Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
înfiinţat în anul 1955 prin strădania ctitorului muzeelor prahovene, prof. Nicolae Simache, este astăzi o prestigioasă instituţie de cultură, care prin cele 17 secţii muzeale deschise publicului, valorifică expoziţional, ştiinţific şi cultural-educativ, creaţii materiale şi spirituale din patrimoniul prahovean, naţional şi universal.

"Muzeul trebuie sa fie o şcoala de istorie a gustului - şi, mai mult - trebuie sa fie nu numai la dispozitia oricui, dar sa întinda mâna catre oricine, pentru a-l atrage, a-l retine cât poate mai mult."

RESTAURARE ŞI RESTAURATORI

RESTAURAREA UNEI OALE TRONCONICE

Vasul ceramic care face obiectul acestui articol a fost descoperit în cursul campaniei arheologice din anul 2002, jud. Prahova, com. Fântânele, punct Budureasca 4.
Complexul în care a fost identificat s-a dovedit a fi o locuinţă (hallstatiană), de suprafaţă care s-a păstrat parţial, fiind perforată de mai multe complexe aparţinând nivelului de locuire al secolelor V-VII p.Chr. Limitele acestui complex nu au fost observate foarte clar, delimitarea spaţiului locuinţei realizându-se pe baza concentrării materialului ceramic şi a urmelor de lipitură provenite din demantelarea (demolarea) pereţilor.
Vasul a fost descoperit în apropierea laturii de vest a locuinţei L1, pe podea, peste el găsindu-se o cantitate mare de lipitură provenită de la pereţi.
Vasul de tip oală, tronconic, modelat cu mâna, pasta de culoare gălbuie, are în compoziţie, ca degresant cioburi pisate mărunt; prezintă ardere secundară materializată prin schimbarea culorii pastei de la roşu cărămiziu la violet şi negru - ardere secundară care ar putea avea ca origine utilizarea casnică. Decorul este realizat dintr-un şir de alveole plasat în partea superioară, având intercalaţi patru butoni dispuşi simetric din care s-au păstrat doi.
Starea de conservare:
Vasul se prezintă în stare fragmentară (56 fragmente), ceea ce permite reconstituirea sa în proporţie de aproximativ 70%.
 
 
La o examinare atentă s-a constatat că fragmentele ceramice prezintă depuneri de sol.
Fragmentele de forme diferite sunt într-o stare de conservare bună; pasta ceramică este de bună calitate, modelată cu grijă.
Etapele procesului de restaurare:
În primă fază, fragmentele ceramice s-au spălat sub jet de apă curentă pentru îndepărtarea depunerilor de sol, după care au fost imersate în băi succesive de apă distilată pentru desalinizare.
Uscarea fragmentelor s-a făcut lent, la temperatura mediului ambiant, fragmentele fiind puse pe hârtie de filtru.
A urmat identificarea fragmentelor componente şi desfăşurarea formei vasului pe masa de lucru în vederea asamblării.
Lipirea fragmentelor s-a realizat cu aracet, începând de la baza vasului; fragmentele se vor lipi pe rând două câte două, obţinându-se panouri care, asamblate şi lipite între ele, duc la panouri mari ce dau în final forma vasului.
Deoarece vasul se întregeşte în proporţie de aproximativ 70% s-a luat amprentă cu ceară dentară de pe zonele originale existente şi cu ajutorul acesteia s-a realizat completarea zonelor lipsă cu ipsos de modelat.
Îndepărtarea excesului de ipsos s-a făcut mecanic, cu ajutorul bisturiului în stare semiumedă. Finisarea zonelor completate s-a realizat cu hârtie abrazivă de diferite granulaţii.
Dimensiuni după restaurare:
H = 22,8 cm, Dg = 19,6 cm, Df= 13 cm.
 
 
Se recomandă ca vasul să fie depozitat sau expus într-un mediu salubru, în condiţii corespunzătoare de microclimat, în poziţie funcţională, asigurându-se o bună stabilitate, fără tensionări şi ferit de şocuri mecanice.
 
Restaurator ceramică Claudia DUMITRESCU

   

Mitropolitul Antim Ivireanul (1708-1716), cel mai de seamă tipograf al Ţării Româneşti

 

Antim Ivireanul este considerat unul dintre cei mai iluștri oameni de cultură din istoria Țării Românești, comparat cu Ierarhii Moldovei Varlaam și Dosoftei sau diaconul Coresi-Transilvania.

S-a născut la jumătatea secolului al XVII-lea (nu se cunoaște cu exactitate data oficială), în Iviria Georgiei, din părinții Ioan și Maria, primind la botez numele de Andrei. Ulterior a fost vândut ca rob turcilor de unii dintre compatrioții săi, fiind eliberat din robie de către Patriarhul Ierusalimului Dositei Nottara. Din îndemnul acestuia, Antim a îmbrăcat rasa monahală, fiind numit egumen la mânăstirea Cetățuia - Iași. Aici a devenit ucenic tipograf al episcopului Mitrofan al Hușilor, prin intermediul căruia și-a însușit admirabil limba română precum și arta tiparului.
Anterior acestei perioade, la Constantinopol, a învăţat arta sculpturii, caligrafiei, miniaturii, broderiei şi limbile greacă, arabă și turcă, manifestând un talent ieșit din comun. În anul 1691, a fost numit conducătorul tipografiei din București, cu scopul de a apăra ortodoxia prin tipărirea unui număr cât mai mare de cărți bisericești și laice, din inițiativa Patriarhului Ierusalimului Dositei Nottara, susținută fervent de domnitorii români Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
A desfășurat o activitate prodigioasă în domeniul tipăririi cărților de slujbă bisericească, nu numai în limbă română, dar și în limba greacă, slavonă, arabă, pentru necesitățile cultice ale bisericilor. Începe munca de tipărire în anul 1692: Slujba Sfintei Parascheva și a Sfântului Grigore Decapolitul, având un merit deosebit prin efortul său de introducere definitivă a limbii române în slujbele Bisericii Ortodoxe Române, proces început în epoca Matei Basarab (1632-1654), după anul 1640. Predicile sale faimoase, tipărite în număr de 28 sub numele de Didahii (învățături), i-au determinat pe contemporanii săi, să-l asemene cu cei mai mari ierarhi ai ortodoxiei creștine: Sf. Vasile cel Mare, Grigorie și Ioan Gură de Aur. Dintr-un total de 63 cărți tipărite de-a lungul carierei sale, 39 i-au aparținut în integralitate, opțiunile lingvistice fiind diferite și anume: 30 în limba greacă, 22 în limba română cu alfabet chirilic, și celelalte în: slavonă, slavo-română, greco-arabă, greco-română precum și greco-slavo-română. Din acest punct de vedere a reprezentat un caz singular în activitatea culturală din Țara Românească, și nu numai.
În expoziția permanentă a muzeului „Casa Domnească” Brebu - secție a Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova, sunt expuse tipăriturile originale atribuite mitropolitului Antim Ivireanu precum: Mărgăritare (1691 - București), Evanghelie Greco-Română (1693 - Snagov), Mineiul - Viețile Sfinților pe luna lui martie (Buzău - 1698), Carte sau Lumină (Snagov - 1699), Floarea Darurilor (Snagov - 1700), Sevastos Chimenitul (Snagov - 1701), Noul Testament (București - 1703), Triod (Râmnic - 1706), Liturghier (Târgoviște - 1713), Octoihul (Târgoviște - 1714).
Mânăstirea Antim din București a reprezentat cea mai importantă ctitorie a epocii sale, locaș monahal unde a ocupat funcția de stareț (1694-1701), pentru ca, mai târziu, între (1705-1708) să fie numit episcop de Râmnic și în final mitropolit (1708-1716).
Intrând într-un conflict deschis cu domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat (1709-1710 și 1711-1716), datorită problemelor de politică externă a Țării Românești, rezultate din conflictul austro-otoman, este acuzat de simpatie pentru partea austriacă și uzurparea puterii domniei în țară. A fost arestat și întemnițat la Curtea Domnească din București. Patriarhia ecumenică prin hotărârea irevocabilă a forului suprem, Sfântul Sinod, îl va pedepsi prin caterisire, cu exilare definitivă la Mânăstirea Sf. Ecaterina din Sinaiul Egiptului. În luna septembrie 1716, a fost escortat de o garnizoană turcească, fiind ucis prin înecare în râul Tungia, zona Adrianopolului, din estul Bulgariei de azi, deoarece constituia un pericol pentru puterea otomană și cea de la București, conform documentelor timpului, având scopuri precise de apărare a valorilor ortodoxiei creștine în fața expansiunii Semilunii și evident apropierii de puterile creștine din apusul Europei. În anul 1966 Patriarhia Ecumenică de Constantinopol a anulat sentința de caterisire, pronunțată în 1716, pentru ca, în 1992 Sf. Sinod al Patriarhiei Române din București, să hotărască canonizarea acestuia și prăznuirea anuală la data de 27 septembrie în calendarul român ortodox.
 
Răzvan RADU
Muzeograf coordonator la Muzeul "Casa Domnească" Brebu
   

CEASURI CU VALOARE MEMORIALĂ

Ceasul generalului Alexandru Averescu

Pentru istoria noastră naţională, Marea Unire de la Alba-Iulia din 1918 reprezintă evenimentul cel mai important ce semnifică împlinirea idealului românesc de a trăi liber într-un singur stat naţional unitar. În panoplia numelor sonore în domeniul militar Alexandru Averescu este una dintre cele mai ilustre personalităţi româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea, afirmate plenar în timpul Primului Război Mondial.
Alexandru Averescu (1859-1938), personalitate distinctă şi complexă a vieţii militare, politice şi culturale, mai bine de cinci decenii, a dominat scena socio-politică a României prin gesturile şi faptele sale. A ocupat importante funcţii militare, dintre care: comandant al Şcolii Superioare de Război din Bucureşti şi profesor de tactică, ataşat militar la Berlin, şef al Secţiei Organizare din Marele Stat Major, şef al Marelui Stat Major, comandant al Corpului 1 Armată, al Armatei a 2-a şi şef al Grupului de Armate Sud.
Pe plan politic, a fost preşedintele Ligii Poporului (1918). A deţinut înalte funcţii de stat: prim-ministru şi ministru interimar la externe, ministru de interne, al industriei şi comerţului, preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru secretar de stat şi consilier al Coroanei.
Alexandru Averescu a condus armata română spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz în Războiul pentru Întregirea Neamului, iar pe scena politică a avut succes prin întemeierea propriul partid, Partidul Poporului. În primii ani de după război, s-a creat un adevărat mit în jurul său, ţăranii considerându-l un „Mesia al neamului românesc”.
În patrimoniul Muzeului Ceasului Nicolae Simache” Ploiești se regăsește un ceas de buzunar, din aur, marca INTERNATIONAL WATCH Co SCHAFFHAUSEN, care i-a aparținut generalului Al. Averescu. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Regional de Istorie Prahova în anul 1971, fiind achiziţionată de la un colecţionar de ceasuri din Bucureşti, care menționa în oferta sa faptul că după acest ceas s-a dat semnalul atacului de la Mărășești, atunci când Alexandru Averescu comanda Armata a II-a”.

Ceasul, realizat în primul deceniu al secolului XX, cu o greutate de 22, 97 grame, prezintă carcasă din aur de 14 karate, cu două capace. Pe capacul mediu este inscripţionat cu litere cursive, în limba română indicaţia privind numele posesorului, data onomasticii, anul şi localitatea în care  s-a  făcut achiziţia: General Averescu Al. / 30 August 1912/ Wien”. Sub această gravură este inscripţionat numele mărcii International Watch Co Schaffhausen, una dintre cele mai apreciate manufacturi elvețiene.
Cadranul emailat, cu cifre arabe pentru ore şi linii pentru minute prezintă inscripția: MARTIN HALBKRAM/K.U.K. HOFUHRMACHER/WIEN (furnizor al Curții Imperiale); secundarul este excentric, la ora 6. Mecanismul, cu întoarcere manuală, prezintă eşapament anker și este în stare de funcţionare. Deviza firmei International Watch co Schaffhausen-PROBUS SCAFUSIA, ce desemnează calitate și încredere, este ștanțată pe capacul din spate al carcasei și pe placa mecanismului.

Conservator ing. Carmen BANU

   

Conferinţa „Mai avem nevoie de literatură?”

 
 
Vă invităm să vizionaţi conferinţa „Mai avem nevoie de literatură?” din ciclul "Istorie şi Cizilizaţie",
susţinută de Alex Ştefănescu - critic și istoric literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România,
   

13 iunie -13 iulie 1878 - Conferința și Tratatul de pace de la Berlin

 

13 iunie -13 iulie 1878 - Conferința și Tratatul de pace de la Berlin.
 Recunoașterea internațională a independenței României
 

Conferința de pace de la Berlin a fost convocată la inițiativa cancelarului german Otto von Bismarck, scopul conferinței fiind acela de a modifica consecințele tratatului de la San Stefano (3 martie 1878) tratat prin care Rusia câștiga o mare influență în Balcani, zonă în care mai aveau interese importante Austro-Ungaria și Marea Britanie. La conferința de pace au participat Germania, Rusia Imperiul Otoman, Austro-Ungaria, Franța, Italia și Marea Britanie. România nu a participat la dezbaterile conferinței, dar a fost invitată, prin reprezentanții săi Mihail Kogălniceanu și Ion Brătianu, să facă anumite declarații.

Asupra României s-au făcut presiuni din partea Germaniei referitor la problema acordării cetățeniei române tuturor locuitorilor indiferent de religie, cât și a problemei concesionării căilor ferate române. Tratatul semnat la finalul conferinței (13 iulie 1878) prevedea câteva modificări politice și teritoriale.

Astfel România, Serbia și Muntenegru devin state suverane deplin recunoscute de diplomația internațională; Principatul autonom al Bulgariei este redus teritorial față de tratatul de la San Stefano; se constituia provincia Rumelia Orientală guvernată de Imperiul Otoman; Austro-Ungaria ia în administrare Bosnia și Herțegovina, iar Marea Britanie ocupa insula Cipru. În ceea ce privește România, Marile Puteri refuză să-i acorde un statut de neutralitate asemănător Belgiei. Din punct de vedere teritorial, România primește Dobrogea, teritoriu care se aflase sub stăpânirea otomană încă din anul 1418, alături de Delta Dunării și Insula Șerpilor. O pierdere teritorială importantă pentru România o reprezintă cedarea către Rusia a județelor Cahul, Ismail și Bolgrad, teritorii prin care Rusia dobândea acces la Dunăre prin Brațul Chilia. Acest fapt însemna încălcarea de către Rusia a articolului 2 al Convenției din 16 aprilie 1877 prin care Rusia se angaja să respecte integritatea teritorială a României. Per ansamblu tratatul de la Berlin consființește pe plan internațional recunoșterea independenței României, independență obținută pe câmpul de luptă.

Muzeograf Claudiu ROBE

 

   

RESTAURARE ŞI RESTAURATORI

Sabie de cavalerie, secolul al XIX-lea
 
Cel mai vechi autor care a descris armele ofensive şi defensive romane a fost Polybe (cca. 208 - cca 120 î.Hr.).
La început este foarte probabil ca Romanii, Grecii, Etruscii să fi folosit la fabricarea tuturor armelor numai bronzul. Pe vremea lui Polybe bronzul era folosit doar la confecţionarea căştilor, scuturilor şi armelor defensive. Armele ofensive erau toate din fier sau placate cu fier. Sabia este o arma albă cu lama dreaptă sau curbată cu un singur tăiş şi este considerată armă de împungere. De-a lungul timpului, săbiile au evoluat atât din punct de vedere estetic cât şi funcţional, spre finele secolului al XVIII-lea apărând săbii cu mecanism de dare a focului. Astfel, au făcut epocă săbiile cu lama de Toledo, Sevilla şi Solingen. Săbiile de ofiţeri au lama decorată, garda mai fin lucrată şi elemente de identificare ale fabricantului, iniţialele regimentului sau cifrul suveranului.

 DESCRIERE:
Lungimea totală a piesei este de 1000 mm şi lăţimea maximă de 280 mm.
Sabia este compusă din: capul mânerului, mâner, gardă şi lamă.
Capul mânerului este din bronz turnat şi are un ornament stilizat.
Mânerul este confecţionat din lemn de nuc.
Garda este din bronz turnat decorată cu motive florale incizate şi se încheie cu un ornament pliat spre cantul lamei sub formă de floare.
Lama este din fier, cu un tăiş ce se subţiază spre vârf şi cu o nervură mediană.
Pe lamă, în zona mânerului apar două iniţiale «R .D», un poinson sub forma unui scut şi marcajul fabricantului WERMANEUHAUS-SOLINGEN.
 
JURNAL DE RESTAURARE:
 Degresarea sabiei cu diluant pentru îndepărtarea prafului, murdăriei;
Demontarea sabiei în părţi componente: lamă, gardă, mâner, capul mânerului;
Degresarea cu acetonă a tuturor pieselor componente;
-   Spălarea sub jet de apă plus 1‰ detergent neionic de tip Romopal.
-   Curăţarea şi conservarea mânerului din lemn.
-   Imersia lamei din oţel în băi repetate cu citrat de sodiu 15% şi a componentelor din bronz în soluţie de complexon III 0,1n cu pH corectat 9-10.
-   Spălarea sub jet de apă pentru a îndepărta soluţia în care au fost imersate piesele şi produşii de coroziune rezultaţi în urma atacului.
-   Perieri mecanice succesive cu lână de oţel, baton din fibră de sticlă şi freze metalice diamantate, pentru îndepărtarea produşilor de coroziune punctiformi depuşi în cratere mai adânci (pe lamă şi gardă), până la îndepărtarea totală a produşilor de coroziune existenţi.
 
 
-   Spălarea abundentă sub jet de apă a tuturor pieselor componente.
-   Neutralizarea pieselor componente prin imersia repetată în apă distilată.
-   Uscarea pieselor în acetonă şi alcool etilic, urmată de uscare liberă pe hârtie de filtru.
-   Conservarea pieselor prin aplicarea unei pelicule de lac incolor şi uscarea liberă pe hârtie de filtru.
-   Remontarea pieselor componente prin asamblarea lor.
-   Conservarea suplimentară cu ulei siliconic.
Restaurator metal,
Andrei GHEORGHIEVICI
   

CEASURI CU VALOARE MEMORIALĂ

CEASUL POLITICIANULUI MIHAIL KOGĂLNICEANU

Muzeul Ceasului „Nicolae Simache” din Ploieşti deţine în patrimoniul său un număr semnificativ de ceasuri care au aparţinut unor personalităţi politice româneşti şi străine. Aceste piese, prin semnificaţia lor deosebită, amplifică şi particularizează valoarea acestei unice instituţii din peisajul cultural românesc. Una dintre acestea a aparţinut lui Mihail Kogălniceanu, printre ale cărui pasiuni se numărau colecționarea tablourilor și ceasurilor.

Ceasul a intrat în patrimoniul muzeului în anul 1965, fiind achiziţionat de la Ilie Kogălniceanu, strănepotul lui Mihail Kogălniceanu.
Piesa relevă influența specifică a stilului neobaroc în orologeria germană de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Carcasa din bronz patinat este încadrată de două personaje feminine, fiind decorată cu motive mitologice, geometrice și vegetale; baza ceasului, susținută de patru piciorușe în formă de labe de leu, este ornamentată cu ove și mascheroni; pe cadranul din sticlă de culoare neagră sunt marcate cu auriu cifre romane de la I la XII; mecanismul ceasului, care se întoarce o dată la opt zile, conține un eșapament de tip cilindru.
Prin valoarea istorică, memorialistică și artistică ceasul, care a aparținut lui Mihail Kogălniceanu, reprezintă unul dintre cele mai valoroase obiecte muzeale ale colecției Muzeului Ceasului „Nicolae Simache” din Ploiești.
Conservator ing. Carmen Banu

   

Conferinţa "Deceniul 4 al secolului XX. Drumul către dictatură"

 

Vă invităm să vizionaţi conferinţa "Deceniul 4 al secolului XX. Drumul către dictatură" din ciclul "Istorie şi Civilizaţie", susţinută de regretatul
Mircea Ionescu-Quintus, accesând link-ul https://www.youtube.com/watch?v=2buOQmZbnRM

Vizionare plăcută!

   

IMAGO MUNDI - un tezaur cartografic prahovean din Epoca Luminilor

Imaginea sau reprezentarea lumii în care trăim, a planetei noastre cu componentele ei geografice, a constituit o veche şi constantă preocupare a intelectului uman asociată unui instinct natural de a delimita şi cunoaşte cât mai precis propriul habitat. Astfel au apărut primele hărţi confecţionate pe materiale precum piatră, lemn şi piei de animal, ori desenate pe pereţii peşterilor în care locuiau oamenii. Elaborarea hărţilor a evoluat de-a lungul timpului în strictă legătură cu propriile reprezentări mentale despre lumea înconjurătoare rezultate fie din imaginaţie, fie din călătorii şi descoperirea unor noi teritorii, fie din dezvoltarea tehnologică şi ştiinţifică.

Demersul nostru constă în a oferi publicului o reprezentare a planetei noastre într-o lucrare de referinţă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, ,,Secolul Luminilor”, o perioadă remarcabil de înfloritoare în realizări cartografice, atât sub aspect artistic, precum şi tehnico-ştiinţific. În acea epocă principalul instrument de acumulare şi diseminare a informaţiilor geografice standardizate despre forma şi scara lumii şi a regiunilor sale a devenit atlasul.
„Kleiner Atlas Scholasticus von Achtzehen Kharten” sau „Micul Atlas Şcolar cu 18 Hărţi” a fost editat pentru prima oară la Nürnberg în jurul anului 1710 de către savantul şi cartograful Johann Baptist Homann împreună cu renumitul pedagog al epocii, Johann Hübner. Atlasul a cunoscut multiple reeditări în următoarea jumătate de secol şi a devenit un preţios instrument de lucru pentru tinerii elevi şi studenţi pasionaţi de geografie, un obiect râvnit de clasele înstărite ale societăţii germane de atunci care-l percepeau ca pe un etalon al înaltei educaţii şi al ascensiunii sociale şi un mijloc destul de precis de informare pentru suveranii şi oamenii politici preocupaţi de cunoaşterea detaliată şi administrarea eficientă a problemelor de politică externă şi internă.

Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova deţine în patrimoniu o ediţie aproape completă din acest atlas, restaurat în cadrul instituţiei. Ediţia datată probabil în deceniul şapte al secolului al XVIII-lea, conţine 19 hărţi ce reprezintă planiglobul terestru, cele patru continente cunoscute atunci împreună cu principalele state din Europa. Hărţile sunt semnate de savanţi renumiţi ai epocii: Johann Baptist Homann (1664-1724), Johann Matthias Hase (1684-1742), Tobias Mayer (1723-1762) şi Johann Hübner (1668-1731), toţi reuniţi sub egida casei de editură Homann din Nürnberg în colaborare cu editura condusă de Johann Friedrich Gleiditsch (1653-1716) din Leipzig. În ordinea plasării lor în atlas hărţile prezintă planiglobul terestru cu emisferele cereşti, apoi continentele Europa, Asia, Africa şi Americile. După aceea urmează hărţile fizice şi politico-administrative ale statelor europene : Regatele Spaniei şi Portugaliei, Regatul Franţei, Marea Britanie, Ţările de Jos Spaniole (Belgia de azi), Provinciile Unite ale Olandei (împreună cu teritoriile deţinute în America de Nord şi Asia), Confederaţia Elveţiană, Italia, Imperiul Romano-German, Regatul Danemarcei, Scandinavia (cu regatele Norvegiei şi Suediei), teritoriile riverane Dunării (Ungaria, Ţările Române, Imperiul Otoman-partea europeană), Imperiul Rusiei şi Regatul Prusiei.

Personalitate recunoscută în lumea cartografiei, Johann Baptist Homann a exercitat iniţial profesia de notar public. În paralel însă colecţiona intens plăci gravate cu hărţi confecţionate de autori celebri şi era fascinat de geografie şi astronomie. Şi-a schimbat rapid ocupaţia iniţială, apoi s-a reorientat spre gravarea şi imprimarea vastului său depozit de hărţi pe care le-a actualizat cu ajutorul noilor tehnologii din epocă.

În 1702 şi-a întemeiat propria editură, cunoscută dupa moartea sa sub numele de ,,HOMANNIANI HEREDES'' sau ,,HOMANNS ERBEN''(succesorii lui Homann), care a funcţionat la Nürnberg până în anul 1848 cu deosebit renume. În anul 1715 a devenit cartograful privilegiat al împăratului romano-german Carol al VI-lea (1711-1740), de care-l lega o veche colaborare profesională desfăşurată în timpul Războiului de Succesiune la tronul Spaniei (1701-1714), şi apoi a devenit membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin la invitaţia ,,regelui-sergent” al Prusiei, Frederic Wilhelm I (1713-1740). Opera care l-a făcut renumit a fost ,,Marele Atlas al Lumii” (1707), care s-a reeditat în 126 de ediţii în decursul a trei sferturi de secol. Şi-a folosit din plin erudiţia ştiinţifică îmbinată cu talentul şi inspiraţia în afaceri, urmând modelul de succes creat de familia olandeză Blaeu.

Şi-a asociat colaboratori valoroşi din elita ştiinţifică a epocii precum pedagogul Johann Hübner, astronomii şi matematicienii Johann Matthias Hase şi Tobias Mayer, editorul Johann Friedrich Gleiditsch sau gravorii Christoph Weigel cel Bătrân şi Gottlieb Boehm.

 

Hărţile imprimate de firma Homann s-au afirmat în epocă prin precizie şi o remarcabilă calitate artistică. Gravate pe plăci de cupru, colorate manual şi imprimate cu ajutorul tehnicii tiparului înalt şi-au câştigat reputaţia printr-o impresionantă execuţie artistică a cartuşelor care conţineau decoraţiuni florale, zoomorfe şi umane îmbinate inspirat într-un ansamblu de imagini cu motive renascentiste baroce şi rococo.
Muzeograf Doru MAREŞ

 

   

6 iulie 1600 – Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei

 

Acum 420 de ani, pe 6 iulie 1600, Mihai Viteazul se intitula într-un hrisov "domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei".
 
Ploieştiul îşi datorează existenţa urbană deciziei de întemeietor a lui Mihai Viteazul. Oricâte evoluţii s-au petrecut de atunci, în această vatră de istorie, cultul pentru marele voievod a rămas neştirbit, luând proporţii şi forme variate, de la scrierea unor cărţi, în memoria sa, şi atribuirea numelui unor zone, străzi, instituţii şcolare sau organizaţii culturale, până la ridicarea unor impunătoare monumente. Epocă de epocă şi-a adus obolul ei în favoarea nemuririi eroului unirii şi a faptelor sale inegalabile.
Odată cu înfiinţarea Muzeului de Istorie, ca instituţie de profil specializată, s-a început o campanie susţinută de identificare, strângere şi punere în valoare a unor piese şi elemente patrimoniale, care pot ilustra perioada ploieşteană a domnitorului, dar şi realizările lui, în plan mai general. An după an, s-a putut aduna un bogat material muzeistic, pe care specialiştii acestei instituţii au reuşit să-l etaleze parţial într-un spaţiu expoziţional de permanenţă, aflat la îndemâna publicului.

Alături de vestigiile arheologice descoperite în Ploieşti, pe strada Mihai Bravu, unde se află Biserica „Sf. Nicolae Vechi”, care a fost restaurată în urma punerii în valoare a pieselor şi amplasamentului, scoase la iveală prin investigaţi ştiinţifice de către specialişti ai Muzeului de Istorie şi Arheologie, între anii 1986-1990, sunt expuse aici şi o serie de documente emise de Mihai Viteazul în Ploieşti, unele extrem de interesante şi de preţioase.
Este, mai întâi, o scrisoare a domnitorului, către comisarii imperiali din Transilvania, care avertizează asupra pericolului năvălirii tătarilor şi despre greutăţile întreţinerii, fără bani, a unei oşti de lefegii. Documentul a fost emis la data de 6 iulie 1598 „Ex curia nostra Ploiest” (din curţile noastre de la Ploieşti). Se mai află expuse o stampă, cu chipul lui „Michael Wallachia Waywoda”, de A. Böner, precum şi câteva medalii comemorative, Mihai Viteazul 1600, 1905. De asemenea, există o replică după amprenta sigilară, din timpul lui Mihai Viteazul, şi Medalia bătăliei de la Târgovişte, 1595.
În expoziţie mai figurează piese din tezaurul monetar, descoperit la Vălenii de Munte, şi anume: tripli groşi: Ştefan Bathory şi Sigismund al III-lea Vasa şi ½ de taler, Rudolf al II-lea, sfârşitil secolului al XVI-lea.
Interesul cu totul deosebit al cercurilor oficiale europene şi al opiniei publice pentru faptele şi personalitatea voievodului român se regăseşte şi în tabloul lui F. Francken, unde Mihai Viteazul este chiar în mijlocul imaginii, alături de împăratul Rudolf al II-lea. Tabloul se intitulează „Cresus arătându-şi bogăţiile înţeleptului Solon”.
Într-o vitrină centrală, se află expusă o lucrare de valoare excepţională, editată în 1618, unde sunt menţionate evenimente din o parte a Europei acelor timpuri: Hieronimus Ortelius – „Cronologia sau descrierea istorică a tuturor evenimentelor războinice (...), care s-au produs în Ungaria Superioară şi Inferioară, precum şi în Transilvania, cu turcii, din anul 1395, până la vremea de astăzi (...)”. În câteva pagini, însoţite de portretul lui Mihai Viteazul, sunt relatate faptele şi vitejia marelui bărbat.

Expoziţia despre care vorbim mai cuprinde armuri occidentale, de la sfârşitul secolului al XVI-lea (coif, mănuşi, cuirasă, sabie cu teacă), arme orientale (coif, scut, cotiere, proiectile de bombarde, buzdugan, secure).
Nu lipsită de importanţă şi interes este o hartă electronică, reprezentând ţările române unite sub steagul lui Mihai Viteazul, alături de simbolul acestui eveniment crucial – sigiliul.
Expoziţia, organizată în Sala „Mihai Viteazul”, de la parterul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie, este o sinteză a epocii, care îl are în prim-plan pe cel care a fost considerat, câţiva ani buni, drept „Eroul creştinătăţii”, căruia oraşul nostru îi datorează devenirea.

 Arheolog Nina GRIGORE

   

Pagina 4 din 74