert Stan.
Marţi, 21 Februarie 2023 10:13
În 20 februarie 1929, s-a născut Alexandru Bădulescu, personalitate de excepție, care a activat cu devotament și abnegație 7 decenii în slujba culturii prahovene. Parcursul profesional al domniei sale – de la învățător, director de cămin cultural, dirijor de cor, profesor de muzică, la doctor în muzicologie și responsabil al secției de cultură a regiunii Ploiești (mai târziu a județului Prahova) și Director al Muzeului ”Paul Constantinescu” -, este semnificativă pentru munca neobosită desfășurată cu profesionalism și dăruire în toate instituțiile unde a activat. La începutul lunii ianuarie 2021, domnia sa s-a retras, într-o manieră discretă, lăsând în urmă inegalabile realizări în domeniul cultural, precum și amintirea unui om generos și devotat comunității. Personalitatea sa admirabilă constituie un model de modestie, de dăruire, de pasiune manifestată în nobila misiune de promotor al artei și culturii prahovene (și românești) și de susținător al tinerilor muzicieni. A fost un apreciat membru al Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din România și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști. Întreaga sa activitate a fost marcată de devotamentul faţă de artă și cultură, de aspiraţia pentru lucrul finisat, bine alcătuit, de înţelegerea, discernământul şi risipa de energie în vederea atingerii unor obiective importante, aşa cum numai conjugarea talentului cu conştiinţa riguroasă le pot duce la bun sfârşit. În toate demersurile sale, în orice expresie gândită şi scrisă, se oglindea acel ansamblu de frumuseţe, de demnitate, de profesionalism, de generozitate, de elegantă acurateţe, ce conferea farmec prezenţei sale fizice. Există personalități pe care posteritatea le răscumpără, revendicându-le în mod spectaculos, după cum există și oameni pe care aceasta îi uită pe nedrept. Tăcută şi implacabilă, judecata timpului aşează placa memorială a fiecăruia acolo unde se cuvine - înăuntru sau în afara Pantheonului. Domnul Alexandru Bădulescu s-a a situat la înălţimea epocii în care a trăit, deasupra efemeridelor de circumstanţă. Pasiunea pe care a manifestat-o în toate demersurile sale, ca și autenticitatea vocaţiei sale umaniste i-au conferit rolul de reprezentant de marcă al unei perioade importante din viața culturală românească. Domnia sa a reprezentat o sinteză unică: profesionist, cu o documentare remarcabilă, investigând exhaustiv domeniile de care s-a ocupat; artist, ştiind să îmbrace gândirea şi simţirea într-un chip impresionant, în care căldura sentimentelor s-a îmbinat firesc cu frumuseţea imaginilor şi cu vigoarea cuvintelor; inegalabil manager cultural, având darul competenței, al sintezei şi al construcţiei armonioase; gânditor, căutând răspunsuri unor probleme importante legate de fenomenul cultural timp de 7 decenii. Cuvintele sunt prea sărace pntru a zugrăvi o personalitate atât de luminoasă și complexă precum aceea a Domnului Bădulescu – inegalabil ctitor de proiecte culturale de anvergură și iubitor de bine și frumos. Este momentul să aducem glorioasei sale memorii ofranda gândului nostru pios. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Conf. univ. dr. Carmen Manea
Marţi, 21 Februarie 2023 09:41
Lupta de la Vaslui
Urma o luptă crâncenă cu otomanii. Puțini aveau să trăiască. Moartea se făcea simțită printre ostași. Cu toții, moldoveni, cai si câini așteptam ca turcii sa-și arate chipul. Otomanii nu sunt îndurători din fire, dar nici noi, moldoveni bravi, nu ne lăsăm mai prejos. Vremea nici ea nu vrea să fie iertătoare, așa că, din pântecele cerului plumburiu, fulgi mari de zăpadă sunt aruncați precum săgețile românești, pe câmpul de luptă, contopindu-se in drumul lor cu burnița arzătoare. Simt cum frigul pătrunde prin straiele groase, căptușite cu blăniță de iepure, apoi îmi gâdilă pielea, încercând să găsească o portiță spre oase, apoi spre măduvă.
Nu trece mult și pleava păgână își arată chipul bărbos, oacheș, fără pic de milă în ochi. Îi pot zări, câtă iarbă, câtă frunză, scoțându-și iataganele subțiri, dar incredibil de mortale. Oastea mea, ai mei supuși, ce sar în luptă înarmați nu doar cu topoare și furci, xi și cu vitejie și ură, furie față de otomani, păgâni ce ne vor pământul sfânt si roditor. Într-un final, îl zăresc si pe Suleiman, în straiele sale țesute cu fir de aur și cu turban de mătase. Era călare pe-un cal sur, cu părul scurt precum prima zăpadă a iernii. Un cal sănătos, cu șa împodobită. La brâu, i se odihnea o sabie cu mâner din fildeș. Atunci când o scoate din teaca sa din piele de vițel, oțelul lucește în lumina soarelui apatic, anemic, care, din când în când, străpunge perdeaua norilor grei precum lupta ce urmează. Noi, eram o oaste mică. Ei, precum ciupercile după ploaie, apăreau din neant, închegând oastea fără sfârșit. Mă întorc spre oamenii mei de nădejde și încerc să-i încurajez:
- Lupta ce urmează va fi una grea. Sultanul nu va avea pace până ce și ultimul moldovean va fi stârpit. Dar noi, avem un avantaj. Suntem cunoscători ai pădurilor și munților, călăreți de cai adevărați, supuși, nu gloabe nemâncate. Îi vom învinge și de această dată! Iar în istorie, lupta va răsuna biruitoare, în anul Domnului, 5983! Or fi ei mulți, dar nu știu decât să taie cu sabia. Noi, putem gândi, vedea și auzi.
Românii încuviințează toți, la unison. Privirile lor aveau în ele focul luptei, o dorință arzătoare de a străpunge pieptul turcilor și de a stârpi sămânța păgână, balaurul cu trei capete însetat de pământul și aurul românesc. Ogarii, câinii zvelți, cu membre lungi și puternice, cu cozi lungi și arcuite, precum iataganele si boturi lungi, cu dinți tăioși, lătrau si ei, ca turbați, dorind să sfâșie gloabele, bune doar în înfățișarea lor augustă. Turcii se opriră, în sfârșit, din galop, în mijlocul câmpului. În fața lor ieși mândru, stând drept pe șa, cu sabia acum în teacă, Suleiman. Ies și eu în fața lor, la fel de mândru, pentru târguială. Îmi îndrum calul bătrân, o iapă trecută, dar cu frică de stăpân, Floarea, și mă apropii de sultanul bărbos, cu ochi încruntați si negri, mari si rotunzi.
- Prea-mărite Sultan, să ne târguim acum.
- Ai de gând să mi te supui, și tu, și pleava ta de moldoveni?
- Ziua când voi fi supusul tău, va fi ziua morții mele. Iar Moldova, nu va accepta vreodată să ți se supună.
- Atunci, fie ca tu si neamul tău să muriți de sabie turcească
- Fie cum va voi Dumnezeu.
Dau ordin oastei mele, iar ei se împrăștie în pădurea deasă. Îi urmez, prostimea turcească gonind nebunește, țipând după Dumnezeul lor. Ne ascundem precum vrăbiuțele și potolim câinii, ca să nu latre. Privim oarecum amuzați turcii ce pică de pe cai, secerați de săgețile arcașilor ascunși în frunzișul des al copacilor. Îi ademenim pe supraviețuitori în inima pădurii, unde întunericul este gros precum melasa. Îi pândim dintre tufișuri, iar apoi le dăm drumul câinilor, precum niște fiare turbate. Ursu, cel mai mare și mai destoinic, bătrânul meu Ursu, se aruncă primul. Lătratul său precum un bubuit îi pornește si pe ceilalți câini împotriva turcilor. Năvălesc asupra cailor, câte doi, câte trei, precum niște brute și îi sfâșie ca pe niște cârpe. De parcă nu erau din carne și sânge. Nechezatul este cumplit. Turcii, speriați de ambuscadă, se aruncă de pe cai și încearcă să scape. Unii sunt sfâșiați de câini, alții tăiați de topoarele românești. Puțini au reușit să scape, cel puțin, pentru moment. Dintre toți, Sultanul era cel mai speriat, iar calul său necheza si fornăia, lovea cu copitele aerul precum un cal sălbatic. A uitat de stăpânul său și de ascultare. A ieșit din cuvântul stăpânului. Era momentul ideal pentru a interveni. Nu doar că mă voi întoarce victorios in Moldova, dar voi fi temut în toate ținuturile pentru că am avut curajul să-i tai capul sultanului. Bătrânul meu Ursu mă zărește și cumva, din priviri, convenim asupra atacului. De când era doar un pui, am avut această legătură. Nu trebuia decât să-l privesc, iar el știa când și cum să acționeze. Se năpustește asupra calului și îi înșfacă piciorul. Calul nechează a durere și a plânset, iar sângele său, roșu-vișiniu, se scurge șiroaie pe pământul brun. Pământul îl primește bucuros. sultanul este de-a dreptul îngrozit de peisajul ce i se înfățișează. Turci stârpiți, unii morți, alții muribunzi, urlând de durere, cai spintecați de colții câinilor ce acum se înfruptă din carnea lor roșie, și moldoveni ce continuă lupta pe sfârșite, cu topoare, bâte și furci.
Un moment de neatenție mă face să-l uit pe Sultan. Un moment și Moartea și-a satisfăcut dorințele. Un schelălăit macabru mă face să-l privesc din nou. Mândria mi se transformă repede în groază, apoi în durere. Era Ursu, cu capul zdrobit și cu sabia Sultanului înfiptă în trupul său îmblănit. Blănița sa, odată moale și neagră, acum era îmbibată de sânge dulceag-acrișor, vișiniu și gros. Nu-i pot privi cadavrul. Sunt mult prea îndurerat pentru a-mi îndrepta măcar o clipă ochii spre leșul care a avut viață. Privirea mea o întâlnește pe a Sultanului. Acum, trebuia să-i am capul în mâini mai mult ca niciodată. Trebuia să-l răzbun pe Ursu. Sabia mea, din oțel carpatin, a stat până acum în teacă, odihnindu-se. Acum, a venit vremea să guste sângele Sultanului, să se hrănească cu el, să aibă onoarea de a-l decapita tocmai pe Suleiman, monstrul în spatele căruia numeroase victime se află. Galopez nebunește spre el, gâfâind și cu obrajii roșii. Zăpada nu mă poate atinge, iar gerul este deja depășit, un pui pe lângă bestia înflăcărată a răzbunării. Vreau ca Sultanul să moară înecat cu propriul sânge, iar apoi, după luptă, capul să-i fie pe o tavă de argint, în mijlocul mesei de ospăț. Dintr-o lovitură, i-am străpuns gâtul și i l-am înjumătățit, iar mârțoaga sa, a murit exact cum a murit Ursu.
Lupta a luat sfârșit. Dintre români, mulți și-au găsit loc în cer, lângă Dumnezeu. Turcii, oastea păgână, a fost, în sfârșit, dezbinată fie prin moarte, fie prin fugă. Rușine otomanilor ce se cred bravi, dar în luptă cu sămânța românească, se risipesc precum rândunelele în lumea largă! Merg călare pe cal, mândru de fapta mea. Capul Sultanului era într-un sac ponosit, legat de cureaua paltonului. Trebuia să-l simt aproape, să știu ca Ursu a fost răzbunat cum se cuvine. Trupul său îmblănit a fost îngropat în acea pădure, unde l-am omorât pe sultan, la loc sigur, sub un stejar ce-i va acoperi mormântul și-l va feri de soarele puternic din vară și de ploile toamnei.
Seara, în amurg, aprindem focul și încingem joc moldovenesc. Hora se dansează cu foc și vinul curge din belșug. Capul sultanului este la graniță, înfipt într-o țeapă din lemn. Mă retrag repede. Îmi iau ulcica cu vin și merg la umbra unui stejar, pe-o stâncă. Privesc stelele ce sclipesc precum un șirag de perle. Iau o gură din vinul acrișor, pe care o închin lui Ursu, tovarășul pe care nu-l voi uita vreodată.
Cojocaru Doriana – Mențiune
Clasa a IX-a S, Colegiul Național ,,Mihai Viteazul’’, Ploiești, județul Prahova
Luni, 20 Februarie 2023 09:20
Ghid pentru călătoria în timp
Primul meu sfat când vine vorba de călătoria în timp este să nu o faceți. Dacă vreți totuși să încercați sau printr-un eveniment bizar ajungeți într-o altă epocă, lucrurile se complică. Partea cea mai grea este să nu schimbați nimic ca nu cumva să distrugi accidental lumea. Eu vă voi spune povestea mea.
Când m-am trezit am observat că era cald și mă aflam într-o încăpere slab luminată. Fragmente de memorie își croiră drumul spre suprafață: luminile de urgență din laborator aprinzându-se și sirenele făcând o gălăgie infernală, urmă o explozie apoi... nimic. Încăperea în care se afla era mică și, deși ordonată, cu siguranță nu aparținea unui spital.
- Slavă cerului! S-a trezit! Strigă o femeie de vârstă mijlocie
- Mă bucur să aud asta, răspunse o fată, intrând în cameră cu o cană de apă. Bea , o să îți prindă bine. Eu sunt Cătălina, pe tine cum te cheamă?
- Samara, i-am răspuns, uitându-mă în jur, neliniștită de aspectul camerei în care mă aflam.
„Ar fi arătat perfect normal acum un secol" . La gândul acesta am simțit cum îmi îngheață sângele în vene.
- În...în ce...an suntem? M-am bâlbâit
- 1914, pe la sfârșitul lui, îmi răspunse Cătălina.
La cuvintele ei, orice urmă de culoare se scurse din fața mea.
- S-a întâmplat ceva? Mă întreabă femeia care, presupuneam, era mama Cătălinei.
- Tocmai am realizat că nu Îmi amintesc nimic, în afară de numele meu, i-am răspuns cu un zâmbet amar pe buze
- Of, sărăcuța de tine! Mama Catalinei îmi șterse lacrimile de pe obraz, niște lacrimi cat se poate de sincere, chiar dacă problema mea era alta.
Din ziua aceea am locuit cu cele două femei, ajutându-le cu tot ce puteam. Puțin peste un an mai târziu, la începutul lui 1916, Catalina și cu mine ne-am alăturat efortului de război ca asistente medicale.
În acea perioadă am aflat și numele ei complet : Catalina Vasile Teodoriu . Când am aflat nu eram sigură cum să reacționez. Oare ar posibil să schimbi un an din viața unei personalități istorice importante fără repercusiuni? Răspunsul a fost un mare NU.
În una din ocaziile în care ne aflam pe front, o grenadă fu aruncată în direcția noastră. Fără să se gândească de două ori , Ecaterina, după cum ajunsesem să îi spun, se aruncă peste ea. Am suferit niște răni minore dar Ecaterina murise. Priveliștea era oripilantă și în ciuda eforturilor mele, mi-am pierdut cunoștința. În ultimul moment de luciditate, un plan se formulă în mintea mea, unul nebunesc.
Când m-am trezit, mă aflam într-o încăpere necunoscută. Imaginile celor întâmplate reveniră în mintea mea punându-mă din nou, dar câteva lacrimi tot curseră.
- Cum the simți? Mă întrebă o asistentă.
- Fizic sunt înregulă, puțin adormită, dar atât.
- Înțeleg. Nu am găsit nici un act de identitate la tine, ai putea să îmi spui cum te cheamă?
- Planul pe care îl formulasem înainte să îmi pierd cunoștința își faci din nou apariția. Cu vocea tremurându-mi am raspuns :
- Catalina Vasile Teodoriu
- Mulțumesc, spuse asistentă notând numele.
Inima îmi bătea nebunește. Nu mai mințisem în halul ăsta în toți 22 de ani pe care îi petrecuse pe pământ, iar acum povestea Ecaterinei era a mea de continuat. Eram pasionată de istorie,deci știam tot ce se putea despre viața și moartea ei.
Am decis să mă întorc acasă. Mama Ecaterinei m-ar fi recunoscut și nu puteam să îi explic de ce folosesc numele fiicei ei, așa că am mers direct să mă înrolez.
Crezusem că știam ce înseamnă durerea și chiar războiul, dar realitatea a fost crudă din primele zile și am realizat că nu știam nimic. M-am certat singură de zeci de ori în timpul petrecut acolo pentru fiecare ocazie în care m-am plâns de viață pe care o duceam în confortul modern.
În timpul petrecut pe front am suferit și m-am bucurat, am fost rănită și am rănit. Arma devenea din ce în ce mai grea în mână mea cu fiecare viață pe care o luăm, până în punctul în care nu eram sigură că o mai pot purta, iar în final și viața mea a fost luată. În momentul în care glonțul mi-a străpuns carnea, am simțit o durere ascuțită, după care am căzut la pământ. Cu ochii pironiți spre cer, am fost cuprinsă de un calm nefiresc, iar un zâmbet se întinse pe fața mea când mi-am amintit ceva important. Am tras adânc aer în piept și, cu ultimele mele forțe, am strigat cât de tare am putut:
- Luptați băieți! Apărați țară!
După aceea am fost învăluită de un mult prea familiar întuneric.
Spre surprinderea mea, am început să aud un țiuit sacadat și am încercat să îmi deschid ochii. Lumina puternică și mirosul specific mi-au spus repede unde eram: eram într-un spital, un spital al secolului XXI. Un val de ușurare m-a cuprins și eram aproape bucuroasă că totul fusese un vis. Mi-am ridicat mâna să îmi îndepărteze o șuviță de păr de pe fațăcare mă deranja teribil și atunci l-am văzut. Sclipind în lumina albă a încăperii era lănțișorul pe care mi-l dăruire Ecaterina. O parte din mine ar fi vrut să refuze adevărul, dar cea mai mare parte dorea creadă. Poate că nu fusese un vis?
Marinescu Emanuela - Mențiune
Clasa a XII-a, Liceul Teoretic ,,Alexandru Mocionii’’, Ciacova, județul Timiș
Duminică, 19 Februarie 2023 14:40
La propunerea lui Nicolae Iorga, preşedinte al Consiliului de Miniştri, Constantin Brâncuşi a fost decorat cu ordinul “Meritul cultural pentru artă plastică".
În fiecare an, în data de 19 februarie, este omagiat Constantin Brâncuși, unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX. În 2023, se împlinesc 147 de ani de la nașterea sa.
Personalitate marcantă în mişcarea artistică a veacului al XX-lea, Constantin Brâncuşi a lăsat posterităţii o operă impresionantă, contribuind semnificativ la transformarea sculpturii tradiţionale în sculptură modernă. Este artistul care a asimilat în opera sa „toată istoria sculpturii pe care a dominat-o şi a depăşit-o”, după cum remarca criticul de artă Mircea Deac, în volumul "Constantin Brâncuşi" (Editura Meridiane, 1966).
Sursa principală de inspiraţie a artistului o reprezintă arta populară românească, el reuşind să îmbine simplitatea acesteia cu rafinamentul avangardei pariziene. Lucrările sale exprimă viziunea ţăranului român asupra lumii înconjurătoare, artistul renunţând la elementele secundare prezente până atunci în sculpturi, în favoarea evidenţierii esenţei lucrurilor.
La 22 septembrie 1931, statul român l-a decorat pe Constantin Brâncuşi cu ordinul "Meritul cultural pentru artă plastică", la propunerea lui Nicolae Iorga, care era atunci preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Secretar de Stat la Departamentul Cultelor. Brâncuşi a fost printre primii oameni valoroşi care au primit acceastă recunoaştere oficială din partea autorităţilor române. Ordinul Meritul Cultural este o decorație acordată pentru realizări deosebite în domeniul cultural, care a fost înființat în 1931 printr-un Decret Regal.
Muzeul Memorial "Nicolae Iorga" Vălenii de Munte
șef secție Mihaela Voicea
Vineri, 17 Februarie 2023 09:17
Școală în sat
Dor îi era lui Cuza Vodă de locurile natale și un sentiment de melancolie îi stăpungea sufletul. Deși avea foarte multe de făcut la cârmuirea țării, venise, totuși, să-și revadă rădăcinile ca semn că nu uitase de unde plecase. Și uita așa revenise domnul Cuza la Barboși, sat cu oameni gospodari, mai bucuros ca orișicând. Dar nu cutezase să se arate în straiele domnești ca nu cumva sătenii să vorbească de sus cu el, ci se arătase în straie de țăran ca să fie egal cu ceilalți.
Ajunse, așadar, în locul de unde plecase dar mare îi fu mirarea că nu găsise pe nimeni care să umble prin sat. Poate că era prea frig afară, venind în vreme de toamnă târzie, sau poate aveau prea multă treabă ca să stea pe-afară. Totuși zărise un copil și-l întrebă:
一 Copile, unde sunt toți oamenii acestui sat?
一 Cum, neică, tu nu știi?
一 Ce ar trebui să știu?
一 Este în sat un sfat, nu mai știu cum îi zice… boieresc, nu că sunt și țărani. Țărănesc, nu că sunt și boieri. A… popular! S-au adunat toți: țărani cu neveste și copii, bătrâni, boieri. Cică vor să-l detroneze pe Cuza. Tot nu pot să înțeleg cum să dai jos de la domnie un om care a făcut numai bine. Dacă ar mai trăi biata mamă a sa! Astăzi n-ar mai fi fost adunarea.
一 Dar unde s-au adunat toți ai satului?
一 La boierul Caragea. Are o casă așa de mare, că mai pot veni oameni și din satele vecine. Mare dușmănie mai are pe domnitor!
一 Și cum pot ajunge la el?
一 Simplu! Unde vezi casa cea mai mare, acolo stă.
一 Nu mai bine mai duce la casa lui? Te-oi plăti cât îmi vei cere.
一 Neică, eu te duc dar banii nu-i primesc că mă vor întreba acasă de unde-i am și nu le voi putea spune. Nici ei nu s-au dus la această adunare zic că-i risipă de timp. Iar mama nu-și vede capul de câtă treabă are. Zi și tu, neică, n-ai face la fel?
Și s-au dus Cuza Vodă cu acel copil la casa boierului și multă i-a fost mirarea. Toți care mai de care se îmbulzeau să audă cuvintele boierului Caragea. Iar după fiecare frază pe care o spunea, multe mai erau aplauzele pe care le primea.
一 Ce-a făcut Cuza? Doar a unit politic Moldova și Țara Românească. Oamenii lor erau uniți deja.
一 Adevărat! Adevărat!
一 Ce rost mai are să stea la cârmuirea țării când țăranii, bieții de ei, cereau la adunările ad-hoc domn străin?
一 Nu mai are niciun rost!
一 Așadar, dragi oameni uniți pentru dreptate, trebuie să-l dăm jos pe Cuza. Și cum vom face asta? Am auzit eu din surse sigure că domnul va veni la noapte la noi în sat. Iar atunci ne-om aduna noi toți și-l vom obliga să abdice în favoarea vieții. Ori vrea să trăiască, ori nu! Iar apoi vom vedea noi cine va veni la conducerea țării.
Atunci când soarele asfințise, Cuza se duse la boierul Caragea spunându-i că pe ale sale pământuri de la ieșirea din sat niște țărani i-ar fura recolta. Fără a mai sta pe gânduri, Cuza și cu boierul s-au dus pe acele pământuri. Dar cum boierul nu mai avea caleașca pentru că i-o dăduse fiicei sale să se ducă la bal, o luaseră la pas. Dar cum au ajuns la locul cu pricina, nu găsise pe nimeni și nimic furat. Iar Cuza și-a cerut scuze, înțelegând greșit a cui era pământul și, că de fapt, la cealaltă margine a satului era locul cu pricina. Și uite așa s-au întors Cuza Vodă cu boierul în sat, pe timp de noapte. Dar când să intre în sat, Vodă s-a oprit să-și lege șireturile de la ghete, iar boierul, neobservându-l din cauza întunericului a intrat în sat. Iar toții sătenii, crezând că e Cuza, l-au înconjurat:
一 Ce alegi: abdicarea sau moartea?
一 Stați! Nu dați! Sunt eu, boierul Caragea!
一 Nu mai minți! Boierul doarme la ora asta. Dar, știți ceva, alegem noi pentru dumneavoastră. Eu zic că moartea.
一 Nu, nu! Eu nu sunt Cuza!
Dar degeaba boierul își exprima în vorbe nevinovăția că moartea s-a ales de el. Iar Cuza, văzând toate acestea, și-a scos staiele de țăran de pe el, rămânând în cele de domnitor. Iar țăranii, văzându-l, și-au dat seama de greșeala comisă și tare rău le-a părut după.
一 Iertare, Măria Ta! Suntem niște bieți țărani fără minte!
一 Multe vă mai sunt păcatele, dar pe acesta vi-l iert. Doar să-mi spuneți unde stă copilul cu care am venit la adunare.
Și l-au dus țăranii la acel copil acasă și mare îi fu mirarea când văzu că de fapt era Cuza. Și multă bucurie avu acel copil în suflet că l-a ajutat pe Vodă.
一 Spune-mi, copile, cu ce te pot ajuta? Ce-ți lipsește?
一 Măria Ta, multe îmi sunt lipsă, dar cel mai mult cartea. Nu știu să scriu și să citesc. Și tare mi-e teamă că nu-mi voi găsi rostul în lume din cauza asta.
一 Atunci voi înființa școli! Iar una va fi și în satul acesta.
Și uite așa a făcut Cuza școală în satul său natal și de mare trebuință a fost elevilor. Iar în semn de mulțumire îi dăduse numele domnitorului pentru a purta vie amintirea sa peste veacuri. Iar despre boierul dușmănos nici că nu se mai vorbise, că doar nu el făcuse școală în sat.
Rotaru Narcisa – Premiul III
Clasa a XI-a SS1, Colegiul Național „Cuza Vodă”, Huși, județul Vaslui
Joi, 16 Februarie 2023 09:58
O vizită ciudată
Mă aflu în biblioteca orașului, iar disperarea deja mă cuprinde. Nu știu unde să mai caut informații inedite despre istoricul Nicolae Iorga. Trebuie să fac o prezentare originală și doresc să aduc ceva cu totul nou. Ceva ce nu se găsește în primul site sau în prima carte deschisă. Pun mâna pe o carte, ce prezintă pe copertă chiar chipul marelui om politic şi o adaug la mormanul de cărți pe care le țin deja în brațe.
- Pot să te ajut? întrebă o voce în spatele meu. La auzul acesteia am tresărit și am scăpat pe jos toate cărțile. Am început să le adun, fără să mai privesc persoana de lângă mine.
- Scuze, nu am avut intenția de a te speria! spune iarăși persoana şi începe să mă ajute. Nu credeam că mai există oameni pasionați de mine si de viața mea, precum ești tu!
Atunci mă opresc. Îmi ridic privirea de la cartea „Cugetări” de Nicolae Iorga şi mi-o îndrept spre domnul care deja avea lângă el un mic turn de cărți. Nu-mi venea să cred ochilor cine stătea în fața mea! Chiar savantul, marele om politic și de cultură, Nicolae Iorga, care știam că a murit acum 82 de ani!
- Probabil te gândești cum de sunt aici, în anul 2022, nu!?
Dau din cap aprobator, deoarece încă nu îmi venea a crede.
- Ei bine, nici eu nu știu. Mă pregăteam pentru a susține un discurs politic, iar când am părăsit odaia mea, am ajuns în această frumoasă bibliotecă.
- Presupun că ai călătorit în timp. Foarte interesant! În 2022 încă nu am reușit să descoperim cum am putea călători pe axa timpului.
- Cu adevărat interesant! spune el, stând puțin pe gânduri. Până descopăr cum să mă întorc la vremurile mele, spune-mi, domnișoară, ce faci cu toate aceste cărți despre mine? Curiozitatea mă apasă!
- Am primit tema de a face o prezentare. Îmi doresc să scriu şi lucruri mai puțin știute despre tine şi viața ta, așa că am venit aici să caut în bibliotecă ceva ce mă poate ajuta.
- Dacă tot sunt aici, fără a ști drumul spre casă, te pot ajuta eu cu această sarcină!
- Chiar ai face asta pentru mine? întreb entuziasmată, iar Iorga răspunde pozitiv, făcându-mă să strig scurt de fericire.
- Nu îți pot mulțumi de ajuns pentru ajutorul tău! Sau... cred că îți pot mulțumi într-un fel! Nu ai vrea să facem un tur al orașului Vălenii de Munte din anul 2022?
- Orașul meu! spune cu o ușoară nostalgie și visător. Mi-ar face o deosebită plăcere să te însoțesc la o plimbare prin oraș.
Zis și făcut... am plecat împreună la o plimbare frumoasă pe străzile orașului, explicând ce se află în fiecare locșor şi făcând, alături de Nicolae Iorga, o comparație cu trecutul. Orașul era destul de aglomerat pentru ora 13:30, iar oamenii care treceau pe lângă noi aveau tendința de a ne privi insistent.
- Uite, acolo este... Nu apuc să termin propoziția.
- Casa mea mult iubită! spune entuziasmat.
- Exact! Astăzi este „Casa memorială Nicolae Iorga”. Ai dori să o vizităm?
- Ar fi minunat! Sper că nu au schimbat nimic la ea!
Mergem şi începem să vorbim despre viața sa la Vălenii de Munte. Am aflat multe lucruri interesante cum ar fi că la vârsta de 5 ani a rămas orfan de tată; atunci când a intrat în clasa I știa să vorbească franțuzește, să scrie și să citească, iar această sclipire de geniu a făcut ca la 18 ani să fie licențiat. Mai târziu, după ce s-a stabilit la Vălenii de Munte, munca susținută a dus la publicarea a numeroase cărți, cum nici nu ne-am putea imagina: 1003 volume, 12755 de articole și studii, 4963 de recenzii, Istoria României în zece volume, colaborarea și conducerea unor publicații și reviste culturale (de ex. Sămănătorul) sau înființarea unora, precum Neamul românesc ori Floarea Darurilor.
Vizita casei l-a făcut să constate diverse schimbări, de la modalitatea de așezare a mobilierului, până la câteva informații pe care le considera greșite. Mi-a spus că grădina era mult mai frumoasă decât cea din vremea sa, ceea ce i-a provocat o mare bucurie sufletească. Natura a fost pentru savantul Nicolae Iorga o sursă de energie și inspirație. Înainte de a se așeza la masa de lucru, făcea plimbări de cel puțin o oră prin pădurile din jurul orașului, pentru a-și pune ordine în idei și a-și realiza planul de abordare a temelor pe care urma să le dezvolte. Continuăm să discutăm despre firea sa introvertită, care l-a făcut să se adapteze cu greu în societate, dar nu i-a schimbat deloc sensibilitatea, puterea de muncă și simpatia pentru cei slabi și loviți de societate.
- Este adevărat că îl cunoști pe Titu Maiorescu? întreb eu.
- Este adevărat! Știai că mama sa, Maria Popazu, provine dintr-o familie aromână care a locuit chiar aici, la Vălenii de Munte?
- Nu știam până în clasa a IX-a, când am studiat la limba română Jurnalul pe care Titu Maiorescu l-a ținut mult timp! Uimitor! Nu îmi vine să cred ce important e orașul nostru. Mă întreb ce alte secrete mai ascunde mica noastră urbe, care știu că devenise o adevărată capitală culturală ca urmare a cursurilor Universității de vară pe care le organizai aici!
- Ooo! E o mare bucurie să aflu că tinerii cunosc câte ceva din munca mea! Ar mai fi vrut să spună ceva, dar acum a fost rândul meu să-l întrerup.
- Să știi că aceste cursuri se țin și astăzi, în preajma sărbătorii de Sfânta Maria, la 15 august. La ele participă oameni de cultură, istorici, oameni care știu să prețuiască adevăratele valori ale neamului.
- Ar fi bine să ne întoarcem la bibliotecă, a mai adăugat savantul. Pare că o să înceapă o adevărată furtună în scurt timp.
Ne întoarcem de unde am plecat. Biblioteca în continuare era goală, așa că am continuat discuția despre ziarul Neamul românesc prin care a împărtășit dragostea de țară timp de trei decenii şi jumătate, până când conducerea țării l-a obligat să înceteze redactarea ziarului.
- Mi se pare că am citit despre asta într-o carte. Așteaptă!
Mă ridic de pe scaun, plimbându-mă printre rafturi, încercând să îmi amintesc cu exactitate cartea. Era atât de liniște încât auzeam ploaia ce se pornise instant. Mă întorc la masă cu o carte mică, însă nu mai era nimeni acolo. Mă uit în jur şi... nu mai era nimeni! Deodată se aude o uşă ce părea a se închide, urmând a se deschide iarăși. În sufletul meu speram cu ardoare să fie tot Nicolae Iorga, însă tristețea m-a cuprins, când am zărit-o pe doamna bibliotecară, care era atentă la un dosar.
- Bună, dorești să împrumuți cartea?
- Da! Cred că da...spun ușor pierdută printre gânduri şi întind cartea. Nici nu sesizez când îmi dispare din mâini. Aștept în liniște, însă bibliotecara mi-o întinde înapoi.
- Cred că este cartea ta! Nu văd niciun cod pe ea. În plus, are numele tău pe ea.
La auzul acestor cuvinte, îmi pierd toate gândurile şi iau cartea deschizând-o şi citind în gând cuvintele frumos aranjate, ușor înclinate şi scrise cu mare atenție: „Pentru noua mea tovarășă, Lorena! Ține minte: Învățat e omul care nu mântuie niciodată de învățat! ”
Am strâns cartea în brațe şi mi-am luat la revedere politicos. Afară ploaia se oprise, iar cerul era parcă mai strălucitor ca niciodată. Îmi părea rău că Nicolae Iorga a plecat, însă gândul că este înapoi în timpurile sale mă mulțumea sufletește. Așa că, imediat cum am ajuns acasă, am început să lucrez la proiect, cu o energie pe care nu o mai avusesem până acum, condusă de câteva aforisme care încă îmi rămăseseră în minte:
Veselia omului e ca mirosul florilor: ea nu se înalță din suflete veștede.
Înțelepciunea nu se împrumută cu carul, ci se câștigă cu bobul.
Mi-ar fi lene să fiu leneș.
Scrie ca să păstrezi florile gândului tău, pe care altfel le ia vântul!
Și acum mă întreb dacă discuția mea cu savantul a fost reală sau doar în închipuirea mea, ca urmare a cărților citite. După prezentarea proiectului, am fost felicitată de colegi și de doamna profesoară care mi-a pus nota 10. Am simțit bucuria muncii împlinite. Mulțumesc, Domnule Iorga, pentru ajutor! De acum încolo vei fi modelul de care aveam nevoie în viață!
Anghel Lorena – Premiul II
Clasa a XI-a A, Liceul Tehnologic Agromontan „Romeo Constantinescu”, Vălenii de Munte, județul Prahova
Miercuri, 15 Februarie 2023 09:40
În 15 februarie 1840 s-a născut la Craiova, Titu Liviu Maiorescu, academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului al XX- lea. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza junimismului politic și „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.
Fotografie originală cu autograf reprezentându-l pe Titu Maiorescu.
Exponatul face parte din patrimoniul Muzeului "Ion Luca Caragiale ", Ploiești,
secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova.
Vă propun să călătorim în timp, pentru a înțelege cum era omul Titu Maiorescu, văzut de contemporanul său, Alexandru Vlahuță:
”Între 50 și 55 de ani. Talie mijlocie, conformație puternică; figură calmă, de o seriozitate impunătoare. În vorbă, în privire, în gest, păstrează-ntotdeauna aceeași măsură și siguranță, a omului care se observă și se simte stăpân pe el. O bogată cultură științifică și literară dă acestei naturi, așa de bine înzestrate o distincție și-o superioritate remarcabilă. Gust, rafinament, simțire dreaptă, vedere limpede și de o extraordinară agerime; D. Maiorescu un neîntrecut cunoscător de tot ce e artă. El știe să admire, și din tot sufletul admiră ce e frumos, chiar când opera ar veni de la un om care l-ar fi urât. Întotdeauna a căutat să adune în jurul său, să povățuiască și să îndemne la muncă, pe tinerii în care descoperea un început de talent. Pe mulți i-a scos la lumină; cu unii s-a înșelat. Mi-aduc aminte, acum zece ani, a crezut și despre mine c-aș da oarecare semne… Acestei credinți, care - o mărturisesc cu durere - nu s-a realizat datoresc fericirea de a fi cunoscut pe D-nul Maiorescu acasă la D-sa. În momentul acesta îl văd, în salonul de lângă bibliotecă, stând la masa din mijloc, c-un creion în mână; în fața D-sale un începător citește, cam emoționat, o tragedie în versuri; câțiva tineri ascultă, și urmăresc cu luare-aminte pe chipul D-lui Maiorescu cum trec de lămurit urmele tragediei; D-nii Teodor Rosetti, J.Negruzzi, Mandrea și alții se retrag în bibliotecă; eu stau sfiicios într-un colț ș-admir răbdarea și seninătatea olimpică a D-lui Maiorescu. S-a isprăvit un act. Aud un glas sonor, de o vibrare muzicală…toți vin să asculte. Vorbește amfitrionul; el e cât se poate de familial și de intim, casa lui n-are nimic din solemnitatea și răceala severă a ”caselor mari” și totuși am sentimentul că mă găsesc într-un templu. Nu știu ce aer de sărbătoare, ce viață particulară capătă vorbele în gura D-lui Maiorescu? Iar când citește o bucată literară, e un maestru, un virtuoso, care interpretează perfect gândul și emoțiunea compozitorului.
Ca orator și scriitor e magistral. Spusă sau scrisă, fraza D-lui Maiorescu e clară, vie și perfect construită.
Semne particulare: pururea același – senin ca un zeu.”
Bibliografie: ”Amintiri despre Titu Maiorescu”, Editura Junimea, Iași – 1973
ing. Monica-Violeta BOSTAN
Conservator Muzeul ”Ion Luca Caragiale”, Ploiești
Miercuri, 15 Februarie 2023 09:35
Bunătatea este răsplătită
Aerul devenise irespirabil: soarele coborâse pe pământ, amestecându-se cu firele de praf și poleind apele. Tot ce era viu fierbea, gâzele mici dormitau și ele pe jumătate prăjite de cuptorul solar.
Domnul Ștefan alerga prin pădure cu calul său să se răcorească și să vadă tot ce se întâmplă în țara pe care o conducea. Pădurea fu străbătută într-o clipă de domnitor și de calul său cel alb care se vedea de departe. În haine de țăran, domnul analiza tot în jurul său și își nota în agenda gândurilor ceea ce nu îi convenea.
Aici se rărise pădurea și trebuia să fie plantați copaci, dincolo se impunea să fie reparat un pod, fântâna de la marginea satului X trebuia să fie curățată și ghizdurile din lemn înlocuite.
Apoi ieși în cîmp și ceea ce văzu acolo printer rândurile de porumb firav și galben îl emoționă până la lacrimi: o bâtrână plivea plantele de buruieni, avea mânile pătate de verdeață și pline de spinii de la pălămidă.
Domnitorul opri și legă calul de un plop, apoi îngenunche în fața bătrânei, sărutându-i mâinile:
Ziua bună, bunico , ce faci dumneata aici ? De ce lucrezi pe căldura aceasta?
Bâtrâna rămase nedumerită. Nimeni nu a îngenuncheat în fața ei până atunci și mai ales nu i-a sărutat mâinile pline de praf, aspre și pătate. Ea îi răspunde:
-Domnul meu, sunt o bătrână simplă, atât de simplă, încât nu merit să îngenunchezi în fața mea și să săruți mâinile acestea murdare! Sunt aici pentru că îmi este milă de plante, iar dacă soarele mi-ar scurta amărăciunea bîtrâneții, nu m-aș supăra. Toți ai mei au murit în bătălii și îmi pare bine că am dăruti trei feciori țării și pe soțul meu, dar este atât de greu să fie cineva singur și bătrân! Să nu îi deschidă nimeni poarta, să nu îl întrebe nimeni ce îl doare!
Domnitorul văzuse multe în bătăliile sale: câmpuri întregi de morți și caii îmotând în sângele lor, dar nu văzuse atâta demnitate ca la această bîătrână. În ochii ei se reflecta lumina cerului, în mâinile ei stătea bunătate divină. Bunica era un miracol.
-Bunico, îmi faci onoarea să mă accepți ca fiind fiul tău, o întrebă domnitorul cu glasul plin de emoție? Dar să știi că sunt bolnav și nu am nimic, decât calul acesta. Mă iei în casa ta?
-Domnul meu, casa nu îmi aparține! Mi-a dat-o Dumnezeu ca adăpost și trebuie să ofer adăpost celui care are nevoie. Voi munci eu, dacă ești bolnav și cât voi fi sănătoasă, pâinea nu îți va lipsi! Dar să știi că nu trăiesc într-o casă mare. Pe jos am pământ și preșuri, pe pat am saltele din paie.
Și au plecat amândoi la pas către casa bătrânei. Poarta era dărăpănată și scârțăia, gardul era împletit din nuiele. Bunicuța avea două odăi curate pentru că fețele de masă erau albe ca laptele, iar cearșafurile de pe pat cu colți croșetați ca zăpada.
-Intră, voinicul meu! Casa mea este și casa ta! Am trei găini, o tai pe una în cinstea ta!
Și bunicuța sări într-un picior și frământă pâinea, apoi, băgă plăcinta cu mere în cuptor și pregăti puiul la ceaun. Domnitorul se ospătă, apoi bătrâna îi povesti câte în lună și câte în stele, până ce adormi în patul ei cald și în casa cea fără de griji și cu infinită iubire. Simți mâna aceea iubitoare pe fruntea lui și parcă se vedea din nou copil în odaua bunicii sale de la palat. Acum bunica era atât de departe și lui îi era tare dor de ea…
A stat mult la ea și târziu și-a luat rămas bun, spunând că va trimite pe cineva să o aducă acasă la el, ca ea să îi întoarcă vizita. Ajuns la palat intră pe ușa secretă și se opri în spatele bibliotecii. Lăsase în locul său în pat o păpușă din ceară, cum făcea mereu. De data aceasta nu intră în cameră, fiindcă auzi zgomote. Cineva intră cu o sabie și străpunse păpușa de ceară de zeci de ori, aruncă arma „crimei” sub pat, apoi fugi, strigând:
-Săriți! Domnitorul a fost ucis! Puneți mâna pe ucigaș!
Era omul său de încredere. Sângele domnitorului îi făcu obrajii roșii ca sângele. Se aplecă, luă sabia de sub pat și ieși după el în haine de țăran. Îl ajunse din două sărituri și capul trădătorului era la pământ.
Porunci să se spele marmura palatului și trimise oameni cu trăsura de aur să o aducă pe bătrână la palat. O socotea îngerul său păzitor, fiindcă dacă nu er fi fost ea, el ar fi fost ucis acum…
Bătrâna fu oaspete de seamă la palat și un sfătuitor bun pentru fiul ei de suflet, pentru domnul Ștefan.
Miroiu Bianca Elena – Premiul I
Clasa a X-a C, „Colegiul Ferdinand I”, Măneciu, județul Prahova
Mai multe articole..
Pagina 4 din 122