Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
înfiinţat în anul 1955 prin strădania ctitorului muzeelor prahovene, prof. Nicolae Simache, este astăzi o prestigioasă instituţie de cultură, care prin cele 17 secţii muzeale deschise publicului, valorifică expoziţional, ştiinţific şi cultural-educativ, creaţii materiale şi spirituale din patrimoniul prahovean, naţional şi universal.

"Muzeul trebuie sa fie o şcoala de istorie a gustului - şi, mai mult - trebuie sa fie nu numai la dispozitia oricui, dar sa întinda mâna catre oricine, pentru a-l atrage, a-l retine cât poate mai mult."

ARMATA ROMÂNĂ PE FRONTUL DE VEST (1944-1945)

Trecerea României de partea Naţiunilor Unite, la 23 august 1944, ce s-a produs concomitent cu înlăturarea de la putere a mareşalului Ion Antonescu şi declanşarea luptei împotriva Wehrmacht-ului, într-un context complex în care nu se întrevedea cu claritate înfrângerea Germaniei naziste şi în care nu se încheiase Convenţia de armistitiu cu Naţiunile Unite, a reprezentat un moment important în istoria celui de-Al Doilea Război Mondial.
Prima operaţiune a armatei române a fost executată între 23/24 august - 7 septembrie 1944, sub comanda exclusivă a Marelui Stat Major Român, şi a avut patru obiective principale: desprinderea, fără confruntare directă, din dispozitivele de luptă ale Wehrmacht-ului, stabilirea legăturii cu unităţile Armatei Roşii, neutralizarea şi dezarmarea unităţilor armatei germane aflate în România şi asigurarea controlului asupra teritoriului român, concomitent cu oprirea atacurilor germano-ungare, care urmăreau să înainteze pe linia Carpaţilor. Toate obiectivele au fost integral îndeplinite, aceasta în timp ce armata sovietică înainta rapid prin ţara noastră iar la Moscova se anunţa zilnic „eliberarea” a zeci de localităţi din România, în condiţiile în care trupele sovietice intraseră în acestea fără să tragă un foc de armă. Mai mult, până la 12 septembrie 1944, data semnării Convenţiei de armistiţiu, sub pretextul că, din punct de vedere juridic, România se afla încă în stare de război cu U.R.S.S., trupele sovietice au luat zeci de mii de militari români prizonieri şi au confiscat o cantitate mare de tehnică militară.
Începând cu 7 septembrie 1944 şi până la 9 mai 1945, armata română a fost pusă sub ordinele Înaltului Comandament Sovietic, fiind încadrată în Frontul 2 Ucrainian. Operaţiunile armatei române au avut loc în patru arii: în partea de SE şi NV a Transilvaniei, anexată de Ungaria la 30 august 1940, în Ungaria, în Cehoslovacia şi în Austria.
Eliberarea completă a Transilvaniei s-a încheiat la 25 octombrie 1944 când unităţile germano-ungare s-au retras din oraşele Carei şi Satu-Mare. În perioada 24 august - 25 octombrie 1944, armata română a participat la lupte cu un efectiv de 525.702 militari şi a avut 58.830 pierderi.

 
Acţiunile pe teritoriul Ungariei au început la 24 septembrie 1944. Armatele 1 şi 4 române au luat parte la operaţiunile strategice ofensive „Debreţin” şi „Budapesta”, ce au cuprins partea de NE a Ungariei, cursul superior şi mijlociu al Tisei până în zona de răsărit a Budapestei şi în munţii Hegyalja, Bükk şi Mátra. Participând la şapte mari bătălii, cele două armate române au pătruns 250-300 km în dispozitivul inamic, au străbătut prin lupte trei masivi muntoşi şi au forţat patru mari cursuri de apă (Tisa, Bodrog, Hernád, Ipoly). Pe timpul celor patru luni cât a luptat pe teritoriul Ungariei, armata română a eliberat 1237 de localităţi, din care 14 oraşe. La aceste operaţiuni au participat 210.006 militari, pierderile cifrându-se la 42.700 (morţi, răniţi şi dispăruţi).
Operaţiunile militare pe teritoriul Cehoslovaciei s-au desfăşurat aproape în totalitate în regiunea muntoasă din estul şi centrul ţării, având drept scop încercuirea sau nimicirea forţelor hitleriste şi hortyste din intrândul pe care îl forma aici aliniamentul frontului strategic german, anihilarea capacităţii de ripostă a trupelor inamice şi împiedicarea lor de a efectua contraatacuri spre sud şi nord, în flancurile Fronturilor 2 şi 4 Ucrainiene. Armatele 1 şi 4 române au operat în Cehoslovacia de la 18 decembrie 1944 şi până la încheierea ostilităţilor, lupte sporadice continuând să se desfăşoare şi în intervalul 9-12 mai 1945. Timp de cinci luni, cât au durat operaţiunile militare pe acest teritoriu, unităţile române, cu un total de 248.430 militari, au pătruns peste 400 de km în dispozitivul inamic, au forţat patru cursuri mari de apă (Hron, Nitra, Váh şi Morava), au străbătut prin lupte 10 masive muntoase şi au eliberat 1722 de localităţi, din care 31 de oraşe. Pierderile suferite au fost de 66.495 militari (morţi şi dispăruţi).
 
 
Pe teritoriul Austriei a fost angajat în lupte, în lunile aprilie şi mai 1945, în sprijinul unor mari unităţi sovietice, Regimentul 2 Care de luptă, în zona localităţilor Hohenruppersdorf, Schrick, Wilfersdorf, Mistelbach, Aspern, Zistersdorf, Poysdorf, până în apropierea Vienei. În aceeaşi perioadă, tot pe teritoriul austriac, au activat şi subunităţi ale Grupului operativ al Brigăzii române de căi ferate, care au participat la reconstrucţia sau repararea de poduri pe diverse tronsoane de comunicaţii dar şi la sporirea capacitaţii de garare a unor staţii de cale ferată.
În concluzie, armata română a fost în acţiune pe frontul de Vest 239 de zile, suferind pierderi totale de 169.822 oameni (morţi, răniţi şi dispăruţi). Efortul economic al ţării noastre în această campanie a fost estimat la peste un miliard două sute de mii de dolari, la cursul anului 1938. Prin mobilizarea întregului său potenţial uman şi economic, România a adus o contribuţie importantă la obţinerea victoriei de la 9 mai 1945.
 
Muzeograf Adrian STAN

   

TEATRU LA MUZEU

Teatrul GEOLY ART în parteneriat cu Muzeul Județean de Istorie și Arheologie - Prahova vă invită la spectacolele de teatru pentru cei mici și cei Mari în perioada 28-30 august după cum urmează:

♦ 28 aug ora 18:00 - HANSEL ȘI GRETEL -
Filipeștii de Târg - Muzeul "Conacul Pană Filipescu"


♦ 29 aug ora 18:00 - MICA SIRENĂ - Urlați - Muzeul "Conacul Bellu"


♦ 30 aug ora 11:00 - MICA SIRENĂ - Bușteni - Muzeul Memorial "Cezar Petrescu"


♦ 30 aug ora 18:00 - LAMPA LUI ALADDIN - Vălenii de Munte "Nicolae Iorga"

La sfârșitul reprezentației toți cei mici vor primi dulciuri și baloane colorate
♥️Vă așteptăm cu drag♥️

Costul biletelor este trecut pe afisul aferent spectacolului.
Rezervari: mesaj pe pagina de facebook / tel: 0737047711

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=1403310589855906&id=686478938205745

#teatru

   

GENERALUL EROU IOAN DRAGALINA

Ioan Dragalina s-a născut în orașul Caransebeș (în acel moment localitatea făcea parte din Imperiul Austriac), la 16 decembrie 1860 și era descendentul unei vechi familii de grăniceri din Banat. Tatăl său, Alexandru Dragalina, fusese ofițer în armata imperială austriacă, de unde demisionase din motive de sănătate în 1859. După plecarea din armată, având gradul de locotenent acesta a fost numit starostele Austriei la Râmnicu Vâlcea (administrator al ținuturilor de graniță). Mama sa, Marta Lazaroni, și-a urmat soțul, dar din când în când, se reîntorcea la Caransebeș.
În toamna anului 1867, Ioan Dragalina a intrat în clasa I primară, la școala de lângă Episcopia de Râmnicu Vâlcea. După doi ani de școală, în toamna anului 1869, familia Dragalina a părăsit definitiv Râmnicu Vâlcea și România, pentru a se strămuta la Caransebeș. Clasele făcute la Râmnicu Vâlcea nu au fost luate în considerare, așa că el a fost nevoit să ia de la început clasa I fiind înscris la Staatsbürgerschule. La 1 septembrie 1876, a intrat la Școala de Cadeți din Timișoara fiind înscris în Regimentul de Linie nr. 43 (din Caransebeș). După terminarea Școli de Cadeți în anul 1880 (având gradul de cadet-ofițer) a fost repartizat la Regimentul de Infanterie Împărătesc și Crăiesc nr. 43, cu garnizoana la Pola. În anul 1882 participă cu regimentul său la Campania din Bosnia și Herțegovina. Tânărul cadet-ofițer, plecând la bătălie, își nota în carnetul de campanie următoarea frază în limba română: „Plin de mândrie, cu speranța în piept că va veni momentul unde românii vor putea arăta lumii că sunt adevărații fii ai lui Traian, că în vinele lor curge sângele lui Mihai.” Prin această frază el arăta că nu se ducea să se bată pentru Austro-Ungaria, a cărei uniformă o purta, ci pleca să lupte ca român, arătând că prin actele de curaj dovedesc că sunt urmașii curajosului voievod Mihai Viteazul, făuritorul pentru scurt timp al României Mari.
După stagiul la regiment, Ioan Dragalina a fost înaintat sublocotenent, la 1 mai 1883, când a intrat la Școala de Război, de la Viena. Studiile în această ultimă școală au durat un an, timp în care acesta a urmat și un curs de inginerie geodezică. În anul 1884, după absolvirea Școlii de Război, a fost mutat la Caransebeș, în batalionul de cadre al Regimentului 43.
S-a căsătorit cu Elena Giurginca în anul 1886, alături de care a avut șase copii: Corneliu-Ioan, Virgil Alexandru, Aurora, Elena, Cornelia și Viorica.


În anul 1887, Ioan Dragalina demisionează din armata austro-ungară și emigrează în România unde este primit în armata română cu același grad de sublocotenent. În România a fost repartizat la Regimentul 21 Dorobanți, cu garnizoana în București. La 1 februarie 1888, a fost înaintat la gradul de locotenent și mutat în Regimentul 2 Linie, tot în București. La venirea în România și-a cerut cetățenia română, pe care o primește în anul 1902.
În perioada anilor 1891-1916, Ioan Dragalina este transferat prin România la mai multe garnizoane: Regimentul I Linie, cu garnizoana la Craiova (în primăvara lui 1891), Regimentul 2 Romanați nr. 19, cu garnizoana la Caracal (în toamna lui 1891), la Celari (1893), comandant al Companiei a 5-a de milițieni, cu garnizoana în comuna Islaz (1895), Regimentul 2 Romanați nr. 19, cu garnizoana la Caracal (1897), Regimentul VII Racova nr. 25, cu garnizoana la Vaslui (1899), Batalionul 9 Vânători, cu garnizoana la Ploiești unde este ajutorul comandantului (1904), comandantul Batalionului 7 Vânători, cu garnizoana la Cernavodă (1905), comandantul Regimentului nr. 34, cu garnizoana la Constanța (1911), comandantul Brigăzii 29 Infanterie de rezervă din București, comandant al Brigăzii a 4-a Infanterie din Ploiești (din 1 aprilie 1914), comandant al Brigăzii 8 Infanterie București (din 1 noiembrie 1914), comandantul Grupului „Predeal” (august 1915), comandant al Comandamentului III Teritorial, cu sediul la Ploiești (1 aprilie 1916), comandantul Diviziei I Infanterie, aflată la Drobeta Turnu Severin (1 iulie 1916) și comandantul Armatei 1 din Oltenia (11 octombrie 1916).
Acesta avansează treptat pe scara ierarhică: căpitan (1893), maior (1899), locotenent-colonel (1908), colonel (1911) și general de brigadă (1915). În perioada 1908-1911, Ioan Dragalina a fost comandantul Școlii Militare de Infanterie din București.
La începutul Primului Război Mondial era colonel și se afla la conducerea Brigăzii a 4-a Infanterie din Ploiești. În ziua de 27 august 1915, Ministerul de Război l-a numit comandant al Grupului „Predeal, iar Statul Major l-a însărcinat cu fortificarea Văii Prahovei. Ioan Dragalina este înaintat la gradul de general de brigadă prin Decretul Regal nr. 243 din 6 noiembrie 1915, semnat de regele Ferdinand, la 3 decembrie 1915. După terminarea lucrărilor de pe Valea Prahovei la 1 aprilie 1916, a fost numit Comandant al Comandamentului III Teritorial, având sediul la Ploiești. În scurt timp la 1 iulie 1916, a fost numit comandantul Diviziei I Infanterie, aflată la Drobeta Turnu Severin. Numirea nu se făcuse la întâmplare, deoarece fusese numit un general bănățean pe frontiera Banatului, asta în vederea războiului. Divizia aflată sub comanda generalului Dragalina a luptat cu curaj, reușind în 15 august 1916 să ocupe Dealul Bârzei și Meterezele lui Tudor, iar în 19 august 1916, să ocupe culmile muntoase Ozoina, Alion, Drănic și Padeșul (cu Pediglava și Rudinele). După cucerirea acestor poziții în zilele următoare sunt eliberate orașul Orșova și satele Jupanek, Tufar, Coramnic, Bârza și Topleț. În 11 octombrie 1916 generalul Dragalina este numit comandantul Armatei 1, având cartierul general la Craiova. Noul comandant al Armatei I era unul din cei mai valoroși ofițeri ai armatei române. Pătruns până în cel mai înalt grad de simțul datoriei, el știa să impună respectul ei printr-o purtare plină de blândețe și prietenie. Ofițerii îl adorau: „tata Dragalina” fusese comandantul de școală militară al celor mai mulți din generația tânără. Soldații nu aveau în el un șef, ci un părinte bun. Luând în primire comandamentul Armatei 1, el abia a avut vreme să aibă un schimb de păreri cu predecesorul său. Deși obosit după o noapte de veghe la lucru, în dimineața zilei de 12 octombrie 1916, Dragalina pleacă în defileul Jiu, pentru a vedea situația și ai îmbărbăta pe luptătorii demoralizați. Ajuns în inima defileului, i se aduce știrea că patrulele inamice au apărut în urma lui în defileu, între Bumbești și Lainici și au deschis focul împotriva trăsurilor și grupelor de oameni care se retrăgeau. Patrulele inamice, trăgînd asupra automobilului, generalul e lovit la brațul stâng, și în omoplatul drept. Evacuat, pansat și operat mai târziu, el moare în spitalul „Regina Maria”, instalat în Palatul Regal din București în ziua de 24 octombrie 1916. Armata de apărare de la Jiu primise o lovitură dureroasă, care-i zdruncină și mai mult moralul. Moartea lui Dragalina lăsase Armata 1 fără comandant.

„Generalul care a apărat cu mintea lui de cugetător, cu energia lui de soldat și cu calda lui inimă de bănățean Oltenia nu mai este!” – Nicolae Iorga

Muzeograf Monica CÎRSTEA

   

RĂZBOIUL VĂZUT PRIN OCHII SOLDATULUI EMIL METZGER

În anul 2014, în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova - Ploieşti, au intrat circa 25.000 piese din donaţii, achiziţii, dăruriri, predări ale unor piese descoperite întâmplător ori materiale rezultate din cercetările arheologice, piese ce acoperă aproape toată gama de obiecte de patrimoniu: monede, medalii, documente, cărţi poştale, filatelie, fotografii, piese de etnografie, etc.
Printre piesele intrate în patrimoniul instituţiei, atenţia ne-a fost atrasă de un album fotografic din timpul celui de-al doliea război mondial, album achiziţionat de instituţia noastră de la domnul Denis Barna din Sebeş (jud. Alba), care face obiectul acestui articol.
Realizat din carton presat, având dimensiunile de 20 cm înălţime şi 40 cm lăţime, cu coperţile I şi IV de culoare roşiatică şi decorate în stil art-deco, cu un medalion cu chip de femeie și text în limba rusă: Pentru Malyuvannya”, cu litere de culoare aurie, ambele pe coperta I.
 
 
Albumul are un număr de 17 pagini pe care sunt lipite 73 de cărţi poştale şi fotografii, alb-negru.
Fotografiile şi cărţile poştale sunt aranjate în ordine cronologică începând cu numărul 630 până la numărul 703, pe o perioadă de un an, respectiv 1941-1942. În dreptul fiecărei fotografii şi cărţi poştale, sunt date explicaţii legate de imaginea respectivă. De remarcat este faptul că, toate indicaţiile date în legatură cu cărţile poştale şi fotografiile din album (lună, an, text, număr) respectă, în mare parte, o ordine, ele prezentându-se astfel: luna şi anul sunt trecute în partea stângă a fotografiei ori a cărţii poştale, explicaţiile legate de imagine sunt, în general, situate la mijloc, iar numărul fotografiei este trecut în partea dreaptă. Informaţiile sunt scrise de mână, cu litere drepte și uşor ascuţite, egale ca înălţime, scrise cu cerneală de culoare albastră şi aşezate în partea inferioară a fotografiei, fiind scrise pe fila albumului. Într-o oarecare măsură, modul în care albumul a fost aranjat şi organizat, ne evidenţiază un individ atent la detalii, ordonat şi minuţios, calităţi rezultate, poate, în urma unei educaţii specific germane.
Un lucru extrem de interesant aveam să-l descoperim” pe pagina a doua a albumului unde, presupusul proprietar la momentul respectiv, a lipit o fotografie cu un peisaj de iarnă și deasupra, cu litere de mână a scris: “ALBUM V, Emil Metzger, Onstmettingen/ Wurth 6 Kr. Balingen, Riedstr. 16” .
 
 
Plecând de la aceste informaţii, am încercat să aflăm mai multe detalii legate de Emil Metzger şi ceea ce presupuneam la momentul respectiv a fi albumul său. În acest sens am căutat să aflăm câteva informaţii cu privire la localitatea Onstmettingen, informaţii legate în special de instituţii care ar putea să ne ajute în demersul nostru (primărie, muzee, arhive) şi ulterior să încercăm să stabilim contacte cu acestea.
Astfel, în urma datelor găsite pe internet, în data de 9 aprilie 2015, am trimis un mail către Consiliul Local al localităţii Albstadt, oraş din care face parte astăzi Onstmettingen, în care solicitam câteva informaţii legate de Emil Metzger (data naşterii, familie, unitatea militară din care a făcut parte), cât şi despre fotografia mai sus menţionată (dacă mai există locaţia şi dacă una dintre casele din imagine, a aparţinut familiei lui Emil Metzger). Demersul nostru nu a rămas fără răspuns. În data de 27 mai 2015, aveam să primim o parte din informaţiile solicitate, informaţii pe care Consiliul Local al oraşului Albstadt, în special doamna Ingrid Maute, ni le-au pus la dispoziţie şi, bineînţeles, informaţii de care autorităţile oraşului Albstadt dispuneau.
Astfel, am aflat că soldatul Emil Metzger s-a născut în localitatea Onstmettingen, în data de 4 Martie 1921 şi conform registrelor oficiale ale oficiului de stare civilă din localitate, el a murit la vârsta de 24 ani, în data de 30 iunie 1945, ca prizonier de război. Nu a fost căsătorit şi nu a avut urmaşi.
Cât despre imaginea din fotografie şi adresa menţionată, tot din informaţiile oferite cu amabilitate de doamna Ingrid Maute, am aflat că locuinţa de pe Riedstrasse, nr. 16 există şi astăzi, este casa cu ferestre rotunde, din partea stângă a imaginii (vezi fig. 2) şi a fost casa în care s-a născut şi a locuit Emil Metzger alături de fratele său, Karl Erich Metzger, şi părinţii săi Berta şi Jakob Metzger. Din păcate, pentru că nici un membru al familiei ori rude apropiate ale familiei Metzger nu mai sunt în viaţă, alte informaţii nu s-au mai putut obţine.
Printre fotografiile şi cărţile poştale din album, am avut plăcuta surpriză să găsim şi câteva imagini din Ploieşti şi din jurul Ploieştiului, în special din zona petroliferă Băicoi. În aceste fotografii şi cărţi poştale am putut identifica, monumente de for public, unele dintre ele distruse sau afectate de bombardamentele din timpul războiului: Gara de Sud, Monumentul Vânătorilor (dedicat vânătorilor din Batalionul 2, realizat de sculptorul George Vasilescu şi inaugurat, în prezenţa regelui Carol I, în 12 octombrie 1897); Halele Centrale (arhitect Toma T Socolescu).
 
 
 
Este cunoscut faptul că, în timpul celui de-al doilea război mondial, Ploieştiul a avut un rol important, datorat în special zăcămintelor de petrol din zonă cât şi a rafinăriilor din jurul oraşului. Încă din primi ani ai războiului, Statul Major al armatei române în colaborare cu Misiunea Militară Germană, au pus la punct un plan privind apărarea zonei petrolifere, plan ce a culminat cu înfiinţarea în martie 1942 a Comandamentului local de artilerie antiaeriană Ploieşti. Astfel, zona limitrofă Ploieştiului a fost împânzită de piese de artilerie antiaeriana (fixe sau pe platforme de cale ferată), unităţi de pândă şi alarmă (unităţi dotate cu aparate de detecţie Freya şi Würtzburg), generatoare de fum şi baterii de proiectoare la acestea adăugându-se câteva aerodromuri pentru aviaţia de vânătoare. Unităţi militare din dispozitivul de apărare al Ploieştiului, puteau fi întâlnite în localităţile şi pe terenurile din jurul acestora: Tătărani, Câmpina, Floreşti, Moreni, Băicoi, Ţintea, Berceni, Corlăteşti, Brazi etc, situaţie surprinsă şi de către soldatul Emil Metzger, în trei din fotografiile sale.
 
 
 
 
Privind cu atenţie cele trei fotografii din album, se pot recunoaşte foarte uşor dealurile din zona Băicoi, localitate în apropierea Ploieştiului, zonă extrem de bogată în zacăminte petrolifere, şi unde a fost amplasată o baterie antiaeriană, baterie ce avea rol de apărare a rafinăriilor de petrol de la Ploieşti şi Câmpina dar şi a câmpurilor petrolifere din zonă. Ampla desfăşurare de forţe din jurul Ploieştiului şi a câmpurilor petrolifere adiacente, aşa cum am mai menționat, avea ca principal rol apărarea din punct de vedere anti-aerian a zonei şi trebuie privită în strânsă corelare cu tot ceea ce s-a întâmplat pe parcursul întregului război atât pe frontul de vest cât şi pe frontul de est. Zona, una extrem de sensibilă din punct de vedere militar, a cunoscut o creştere a intensităţii bombardamentelor începând cu anul 1943, moment ce coincide cu începutul marilor operaţiuni militare pe toate fronturile, aceste bombardamente având rolul de a împiedica, în special, furnizarea de combustibil necesar armatei germane cât şi blocarea deplasărilor de trupe.
 
 
Extrem de interesante sunt şi fotografiile în care ne sunt relevate câteva aspecte, cei drept puţine, ale vieţii cazone din armata germană. Astfel, în câteva din fotografiile lui Emil Metzger, sunt surprinse imagini din timpul unui raport, al pregătirilor pentru un marş, mai precis îmbarcarea pe un tren de transport trupe ori, cu certitudine cea mai interesantă fotografie, din timpul Crăciunului 1941, când uitând preţ de câteva clipe de gradul militar purtat şi de război, soldaţii germani încearcă să aducă, într-un loc străin lor, căldura unui cămin îndepărtat şi puţin din tradiţiile şi obiceiurile cunoscute.
 
 
 
 
Pe lângă fotografiile şi cărţile poştale cu Ploieştiul şi împrejurimile, în album se regăsesc cărţi poştale cu imagini din Viena (Opera, Parlamentul şi Universitatea),
 
 
 
 
dar și cu Bucureştiul interbelic (Palatul Regal, Parcul Carol), imagini ale unei lumi încă nezdruncinate de ororile războiului.
 
 
Ultimile 10 fotografii ale albumului surprind deplasarea trupelor germane spre estul Europei, situaţie evidenţiată de fotografia cu numărul 697 din album, fotografie unde a fost imortalizat un indicator cu destinaţia Kiev şi datată iulie 1942.
 
 
În întregul său, albumul numărul V al lui Emil Metzger, ne prezintă drumul parcurs de un soldat al Werhmachtului, dintr-o mică localitate situată în sud-vestul Germaniei, Onstmettingen, trecând prin Viena, Ploieşti, Bucureşti şi având ca punct final vastele câmpii ale Ucrainei, drum parcurs în timpul celui de-al doilea război mondial. Dincolo de cauza pentru care a luptat într-un război care nu a fost al lui, Emil Metzger a găsit răgazul să cumpere cărţi poştale şi să imortalizeze cu ajutorul aparatului de fotografiat, locuri familiare lui sau necunoscute, oameni, prieteni sau străini, în general imagini ale unor timpuri cunoscute de mulţi dintre noi, din cărţile şi manualele de istorie, din filme ori documentare.
Unitatea din care a făcut parte, gradul militar avut, când şi unde a căzut prizonier, cauzele decesului şi cel mai important, cum arăta Emil Metzger, sunt câteva din informaţiile pe care încă nu le deţinem, dar vom încerca să le obţinem, prin contactarea arhivelor militare germane.
În finalul articolului, aş dori să aduc mulţumirile mele domnului Denis Barna, coleţionarului pasionat, care ştie, cunoaşte şi înţelege importanţa unui obiect cu valoare istorică, doamnei Ingrid Maute şi Consiliului Local Albstadt, pentru informaţiile puse la dispoziţie cu atâta generozitate şi promtitudine şi nu în ultimul rând, doamnei profesor de limbă germană, Medina Stanciu, pentru ajutorul acordat cu extrem de multă bunăvoinţă, în traducerea corespondeţei avute cu doamna Ingrid Maute. Fără aceşti trei oameni, albumul nr. V al lui Emil Metzger, fotografiile şi cărţile poştale din el, informatiile vizuale pe care le oferă acest album, s-ar fi pierdut.
 
Bilbiografie:
Gavril Preda, Importanţa strategică a petrolului românesc 1939- 1947, Ed. PrintEuro, Ploieşti, 2001.
Eugen Stănescu, Iulia Stănescu, Gavriil Preda, Petrol şi bombe la Ploieşti, Ed. Imprimex Ploieşti, 1994.
Lucian Vasile, Oraşul sacrificat. Al doilea război mondial la Ploieşti, ed. Gutenberg, Bucuresti 2014.

Webografie:

http://tara-barsei.ro/tara-barsei-serie-noua-numarul-12-2013/

http://muzeuvirtualploiesti.ro/studii/halele-centrale/

http://www.historia.ro/exclusiv_web/articol/fortareata-ploiestiului?fb_action_ids=10152865124478892&fb_action_types=og.likes

 
Arheolog Octav NEGREA
   

Conferința „Valori patrimoniale din arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”

 

Vă invităm să vizionați conferința „Valori patrimoniale din arhiva Institutului de Etnografie și Folclor Constantin Brăiloiu” din ciclul „Istorie și civilizație”, susținută de acad. Sabina Ispas, accesând link-ul https://youtu.be/U3zZjXnj5ZU

Vizionare plăcută!

   

Un cavaler al ordinului „Mihai Viteazul” - colonelul Ştefan Curculescu

Maiorul Ştefan Curculescu - 1919

La 26 septembrie 1916, prin Decretul Regal nr. 2968, regele Ferdinand I instituia cea mai înaltă decoraţie de război a statului român, ordinul „Mihai Viteazul”, pentru a recompensa eroismul manifestat pe câmpul de luptă. Deşi acest decret a fost operant încă de atunci, trei luni mai târziu, la 21 decembrie 1916, prin Înaltul Decret nr. 3249, Ferdinand I promulga Legea pentru înfiinţarea ordinului militar de război „Mihai Viteazul”, prin care se rectifica vechiul text de instituire. Conform acestei legi, ordinul avea trei clase şi era conferit „exclusiv pentru fapte excepţionale de război ofiţerilor care s-au distins în faţa inamicului”. Printre ofiţerii români care au avut onoarea de a li se acorda acest ordin în cursul anului 1917 s-a numărat şi Ştefan Curculescu din Regimentul 32 Infanterie „Mircea”.
Acesta s-a născut la 25 decembrie 1887 în satul Călugăreni, plasa Cricov-Podgoria, judeţul Prahova. Clasele primare le-a urmat la Fulga, unde domicilia împreună cu părinţii săi, Niculae şi Elena, iar cele secundare la Liceul „Sf-ţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, pe care l-a absolvit în anul şcolar 1906-1907. La 1 noiembrie 1908 era încorporat la Regimentul 6 Călăraşi din Ploieşti, dar în aceeaşi zi avea să fie mutat în cadrul Regimentului 32. În perioada martie - iulie 1909 îl găsim elev anul I la Şcoala T. T. R., pentru ca în intervalul iulie 1909 - iulie 1910 să urmeze cursurile Şcolii Militare de Infanterie din Bucureşti, la absolvirea căreia a fost înaintat la gradul de sublocotenent şi repartizat Regimentului „Mircea” nr. 32, cu garnizoana la Ploieşti. Încă din primii ani ai carierei sale militare, Ştefan Curculescu a dat dovadă de un înalt simţ al datoriei, achitându-se cu conştiinciozitate de toate însărcinările primite. Aprecierile comandanţilor săi reflectă acest lucru, ofiţerul fiind considerat chiar de către g-ralul Radian, comandantul Brigăzii 9 Infanterie, drept „unul dintre cei mai destoinici din Regimentul Mircea Nr. 32”.
În timpul campaniei din Bulgaria, din vara anului 1913, a comandat Compania a 8-a din cadrul Batalionului II al Regimentului, arătând multă grijă faţă de unitatea sa şi de materialul încredinţat. Tot în anul 1913, locotenentul Curculescu a urmat cursurile Şcolii Speciale de Infanterie, unde s-a clasat al 73-lea din 128. Întrucât demonstrase reale calităţi de conducere şi pentru că se dovedise a fi un ofiţer care trăgea foarte bine cu arma, a fost trimis la Şcoala de Tragere a Infanteriei, pentru a urma cursul de mitraliere (20 mai - 8 iunie 1914). Ca urmare a recomandării comandantului Şcolii, la revenirea în unitate i se încredinţează comanda companiei de mitraliere, calitate din care va face dovada pregătirii sale militare excepţionale, reflectată în modul în care îşi conducea şi administra compania şi în felul în care îşi instruia subalternii.
Decretarea mobilizării generale, la 15 august 1916, îl găseşte pe locotenentul Curculescu tot la comanda companiei de mitraliere, dotată cu doar patru mitraliere Maxim, un număr care se va dovedi insuficient în raport cu puterea de foc a inamicului. A participat la toate luptele din Transilvania, unitatea aflată sub comanda sa făcându-se remarcată cu ocazia luptei de la Paloş, unde ofiţerul a şi fost rănit la 2 septembrie 1916, dar şi a luptelor date cu ocazia retragerii. În urma acestora, Ştefan Curculescu a fost avansat la gradul de căpitan, la 1 noiembrie 1916, şi decorat cu ordinul „Steaua României” cu spade în grad de cavaler „pentru că a apărat cu compania sa poziţia de pe Mateiaş şi a luptat la Adânca cu bravură, aducând mari servicii trupelor din vecinătate”.
Ofiţerul avea să participe la eroicele lupte de la Mărăşeşti în perioada 24 iulie - 3 august 1917, când Regimentul 32 „Mircea” s-a acoperit de glorie pe poziţiile de la Străjescu, Moara-Roşie şi Valea Jugastrului. După ce în luptele date la 25 iulie Regimentul a suferit grele pierderi, cifrate la 39 de ofiţeri (morţi, răniţi şi dispăruţi) şi 2065 trupă, la 26 iulie, din efectivul rămas, s-a format un batalion pus sub comanda căpitanului Curculescu, la care s-a adăugat, în 27 iulie, şi batalionul de marş adus pe front sub comanda căpitanului Mărgăritescu. În foaia calificativă de campanie a căpitanului Curculescu, comandantul Regimentului 32, colonelul Constantin Penescu, referindu-se la activitatea acestuia din timpul luptelor de la Mărăşeşti, consemna: „În seara zilei de 27 iulie 1917 a contraatacat cu Batalionul de sub comanda sa puternicele forţe inamice ce înaintau prin viroaga din Pădurea Călieni, reuşind a-i face imposibilă înaintarea şi împingându-le mult înapoi. În ziua de 28 iulie, la atacul general, cu tot focul ucigător al cuiburilor de mitralieră din pădure Cota 59 întreţinut puternic de inamic, a putut progresa, câştigând teren, cu toate că dreapta sa (Div. 9-a) nici nu a putut porni la atac. În zilele următoare şi-a menţinut intacte poziţiunile ce ocupase cu Batalionul său, cu toate atacurile puternice date de inamic. În timpul acestor lupte, căpitanul Curculescu a făcut dovadă deplină a unui distins ofiţer şi conducător tactic”. După grelele lupte date în perioada 27 - 30 iulie, batalionul căpitanului Curculescu trece în rezervă de sector în seara zilei de 30 iulie, fiind înlocuit de un batalion din Regimentul 9 Infanterie. În perioada 2-5 august ofiţerul a fost numit provizoriu la comanda Regimentului, după ce comandantul acestuia, maiorul Constantin Malamuceanu, căzuse prizonier. Regimentul 32 a fost trecut în rezerva Brigăzii 28 Infanterie şi a ocupat poziţie în partea de sud-vest a satului Cosmeştii din Vale până la data de 4 august când a primit ordin să se pună în marş spre satul Ţepul de Sus, pentru refacere.

Ofiţerii Batalionului I din Regimentul 32 „Mircea“, comandant Ştefan Curculescu (x) -1918

La 6 august 1917, M. S. Regele Ferdinand, însoţit de A. S. R. Principele Carol, a vizitat resturile Diviziei a 5-a pe platoul de la Ţepul de Sus. Regimentul 32 „Mircea” i-a fost prezentat Suveranului de către căpitanul Ştefan Curculescu care a fost decorat, cu această ocazie, cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a „pentru vitejia şi avântul cu care în noaptea de 27/28 iulie 1917, cu batalionul său a atacat pe vrăjmaş punând stăpânire pe podul de cale ferată de pe Valea Şusiţei. S-a distins la 29 iulie 1917, când a interzis inamicului să înainteze prin golul de 3 km. ce se produsese la aripa stângă a unei Divizii vecine, până când au sosit trupe proaspete în ajutor”. Pentru faptele sale de vitejie şi la propunerea comandantului Regimentului care considera că ofiţerul a probat pe câmpul de luptă că poate conduce un batalion în situaţiile cele mai dificile, la 1 septembrie 1917 a fost înaintat la gradul de maior. Ştefan Curculescu avea să fie decorat pentru eroismul său şi de statul francez cu ordinul „Legiunea de Onoare” în grad de cavaler, aşa cum rezultă din Brevetul eliberat de Cancelaria Ordinelor, prin care Regele Ferdinand îl autoriza pe bravul ofiţer a purta însemnele acestui ordin. Din august 1917 până în martie 1918, a luat parte la reorganizarea şi instruirea Regimentului, precum şi la operaţiunile defensive de pe sectorul Mărăşeşti, în calitate de comandant al Batalionului I. Până la demobilizarea armatei, din mai 1918, a participat cu Regimentul la operaţiunile desfăşurate în Basarabia care aveau ca scop asigurarea vieţii şi avuţiei populaţiei autohtone contra bandelor de tâlhari, escortarea coloanelor de militari ruşi, asigurarea pazei căilor de comunicaţii, a depozitelor făcute de statul român, a liniilor telefonice şi telegrafice.

Brevet prin care căpitanul Ştefan Curculescu era autorizat a purta
însemnele ordinului „Legiunea de Onoare“ în grad de cavaler - 13.02.1918

La 10 mai 1919, Ştefan Curculescu a fost mutat în cadrul Regimentului 97 Infanterie, cu garnizoana la Sighişoara, în care a activat timp de un an de zile, pentru ca ulterior să fie numit comandant al Batalionului 5 Etape „Horia”, cu garnizoana la Odorhei (mai - octombrie 1920). La începutul lunii octombrie 1920 a fost mutat, pentru o scurtă perioadă, în cadrul Regimentului 92 Infanterie, cu garnizoana la Orăştie, iar ulterior a fost detaşat o lună de zile (octombrie - noiembrie 1920) la Compania 5 Etape, în calitate de comandant al acesteia, unde a avut ca misiune constituirea mormintelor eroilor de război. În tot acest timp cât a activat în cadrul altor unităţi, Curculescu a continuat să-şi afirme frumoasele sale calităţi morale şi solidele cunoştinţe militare şi a dovedit că, pe lângă faptul că este un bun camarad care se îngrijeşte neobosit de trupă şi de ofiţerii din subordine, este şi apt pentru a conduce o garnizoană, aspecte consemnate de comandanţii săi.
Revenit la finele anului 1920 în cadrul Regimentului 32, a continuat să activeze până în 1928 la comanda Batalionului I, ulterior şi a Batalioanelor II şi III. Din această postură s-a remarcat ca unul dintre cei mai disciplinaţi şi energici ofiţeri, riguros în executarea ordinelor şi însărcinărilor primite. Unităţile aflate sub comanda sa au fost foarte bine cotate la toate inspecţiile dar şi cu ocazia manevrelor pe garnizoană sau pe corp de armată. Apreciat de comandanţi şi dornic să-şi îmbogăţească cunoştinţele în domeniul militar este trimis să urmeze cursul Şcolii de infanterie a carelor de luptă la Târgovişte (decembrie 1921) şi cursul de informaţii al ofiţerilor superiori (august-septembrie 1922). La 1 iulie 1927 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel, an în care s-a distins din nou ca un ofiţer cu rezultate dintre cele mai bune în instruirea unităţii sale, compania de mitraliere din cadrul Batalionului său obţinând locul I la concursul de tragere pe Divizie. În 1928 s-a licenţiat în drept, după ce, cu începere din anul 1924, fusese numit din oficiu ca judecător la Consiliul de Război al Corpului 5 Armată.
După ce a activat aproape 21 de ani în cadrul Regimentului 32 „Mircea”, la 1 octombrie 1932, Ştefan Curculescu era numit la comanda Batalionului 7 Vânători de Munte „Tribunul Ion Buteanu”. Pe parcursul celor doi ani cât a îndeplinit această funcţie Curculescu a continuat să se afirme ca un ofiţer superior capabil, conştiincios, disciplinat, cu solide cunoştinţe profesionale. A condus în foarte bune condiţii şi cu foarte bune rezultate şcoala ofiţerilor în corp şi şcoala instructorilor. Colonelul Ştefan Curculescu s-a distins şi cu ocazia manevrelor regale din toamna anului 1934 când a primit aprecieri elogioase din partea superiorilor săi. Comandantul Corpului Vânători de Munte, g-ralul de divizie Mihai Todicescu, nota: „La manevrele regale colonelul Curculescu a dat probe de pricepere şi de pregătire tactică solide, care împreună cu celelalte calităţi ostăşeşti ale sale fac din el un distins şi de valoare ofiţer superior de infanterie şi comandant de corp aparte!”. Ca urmare a recomandărilor superiorilor săi, la 1 octombrie 1934 i s-a încredinţat comanda Grupului 5 Vânători de Munte, pe care o va deţine timp de doi ani. În această perioadă a continuat supravegherea şi pregătirea pentru război a ofiţerilor şi a trupei din batalioanele aflate în componenţa Grupului 5 V. M., dovedind o bună experienţă practică în organizarea şi conducerea exerciţiilor de luptă.
În baza solicitării sale de a fi mai aproape de familie, începând cu 1 octombrie 1936, colonelul Curculescu a activat la conducerea Subinspectoratului Pregătirii Premilitare de pe lângă Cercul de Recrutare Prahova, unde a lucrat cu devotament la îndeplinirea îndatoririlor sale de conducător al instrucţiei premilitare. Aprecierile elogioase ale şefilor ierarhici superiori aveau să fie însoţite şi de propunerile de admitere a ofiţerului la cursul de comandament şi la cel de general.
După izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Ştefan Curculescu a fost numit, cu începere de la 27 septembrie 1939, la comanda Brigăzii 27 Infanterie. În timpul retragerii din Basarabia a contribuit la evacuarea şi restabilirea moralului trupei, iar în calitate de delegat al Corpului II Armată în comisia mixtă nr. 12 româno-sovietică, însărcinată cu supravegherea evacuărilor din Basarabia pe podul de la Ungheni, Curculescu a refuzat cu demnitate să semneze, la 3 iulie 1940, procesul verbal întocmit de delegaţii sovietici în care nu se menţiona atitudinea ostilă a forţelor sovietice. Colonelul Curculescu avea să ia parte şi la evacuarea teritoriului cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena, fiind însărcinat în perioada 6 - 11 septembrie 1940 cu supravegherea ariergărzii Diviziei, în cursul retragerii de la Oradea la Cluj, sarcină de care s-a achitat foarte bine.
La 7 ianuarie 1941 a fost trecut în rezervă pentru limită de vârstă. Plecarea sa din rândurile ofiţerilor activi a lăsat, aşa cum consemna comandantul Diviziei 27 Infanterie, „unanime regrete în toată Divizia, fiind de toţi ascultat şi respectat”.
De la sfârşitul lunii ianuarie 1941 şi până în octombrie 1943, colonelul în rezervă Ştefan Curculescu a fost concentrat în calitate de comandant militar al Uzinelor de armament „Concordia” din Ploieşti, funcţie din care s-a ocupat de luarea tuturor măsurilor necesare pentru organizarea şi executarea pazei întreprinderii şi pentru prevenirea acţiunilor de sabotaj.
Ştefan Curculescu a fost căsătorit cu Ştefania Bercovici şi împreună au avut un fiu, Mircea. În anii 1988 şi 1991, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova a achiziţionat de la acesta din urmă o serie de piese şi documente care au aparţinut tatălui său: pelerina de cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”, uniforma de ofiţer al Regimentului 32 „Mircea” - ţinuta de gală, 11 brevete, decrete şi diplome regale, fotografii, un pistol Steyr şi o puşcă Mannlicher.
Personalitate mai puţin cunoscută a istoriei militare româneşti, colonelul Ştefan Curculescu, pe parcursul întregii sale cariere, a făcut dovada unor calităţi specifice unui ofiţer cu un înalt simţ al onoarei şi datoriei faţă de ţară, demonstrate pe timp de pace dar mai ales pe timp de război.

Muzeograf Adrian STAN

   

România în Primul Război Mondial

Acum 104 ani, în ziua de 14/27 august 1916, România intra în Primul Război Mondial de partea Antantei. Cu această ocazie să facem o scurtă trecere în revistă a participării României la acest război.

În Primul Război Mondial România a dus o campanie de întregire a neamului românesc și de aceea mai este numit și Războiul de Întregire Națională.

Primul Război Mondial (1914-1919), a izbucnit din cauza conflictelor de interese, atât economice cât și politice, ale marilor puteri ale vremii. Pretextul care a declanșat însă războiul l-a constituit atentatul de la Sarajevo (28 iunie 1914), când un tânăr student sârb, pe nume Gavrilo Princip, l-a asasinat pe moștenitorul tronului Austro-Ungariei, arhiducele Franz Ferdinand și pe soția acestuia.

În urma acestui incident Austro-Ungaria a adresat Serbiei un ultimatum, ale cărui condiții nu puteau fi acceptate. În realitate Belgradul nu respinge decât art. 6, care prevede participarea funcționarilor austrieci la ancheta inițiată de sârbi pentru a stabili responsabilitățile în ceea ce privește atentatul, deoarece considerau că atentează la independența statului sârb. Aceasta este de ajuns pentru ca pe 28 iulie, Austro-Ungaria să declare război Serbiei și să bombardeze imediat capitala.

În aceste condiții Marile Puteri au trecut de o parte sau de cealaltă a celor două state aflate în dispută, hotărând mobilizarea. Astfel s-au creat cele două tabere combatante: Tripla Înțelegere (Antanta) formată din Franța, Marea Britanie și Rusia, la care s-a adăugat Belgia, care fusese invadată de trupele germane, iar de cealaltă parte erau Puterile Centrale (Tripla Alianță) – Germania și Austro-Ungaria.

Îndată după declararea războiului, Austro-Ungaria a trecut la presiuni diplomatice asupra guvernului român, spre a determina România să intre în război alături de Puterile Centrale conform Tratatului de Alianță din 1883 (tratatul obliga România să intre în război alături de aliații săi numai în cazul în care aceștia ar fi fost atacați, ceea ce nu era cazul). Dorinței regelui Carol I, ce vroia să-și respecte angajamentul prin tratatul semnat, și demersurilor stăruitoare ale ministrului Austro-Ungar la București pentru intrarea în război, i s-a opus cu hotărâre primul ministru Ion I. C. Brătianu. Acesta inițiase, de mai mult timp, reorientarea politicii externe românești în sensul intereselor împlinirii idealului național al unității statale. Ideea intrării imediate în război de partea Puterilor Centrale – susținută de Carol - mai era sprijinită doar de liderul conservatorilor Petre P. Carp.

Guvernul și oamenii politici s-au pronunțat categoric împotriva cooperării cu Puterile Centrale. De asemenea, opinia publică românească se manifesta împotriva cooperării militare cu Puterile Centrale. În acest moment soluția acceptată de toți era neutralitatea – apreciind că trecerea de partea Antantei nu era posibilă din rațiuni politice, diplomatice, dar, mai ales, economice și militare. România nu era pregătită în acel moment pentru acest război. Ion I. C. Brătianu concepea neutralitatea ca o perioadă de tranziție, o expectativă armată, în vederea pregătirii interne și intrării în război alături de Antantă, pentru desăvârșirea întregirii statale.

La Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, la care au participat regele Carol I, membrii guvernului, foști prim-miniștrii și conducătorii principalelor partide politice – a fost stabilită poziția oficială a României față de război. Dând dovadă de înțelepciune, oamenii politici participanți la acest Consiliu, în acord cu dorințele opiniei publice, au adoptat formula unei neutralități tranzitorii, a expectativei armate, care corespundea intereselor neamului. Așa cum fusese proclamată, neutralitatea era o soluție provizorie, o etapă necesară pe calea încheierii alianței cu Antanta, care promitea sprijinul pentru împlinirea opțiunii naționale de unire la România a teritoriilor românești din Imperiul Austro-Ungar (Transilvania, Banatul, Bucovina).

După moartea regelui Carol I, survenită la 27 sept./10 oct 1914, a urmat la tron principele moștenitor Ferdinand, nepotul de frate, care a continuat aceeași politică de neutralitate. Ferdinand I, dându-și seama care este adevăratul interes al poporului român, el fiind născut și crescut în Germania, devine mai român decât mulți români și hotărăște, în august 1916, să intre în război împotriva propriei sale patrii de origine. Un rol de seamă în acest sens l-a avut și regina Maria, britanică și rusoaică la origine, și adeptă prin convingere a alianței cu puterile Antantei.

Brătianu a purtat negocieri cu Antanta intermitent în 1915 și la începutul lui 1916. El avea convingerea că, dată fiind poziția geografică a țării, neutralitatea nu va putea fi menținută vreme îndelungată. Dorea însă ca momentul intrării să fie decis în raport cu interesele țării, într-o situație favorabilă, care să îngăduie ca, prin sacrificii cât mai mici, să se poată realiza dezideratele naționale. Spre acest obiectiv au fost îndreptate toate eforturile politice, militare și economice.

În anii neutralității (1914-1916), Ion I. C. Brătianu a dus o nemaipomenită bătălie diplomatică pentru a smulge de la Antantă cât mai mult și mai sigur. La loc de frunte printre condițiile negociate era garanția scrisă că România va primi Transilvania, Bucovina și Banatul pentru participarea la război. De asemenea, era conștient de izolarea geografică a țării față de Aliații occidentali și urmărea să obțină garanții din partea lor cu privire la fluxul continuu de armament și provizii care puteau fi transportate numai prin Rusia.

După lungi și dificile tratative, în cele din urmă, s-a ajuns la încheierea celor două convenții cu Antanta – Convenția politică și Convenția Militară. Antanta a acceptat condițiile puse de Ion I. C. Brătianu: pacea să nu fie încheiată înainte ca teritoriile cedate României să fie ocupate și ea trebuia încheiată nu separat, ci concomitent de puterile participante. La 4/17 august 1916, în mare secret, reprezentanții diplomatici la București ai Franței, Marii Britanii, Rusiei și Italiei, pe de o parte, și primul ministru Ion I.C. Brătianu, pe de cealaltă parte au semnat cele două convenții care stipulau condițiile intrării României în război. Încheierea tratatului de alianță cu Antanta a evidențiat marea capacitate de om politic și diplomat a lui Ion I. C. Brătianu. Până la semnarea tratatului, Brătianu jucase strălucit teatrul omului indecis în privința taberei cu care urma să se alieze România.

Cele două convenții prevedeau recunoașterea dreptului României de a-și alipi teritoriile locuite de români din Imperiul Autro-Ungar, garantau integritatea României din acel timp. În schimb, România se angajase să declare război Austro-Ungariei până la 15/28 august cel mai târziu, iar Rusia să întreprindă o puternică ofensivă, pentru a facilita intrarea armatei române în război. Consiliul de Coroană român a aprobat oficial tratatul și a declarat război Austro-Ungariei la 14/27 august 1916, astfel România intra în Primul Război Mondial.

Armata română, deși slab înarmată, insuficient dotată cu tehnică de luptă modernă, lipsită de experiența marilor confruntări – în raport cu adversarul care acumulase 2 ani de experiență concretă în luptă – totuși dornică să elibereze provinciile românești, atacă pe toată lungimea arcului carpatic obiectivele germano-austo-ungare, infiltrându-se în Transilvania și Bucovina, ocupând ca centre mai importante Brașovul și Făgărașul.

După primul șoc, Puterile Centrale dau replica contraatacând pe frontul principal din Transilvania sub conducerea generalului Falkenhayn, în timp ce feldmareșalul August von Mackensen ataca din sud în fruntea unor unități germano-bulgaro-turce.

Cu tot eroismul armatei române, Puterile Centrale reușesc să ocupe 2/3 din teritoriul țării, inclusiv Bucureștiul (la 23 nov./6 dec 1916). România, deși pierduse aproape o treime din efectivele mobilizate în august 1916, va continua să lupte în Moldova, dând dovadă de un eroism fără seamăn.

Înainte de a fi ocupată capitala, familia regală și miniștri au fost evacuați de la București la Iași, care devine capitala României și oraș al ,,rezistenței până la capăt’’.

După înfrângerea din 20 nov./3 dec. 1916, s-a decis retragerea generală a armatei române pe Siret, pentru a se evita, pe cât posibil, pierderi mari. Atingând linia Siretului, frontul s-a stabilizat. Armata română, deși învinsă, n-a putut să fie nimicită, potrivit expresiei generalului german Ludendorff. Eșecul armatei române în această primă campanie, determinat de lungimea frontului și de lipsa de înzestrare tehnică, a fost și un rezultat al neîndeplinirii de către Aliați a condițiilor stabilite inițial.

Retragerea în Moldova, a creat probleme deosebit de grave. În afară de faptul că teritoriul ocupat a fost supus de către inamic unui regim de teroare și unui jaf fără margini, românii au fost constrânși să incedieze câmpurile petroliere și rafinăriile.

În iarna și primăvara anului 1917, în Moldova, s-a desfășurat o activitate intensă pentru reorganizarea armatei române și refacerea capacității ei de luptă. În condiții dificile, când o mare parte din teritoriul țării era ocupat de inamic, când bolile molipsitoare făceau ravagii în rândurile populației civile și ale unităților militare, opera de renaștere a armatei române a necesitat uriașe eforturi și sacrificii. O contribuție importantă la reorganizarea și instrucția superioară a armatei noastre au adus-o și ofițerii din misiunea franceză, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Paralel cu procesul de reorganizare și înzestrare a unităților s-a continuat instruirea trupelor și a cadrelor de comandă, urmărindu-se însușirea noilor metode și procedee de luptă, precum și mânuirea noului armament din dotare (mitraliere, grenade, puști-mitralieră etc.). Printr-un suprem efort al întregii națiuni s-a reușit ca, într-o perioada relativ scurtă, armata română să-și schimbe complet înfățișarea.

Războiul s-a reluat pe frontul din Moldova, în iulie 1917, când generalul Alexandru Averescu a pornit ofensiva de lângă Mărăști. Între 24 iulie – 1 august 1917, Armata a II-a română și Armata a IV-a rusă, în zona Mărăști, reușesc spargerea frontului german.

La 24 iulie/6 august 1917, mareșalul von Mackensen a lansat, la rândul său, o ofensivă puternică al cărei obiectiv era să dea o lovitură decisivă armatelor română și rusă și să oblige România să iasă din război. Luptele îndârjite au atins punctual culminant la 6/19 august, la Mărășești, când armata română a oprit înaintarea trupelor austriece și germane și a pus capăt ofensivei acestora la porțile Moldovei.

În 26 iulie 1917, la două zile după declanșarea bătăliei de la Mărășești, inamicul a trecut la ofensivă și în valea Oituzului, atacând pozițiile Armatei a II-a române. Cele mai dramatice momente ale bătăliei au fost atacul Cireșoaiei (30 iulie) și lupta de la Coșna (7 și 9 august), care încheie victorios pentru armata română, bătălia de la Oituz. Aici a căzut la datorie, luptând cu o singură mână, aruncătorul de grenade, caporalul Constantin Mușat. Rezistența de la Oituz a împiedicat trupele germane-austro-ungare să pătrundă spre zona carboniferă și petroliferă de pe Valea Trotușului. Victoriile armatei române din vara lui 1917 au avut un puternic ecou în întreaga lume, fiind apreciate ca unele din cele mai importante ale aliaților împotriva Puterilor Centrale.

Între timp s-a ivit un nou pericol deoarece criza din Rusia s-a agravat (după ce în martie 1917 regimul țarist fusese înlăturat). La sfârșitul verii lui 1917, evenimentele revoluționare din Rusia amenințau să dezorganizeze frontul de luptă și să submineze stabilitatea socială și politică din Moldova. În condițiile loviturii bolșevice din octombrie 1917 și a adoptării ,,Decretului Păcii’’ de către noul guvern, care a avut drept urmare încheierea armistițiului cu Puterile Centrale și începerea tratativelor de pace, Frontul de est s-a prăbușit. Ieșirea Rusiei din război implica și ieșirea României.

În ziua de 26 nov./9 dec 1917, se încheie la Focșani armistițiul dintre România și Puterile Centrale, cu toată opoziția Aliaților occidentali. Încheierea Păcii de la Brest-Litovsk, între Rusia Sovietică și Puterile Centrale (la 27 ian./9 febr.1918), urmată de pacea cu Ucraina și de ocuparea teritoriilor rusești și ucrainiene de către armatele austro-germane, tăia României orice posibilitate de a mai primi ajutor din afară. Orice rezistență echivala cu o catastrofă militară.

Forțată de aceste împrejurări, România a fost nevoită să accepte începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale, întrucât nu exista nici o soluție viabilă. La 20 febr./5 martie 1918, se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii. Pacea de la București (semnată la 24 aprilie/7 mai 1918), un adevărat dictat, a impus României condiții înrobitoare: Dobrogea era cedată inamicului; o importantă zonă muntoasă, în suprafață de 5600 km², intra în stăpânirea Austro-Ungariei; să demobilizeze armata; România se obliga să licențieze pe toți ofițerii străini și să sprijine trecerea trupelor Puterilor Centrale spre Odessa. De asemenea, statul român trebuia să cedeze Germaniei monopolul asupra principalelor bogății ale țării și să încheie înrobitoare convenții economoce (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.).

Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze tratatul, care nu a mai avut când să fie aplicat, grație victoriilor Aliaților pe Frontul de Vest. În aceste condiții are loc remobilizarea generală a armatei române la 28 oct./10 nov. 1918, când regele Ferdinand I a ordonat armatei să reintre în război și, la 1 decembrie 1918, a intrat în București în fruntea trupelor.

Ostilitățile dintre cele două mari grupări combatante au încetat după semnarea, la 11 noiembrie 1918, a Armistițiului de la Compiègne. Tratatul de armistițiu între Antantă și Germania a pus capăt primului război mondial pe Frontul de Vest.

Reintrarea armatei române în război și victoria Aliaților asupra Puterilor Centrale au facilitat procesul întregirii statale inițiat de forurile de conducere ale provinciilor istorice aflate sub dominația directă a Monarhiei Austro-Ungare.

La Conferința de pace de la Paris, care a început la 18 ianuarie 1919, obiectivul primordial al lui Ion I. C. Brătianu a fost acela de a obține recunoașterea internațională a noilor granițe ale țării sale, asigurându-se că țara sa va primi tot ceea ce Aliații îi promiseseră în tratatul din 1916 și, în plus, Basarabia. Marile puteri – Marea Britanie, Franța, Statele Unite, Italia și Japonia – care formau Consiliul Suprem, intenționau să ia singure hotărârile finale și nu aveau de gând să trateze România ca partener egal la încheierea acordurilor de pace. Brătianu însă a pledat cauza României cu forță maximă. La Conferinţa de pace de la Paris, regina Maria, a avut rolul ei, evident neoficial, deoarece Constituţia nu-i acorda nicio putere politică. În calitatea sa de regină a românilor şi sfetnic al regelui Ferdinand I, Maria a pledat, la Paris, pentru recunoaşterea internaţională a României Mari, reamintindu-le aliaţilor occidentali sacrificiul enorm al armatei române.

Decisivă pentru desăvârșirea unității naționale, participarea României la Primul Război Mondial a avut o importantă pondere militară, politică și morală în desfășurarea operațiunilor și a tratativelor politice, pe fundalul cărora a fost asigurată victoria Antantei.

Jertfa imensă și suferințele fără seamăn ale poporului român în primul război mondial închinate cauzei nobile a întregirii naționale nu au fost zadarnice. Ele au stat la temelia hotărârii unanime a românilor care, prin voința lor nestrămutată, au înfăpuit, la încheierea războiului, unirea tuturor pământurilor românești într-un singur stat național, act istoric ce a primit prin tratatele de pace, consacrarea internațională.

 muzeograf Monica CÎRSTEA

 


 

 

   

ANUNŢ

Sâmbătă, 15 august  2020, Muzeul „Casa Domnească”, com. Brebu, jud. Prahova, secţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova; va fi deschis pentru vizitare, în intervalele orare 9.00 – 12.00 şi 13.00 – 17.00 (în intervalul 12.00 – 13.00 se desfăşoară igienizarea spaţiului expoziţional).

Vizitarea muzeului se va face cu respectarea următoarelor măsuri:
- purtarea măştii (medicală/nonmedicală) pe toată durata vizitei, inclusiv pentru copiii cu vârsta de peste 5 (cinci) ani;
- Termometrizarea non-contact a vizitatorilor – Vizitatorii care refuză verificarea temperaturii nu vor avea acces în spațiile expoziționale;
- Igienizarea mâinilor cu soluție dezifectantă/gel antibacterian, puse la dispoziţie de către muzee;
- Igienizarea încălţămintei utilizând covorul dezinfectant amplasat la intrarea în muzeu;
- Accesul la standul muzeului, pentru achitarea biletelor, se permite doar după îndeplinirea condițiilor prezentate mai sus;
- Respectarea circuitului de vizitare unidirecţional stabilit în interiorul sălilor de expoziţie, precum şi indicaţiile personalului de supraveghere şi ale serviciului de pază.

Celelalte secţii muzeale vor avea următorul program:

 

   

Renaşterea culturală în Epoca Brâncovenească

Domnitorul Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654 la Brâncoveni-Olt și a decedat la Istanbul - 15 august 1714. Fiul lui Matei – „Papa Brâncoveanu” - și al doamnei Stanca Cantacuzino, s-a căsătorit cu Marica – fiica postelnicului Neagoe și nepoata domnitorului Țării Românești, Antonie Vodă din Popești. Au avut împreună 11 copii, dintre care șapte fete (Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa, Smaranda) și patru băieți (Constantin, Ștefan, Radu, Matei).
Voievod martir alături de cei patru fii ai săi și sfetnicul său fidel – marele clucer Ianache Văcărescu – s-a remarcat în istoria medievală a Țării Românești ca o personalitate de prim rang în promovarea valorilor de cultură și artă, întemeietor de biblioteci, școli laice și monastice, domnia lui marcând un punct important în crearea unui nou stil arhitectural (biserici, mânăstiri, palate, case domnești) și artistic (pictură, sculptură, broderie, orfevrerie), rezultat al evoluției din prima jumătate a secolului al XVII-lea, cunoscut sub numele de „Stil Brâncovenesc”: Mânăstirea necropolă Hurezi – monument UNESCO, Mânăstirea Sâmbăta de Sus din Țara Făgărașului, palatele Mogoșoaia, Potlogi,etc., precum și un bun diplomat în contextul istoric european de atunci, asigurând o politică externă echilibrată în raport cu Moldova, Transilvania și marile puteri europene: Imperiul Otoman, Habsburgic, Țarist, Franța, Anglia, Suedia, Polonia.
Ctitor de limbă românească pentru cărțile de cult creștin ortodox alături de Mitropolitul Antim Ivireanul, a susținut financiar înființarea în Țara Românească a nouă tipografii, respectiv București: tiparnița Mitropoliei, Domnească, Sf. Sava și Mânăstirea tuturor sfinților; Buzău: tiparnița Domnească; Mânăstirea Snagov: tiparnița Domnească și cea coordonată de Sfântul Antim Ivireanul; Episcopia din Râmnicu-Vâlcea și la Târgoviște: tiparnița Domnească.
Totodată domnitorul a subvenționat tipăritura de carte și în afara granițelor Țării Românești: 1712, Veneția, Magnum Dicționarium sive Thesaurum universae linguae graecae, tipărită la tipografia lui Antonio Bortoli, într-o ediție nouă supravegheată de profesorul Gheorghe Trapezuntiul de la Academia Domnească din București, considerat cel mai mare dicționar al limbii eline, după prima ediție apărută la Roma în 1523.
Învățământul a cunoscut o deosebită dezvoltare, prin întemeierea unor școli episcopale, mănăstirești sau domnești, în scopul pregătirii temeinice a dascălilor, preoților și diecilor. Cea mai importantă școală laică a fost Academia „Sf. Sava” din București, înființată la inițiativa domnitorului în anul 1695, condusă de Sevastos Kiminites din Trapezunt (Asia Mică), având studiile efectuate la Constantinopol și Roma. În cadrul acesteia s-au studiat: gramatica, retorica, logica, matematica, astronomia, fizica, științele naturii și metafizica.
Cursanții proveneau atât din Țările Române dar și din diverse zone ale Peninsulei Balcanice, o parte dintre aceștia plecând ulterior pentru aprofundarea studiilor în diverse alte centre culturale din apusul Europei: Roma, Paris, Padova, etc., Constantin Brâncoveanu oferindu-le burse de studii cu finanțare din depozitele personale aflate în bănci din: Viena, Amsterdam și Veneția.
Datorită numărului mare de cărți tipărite, respectiv 84, într-un total de 96 volume, apărute în peste 50.000 de exemplare, extrem de bine concepute intelectual dar și artistic, decorate cu diverse miniaturi sau ferecături, epoca brâncovenească introduce o renaștere culturală și artistică, considerată un vast proces de metamorfozare, în sensul trecerii de la spiritul medieval spre modern.

Răzvan RADU,
Muzeograf coordonator la Muzeul "Casa Domnească" Brebu
   

Conferința „Nicolae Iorga în conștiința urmașilor săi”

 

Vă invităm să vizionați conferința „Nicolae Iorga în conștiința urmașilor săi” din ciclul „Istorie și civilizație”, susținută de dr. Valeriu Râpeanu, accesând link-ul https://youtu.be/lPDhamUl0cQ

Vizionare plăcută!

   

Pagina 4 din 79