Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
înfiinţat în anul 1955 prin strădania ctitorului muzeelor prahovene, prof. Nicolae Simache, este astăzi o prestigioasă instituţie de cultură, care prin cele 17 secţii muzeale deschise publicului, valorifică expoziţional, ştiinţific şi cultural-educativ, creaţii materiale şi spirituale din patrimoniul prahovean, naţional şi universal.

"Muzeul trebuie sa fie o şcoala de istorie a gustului - şi, mai mult - trebuie sa fie nu numai la dispozitia oricui, dar sa întinda mâna catre oricine, pentru a-l atrage, a-l retine cât poate mai mult."

EXPOZIŢE TEMPORARĂ

Muzeul Memorial ”Nichita Stănescu”, Ploiești, secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, vă invită să vizitați expoziția grafică "Limba română este patria mea", dedicată Zilei Limbii Române.

   

ZIUA LIMBII ROMÂNE - ediţia a VIII-a

 

În perioada 25-31 august 2020, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova şi secţiile sale celebreză cea de a VIII-a ediţie a Zilei Limbii Române - una dintre cele mai importante zile ale identităţii naţionale - prin următorul program:

 

 25 august 2020
•Muzeul „Ion Luca Caragiale”,
str. Kutuzov, nr. 1, tel. 0244 525 394
on-line: „Ion Luca Caragiale şi cultivarea limbii“
 
27 august 2020
•Muzeul Memorial „Nichita Stănescu”, str. Nichita Stănescu, nr.1, tel. 0344 100 768;
Expoziţie temporară: „Patria mea este limba română“
 
28 august 2020:
•Muzeul Memorial „Nicolae Iorga“,
Vălenii de Munte, str. George Enescu, nr. 1-3, tel. 0244 280 861
Expoziţie temporară: „Reflecţii ale lui Nicolae Iorga despre limba română“
 
31 august 2020:
•Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, str. Toma Caragiu, nr.10, tel. 0244 522 656
on-line: „Mărturii despre Alexandru Vlahuţă
în colecţiile Muzeului Judeţean de Istorie si Arheologie Prahova”
 
•Muzeul Ceasului „Nicolae Simache“ Ploieşti,
str. Nicolae Simache, nr. 1, tel. 0244 542 861
Microexpoziţie: „Nicolae Iorga, unul dintre cei mai prolifici scriitori români“
 
•Muzeul „Casa Domnească”, comuna Brebu, jud. Prahova, tel. 0244 357 731
on-line: „Limba română în opera poetului Grigore Vieru”
 
•Muzeul Memorial „Constantin şi Ion Stere”,
Parcul Memorial „Constantin Stere“ Bucov, str. Dacia nr. 13, tel. 0244 344 040
on-line: „Dulcea limbă românească“
 
•Muzeul Memorial „Cezar Petrescu”,
Buşteni, str. T. Vladimirescu, nr. 1, tel. 0244 321 080
on-line: „Cezar Petrescu în literatura română”

   

Conferinţa "Epigrama în literatura română"

 

 

Vă invităm să vizionaţi conferinţa "Epigrama în literatura română", din ciclul "Istorie şi Cizilizaţie" susţinută de prof. univ. dr. Elis Râpeanu, accesând link-ul https://www.youtube.com/watch?v=F-Qvx3Dt720

Vizionare plăcută!

   

Ion Luca Caragiale şi cultivarea limbii

Motto: Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie.”
Ion Luca Caragiale
 
 
Marii clasici, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale și Ioan Slavici, au manifestat un interes deosebit pentru cunoașterea și cultivarea limbii române literare. Aflăm din „Amintirile” lui Ioan Slavici că cei trei și-au propus să alcătuiască o gramatică, împărțindu-și capitolele între ei. Eminescu avea să se ocupe despre lexic, etimologie, formele gramaticale, ortografie și ortoepie, Caragiale, de sintaxă, iar Slavici, de topică. Caragiale cunoștea mai bine limba „viuă”, adică limba vorbită, uzuală. Ceasuri întregi se încingeau discuții pe teme gramaticale. Înainte de a le da publicității, își citeau manuscrisele și le comentau, mai ales din punctul de vedere lingvistic.
În „Câteva păreri”, Ion Luca Caragiale prezintă o idee fundamentală, adecvarea formei la conținut, unitatea dintre formă și fond: „Dacă expresiunea (forma) formată nu poate îmbrăca potrivit intențiunea (conținutul, fondul), afirmă Caragiale, opera este un monstru neviabil”.
În reminiscența „Peste 50 de ani”, Caragiale își exprimă mâhnirea că limba română nu mai este cum ar fi trebuit să fie, o plantă cultivată: „Sărmana limbă românească! Nu mai este, cum ar fi trebuit să fie, o plantă cultivată! a ajuns o buruiană sălbatică!… Multe vânturi au bătut-o! odată o bătea vântul franțuzesc; acu o bate vântul nemțesc. Care cum se scoală astăzi o calcă-n picioare și, drept îngrijire chip și seamă și spre păstrare, o opăresc cu cerneală de scris și de tipar; și ea rabdă, ținându-și ascunsă puterea de viață, în rădăcinile-i adânci…”. Speranța autorului este că limba se va îndrepta spre vechile tradiții ale limbii populare: ,,Noroc că mai are rădăcini adânci; aminteri, i s-ar stârpi soiul! și ar fi păcat de ea, fiindcă, îngrijită, ce flori frumoase și ce sănătos rod ar da această voinică buruiană de veacuri disprețuită, cu care veacuri s-a hrănit și ținut sufletul unui întreg neam de oameni!”
Laudă „Dicționarul universal al limbii române” de Lazăr Șăineanu („Un dicționar român”): „Domnul Șăineanu acordă cu drept cuvânt neologismelor o importanță egală cu elemente neaoșe ale limbii. Aceste neologisme reprezintă ultima fază a culturii noastre sub acțiunea Occidentului și în special a Franței”.
Într-o scrisoare datată Berlin, 9/22.XI.1905, și trimisă redactorului unui ziar din Iași, Caragiale, un adevărat artist al limbii, pornind de la relația dintre gândire și limbă, îi sfătuiește pe redactori în acest fel: „Dragii mei! Să nu uităm niciodată că semnele scrisului nostru sunt roadele gândirii noastre, cu multe necazuri și răbdare cucerite de străvechii noștri părinți. Să fim cu ele stăpâni severi, dar și cuminți și omenoși! Să nu le cruțăm când trebuie să ne slujească, dar nici să le punem cu de-a sila la slujbe nepotrivite cu puterea lor, căci, în amândouă cazurile, trădăm egal interesul nostru propriu, păgubind intenției gândirii noastre… Și mai stăruitor vă rog luați cu dinadinsul aminte la punctuația mea; păstrați-o cu toată scumpătatea…”.
I.L. Caragiale a fost necruțător cu stricătorii de limbă din epoca sa, a fost un observator fără egal al degradării limbajului, nota dominantă în presa vremii și în discursurile politicienilor. Eroii lui Caragiale, prin comportamentul lor lingvistic, ridiculizat în schițe și comedii, sunt mai autentici prin limbaj decât prin acțiunile lor. Pe lângă comicul de nume există și un comic verbal, prin care autorul critică incultura și imbecilitatea. Atracția paronimică, etimologia populară, hiperurbanismele sunt mijloace importante folosite de scriitor. Sunt prezente numeroase greșeli de vocabular: „devorț”, „coraj”, „foncționar”, „foncție”, „poblic”, „docoment”, „famelie”, „ezirciț”, „dipotat”, „lăcrămația”, „renumerația”, „plebicist”, „scrofuloși”. Se observă nesocotirea unor reguli gramaticale și a logicii: „ne-am răcit împreună”; contradicția în termeni („… după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani”; „12 trecute fix”); nonsensul („Din două, dați-mi voie, ori să se revizuiască primesc! dar să nu se schimbe nimica”), forme și construcții prolixe („reclam, pardon, onoarea mea, care m-a înjurat”; „nu poți pentru ca să”); improprietatea unor termeni („a tratat-o cu insulte și bătaie”); clișee lingvistice și automatisme verbale („aveți puțintică răbdare!”; „curat murdar”); amestec de stiluri ale limbii, regionalisme și franțuzisme („te opresc, magariule, să faci de movaises plaisanteries pi conta doamnei Grigoraschko, soția me”).
Folosirea abuzivă a pronumelui relativ „care” este ridiculizată în schița „Urgent”: „… am fost întâmpinat de doamna Aglaie Popescu împreună cu doamnele profesoare Areti Ionesco, Sevasti Ionesco și Aristi Poppesco, care toate s-au plâns de starea de mizerie în care a ajuns școala din cauza lipsei de combustibil; pe care îl refuză onor primăria locală, pe care, în nenumărate rânduri au rugat-o prin adrese oficiale, care se văd la dosar, dar care n-au avut până în prezent niciun rezultat.
„Începând cu «mofturile» sale de la debut în ziarul Alegătorul liber (1875 - 1876) și până la scrierea «Momentelor« (1899 - 1901), Caragiale, trecând prin orice rubrică a ziarelor la care colabora, va compune o operă umoristică fără egal în literatura noastră. Dar, paralel cu această față a personalității sale, în publicistică mai este o față, de cele mai multe ori ascunsă în anonimatul de până acum al paginilor de ziare: anume o față gravă, preocupată până la neliniște și frământare interioară de destinul nostru național, pe fundalul mișcării politice confuze, superficiale, improvizate și iresponsabile. Caragiale este singurul adevărat mare contemporan al lui Eminescu. Poate că în străfundurile sale și poetul, simțindu-se singur în redacția Timpului, se va fi gândit la tovărășia perechii sale de destin!” ♦ MARIN BUCUR.
 
ing. Monica-Violeta BOSTAN,
Conservator Muzeul Ion Luca Caragiale” Ploieşti

   

155 DE ANI DE LA NAŞTEREA REGELUI FERDINAND I

Acum 155 de ani, în ziua de 24 august, s-a născut regele Ferdinand I, numit „cel Loial”, „Întregitorul” ori „Regele țăranilor”. Cu această ocazie să ne amintim de cel care a fost primul rege al tuturor românilor.

Ferdinand Victor Albert Meinrad, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, s-a născut la 24 august 1865 la Sigmaringen (Prusia), fiind cel de-al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al regelui Carol I, şi al principesei Antonia de Saxa-Coburg-Gotha, infanta Portugaliei.
La fel ca și unchiul său regele Carol I, Ferdinand a ajuns rege al României printr-un concurs de împrejurări. Carol ajunsese domn al țării după refuzul prințului Filip de Flandra, iar Ferdinand, printr-o decizie internă a familiei a fost ales moștenitor al tronului României. Astfel, destinul tânărului prinț german ce se pregătea pentru o carieră militară s-a schimbat radical.
Unchiul său Carol, și soția sa Elisabeta de Wied au fost binecuvântați doar cu nașterea unei fetițe, Maria, care a murit la vârsta de trei ani și jumătate de scarlatină. Lipsa unui succesor direct la tron, a impus găsirea unei soluții, în conformitate cu art. 83 din Constituție, ce prevedea: „În lipsă de coborâtori în linie bărbătească a Măriei Sale Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora”. Conform Constituției, succesiunea revenea principelui Leopold, fratele mai mare al lui Carol I, care a declinat oferta. De asemenea, Wilhelm, fiul cel mai mare al principelui Leopold, a refuzat tronul, astfel succesiunea a revenit lui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui, care a acceptat. La 21 noiembrie/3 decembrie 1880, domnitorul Carol semnează la Sigmaringen „Pactul de familie”, prin care prințul Ferdinand devine moștenitorul tronului României.
Prin studiile urmate, se poate spune despre Ferdinand că a fost cel mai educat dintre regii noștri. Acesta și-a petrecut copilăria la reședința familiei din Sigmaringen, a urmat studiile gimnaziale și liceale la Düsseldorf și le-a continuat pe cele militare și de Științe Politice și Economice la școli din Kassel, Leipzig și Tübingen. Ferdinand a fost un om inteligent, înzestrat cu o foarte bună memorie, un împătimit de lectură și pasionat de studiul limbilor (știa greaca veche, latina, ebraica, engleza, rusa, franceza). În timpul studenției, la îndemnul unchiului Carol I, învață limba română și urmează cursuri de literatura și istoria românilor cu profesorul Vasile D. Păun. Totodată, îi plăcea să călătorească, să vâneze, îl preocupau heraldica, numismatica și filatelia. Însă pasiunea vieții sale a fost botanica, ajungând să cunoască toate denumirile latinești ale plantelor mai bine decât un specialist în domeniu.
Principele Ferdinand a venit pentru prima dată în România, în anul 1884, unde a stat câteva luni, apoi s-a întors în Germania pentru continuarea studiilor. În 1889, s-a stabilit în România, devenind conform art. 76 din Constituție „senator de drept”, fiind moștenitorul tronului României, cu titlul de Alteță Regală.
Carol I cu o fire dominantă și intransigentă, nu-i va permite nepotului său Ferdinand să se implice în activitățile politice, însă îi lasă libertatea să se ocupe de pregătirea militară unde a parcurs toate gradele militare de la sublocotenent până la cel de general de corp armată. Despre acest lucru, Cezar Petrescu spunea: „Și ca să-și cunoscă bine armata pe care mai târziu avea s-o călăuzească în războiul cel mare al tuturor unirilor a schimbat regimentul și arma, pretutindeni lăsând amintire prietenoasă și caldă, străină întru totul de recea privire scormonitoare a unchiului său”. Despre firea dominantă a regelui Carol I amintește și regina Maria: „Ferdinand se supunea tuturor exigențelor unchiului său, îl urma în toate, îi îmbrățișa orbește părerile”.
La curte, viața prințului Ferdinand era una monotonă, cu canoane fixe stabilite de regele Carol I. Clipele de relaxare pentru prinț erau momentele când participa la cenaclurile literare ale reginei Elisabeta, ea însăși autoare de povești, poezii și alte lucrări literare publicate sub pseudonimul Carmen Sylva. La aceste întâlniri literare tânărul prinț o cunoaște pe Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a reginei Elisabeta, iar între cei doi se înfiripă o idilă, încurajată chiar de regina României. Însă căsătoria celor doi nu era posibilă potrivit Statutului Casei Regale, ce menționa obligativitatea tuturor membrilor de a se căsători numai cu persoane aparținând unei familii domnitoare din străinătate. Căsătoria unui membru al familiei regale cu o româncă atrăgea excluderea de la succesiune, și astfel rațiunea de stat a învins sentimentele. Când regele Carol I realizează ce se întâmplă, și confruntându-se cu opoziția întregii clase politice, trece la măsuri drastice. Elena Văcărescu este obligată să plece din țară în Franța, regina Elisabeta este trimisă în exil la casa părintească de la Neuwield, de unde revine în țară abia peste trei ani de la acest eveniment (1894), iar prințului Ferdinand I i se caută mireasa potrivită pentru căsătorie.
În 1891, Ferdinand o cunoaște pe Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg-Gotha, prinţesă a Marii Britanii şi a Irlandei, iar în mai 1892, este celebrată la Potsdam, logodna celor doi. Pe 10 ianuarie 1893, la Castelul Sigmaringen, sub privirile lui Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei şi în faţa unui număr mare de prinţi germani, ruşi şi englezi, cei doi se căsătoreau, având loc trei ceremonii: civilă, catolică și protestantă. Ferdinand și Maria vor avea împreună şase copii: Carol – viitorul rege Carol al II-lea (1893), Elisabeta – viitoarea regină a Greciei (1894), Maria (Mărioara sau Mignon) – viitoarea regină a Iugoslaviei (1900), Nicolae – viitor regent al României (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913), care va muri la 20 octombrie/2 noiembrie 1916 de febră tifoidă.
Cuplul moștenitor au avut ca reședințe Palatul Cotroceni în București și Castelul Pelișor, situat la Sinaia, ce era reședința de vară construită pentru ei de regele Carol I.
Un moment critic pentru tânăra familie a fost în 1897, când principele Ferdinand s-a îmbolnăvit de febră tifoidă și s-a aflat la un pas de moarte. Principele s-a însănătoșit, ca prin minune, dar conform declarațiilor contemporanilor chipul său nu a mai avut niciodată aceeași înfățișare ca odinioară. Desprea înfățișarea tânărului prinț în momentul când și-a revenit, regina Maria nota în jurnalul său: „…îngrozitor de schimbat, cu fața suptă și galbenă ca ceara, cu găuri în obraji și mâini ca de schelet. Mie îmi părea aproape un străin”.

Domnia regelui Ferdinand I a fost relativ scurtă – de numai de 13 ani, între 1914-1927, însă acești ani au marcat istoria României prin evenimente importante, precum: neutralitatea, intrarea în război de partea Antantei, retragerea armatei și ocuparea a două treimi din teritoriul țării de Puterile Centrale, reorganizarea armatei, victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, încheierea păcii de la Buftea-București, noua mobilizare a armatei române din toamna anului 1918 și mai ales făurirea statului național unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu patria-mamă.
Regele Carol I a încetat din viață la 27 septembrie/10 octombrie 1914, și potrivit Constituției, tronul rămas liber, revenea principelui Ferdinand. Moartea regelui Carol I a fost percepută de principele Ferdinand ca o nenonorocire. Nefiind lăsat de unchiul său să se implice în activitățile politice, iar singurul domeniu în care se ilustrase era armata, urcarea pe tron pentru principele Ferdinand la 25 de ani de la venirea în România părea a fi un lucru pentru care nu era pregătit și nici prea dorit. Pe lângă asta, I. G. Duca în amintirile sale politice nota despre principe că era „de o timiditate bolnăvicioasă”, defect fundamental pentru un șef de stat.
Despre timiditatea lui Ferdinand, regina Maria nota în jurnalul său în data de 16/29 noiembrie 1918: „Deși timid, se pricepe la discursuri, uneori face pauze destul de lungi, îngrijorătoare, dar azi a vorbit admirabil”.
Nicolae Iorga aprecia că în momentul urcări pe tron, regele Ferdinand „era pentru cei mai mulți un necunoscut și un neținut în seamă, pentru câțiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranță”.
În ziua de 28 septembrie/11 octombrie 1914, în fața Parlamentului principele Ferdinand a depus jurământul ca rege, prilej cu care a rostit acest discurs:
„Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul marelui întemeietor, care mi-a lasat ca sfântă moştenire simţămintele de iubire şi credinţă ale unui întreg popor, găsesc în dragostea mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre îndeplinirea marei, dar grelei mele sarcini. Pilda aceluia pe care îl plângem toţi ca pe un părinte şi convingerea că numai printr-o neîncetată propăşire se poate asigura viaţa trainică a unui popor, îmi vor fi călăuză în sforţările mele spre a-mi jertfi întreaga muncă a vieţii pentru dezvoltarea puterilor acestui stat. În îndeplinirea acestei înalte datorii, pe care o îmbrăţişez cu neclintită credinţă şi nestrămutată dragoste, stă cea mai dulce mulţumire ce o pot dobândi. Printr-însa aduc cel mai mare prinos de recunoştinţă aceluia a cărui amintire e cea mai scumpă legatură între ţara şi casa mea. În rodnica domnie care face mândria istoriei ţării noastre, primul rege al României a găsit cel mai puternic sprijin în unirea tuturor românilor în jurul tronului ori de câte ori împrejurări mari impuneau această datorie. Sunt sigur că, însufleţiţi de acelaşi înalt patriotism, românii vor şti şi în viitor să dea tronului şi ţării unirea în cugetare şi în acţiune, care este singura chezăşie a unei sănătoase propăşiri naţionale. Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta trudă s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări”.
Despre momentul depunerii jurământului în Parlament a noului rege, Ferdinand I, Maria nota în jurnalul său: „Stam amîndoi în picioare în mijlocul Camerei deputaților. Noul rege își depunea jurământul în fața poporului său; plin de toate nădejdile supușilor săi, sta în fața lor, pe pragul unei vieți noi. Era ca o carte necitită încă; nimeni nu-i știa gîndurile, dar întrupa, poate, zorile unei mari înfăptuiri; că avea să fie cel ce va îndeplini un vis îndelung visat... Eu stam puțin deoparte, cu copiii în jurul meu...Abia deslușii glasul regelui și cuvintele lui, însă auzii aclamările care le întîmpinară...Trăiască regele!”.
Conjunctura deloc favorabilă în care venise pe tron Ferdinand, ne-o descrie cu prilejul încoronării Nicoale Iorga: „Nu se poate începe o domnie în mai grele împrejurări decât a lui Ferdinand, astăzi rege al României. În interior, problema materială, așa de grea, a eliberării țărănimii dintr-o robie economică fără pereche între popoarele Europei întregi. Iar la hotare, războiul european, furia militarilor, toate patimile de cuceririle dezlănțuite, violența, brutalitatea serbându-și infernul sabat, pe când noi stăm înaintea întrebării, nespus de grea, a însuși viitorului nostru național, nu numai al României, dar al tuturor românilor”.
După urcarea lui Ferdinand pe tron, viața la curte s-a schimbat considerabil, deoarece acesta a inaugurat un nou mod de domnie, în care distanța dintre suveran și colaboratorii săi politici s-a micșorat, iar relațiile interumane au devenit mai active. ,,Distanța dintre suveran și omul de rând a dispărut. Suveranitatea olimpiană lăsa locul unui sentiment de prietenie spontană. În locul unui deget ți se întinde azi o mână întreagă, care zguduie cu frenezie brațul poftitului, căruia i se prezintă un scaun, o țigară, un pahar, o glumă, un râs deschis”. Fiind un om timid, nu-i plăcea să vorbească în public, prefera discuțiile așezate, la o țigară, despicând cu interlocutorul său „firul în patru”.
„Regele Ferdinand avea plăcerea discuțiilor în cerc restrâns, pe subiecte dintre cele mai variate, de la limba sanscrită, la piramidele faraonilor, de la denumirea științifică a unei flori, până la romanele sau piesele muzicale cele mai recente. Nu avea orgoliul de a fi considerat singurul conducător al țării, care ia decizii infailibile; de aceea a adunat în jurul său oameni dispuși și capabili să-i dea sfaturi”.
Spre deosebire de regele Carol I, Ferdinand a avut înțelepciunea de a accepta să fie ajutat și influențat de cei din jurul său în privința deciziilor politice majore. Trei persoane l-au influențat în mod pozitiv în momentele cele mai delicate ale vieții sale și ale istoriei noastre. Prima dintre ele a fost regina Maria, care era foarte informată prin relațiile avute cu aproape toți liderii politici, precum și cu diplomații acreditați în capitala României. Încă de la începutul domniei regina Maria, spre deosebire de regina Elisabeta, a jucat şi un important rol politic. În tot timpul domniei regelui Ferdinand I, i-a fost colaboratoare de fiecare zi, participând la marile decizii, hotărâtoare pentru poporul român. Înainte de urcarea pe tron, în august 1914, Maria, s-a opus participării la război a României, alaturi de Puterile Centrale, susţinând alianţa cu ţările Antantei în vederea unirii provinciilor româneşti aflate sub stăpânirea Imperiului Austro Ungar. Astfel în împrejurările dramatice de după izbucnirea conflagraţiei mondiale, regina Maria îl sprijină pe Ferdinand I în decizia angajării ţarii de partea Antantei, alături de Anglia, Franţa şi Rusia. A doua persoană din preajma regelui Ferdinand a fost Barbu Știrbey, administratorul Domeniilor Regale, ce era gata să dea un sfat sau să-și exprime un punct de vedere, de care suveranul putea sau nu ține cont. Dintre oamenii politici cel care a avut o influență puternică și de durată asupra lui Ferdinand I a fost fruntașul PNL Ion I. C. Brătianu, personalitate cu o vastă experiență, hotărât și foarte eficient în tot ceea ce făcea.
Ferdinand, dincolo de simpatiile și antipatiile personale, de „glasul sângelui”, a pus interesele țării ce o conducea, așa cum îi mărturisise, în octombrie 1914, lui I. Gh. Duca: „Eu sunt un rege constituțional, prin urmare, dacă țara crede că interesele ei dictează să meargă împotriva Puterilor Centrale, nu în mine va găsi o piedică în realizarea idealului ei național”.

Prin decizia intrări României în război în ziua de 14/27 august 1916, împotriva Puterilor Centrale, pentru a se realiza idealul național al românilor a fost numit „Ferdinand cel Loial”. Prin acest sacrificiu personal și-a respectat promisiunea de a fi „un bun român”.
Participarea României la Primul Război Mondial a avut o importantă pondere militară, politică și morală în desfășurarea operațiunilor și a tratativelor politice, pe fundalul cărora a fost asigurată victoria Antantei. Jertfa imensă și suferințele fără seamăn ale poporului și armatei române din Primul Război Mondial nu au fost zadarnice, fiind încununate prin făurirea statului național unitar, prin unirea Basarabiei (27 martie 1918), Bucovinei (27 noiembrie 1918) și Transilvaniei (1 decembrie 1918) cu Patria-Mamă. În fiecare an la 1 decembrie, când sărbătorim Ziua Națională, ziua înfăptuirii Marii Uniri și cu prilejul diferitelor aniversări, precum şi cu prilejul „zilei eroilor” trebuie să ne amintim de jertfa ostașilor noștri care și-au dat viața pe câmpul de luptă, în Războiul de Întregire Națională, de stăruința neobosită a întregului popor, a oamenilor politici și, nu în ultimul rând, a regelui Ferdinand și a reginei Maria. După Conferința de pace de la Paris din 1919, România Mare a beneficiat de recunoașterea majorității statelor lumii.
În ziua de 15 octombrie 1922, în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al tuturor românilor, alături de regina Maria. Cu această ocazie regele a citit următoarea Proclamație:
„Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, am moştenit Coroana României, după glorioasa domnie a Regelui Întemeietor. Suindu-mă pe tron am rugat cerul să dea rod muncii ce, fără preget eram hotărât să închin iubitei mele ţări, ca bun român şi rege. Pronia cerească a binecuvântat şi prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru. Am venit astăzi cu regina, care ne-a fost tovarăşă în credinţa neclintită la restrişte şi la bucurie ca printr-această sărbătoare să consacrăm în faţa Domnului şi a scumpului nostru popor legătura ce ne uneşte deapururea cu dânsul. Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei Romane, coroana de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe acei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare. Într-aceste clipe gândul meu se îndreaptă cu recunoştinţă către viteaza şi iubita noastră armată. Pentru răsplata trudelor trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în pace roadele lui binecuvântate şi să propăşească în linişte, frăţie şi muncă harnică. Cu inima plină de dragoste şi credinţă mărturisesc dorinţele sufletului meu. Vreau ca ţărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le aibă de-a puterea de rodire în folosul ei şi al binelui obştesc. Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-şi afle soarta tot mai prosperă într-o viaţă de armonie şi de dreptate socială. Vreau ca, în hotarele României Mari, toţi fiii buni ai ţării, fără deosebire de religie şi de naţionalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor românilor, ca să ajute cu toate puterile statul, în care Cel de Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi. Vreau ca românii din toate straturile sociale, însufleţiţi de năzuinţa unei înfrăţiri naţionale, să se folosească toţi de legitima ocrotire a statului. Vreau ca în timpul domniei mele, printr-o întinsă şi înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să-şi îndeplinească menirea de civilizaţie ce-i revine în renaşterea Orientului european după atâtea veacuri de cumplite zbuciumări. Sunt sigur că, în îndeplinirea marei noastre datorii voi avea sprijinul tuturor bunilor fii ai ţării, nedespărţiţi în gând şi-n faptă în jurul tronului. Acestei sfinte misiuni, în neclintita unire cu poporul nostru, voi închina toate puterile mele de om şi rege şi asupra ei chem, în această zi solemnă de înălţare sufletească binecuvântarea celui A-Tot-Puternic”.
Nicoale Iorga avea să aprecieze că încoronarea regelui și a reginei reprezintă „suprema răsplată pe deplin datorită faptei lor de credință, jertfă și neclintită stăruință” pentru realizarea Marii Uniri din 1918.
Regele Ferdinand I se numără printre personalitățile cele mai strălucite din istoria modernă a României, numele lui fiind legat atât de înfăptuirea Marii Uniri din 1918, cât şi de: introducerea votului universal (numai pentru barbați), egal, direct, secret, obligatoriu, stabilit de Parlament la Iași, în 1917; legile pentru reforma agrară în Vechiul Regat și Basarabia (17 iulie) și respectiv, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș (30 iulie) în 1921, iar cea mai importantă operă legislativă fiind noua Constituție din anul 1923.

Regele Ferdinand I și-a câștigat respectul românilor, care l-au numit „Regele țăranilor”, pentru că a susținut necesitatea reformei agrare și a celei electorale. Făcând o comparație între începutul și sfârșitul domniei regelui Fedinand I, constatăm că România, dintr-o țară mică, ajunse-se un stat de mărime medie în Europa: în 1914, când a urcat pe tron, România se reducea la Vechiul Regat, ce avea o suprafață de 137.903 km², cu o populație de 7,7 milioane de locuitori, iar la sfârșitul domniei, România prin unirea cu Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, era un stat ce se întindea pe 295.049 km², cu o populație de 16,5 milioane de locuitori. Cei 13 ani de domnie au fost extrem de rodnici, iar România a cunoscut progrese considerabile în plan cultural, politic și economic.

După o lungă suferință regele Ferdinand I a trecut în eternitate, în ziua de 20 iulie 1927, la Sinaia. Despre regele Ferdinand I supranumit și „Întregitorul”, la moartea acestuia, în mesajul adresat poporului român, Ion I. C. Brătianu spunea: ,,Primul rege al României Mari a murit. O boală cumplită a înterupt prematur această domnie glorioasă care a îndeplinit visul de secole al poporului nostru. Românii nu vor putea uita niciodată că regele Ferdinand s-a sacrificat pentru binele țării. De neclintit în convingerile sale și în hotărârile sale în timpul războiului, bun și înțelept pe timp de pace, Ferdinand I va rămâne pentru totdeauna regele care s-a identificat cu poporul său și care a înfăptuit marile reforme care au dus statului dreptatea, puterea și liniștea”.
Ferdinand I, acest rege născut și crescut în Germania a arătat în vremuri grele o mare dăruire față de interesele României și ale românilor și a sacrificat totul pentru binele patriei adoptive în detrimentul patriei de origine și s-a dovedit a fi mai român decât mulți români.
Se mai pot spune multe despre cel care a fost „primul rege al tuturor românilor”, însă încheiem amintirile cu aceste însemnări din jurnalul reginei Maria: ,,Nando (cum era alintat în familie) – Ferdinand I cel modest, timid, nesigur pe el, dar cinstit și deloc egoist… un mare rege care a înfăptuit unirea poporului său mai presus de tot ce se credea cu putință”.

Muzeograf Monica CÎRSTEA

   

CEASURI CU VALOARE MEMORIALĂ

În patrimoniul Muzeului Ceasului „Nicolae Simacheˮ Ploiești, se găsesc piese care impresionează atât prin valoarea tehnică și artistică, cât și prin valoarea memorială. O astfel de piesă este un ceas de buzunar din aur, care i-a aparținut poetului Vasile Alecsandri.
Personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea, poetul Vasile Alecsandri primește în anul 1840, alături de Costache Negruzzi și Mihail Kogălniceanu, conducerea Teatrului din Iași și își începe activitatea de dramaturg.
Participant la Revoluția din 1848 și susținător al ideei de unire a Moldovei cu Țara Românească, diplomat de excepție, ministru, membru fondator al Academiei Române, poetul Vasile Alecsandri a fost nedespărțit, la toate întâlnirile importante, de ceasul de buzunar pe care îl purta cu discreție potrivit costumației vestimentare.
 
 

Ceasul, este lucrat în Elveția de cunoscuta firma Omega, înființată în Chaux-de Fonds în anul 1848 de către Luois Brandt. Carcasa ceasului din aur de 18K, are trei capace, două fiind dispuse anterior mecanismului, iar cel de al treilea în fața cadranului și este decorat cu o pictură pe email, redând o scenă militară în care Napoleon Bonaparte reglează tirul unui tun. Cadranul ceasului este metalic, cu cifre romane pentru ore și două arătătoare tip Breguet; mecanismul ceasului are eșapament cu cilindru, regulator circular și se armează cu cheia. Ceasul este susținut de un lanț cu zale ovale cu noduri, de care este prinsă cheița de întoarcere, ornamentată cu motive geometrice și pietre prețioase.

 
Ceasul a întrat în patrimoniul Muzeului Ceasului în anul 1966, fiind achiziționat, conform Procesului-verbal de achiziție, de la domnul Nicolae C. Istrati - fiul chimistului Constantin Istrati – care, în Oferta de achiziție specifică: ,,un ceasornic de aur cu o scenă în email și un lanț de aur (...) provenind din colecția tatălui meu care le ... (indescifrabil) ... de la văduva poetului Vasile Alecsandriˮ.
 
Tatiana RISTEA
Șef secție Muzeul Ceasului „Nicolae Simacheˮ Ploiești

   

ARMATA ROMÂNĂ PE FRONTUL DE VEST (1944-1945)

Trecerea României de partea Naţiunilor Unite, la 23 august 1944, ce s-a produs concomitent cu înlăturarea de la putere a mareşalului Ion Antonescu şi declanşarea luptei împotriva Wehrmacht-ului, într-un context complex în care nu se întrevedea cu claritate înfrângerea Germaniei naziste şi în care nu se încheiase Convenţia de armistitiu cu Naţiunile Unite, a reprezentat un moment important în istoria celui de-Al Doilea Război Mondial.
Prima operaţiune a armatei române a fost executată între 23/24 august - 7 septembrie 1944, sub comanda exclusivă a Marelui Stat Major Român, şi a avut patru obiective principale: desprinderea, fără confruntare directă, din dispozitivele de luptă ale Wehrmacht-ului, stabilirea legăturii cu unităţile Armatei Roşii, neutralizarea şi dezarmarea unităţilor armatei germane aflate în România şi asigurarea controlului asupra teritoriului român, concomitent cu oprirea atacurilor germano-ungare, care urmăreau să înainteze pe linia Carpaţilor. Toate obiectivele au fost integral îndeplinite, aceasta în timp ce armata sovietică înainta rapid prin ţara noastră iar la Moscova se anunţa zilnic „eliberarea” a zeci de localităţi din România, în condiţiile în care trupele sovietice intraseră în acestea fără să tragă un foc de armă. Mai mult, până la 12 septembrie 1944, data semnării Convenţiei de armistiţiu, sub pretextul că, din punct de vedere juridic, România se afla încă în stare de război cu U.R.S.S., trupele sovietice au luat zeci de mii de militari români prizonieri şi au confiscat o cantitate mare de tehnică militară.
Începând cu 7 septembrie 1944 şi până la 9 mai 1945, armata română a fost pusă sub ordinele Înaltului Comandament Sovietic, fiind încadrată în Frontul 2 Ucrainian. Operaţiunile armatei române au avut loc în patru arii: în partea de SE şi NV a Transilvaniei, anexată de Ungaria la 30 august 1940, în Ungaria, în Cehoslovacia şi în Austria.
Eliberarea completă a Transilvaniei s-a încheiat la 25 octombrie 1944 când unităţile germano-ungare s-au retras din oraşele Carei şi Satu-Mare. În perioada 24 august - 25 octombrie 1944, armata română a participat la lupte cu un efectiv de 525.702 militari şi a avut 58.830 pierderi.

 
Acţiunile pe teritoriul Ungariei au început la 24 septembrie 1944. Armatele 1 şi 4 române au luat parte la operaţiunile strategice ofensive „Debreţin” şi „Budapesta”, ce au cuprins partea de NE a Ungariei, cursul superior şi mijlociu al Tisei până în zona de răsărit a Budapestei şi în munţii Hegyalja, Bükk şi Mátra. Participând la şapte mari bătălii, cele două armate române au pătruns 250-300 km în dispozitivul inamic, au străbătut prin lupte trei masivi muntoşi şi au forţat patru mari cursuri de apă (Tisa, Bodrog, Hernád, Ipoly). Pe timpul celor patru luni cât a luptat pe teritoriul Ungariei, armata română a eliberat 1237 de localităţi, din care 14 oraşe. La aceste operaţiuni au participat 210.006 militari, pierderile cifrându-se la 42.700 (morţi, răniţi şi dispăruţi).
Operaţiunile militare pe teritoriul Cehoslovaciei s-au desfăşurat aproape în totalitate în regiunea muntoasă din estul şi centrul ţării, având drept scop încercuirea sau nimicirea forţelor hitleriste şi hortyste din intrândul pe care îl forma aici aliniamentul frontului strategic german, anihilarea capacităţii de ripostă a trupelor inamice şi împiedicarea lor de a efectua contraatacuri spre sud şi nord, în flancurile Fronturilor 2 şi 4 Ucrainiene. Armatele 1 şi 4 române au operat în Cehoslovacia de la 18 decembrie 1944 şi până la încheierea ostilităţilor, lupte sporadice continuând să se desfăşoare şi în intervalul 9-12 mai 1945. Timp de cinci luni, cât au durat operaţiunile militare pe acest teritoriu, unităţile române, cu un total de 248.430 militari, au pătruns peste 400 de km în dispozitivul inamic, au forţat patru cursuri mari de apă (Hron, Nitra, Váh şi Morava), au străbătut prin lupte 10 masive muntoase şi au eliberat 1722 de localităţi, din care 31 de oraşe. Pierderile suferite au fost de 66.495 militari (morţi şi dispăruţi).
 
 
Pe teritoriul Austriei a fost angajat în lupte, în lunile aprilie şi mai 1945, în sprijinul unor mari unităţi sovietice, Regimentul 2 Care de luptă, în zona localităţilor Hohenruppersdorf, Schrick, Wilfersdorf, Mistelbach, Aspern, Zistersdorf, Poysdorf, până în apropierea Vienei. În aceeaşi perioadă, tot pe teritoriul austriac, au activat şi subunităţi ale Grupului operativ al Brigăzii române de căi ferate, care au participat la reconstrucţia sau repararea de poduri pe diverse tronsoane de comunicaţii dar şi la sporirea capacitaţii de garare a unor staţii de cale ferată.
În concluzie, armata română a fost în acţiune pe frontul de Vest 239 de zile, suferind pierderi totale de 169.822 oameni (morţi, răniţi şi dispăruţi). Efortul economic al ţării noastre în această campanie a fost estimat la peste un miliard două sute de mii de dolari, la cursul anului 1938. Prin mobilizarea întregului său potenţial uman şi economic, România a adus o contribuţie importantă la obţinerea victoriei de la 9 mai 1945.
 
Muzeograf Adrian STAN

   

TEATRU LA MUZEU

Teatrul GEOLY ART în parteneriat cu Muzeul Județean de Istorie și Arheologie - Prahova vă invită la spectacolele de teatru pentru cei mici și cei Mari în perioada 28-30 august după cum urmează:

♦ 28 aug ora 18:00 - HANSEL ȘI GRETEL -
Filipeștii de Târg - Muzeul "Conacul Pană Filipescu"


♦ 29 aug ora 18:00 - MICA SIRENĂ - Urlați - Muzeul "Conacul Bellu"


♦ 30 aug ora 11:00 - MICA SIRENĂ - Bușteni - Muzeul Memorial "Cezar Petrescu"


♦ 30 aug ora 18:00 - LAMPA LUI ALADDIN - Vălenii de Munte "Nicolae Iorga"

La sfârșitul reprezentației toți cei mici vor primi dulciuri și baloane colorate
♥️Vă așteptăm cu drag♥️

Costul biletelor este trecut pe afisul aferent spectacolului.
Rezervari: mesaj pe pagina de facebook / tel: 0737047711

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=1403310589855906&id=686478938205745

#teatru

   

GENERALUL EROU IOAN DRAGALINA

Ioan Dragalina s-a născut în orașul Caransebeș (în acel moment localitatea făcea parte din Imperiul Austriac), la 16 decembrie 1860 și era descendentul unei vechi familii de grăniceri din Banat. Tatăl său, Alexandru Dragalina, fusese ofițer în armata imperială austriacă, de unde demisionase din motive de sănătate în 1859. După plecarea din armată, având gradul de locotenent acesta a fost numit starostele Austriei la Râmnicu Vâlcea (administrator al ținuturilor de graniță). Mama sa, Marta Lazaroni, și-a urmat soțul, dar din când în când, se reîntorcea la Caransebeș.
În toamna anului 1867, Ioan Dragalina a intrat în clasa I primară, la școala de lângă Episcopia de Râmnicu Vâlcea. După doi ani de școală, în toamna anului 1869, familia Dragalina a părăsit definitiv Râmnicu Vâlcea și România, pentru a se strămuta la Caransebeș. Clasele făcute la Râmnicu Vâlcea nu au fost luate în considerare, așa că el a fost nevoit să ia de la început clasa I fiind înscris la Staatsbürgerschule. La 1 septembrie 1876, a intrat la Școala de Cadeți din Timișoara fiind înscris în Regimentul de Linie nr. 43 (din Caransebeș). După terminarea Școli de Cadeți în anul 1880 (având gradul de cadet-ofițer) a fost repartizat la Regimentul de Infanterie Împărătesc și Crăiesc nr. 43, cu garnizoana la Pola. În anul 1882 participă cu regimentul său la Campania din Bosnia și Herțegovina. Tânărul cadet-ofițer, plecând la bătălie, își nota în carnetul de campanie următoarea frază în limba română: „Plin de mândrie, cu speranța în piept că va veni momentul unde românii vor putea arăta lumii că sunt adevărații fii ai lui Traian, că în vinele lor curge sângele lui Mihai.” Prin această frază el arăta că nu se ducea să se bată pentru Austro-Ungaria, a cărei uniformă o purta, ci pleca să lupte ca român, arătând că prin actele de curaj dovedesc că sunt urmașii curajosului voievod Mihai Viteazul, făuritorul pentru scurt timp al României Mari.
După stagiul la regiment, Ioan Dragalina a fost înaintat sublocotenent, la 1 mai 1883, când a intrat la Școala de Război, de la Viena. Studiile în această ultimă școală au durat un an, timp în care acesta a urmat și un curs de inginerie geodezică. În anul 1884, după absolvirea Școlii de Război, a fost mutat la Caransebeș, în batalionul de cadre al Regimentului 43.
S-a căsătorit cu Elena Giurginca în anul 1886, alături de care a avut șase copii: Corneliu-Ioan, Virgil Alexandru, Aurora, Elena, Cornelia și Viorica.


În anul 1887, Ioan Dragalina demisionează din armata austro-ungară și emigrează în România unde este primit în armata română cu același grad de sublocotenent. În România a fost repartizat la Regimentul 21 Dorobanți, cu garnizoana în București. La 1 februarie 1888, a fost înaintat la gradul de locotenent și mutat în Regimentul 2 Linie, tot în București. La venirea în România și-a cerut cetățenia română, pe care o primește în anul 1902.
În perioada anilor 1891-1916, Ioan Dragalina este transferat prin România la mai multe garnizoane: Regimentul I Linie, cu garnizoana la Craiova (în primăvara lui 1891), Regimentul 2 Romanați nr. 19, cu garnizoana la Caracal (în toamna lui 1891), la Celari (1893), comandant al Companiei a 5-a de milițieni, cu garnizoana în comuna Islaz (1895), Regimentul 2 Romanați nr. 19, cu garnizoana la Caracal (1897), Regimentul VII Racova nr. 25, cu garnizoana la Vaslui (1899), Batalionul 9 Vânători, cu garnizoana la Ploiești unde este ajutorul comandantului (1904), comandantul Batalionului 7 Vânători, cu garnizoana la Cernavodă (1905), comandantul Regimentului nr. 34, cu garnizoana la Constanța (1911), comandantul Brigăzii 29 Infanterie de rezervă din București, comandant al Brigăzii a 4-a Infanterie din Ploiești (din 1 aprilie 1914), comandant al Brigăzii 8 Infanterie București (din 1 noiembrie 1914), comandantul Grupului „Predeal” (august 1915), comandant al Comandamentului III Teritorial, cu sediul la Ploiești (1 aprilie 1916), comandantul Diviziei I Infanterie, aflată la Drobeta Turnu Severin (1 iulie 1916) și comandantul Armatei 1 din Oltenia (11 octombrie 1916).
Acesta avansează treptat pe scara ierarhică: căpitan (1893), maior (1899), locotenent-colonel (1908), colonel (1911) și general de brigadă (1915). În perioada 1908-1911, Ioan Dragalina a fost comandantul Școlii Militare de Infanterie din București.
La începutul Primului Război Mondial era colonel și se afla la conducerea Brigăzii a 4-a Infanterie din Ploiești. În ziua de 27 august 1915, Ministerul de Război l-a numit comandant al Grupului „Predeal, iar Statul Major l-a însărcinat cu fortificarea Văii Prahovei. Ioan Dragalina este înaintat la gradul de general de brigadă prin Decretul Regal nr. 243 din 6 noiembrie 1915, semnat de regele Ferdinand, la 3 decembrie 1915. După terminarea lucrărilor de pe Valea Prahovei la 1 aprilie 1916, a fost numit Comandant al Comandamentului III Teritorial, având sediul la Ploiești. În scurt timp la 1 iulie 1916, a fost numit comandantul Diviziei I Infanterie, aflată la Drobeta Turnu Severin. Numirea nu se făcuse la întâmplare, deoarece fusese numit un general bănățean pe frontiera Banatului, asta în vederea războiului. Divizia aflată sub comanda generalului Dragalina a luptat cu curaj, reușind în 15 august 1916 să ocupe Dealul Bârzei și Meterezele lui Tudor, iar în 19 august 1916, să ocupe culmile muntoase Ozoina, Alion, Drănic și Padeșul (cu Pediglava și Rudinele). După cucerirea acestor poziții în zilele următoare sunt eliberate orașul Orșova și satele Jupanek, Tufar, Coramnic, Bârza și Topleț. În 11 octombrie 1916 generalul Dragalina este numit comandantul Armatei 1, având cartierul general la Craiova. Noul comandant al Armatei I era unul din cei mai valoroși ofițeri ai armatei române. Pătruns până în cel mai înalt grad de simțul datoriei, el știa să impună respectul ei printr-o purtare plină de blândețe și prietenie. Ofițerii îl adorau: „tata Dragalina” fusese comandantul de școală militară al celor mai mulți din generația tânără. Soldații nu aveau în el un șef, ci un părinte bun. Luând în primire comandamentul Armatei 1, el abia a avut vreme să aibă un schimb de păreri cu predecesorul său. Deși obosit după o noapte de veghe la lucru, în dimineața zilei de 12 octombrie 1916, Dragalina pleacă în defileul Jiu, pentru a vedea situația și ai îmbărbăta pe luptătorii demoralizați. Ajuns în inima defileului, i se aduce știrea că patrulele inamice au apărut în urma lui în defileu, între Bumbești și Lainici și au deschis focul împotriva trăsurilor și grupelor de oameni care se retrăgeau. Patrulele inamice, trăgînd asupra automobilului, generalul e lovit la brațul stâng, și în omoplatul drept. Evacuat, pansat și operat mai târziu, el moare în spitalul „Regina Maria”, instalat în Palatul Regal din București în ziua de 24 octombrie 1916. Armata de apărare de la Jiu primise o lovitură dureroasă, care-i zdruncină și mai mult moralul. Moartea lui Dragalina lăsase Armata 1 fără comandant.

„Generalul care a apărat cu mintea lui de cugetător, cu energia lui de soldat și cu calda lui inimă de bănățean Oltenia nu mai este!” – Nicolae Iorga

Muzeograf Monica CÎRSTEA

   

RĂZBOIUL VĂZUT PRIN OCHII SOLDATULUI EMIL METZGER

În anul 2014, în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova - Ploieşti, au intrat circa 25.000 piese din donaţii, achiziţii, dăruriri, predări ale unor piese descoperite întâmplător ori materiale rezultate din cercetările arheologice, piese ce acoperă aproape toată gama de obiecte de patrimoniu: monede, medalii, documente, cărţi poştale, filatelie, fotografii, piese de etnografie, etc.
Printre piesele intrate în patrimoniul instituţiei, atenţia ne-a fost atrasă de un album fotografic din timpul celui de-al doliea război mondial, album achiziţionat de instituţia noastră de la domnul Denis Barna din Sebeş (jud. Alba), care face obiectul acestui articol.
Realizat din carton presat, având dimensiunile de 20 cm înălţime şi 40 cm lăţime, cu coperţile I şi IV de culoare roşiatică şi decorate în stil art-deco, cu un medalion cu chip de femeie și text în limba rusă: Pentru Malyuvannya”, cu litere de culoare aurie, ambele pe coperta I.
 
 
Albumul are un număr de 17 pagini pe care sunt lipite 73 de cărţi poştale şi fotografii, alb-negru.
Fotografiile şi cărţile poştale sunt aranjate în ordine cronologică începând cu numărul 630 până la numărul 703, pe o perioadă de un an, respectiv 1941-1942. În dreptul fiecărei fotografii şi cărţi poştale, sunt date explicaţii legate de imaginea respectivă. De remarcat este faptul că, toate indicaţiile date în legatură cu cărţile poştale şi fotografiile din album (lună, an, text, număr) respectă, în mare parte, o ordine, ele prezentându-se astfel: luna şi anul sunt trecute în partea stângă a fotografiei ori a cărţii poştale, explicaţiile legate de imagine sunt, în general, situate la mijloc, iar numărul fotografiei este trecut în partea dreaptă. Informaţiile sunt scrise de mână, cu litere drepte și uşor ascuţite, egale ca înălţime, scrise cu cerneală de culoare albastră şi aşezate în partea inferioară a fotografiei, fiind scrise pe fila albumului. Într-o oarecare măsură, modul în care albumul a fost aranjat şi organizat, ne evidenţiază un individ atent la detalii, ordonat şi minuţios, calităţi rezultate, poate, în urma unei educaţii specific germane.
Un lucru extrem de interesant aveam să-l descoperim” pe pagina a doua a albumului unde, presupusul proprietar la momentul respectiv, a lipit o fotografie cu un peisaj de iarnă și deasupra, cu litere de mână a scris: “ALBUM V, Emil Metzger, Onstmettingen/ Wurth 6 Kr. Balingen, Riedstr. 16” .
 
 
Plecând de la aceste informaţii, am încercat să aflăm mai multe detalii legate de Emil Metzger şi ceea ce presupuneam la momentul respectiv a fi albumul său. În acest sens am căutat să aflăm câteva informaţii cu privire la localitatea Onstmettingen, informaţii legate în special de instituţii care ar putea să ne ajute în demersul nostru (primărie, muzee, arhive) şi ulterior să încercăm să stabilim contacte cu acestea.
Astfel, în urma datelor găsite pe internet, în data de 9 aprilie 2015, am trimis un mail către Consiliul Local al localităţii Albstadt, oraş din care face parte astăzi Onstmettingen, în care solicitam câteva informaţii legate de Emil Metzger (data naşterii, familie, unitatea militară din care a făcut parte), cât şi despre fotografia mai sus menţionată (dacă mai există locaţia şi dacă una dintre casele din imagine, a aparţinut familiei lui Emil Metzger). Demersul nostru nu a rămas fără răspuns. În data de 27 mai 2015, aveam să primim o parte din informaţiile solicitate, informaţii pe care Consiliul Local al oraşului Albstadt, în special doamna Ingrid Maute, ni le-au pus la dispoziţie şi, bineînţeles, informaţii de care autorităţile oraşului Albstadt dispuneau.
Astfel, am aflat că soldatul Emil Metzger s-a născut în localitatea Onstmettingen, în data de 4 Martie 1921 şi conform registrelor oficiale ale oficiului de stare civilă din localitate, el a murit la vârsta de 24 ani, în data de 30 iunie 1945, ca prizonier de război. Nu a fost căsătorit şi nu a avut urmaşi.
Cât despre imaginea din fotografie şi adresa menţionată, tot din informaţiile oferite cu amabilitate de doamna Ingrid Maute, am aflat că locuinţa de pe Riedstrasse, nr. 16 există şi astăzi, este casa cu ferestre rotunde, din partea stângă a imaginii (vezi fig. 2) şi a fost casa în care s-a născut şi a locuit Emil Metzger alături de fratele său, Karl Erich Metzger, şi părinţii săi Berta şi Jakob Metzger. Din păcate, pentru că nici un membru al familiei ori rude apropiate ale familiei Metzger nu mai sunt în viaţă, alte informaţii nu s-au mai putut obţine.
Printre fotografiile şi cărţile poştale din album, am avut plăcuta surpriză să găsim şi câteva imagini din Ploieşti şi din jurul Ploieştiului, în special din zona petroliferă Băicoi. În aceste fotografii şi cărţi poştale am putut identifica, monumente de for public, unele dintre ele distruse sau afectate de bombardamentele din timpul războiului: Gara de Sud, Monumentul Vânătorilor (dedicat vânătorilor din Batalionul 2, realizat de sculptorul George Vasilescu şi inaugurat, în prezenţa regelui Carol I, în 12 octombrie 1897); Halele Centrale (arhitect Toma T Socolescu).
 
 
 
Este cunoscut faptul că, în timpul celui de-al doilea război mondial, Ploieştiul a avut un rol important, datorat în special zăcămintelor de petrol din zonă cât şi a rafinăriilor din jurul oraşului. Încă din primi ani ai războiului, Statul Major al armatei române în colaborare cu Misiunea Militară Germană, au pus la punct un plan privind apărarea zonei petrolifere, plan ce a culminat cu înfiinţarea în martie 1942 a Comandamentului local de artilerie antiaeriană Ploieşti. Astfel, zona limitrofă Ploieştiului a fost împânzită de piese de artilerie antiaeriana (fixe sau pe platforme de cale ferată), unităţi de pândă şi alarmă (unităţi dotate cu aparate de detecţie Freya şi Würtzburg), generatoare de fum şi baterii de proiectoare la acestea adăugându-se câteva aerodromuri pentru aviaţia de vânătoare. Unităţi militare din dispozitivul de apărare al Ploieştiului, puteau fi întâlnite în localităţile şi pe terenurile din jurul acestora: Tătărani, Câmpina, Floreşti, Moreni, Băicoi, Ţintea, Berceni, Corlăteşti, Brazi etc, situaţie surprinsă şi de către soldatul Emil Metzger, în trei din fotografiile sale.
 
 
 
 
Privind cu atenţie cele trei fotografii din album, se pot recunoaşte foarte uşor dealurile din zona Băicoi, localitate în apropierea Ploieştiului, zonă extrem de bogată în zacăminte petrolifere, şi unde a fost amplasată o baterie antiaeriană, baterie ce avea rol de apărare a rafinăriilor de petrol de la Ploieşti şi Câmpina dar şi a câmpurilor petrolifere din zonă. Ampla desfăşurare de forţe din jurul Ploieştiului şi a câmpurilor petrolifere adiacente, aşa cum am mai menționat, avea ca principal rol apărarea din punct de vedere anti-aerian a zonei şi trebuie privită în strânsă corelare cu tot ceea ce s-a întâmplat pe parcursul întregului război atât pe frontul de vest cât şi pe frontul de est. Zona, una extrem de sensibilă din punct de vedere militar, a cunoscut o creştere a intensităţii bombardamentelor începând cu anul 1943, moment ce coincide cu începutul marilor operaţiuni militare pe toate fronturile, aceste bombardamente având rolul de a împiedica, în special, furnizarea de combustibil necesar armatei germane cât şi blocarea deplasărilor de trupe.
 
 
Extrem de interesante sunt şi fotografiile în care ne sunt relevate câteva aspecte, cei drept puţine, ale vieţii cazone din armata germană. Astfel, în câteva din fotografiile lui Emil Metzger, sunt surprinse imagini din timpul unui raport, al pregătirilor pentru un marş, mai precis îmbarcarea pe un tren de transport trupe ori, cu certitudine cea mai interesantă fotografie, din timpul Crăciunului 1941, când uitând preţ de câteva clipe de gradul militar purtat şi de război, soldaţii germani încearcă să aducă, într-un loc străin lor, căldura unui cămin îndepărtat şi puţin din tradiţiile şi obiceiurile cunoscute.
 
 
 
 
Pe lângă fotografiile şi cărţile poştale cu Ploieştiul şi împrejurimile, în album se regăsesc cărţi poştale cu imagini din Viena (Opera, Parlamentul şi Universitatea),
 
 
 
 
dar și cu Bucureştiul interbelic (Palatul Regal, Parcul Carol), imagini ale unei lumi încă nezdruncinate de ororile războiului.
 
 
Ultimile 10 fotografii ale albumului surprind deplasarea trupelor germane spre estul Europei, situaţie evidenţiată de fotografia cu numărul 697 din album, fotografie unde a fost imortalizat un indicator cu destinaţia Kiev şi datată iulie 1942.
 
 
În întregul său, albumul numărul V al lui Emil Metzger, ne prezintă drumul parcurs de un soldat al Werhmachtului, dintr-o mică localitate situată în sud-vestul Germaniei, Onstmettingen, trecând prin Viena, Ploieşti, Bucureşti şi având ca punct final vastele câmpii ale Ucrainei, drum parcurs în timpul celui de-al doilea război mondial. Dincolo de cauza pentru care a luptat într-un război care nu a fost al lui, Emil Metzger a găsit răgazul să cumpere cărţi poştale şi să imortalizeze cu ajutorul aparatului de fotografiat, locuri familiare lui sau necunoscute, oameni, prieteni sau străini, în general imagini ale unor timpuri cunoscute de mulţi dintre noi, din cărţile şi manualele de istorie, din filme ori documentare.
Unitatea din care a făcut parte, gradul militar avut, când şi unde a căzut prizonier, cauzele decesului şi cel mai important, cum arăta Emil Metzger, sunt câteva din informaţiile pe care încă nu le deţinem, dar vom încerca să le obţinem, prin contactarea arhivelor militare germane.
În finalul articolului, aş dori să aduc mulţumirile mele domnului Denis Barna, coleţionarului pasionat, care ştie, cunoaşte şi înţelege importanţa unui obiect cu valoare istorică, doamnei Ingrid Maute şi Consiliului Local Albstadt, pentru informaţiile puse la dispoziţie cu atâta generozitate şi promtitudine şi nu în ultimul rând, doamnei profesor de limbă germană, Medina Stanciu, pentru ajutorul acordat cu extrem de multă bunăvoinţă, în traducerea corespondeţei avute cu doamna Ingrid Maute. Fără aceşti trei oameni, albumul nr. V al lui Emil Metzger, fotografiile şi cărţile poştale din el, informatiile vizuale pe care le oferă acest album, s-ar fi pierdut.
 
Bilbiografie:
Gavril Preda, Importanţa strategică a petrolului românesc 1939- 1947, Ed. PrintEuro, Ploieşti, 2001.
Eugen Stănescu, Iulia Stănescu, Gavriil Preda, Petrol şi bombe la Ploieşti, Ed. Imprimex Ploieşti, 1994.
Lucian Vasile, Oraşul sacrificat. Al doilea război mondial la Ploieşti, ed. Gutenberg, Bucuresti 2014.

Webografie:

http://tara-barsei.ro/tara-barsei-serie-noua-numarul-12-2013/

http://muzeuvirtualploiesti.ro/studii/halele-centrale/

http://www.historia.ro/exclusiv_web/articol/fortareata-ploiestiului?fb_action_ids=10152865124478892&fb_action_types=og.likes

 
Arheolog Octav NEGREA
   

Pagina 9 din 84