FOTOGRAFII DIN PATRIMONIUL MUZEULUI JUDEŢEAN DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE PRAHOVA - COLECŢIA FILIP ELENA
Joi, 08 Octombrie 2020 11:31
În anul 2010 patrimoniul instituţiei noastre s-a îmbogăţit substanţial printr-o serie de achiziţii, donaţii şi dăruiri. Între acestea, un loc important, credem noi, îl ocupă cele 48 de fotografii achiziţionate de la d-na Filip Elena din Ploieşti, care fac subiectul articolului de faţă. Din informaţiile furnizate cu amabilitate de domnia sa, am aflat că acestea au aparţinut lui Theodor Ioan, negustor ploieştean, deputat şi senator de Prahova. Ele s-au păstrat în familia acestuia până când au ajuns în posesia d-nei Filip de la cumnata sa, al cărei soţ a fost unul dintre nepoţii lui Theodor.
În marea lor majoritate fotografiile datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar restul din primul sfert al secolului XX. Din punct de vedere al formatului şapte sunt tip „cabinet portrait”, 39 tip „carte de visite” şi două tip „carte poştală” şi provin atât din ateliere fotografice din străinătate cât şi din România. Dintre atelierele străine le menţionăm pe următoarele: Disdéri, Nadar, Charles Reutlinger, Ferdinand Mulnier, Charles Jacotin - Franţa, Giacomo Brogi, H. Le Lieure - Italia, Joseph Albert, C. Brasch, Oscar Rothe - Germania, Ludwig & Viktor Angerer, Fritz Luckhardt - Austria. Atelierele fotografice de pe teritoriul actual al României sunt reprezentate de: Samuel Herter şi Leopold Adler - Braşov, Joseph Kózmata - Brăila, Franz Mándy şi Hermann Leon - Bucureşti, Johann Tiedge, Joseph Kestler şi Al. Ionescu - Ploieşti. Cercetarea acestor fotografii ne-a oferit prilejul identificării unora dintre persoanele reprezentate, personalităţi marcante ale istoriei politice, militare şi culturale europene.
În noiembrie 1854, fotograful André Adolphe Eugène Disdéri patenta fotografia „carte de visite”. Denumirea se datora dimensiunilor sale reduse (cca. 10,5 x 6,5 cm.), asemănătoare cu cele ale unei cărţi de vizită. Noul procedeu permitea realizarea mai multor portrete ale aceluiaşi subiect pe un singur clişeu de sticlă, ceea ce se traducea printr-o multiplicare mult mai uşoară. Acest format a avut un mare succes la public şi datorită preţului scăzut, fapt ce a determinat o folosire îndelungată a acestuia, până în preajma Primului Război Mondial. Impactul introducerii acestuia a fost evocat în memoriile sale de celebrul fotograf francez Nadar: „Apoi, ce lovitură, apare Disderi, cu cartea de vizită care-ţi oferă, la 20 de franci, 12 portrete, când până atunci plăteai 50 sau 100 de franci pentru unul singur. A fost un moment de derută. Dar trebuia să mergi în pas cu lumea sau să renunţi”. Totodată, acest format permitea fotografilor realizarea unor venituri substanţiale prin multiplicarea şi comercializarea portretelor suveranilor, militarilor şi oamenilor politici importanţi, scriitorilor şi, nu în ultimul rând, vedetelor scenei artistice, fie că vorbim de teatru, balet sau operă.
O astfel de fotografie, realizată în atelierul din Paris al lui Charles Jacotin, îl înfăţişează pe Patrice de Mac-Mahon, duce de Magenta, mareşal al Franţei, preşedinte al celei de-a Treia Republici Franceze.
Alt mareşal şi pair al Franţei, Boniface de Castellane, este reprezentat într-o fotografie realizată în atelierul parizian al lui Disdéri, situat pe Boulevard des Italiens, nr. 8.
Aici îşi stabilise Disdéri atelierul încă din anul 1853, cel mai mare din Paris, care funcţiona pe două etaje. Într-o fotografie realizată în atelierul altui fotograf parizian celebru, Charles Reutlinger, figurează cântăreaţa de operă Adelina Patti.
Reutlinger, care deţinea exclusivitatea portretelor acesteia, s-a numărat printre cei ale căror fotografii „carte de visite” au avut mare căutare la public, astfel că în anul 1873 ajunsese să deţină un catalog cu peste 1300 de personalităţi ale vieţii publice şi artistice, repertoriate în funcţie de nume şi de profesie. O altă personalitate, care apare într-o fotografie realizată în atelierul lui Ferdinand Mulnier din Paris, este Alexandre Dumas - fiul.
Mariia Surovshchikova-Petipa, prim-balerină a Teatrului Imperial din Sankt-Petersburg, este portretizată în fotografia realizată la Berlin în atelierul H. Lehmann & Co.
Alte două poze îi înfăţişează pe poeţii germani Friedrich Gottlieb Klopstock şi Johann Wolfgang von Goethe. Prima dintre acestea, realizată în atelierul berlinez al lui William Sophus, este o reproducere a unui tablou pictat de Ernst Hader;
a doua, realizată în atelierul Steinberger & Bauer din Frankfurt pe Main, este o reproducere a unei litografii care-l înfăţişează pe Goethe tânăr.
Pe lângă veniturile obţinute prin comercializarea pe scară largă a fotografiilor cu personalităţi, mai toţi fotografii doreau să beneficieze şi de recunoaşterea oficială a talentului şi notorietăţii lor prin obţinerea titlului de „fotograf al Curţii”. Exista o adevărată competiţie între aceştia pentru adjudecarea, înaintea celorlalţi confraţi de breaslă, a mult râvnitului titlu. Printre cei cărora li s-a şi acordat s-au numărat Joseph Albert şi fraţii Ludwig şi Viktor Angerer, din atelierele cărora dispunem de două fotografii.
Prima dintre acestea, realizată în atelierul din München al lui J. Albert, este o reproducere a tabloului realizat în 1865 de pictorul german Ferdinand von Piloty, care îl înfăţişează pe Ludwig al II-lea, rege al Bavariei între anii 1864 - 1886.
Investirea unui nou suveran reprezenta un bun prilej pentru mulţi de a-şi îmbogăţi propriile colecţii de fotografii format „carte de visite”, lansate cu ocazia unui astfel de moment istoric important. Elocventă în acest sens este ştirea inserată în nr. 3 din 15 aprilie 1864 al ziarului „Amicul familiei”, potrivit căreia peste 8000 de fotografii cu noul personal al Curţii Regale bavareze fuseseră comandate de către public fotografului regal în decursul a numai două zile. Joseph Albert era fotograf al Curţii Regale din Bavaria (din 1857) şi al Curţii Imperiale ţariste, aşa cum apare litografiat şi pe cartonul suport al fotografiei, unde stemele celor două state sunt alăturate.
Cea de-a doua fotografie, care îl înfăţişează pe Nikola I Mirkov Petrović-Njegoš, prinţ şi rege al Muntenegrului (1910 - 1921), provine din atelierul fraţilor Angerer din Viena.
Născuţi la Malaczka, ambii au activat o perioadă în cadrul armatei imperiale. Ludwig, de profesie farmacist, avea să fie repartizat în această calitate trupelor austriece care au ocupat Ţara Românească în timpul războiului Crimeii. Pasionat de fotografie, va imortaliza pe plăcile fotografice primele imagini panoramice ale Bucureştiului. În 1857 demisionează din armată şi se mută la Viena unde îşi deschide un atelier fotografic, făcându-se repede remarcat şi apreciat datorită calităţii portretelor realizate. Întrucât mulţi dintre clienţii săi făceau parte din înalta societate sau erau chiar membri ai Casei Imperiale, a devenit unul dintre cei mai importanţi portretişti din capitala Imperiului Habsburgic. Urmarea firească a constitutit-o conferirea titlului de fotograf al Curţii Imperiale, la 24 decembrie 1860. Cei doi fraţi aveau fiecare propriul atelier, dar, din 1872 sau 1873, vor lucra împreună sub sigla „L. & V. Angerer”, parteneriat ce a durat doar un an din cauza agravării stării de sănătate a lui Ludwig, care s-a şi retras din activitate.
O altă fotografie a unui suveran european este aceea a lui Napoleon al III-lea, preşedinte al Republicii franceze şi Împărat al Franţei, ce apare alături de soţie şi de fiu.
Această fotografie este de fapt un fotomontaj realizat de către un fotograf britanic neidentificat, ce datează din perioada exilului în Marea Britanie, când familia a locuit în satul Chislehurst, la reşedinţa Camden Place.
În cadrul acestei colecţii, alte şapte fotografii provin din atelierele fotografice germane. Trei din atelierul lui C. Brasch, pictor şi fotograf berlinez, premiat la expoziţiile organizate la Berlin (1865) şi Viena (1873), aşa cum este precizat pe verso-ul cartoanelor litografiate, a patra din atelierul lui Ernst Pflanz din Marienbad, datată „iulie 1870”. Alte două, tip „cabinet portrait”, sunt fotografii post-mortem, gen de fotografie destul de întâlnit în secolul al XIX-lea, realizate în atelierul lui Oscar Rothe din Dresda. O altă fotografie „cabinet portrait”, datată „24 august 1878”, înfăţişează palatul din Karlsruhe şi este opera unui fotograf neidentificat.
Merită menţionată, de asemenea, o fotografie realizată în atelierul parizian al lui Nadar (numele său real era Gaspard-Félix Tournachon), unul dintre cei mai celebri fotografi ai secolului al XIX-lea. Fotografia, tip „carte de visite”, datează din anii 1871 - 1878, determinare posibilă datorită adresei înscrisă pe spatele acesteia, „Rue D' Anjou nr. 51”. Aici îşi mutase Nadar atelierul în anul 1871, care a fost condus, până în 1873, de soţia sa, Ernestine. Din 1874 atelierul avea să fie manageriat de fiul lor, Paul. Presupunem că femeia înfăţişată în această fotografie este Maria, a doua soţie a lui Theodor Ioan.
Pe lângă munca cotidiană desfăşurată în atelier, unii fotografi treceau „graniţele” acestuia pentru a lua instantanee cu zonele sau clădirile cele mai reprezentative din oraşele în care îşi desfăşurau activitatea sau pentru a fotografia diverse opere de artă, pe care le comercializau locuitorilor, dar mai ales turiştilor aflaţi în vizită. Unul dintre aceştia, care s-a specializat în realizarea unor astfel de instantanee fotografice, a fost italianul Giacomo Brogi, din al cărui atelier florentin dispunem de două fotografii, una tip „cabinet portrait”, cealaltă „carte de visite”. Brogi, care practica fotografia din 1856, şi-a deschis primul atelier la Florenţa, în 1860. I s-a acordat titlul de „fotograf al Împăratului”, atât de către Victor Emmanuel cât şi de Umberto I, după ce oferise fiecăruia dintre ei un album cu vederi luate în Palestina, în 1862, la locurile sfinte. În 1863 edita „Dei soggetti artistici”, un prim album cu reproduceri ale unor opere de artă. Intuind potenţialul turistic al oraşelor italiene, generator de venituri substanţiale, îşi va deschide o serie de sucursale în câteva dintre acestea: Roma, Neapole, Sienna. Cele două fotografii achiziţionate de muzeul nostru au litografiată pe verso medalia obţinută în anul 1871 la Expoziţia de la Forli. Fotografia tip „cabinet portrait” înfăţişează Loggia dei Lanzi din Florenţa, iar fotografia tip „carte de visite” reproduce tabloul pictat de Fra Bartolomeo, care-l înfăţişează pe călugărul dominican Girolamo Savonarola.
O altă fotografie „carte de visite”, ce provine dintr-un atelier neidentificat din Roma, imortalizează sculptura „Ariadna dormind”, aflată la Vatican. Alte trei fotografii de acelaşi format, ce reprezintă monumentele funerare ale familiilor Pallavicini, Minelli şi Gandolfi, toate datate „1 martie 1876”, provin din atelierul „Fotografia dell' Emilia” din Bologna, care avea o sucursală şi în Ravenna.
Theodor Ioan este imortalizat într-o fotografie realizată în atelierul lui H. Le Lieure din Roma.
Francez de origine, Henri Le Lieure de l'Aubepin s-a stabilit în Italia în anul 1859, deschizându-şi un prim atelier la Torino, ulterior un altul şi la Roma.
Alte două fotografii provin din atelierele lui Goldstein & Szerdahelyi şi Brunhuber Géza, ambele din Budapesta.
Şi atelierele fotografice vieneze sunt reprezentate de Pokorny & Reuter (două fotografii) şi Fritz Luckhardt (o fotografie). Una dintre fotografiile realizate în atelierul Pokorny & Reuter îl reprezintă pe Traian Horia Pop, poet şi gazetar, redactor al Gazetei Transilvaniei.
Femeia portretizată în fotografia din atelierul lui Luckhardt, figurează şi în aceea care provine din atelierul lui Nadar.
Născut în 1843 la Kassel, în Germania, Luckhardt se stabileşte la Viena în 1865, unde, doi ani mai târziu, îşi deschidea atelierul fotografic. S-a făcut remarcat extrem de repede prin portretizarea membrilor înaltei societăţi, iar în 1870 i s-a conferit titlul de fotograf al Curţii Imperiale. Între 1871 - 1887 a îndeplinit funcţia de secretar al Societăţii Fotografice din Viena, dar a rămas, în acelaşi timp, membru şi al altor societăţi fotografice, precum cele din Berlin şi Frankfurt. Recunoaşterea talentului său venea şi din partea altor fotografi celebri. Numele lui, alături de cel al lui Walter Damry din Liége, figurează pe unele cartoane fotografice din atelierul lui Nadar (inclusiv pe fotografia din acest atelier menţionată anterior) drept „corespondent” al acestuia în Viena. Acelaşi Nadar îl enumera printre „precursorii fotografiei” demni de a fi menţionaţi, numindu-l „maestrul maeştrilor”.
În continuare vom prezenta fotografiile realizate în atelierele de pe actualul teritoriu al ţării noastre. Trei dintre acestea, tip „carte de visite”, provin din atelierul lui Samuel Herter din Kronstadt [Braşov], care era situat pe Johannis Neugasse, la nr. 643. Născut în 1830 la Pfeffingen (Germania), Herter s-a stabilit în Transilvania în anul 1846. Primul atelier fotografic l-a deschis în Sibiu, unde apare semnalat la 1853. În acelaşi an se mută la Braşov, unde va practica în paralel pictura şi fotografia, până în 1879. Prima dintre acestea îl reprezintă pe Theodor Ioan, menţionat anterior.
A doua, datată „5/17 octombrie 1873”, îl înfăţişează pe Ioan N. Ciurcu, librar şi editor braşovean,
iar cea de-a treia pe Gheorghe Dima, compozitor şi dirijor născut în Scheii Braşovului.
Tot dintr-un atelier braşovean, cel al lui Leopold Adler, dispunem de alte două fotografii, una tip „carte de visite”, cealaltă „cabinet portrait”. În prima dintre acestea, datată „16/28 iunie 1886”, este portretizat G. M. Zănescu, negustor din Braşov, iar a doua înfăţişează o pereche de tineri, soţ şi soţie. Leopold Adler, născut la Praga în 1848, avea să se stabilească la Braşov în 1868. O perioadă a lucrat ca ucenic în atelierul lui Carl Bömches, pentru ca din 1875 să îşi deschidă propriul atelier fotografic.
O altă fotografie este realizată în atelierul lui Josef Kózmata din Brăila, în timp ce alte patru provin din atelierele Hermann Leon şi Franz Mándy din Bucureşti. Fotografiile din atelierul lui H. Leon, ale cărui producţii de slabă calitate erau de regulă copii după originalele realizate de alţi fotografi, sunt reproduceri ale unor tablouri care îi înfaţişează pe domnitorii Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe Caradja şi Barbu Ştirbei. Cele din atelierul lui Mándy înfăţişează două persoane neidentificate, un bărbat şi o femeie. Franz Mándy s-a născut în Budapesta, la 5 octombrie 1846, şi nicidecum în 1848. Şi-a început activitatea de fotograf la Bucureşti, în asociere cu fratele său Johann. Firma „J. Mandy & Co.”, cu atelierul pe Calea Mogoşoaiei nr. 21, la parterul casei Hristudor, a funcţionat până în 1879, an în care Johann s-a mutat la Râmnicu-Vâlcea. Franz Mándy va rămâne cu atelierul aici până în 1881, când şi-l va muta în Piaţa Teatrului, lângă cofetăria Fialkowsky. Impozanta casă, în valoare de peste 300.000 de lei, era sediul celui „mai mare şi mai important stabiliment de fotografie din ţară”. La 10 mai 1880, prin brevetul nr. 117, i s-a acordat titlul de „fotograf al Curţei M. S. R. Doamnei”, ulterior devenind şi fotograf al Corpurilor legiuitoare. Foarte multe dintre fotografiile cu membrii familiei regale provin din atelierul său, la conducerea căruia, din 1900, şi-l asociase pe Etienne Lonyai.
Ultimele patru fotografii asupra cărora ne vom opri au fost realizate la Ploieşti, câte una în atelierele lui Johann Tiedge şi Al. Ionescu, iar celelalte două în atelierul lui Joseph Kestler. O femeie neidentificată face subiectul fotografiei realizată de Johann Tiedge.
Maghiar de origine, János Tiedge şi-a deschis primul atelier fotografic la Pesta. Pe la jumătatea deceniului şapte al secolului al XIX-lea se stabileşte în România. Va activa o perioadă la Craiova, iar ulterior la Ploieşti, până la începutul deceniului nouă. Numele său apare sub mai multe forme pe cartoanele fotografice: Johann Tiedge, Jean Tiedge, I. Tiedce. De la Ploieşti s-a mutat la Bucureşti, unde este semnalat în 1883 cu atelier pe Calea Victoriei nr. 11, ulterior la nr. 15. Fotografiile din atelierele J. Kestler şi Al. Ionescu înfăţişează, fiecare dintre ele, un copil. Merită semnalat faptul că pe cartoanele suport ale acestora este menţionată aceeaşi adresă, „strada Bucuresci (fosta casa Varga)”, ceea ce ne determină să afirmăm că unul dintre fotografi a achiziţionat de la celălalt atelierul foto.
Acest articol se doreşte a fi primul dintr-o serie care să aducă în atenţia specialiştilor şi a publicului larg fondul de fotografii şi clişee fotografice al muzeului, în mare parte inedit.
Muzeograf, Adrian STAN
BIBLIOGRAFIE:
• *** Direcţia Arhive Naţionale Istorice Centrale, Fond Casa Regală, dos. 77/1866
• *** Direcţia Arhive Naţionale Istorice Centrale, Fond Senat, dos. 4509/1892-1893
• *** Familia, anul XXIV, nr. 46 din 13/25 noiembrie 1888
• Antinescu Zaharia, „Autobiographia mea” séŭ un voiagiŭ în timp de 70 de ani. Prosa şi poesia, Stabilimentul grafic „Progresul”, Ploieşti, 1896
• Bădescu Emanuel, Franz Mandy, fotograful principesei Maria, în Revista Muzeelor (număr special dedicat Reginei Maria), Centrul de Pregătire Profesională în Cultură, Bucureşti, 2007
• Boia Lucian, Napoleon III cel neiubit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008
• Debie Carol Nicolae, O cronică ploieşteană. 1825-1974. Cartea a II-a • Muzica publică • 1866-1906, Ed. „Ploieşti-Mileniul III”, Ploieşti, 2006
• Hannavy John (editor), Encyclopedia of Nineteenth-Century Photography, volume 1, A-I Index, Ed. Routledge, New-York, London, 2008
• Ionescu Adrian-Silvan, Introducere în tehnica şi arta fotografiei din secolul al XIX-lea. Inventatori şi maeştrii, în Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie, vol. XXI, Muzeul Municipiului Bucureşti, 2007
• Ionescu Adrian-Silvan, Fotografi în România. 1840 - 1940, în Muzeul Naţional, vol. XX, Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti, 2008
• Nadar, Cînd eram fotograf, Compania, Bucureşti, 2001
• Savin Margareta, Ludwig Angerer, unul din primii fotografi ai Bucureştilor, în Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie, vol. VI, Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti, 1968
• Săvulescu Constantin, Cronologia ilustrată a fotografiei din România. Perioada 1834 -1916, Asociaţia Artiştilor Fotografi, Bucureşti, 1985
Miercuri, 07 Octombrie 2020 13:42
Revista ,,Convorbiri literare”, a fost fondată în anul 1867 de Societatea ,,Junimea’’ din Iaşi. Junimea a fost un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie culturală înfiinţată la Iaşi în primăvara anului 1864 (Zigu Ornea 1997, p.174), din iniţiativa unor tineri reîntorşi de la studii din străinătate, în frunte cu Titu Maiorescu (acesta impunându-se ca adevăratul conducător al grupării), Petre P.Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Teodor Rosetti (George Călinescu 1988, p.419). „Junimea” din Iaşi, scria Titu Maiorescu în 1890, a fost „…o adunare privată de iubitori ai literaturii şi ai ştiinţei, de iubitori sinceri.”(vezi Istoria literaturii române III. Epoca marilor clasici 1973, p.31).
Principalele obiective culturale ale societaţii Junimea au fost: educarea publicului - urmărită în primul rând prin „prelecţiunile populare”, începute în februarie 1864 şi continuate vreme de 17 ani, până în 1881 (vezi Istoria literaturii române III. Epoca marilor clasici 1973, p. 34) – conferinţe pe teme diferite ţinute de membrii Junimii în aula Universităţii din Iaşi, într-un stil academic (Iacob Negruzzi 1970, p. 14); realizarea unei limbi literare româneşti - ce a fost urmărită în studiile lui Titu Maiorescu în care acesta pleda pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, scrierea fonetică în locul celei etimologice, etc.; încurajarea literaturii originale româneşti - care s-a făcut prin publicarea în paginile „Convorbirilor literare” a unor opere valoroase aparţinând scriitorilor deja consacraţi: Vasile Alecsandri, cât şi prin descoperirea unor tineri scriitori talentaţi: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici (marii clasici ai literaturii române), etc.; combaterea formelor fără fond s-a făcut prin combaterea mediocrităţii şi a imposturii.
Asociaţia era bine organizată, având o tipografie proprie şi o librărie, ceea ce explică în bună parte atracţia exercitată asupra tinerilor. Fără existenţa tipografiei, Iacob Negruzzi nu ar fi îndrăznit să stăruiască în ideea de a se întemeia o revistă, iar ceilalţi junimişti nu ar fi acceptat propunerea. Aşa a apărut Convorbiri literare, în martie 1867, revistă care a fost, până în 1906, când scena a fost ocupată de „Viaţa românească”, cea mai importantă publicaţie literară din ţara noastră (Zigu Ornea 1997, p.211-212). Înainte de apariţia revistei Junimii, într-o cuvîntare I.Negruzzi spunea: „…se reclamă înfiinţarea unei reviste care să aibă scopul de a reproduce şi răspândi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice; de a se supune unei critice serioase operele ce apar din orice ramură a ştiinţei; de a da seamă despre activitatea şi producerile societăţilor literare, în special a celei din Iaşi şi de a servi ca punct de întâlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali...” (George Călinescu 1988, p.410). Adevărată instituţie a culturii române, „Junimea” a fost ani de-a rândul laboratorul de creaţie al celor mai de seamă scriitori, critici, savanţi ai timpului, care găseau în climatul reuniunilor „de lucru” sau în paginile Convorbirilor literare, o formă „deschisă” de comentare şi afirmare a propriilor opere (Istoria literaturii române III. Epoca marilor clasici 1973, p.92). În cadrul reuniunilor Junimii aveau loc seri literare, când se citeau compoziţii originale sau traduceri (poezii, nuvele, drame, comedii etc.) ce au fost publicate ulterior în Convorbiri literare. De exemplu dramaturgul I.L.Caragiale şi-a citit în salonul Junimii toate marile sale comedii (Zigu Ornea 1997, p. 398).
„Convorbiri literare” este revista cu cea mai lungă apariţie din literatura română – prin editarea ei între anii 1867-1944. Această publicaţie se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române deoarece ea a impus, încă de la apariţie, o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice .
Primul număr al revistei apare la 1 martie 1867, la Iaşi. Iacob Negruzzi a fost însărcinat de Junimea cu conducerea revistei, de care s-a ocupat timp de 28 de ani (1 martie 1867 - decembrie 1894), cu o vacanţă de la 1 septembrie 1888 la 15 martie 1889 (vezi Convorbiri Literare 1939, p.7). Urmărind viaţa „Convorbirilor literare”, la conducerea revistei s-au succedat personalităţi, precum: Nicolae Petraşcu (1 septembrie 1888 - 15 martie 1889), începând cu anul 1895, Negruzzi predă conducerea revistei unui comitet format din mai mulţi scriitori (Teohari Antonescu, Mihail Dragomirescu, N. Basilescu, P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, I.Al. Rădulescu, D. Evolceanu, I. Floru, F. Robin), de la 15 ianuarie 1900, Convorbirile va apare sub o nouă conducere formată din colaboratori vechi şi noi (Gr. Antipa, I. Bogdan, I.A. Brătescu-Voineşti, Simion Mehedinţi, A. Num, P.P. Negulescu, D. Onciul, E. Pangrati, I.A. Rădulescu şi alţii), Ioan Bogdan (1903-1906), Simion Mehedinţi (1907-1923), Al. Tzigara-Samurcaş (1923-1938), I.E. Torouţiu (1939-1944). (vezi Istoria literaturii române III. Epoca marilor clasici 1973, p. 34)
„Convorbirile literare” apar la început bilunar (la 1 şi 15 a fiecărei luni), în 16 pagini, într-un tiraj de 300 de exemplare, iar din anul 1874 revista apare lunar (la 1 al fiecărei luni).
Prin comparaţie cu programul coerent pe care îl formulase cu decenii în urmă „Dacia literară” (revistă apărută la Iaşi, în 1840, sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu; după primele trei numere, revista este suspendată din porunca domnitorului şi va mai apărea abia în 1859, în ediţia a doua), care debutase cu o rubricaţie fixă şi o politică culturală bine definită de la primul număr, Convorbirile puteau trece drept o iniţiativă modestă, amatoristă chiar. Revista nu este exclusiv literară, ea acordând un spaţiu important studiilor ştiinţifice şi general culturale, înscriindu-se în curentul epocii. Scopul revistei a fost: răspândirea spiritului de critică literară autentică, încurajarea literaturii naţionale şi combaterea imitaţiilor operelor străine. Astfel „Convorbirile literare” păstrează în cea mai mare parte urma activităţi „Junimii”, şi lectura atentă a revistei permite refacerea vieţii renumitei grupări literare şi a etapelor pe care le-a străbătut.
În activitatea revistei „Convorbiri literare” se conturează distinct două perioade. Prima perioadă 1867-1885, când revista apare la Iaşi şi este perioada de glorie absolută a revistei . În această perioadă sunt publicate în „Convorbiri literare”: poezii de Vasile Alecsandri (Pastelurile – publicate în Convorbiri în cea mai mare parte între 1868 şi 1869; Bărăganul, Tânăra creolă), Iacob Negruzzi (Mângâiere, Nepăsare, În zadar etc.), Vasile Pogor (Vedi grădina, Magnitudo Parvi, La o jună greacă etc.), Mihai Eminescu (publicate din 1870 - Venere şi Madonă, Epigonii, Mortua est!, Floare albastră, O,rămâi, Revedere etc. ; publicate după 1880 - Scrisoarea I, Scrisoarea II, Scrisoarea II, Scrisoarea III, Scrisoarea IV, Sara pe deal, Mai am un singur dor etc.), Alexandru Vlahuţă (debutează cu poezia „Cu-a ta mână...” în Convorbiri literare, an XIV, nr. 5, 1 august 1880; alte poezii publicate Dorul, şi mă-ntrebi..., Dor de ducă, Pentru ochii tăi răpit-ai...); nuvele şi naraţiuni de N. Gane (Fluerul lui Ştefan), Ioan Slavici (debutează în Convorbiri literare în 1871, cu comedia Fata de Birău; Popa Tanda, Scormon, Norocul, Budulea Taichii), M. Eminescu (Sărmanul Dionis, povestea – Făt-frumos din lacrimă), Ion Creangă (toate operele-poveşti, povestiri, nuvele şi amintirile lui sunt publicate în revistă), Vasile Alecsandri (Un episod din anul 1848, Călătorie în Africa); dramaturgie şi teatru ilustrată de piesele lui I. Negruzzi (Împăcarea), V. Alecsandri (Sânziana şi Pepelea, Fântâna Blanduziei, Ovidiu, Cucoana Chiriţa la Paris), I.L. Caragiale (publicarea integrală a pieselor lui Caragiale, începând cu „O noapte furtunoasă”, în 1879, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” în 1880, „Hatmanul Baltag” şi „O scrisoare pierdută” - 1884-1885), Bogdan Petriceicu Haşdeu (Răzvan Vodă, piesă cunoscută mai ales sub titlul Răzvan şi Vidra), Iacob Negruzzi (Împăcarea); studii şi critică literară şi ştiinţifică - cele mai spectaculoase fiind disputele filologice prilejuite de reforma ortografică pe care Titu Maiorescu le inaugurase prin studiul său „Despre scrierea limbii române”, urmate de cele ale lui Petre P. Carp, Alexandru Lambrior etc.; studii istorice cu valoare incontestabilă de A.D. Xenopol şi apoi Nicolae Iorga. Nu lipsesc din paginile revistei traducerile din marea literatură a lumii (Homer, Ovidius, Lamartine, Horaţiu, Gauthier, W. Shakespeare, Schiller, Goethe, Byron, Baudelaire şi mulţi alţii) şi nici literatura populară (pilde, povăţuiri, poveşti şi poezii). Nu trebuie omise nici scrisorile către V. Alecsandri ale prinţului Ghica (vezi Convorbiri Literare 1867, 1868, 1869, 1870, 1871, 1874).
Perioada ieşeană a Convorbirilor a fost una desăvârşită, iar în paginile revistei au aparut operele marilor clasici, precum şi ale altor personalităţi din primul rang în artă, ştiinţă şi cultură.
A doua perioadă 1885-1944, este o perioadă mai lungă şi lipsită de omogenitate .Transferată la Bucureşti, revista îşi schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetările istorice şi filozofice, dar cu toate acestea revista nu va atinge gradul de popularitate din primii 20 de ani. În perioada bucureşteană sunt publicate în Convorbiri: poezii de George Coşbuc care publică sporadic în Convorbiri literare (Nunta Zamfirei) – versiunea reprodusă în Convorbiri în 1890, cunoaşte o formă mai accentuată decât cea din revista „Tribuna” (revistă de cultură fondată de Ioan Slavici în 1884, apare la Sibiu), şi mai apropiată de cea pe care poetul o va publica în toate ediţiile antume ale volumului „Balade şi idile”, (La oglindă, Rea de plată, Nu-i ca ea, Gazel), Veronica Micle (Galathea) – admisă la Convorbiri în 1875 (vezi Istoria literaturii române III. Epoca marilor clasici 1973, p. 46), Duiliu Zamfirescu (Boul, Plouă, Curgea Siretul liniştit, Sărmanul vultur, Pe mare, Dona Clara etc.), I.A. Brătescu-Voineşti (La soare, La lună, Sonet, Sclava, Târziu, Zadarnic, Doi, Azi, Răzbunare, Cuvinte noi), A.C. Cuza (Te chiamă), M. Eminescu (Apari să dai lumină), Alexandru Vlahuţă (Nu ştiu...e melancolia, Lutul gânditor), A. Naum (Povestea vulpi ), Mihai Dragomirescu (Pe vârfuri plouă, Iubita mea, Dorinţa, Primăvara, În lume etc.), Carmen Sylva-regina Elisabeta a României (Generaţiei de azi), Demostene Botez (Cântarea mărgelelor de chilimbar), Nadeja Ştirbei-soţia lui Barbu Ştirbei (Ţara mea), Alexandru Bilciurescu (Nocturnă, Schiţă, Vânătoarea), Eugen Jebeleanu (Autoportret, Schimbare finală, Nelămurit); Elena Văcărescu (Îngemânări, Iubirei), Octavian Goga (Tristia), George Pallady (Năluca); memorii: Maria, regina României (Pagini din 1914, După războiu); nuvele şi naraţiuni de Ioan Slavici (Norocul, Purceluş cu coada şfredel), I.L. Caragiale (Grand Hotel ,,Victoria Română” în februarie 1890, O făclie de Paşte în august 1890), I.A. Brătescu-Voineşti (Pană Trăsnea Sfântul, Magheranul, Două surori, Sonet), Ion A. Bassarabescu - colaborează din 1896 până în 1935 cu revista („Emma”-1896, Pe drezină, Voicu, Casă grea, Un om în toată firea, Păpuşa), Duiliu Zamfirescu (O curcă romanţioasă), Liviu Rebreanu (Ianuarie), Costache Negruzzi (Alexandru Lăpuşneanu - considerată prima nuvelă românească publicată în ,,Dacia Literară’’ în 1840 şi republicată în Convorbiri literare în 1941, o dată cu articolul lui Liviu Rebreanu „Centenarul nuvelei româneşti”), Petre Ispirescu (Poveştile unchiaşului sfătos, Basme); piese de teatru de D.Zamfirescu (O amică, Lumină nouă), I.L. Caragiale (Năpasta în ianuarie 1890); schiţe de I.A. Brătescu-Voineşti (Inspecţie, Microbul), I.L. Caragiale („25 de minute” în martie 1890), Gala Galaction (În Basarabia păduroasă); romane de Duiliu Zamfirescu (Lume nouă şi lume veche, Cântec, Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, În război, Ceea ce nu se poate), Ion Agârbiceanu (Vâltoarea); articole pe teme istorice de Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, Alexandru Lepădatu, Vasile Pârvan, C.C. Giurescu, Ioan Bogdan, G.I. Lahovari, M.V. Demetrescu; articole literare şi ştiinţifice de Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Ioan Bogdan, Nicolae Petraşcu, M. Dragomirescu, Simion Mehedinţi, Iacob Negruzzi, P.P. Negulescu, Artur Gorovei, Sextil Puşcariu, Al. Tzigara-Samurcaş, I.A. Bassarabescu, Mircea Eliade, Gala Galaction, Liviu Rebreanu, Grigore Antipa; filosofie – C. Rădulescu-Motru, Petru P. Negulescu, M. Dragomirescu, Mircea Djuvara; cronică: artistică, literară, şcolară, economică, politică externă, socială, militară, ştiinţifică, dramatică şi teatrală; scrisori (ale lui Creangă către Titu Maiorescu, Ioan Slavici către T. Maiorescu, P.P. Carp către T. Maiorescu, George Coşbuc către T. Maiorescu); recenzii (literatură pentru cei mici, versuri, nuvele, literatură universală, romane, povestiri); documente. De asemeni nu lipseşte literatura populară (colinde, descântece, poezii populare) şi „Însemnările zilnice” (redactate de Titu Maiorescu între anii 1851-1917 – ce constitue o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu). Nici perioada bucureşteană nu este lipsită de traduceri din marea literatură a lumii (Miguel Servantes –„Don Quijote”, W. Shakespeare – „Coriolan”, Goethe – „Faust”, Vergiliu – „Eneida”, „Georgicele”; Schiller, Homer, Dante, Charles Baudelaire şi alţii). (vezi Convorbiri Literare 1890, 1891, 1892, 1893, 1894, 1895, 1898, 1900, 1903, 1907, 1908, 1910, 1911, 1912, 1913, 1914, 1914, 1916, 1919, 1920, 1921, 1922, 1923, 1924, 1925, 1926, 1927, 1928, 1929, 1930, 1931, 1933, 1934, 1939, 1940, 1941, 1942, 1944).
Lunga perioadă bucureşteană se caracterizează prin faptul că în „Convorbiri literare” prin publicarea studiilor eterogene de filosofie, sociologie revista nu va mai cunoaşte strălucirea primei etape.
În patrimoniul Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova se află o bogată colecţie de 267 de numere ale revistei „Convorbiri literare’’, începând cu primul număr din 1 martie 1867 şi continuând cu numere sporadice (apariţii anuale incomplete) până în anul 1944, când îşi încetează revista apariţia. Revista „Convorbiri literare” a intrat în patrimoniul muzeului în anii: 1957, 1959, 1965 şi 1981, prin achiziţii de la anticariatele din Ploieşti şi de la Casa Poporului Câmpina, făcute în marea majoritate de către profesorul Nicolae Simache. Remarcabil dascăl şi muzeograf, Nicolae Simache şi-a dedicat întreaga fiinţă instruirii şi educaţiei tinerei generaţii din învăţământul secundar, îndeplinind importante funcţii didactice şi de conducere la liceele din Buzău şi, timp de aproape trei decenii, la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti (azi – Colegiul Naţional I.L. Caragiale).
Începând de la 1 aprilie 1953 - dată când a fost numit director al Muzeului Regional de Istorie Ploieşti - profesorul Nicolae I. Simache a devenit ctitorul unei bogate „salbe” de muzee, în judeţul Prahova: Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie; muzeele memoriale „I.L. Caragiale” din Ploieşti, „B.P. Haşdeu” din Câmpina, „Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte, „Cezar Petrescu” din Buşteni; Muzeul Ceasului din Ploieşti; precum şi muzeele republicane din Târgovişte - Muzeul Tiparului şi Cărţii Vechi, Muzeul Scriitorilor Târgovişteni, Muzeul Epocii Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, din comuna Brebu. În acest context se cuvine menţionat şi sprijinul acordat de prof. N. I. Simache organizării Muzeului „N. Grigorescu” din Câmpina, muzeelor din Urlaţi, Buzău si Râmnicu Sărat (în perioada 1955-1960).
Fiindu-i apreciată activitatea sa prestigioasă în domeniul şcolii, a culturii şi a muzeografiei româneşti, prof. N. I. Simache a fost distins cu importante ordine şi medalii ale statului român, cu titlul de „Profesor emerit” (1965), iar dupa trecerea sa în lumea veşnică, anual, forurile culturale din judeţ au organizat atât în Ploieşti, cât şi în comuna sa natală, Cosminele, emoţionante manifestări.
Noua serie a Convorbirilor apare din ianuarie 1996 şi are ca redactor şef pe Cassian Maria Spiridon, secretar general de redacţie pe Dragoş Cojocaru şi redactori pe: Liviu Papuc, Constantin Dram, Antonio Patras etc. În prezent revista „Convorbiri literare” este editată de Uniunea Scriitorilor din România, apare lunar, la fiecare 20 ale lunii, în format tabloid cu 48 de pagini şi este o publicaţie prioritar critică şi între rubricile permanente am putea enumera: critica poeziei, critica debuturilor, starea poeziei, generaţia ’90 etc.
Răsfoind Convorbirile, scria A.D. Xenopol în 1871, „oricine poate deosebi două genuri de produceri: unul negativ, adică critic, altul pozitiv, cuprinzând produceri literare şi ştiinţifice deosebite”.(vezi Istoria literaturii române III. Epoca marilor clasici 1973, p.118)
Iată ce spunea I.A. Bassarabescu într-un articol despre Convorbiri: „După 1900 ca şi mai înainte, ca şi azi, ca întotdeauna, nu numai la noi, dar oriunde, scriitorii erau în genere grupaţi în jurul unei reviste literare, cu o anumită directivă, de la care nu le era îngăduit să dezerteze. Alminteri, represaliile directorilor, ale criticilor literari respectivi, erau neîndurate şi acerbe. Excomunicarea urma imediat şi definitiv [...].
Convorbirile Literare n-au fost însă aşa de extremiste. Directorii lor n-au dus niciodată până la fanatism principiile de mai sus. Colaboratorii puteau scrie şi la alte reviste, în toată libertatea, fără nici o temă de afurisenie .
Iar eu dacă am făcut-o a fost nu numai din atracţia ce simţeam pentru anumite grupări, în care găseam adesea vechi prieteni, dar şi din imposibilitatea de a refuza invitaţiile măgulitoare ale unor fruntaşi literari ca Vlahuţă la Sămănătorul, Coşbuc şi Ilarie Chendi la Viaţa Literară, sau ale unor eminenţi directori de reviste ca d-l O. Tăslăuanu la Luceafărul etc.
De altfel şi la Convorbiri Literare am venit chemat de Titu Maiorescu, prin bunăvoiţa d-lui Mihail Dragomirescu...”.(vezi Convorbiri Literare 1931, p.46)
De asemenea Mihail Dragomirescu spunea: „Convorbirile Literare pe atunci erau conduse de un salon[...] cu câtă emoţiune şi cu dulce evlavie veneau rând pe rând sâmbătă seara în acest salon albastru-stins, unde stăpânea fruntea lată şi luminoasă blând dominatoare şi cumpănită a lui Titu Maiorescu şi gestul matern, însoţit de ochii ce cercetează şi judecă ai doamnei Maiorescu [...] sub cuvântul rar, cald şi conturat al maestrului, ne simţeam cuprinşi de o atmosferă de reculegere intimă, aproape religioasă […] cu o emoţie îndulcită de speranţa succesului, înmânam marelui critic rând pe rând, câte un manuscris […] Acolo ne-a citit Titu Maiorescu, cu armonia gravă şi plină de simţire a nepreţuitului său glas, Nunta Zmfirei de Coşbuc, Moartea lui Castor şi Pană Trăsnea Sfântul ale lui Brătescu-Voineşti, Pe Acropole a lui Duiliu Zamfirescu, Emma lui Bassarabescu, etc.”.(Convorbiri Literare 1931, p.47)
Făcând acest istoric sumar al revistei „Convorbiri literare”, cu perioadele prin care a trecut putem face o constatare şi anume că timp de peste jumătate de veac, Convorbirile au privegheat cu neadormită râvnă îndrumarea culturală a neamului nostru, la susţinerea şi încurajarea a noi generaţii de scriitori, filosofi, poeţi, pledând în permanenţă pentru respectul faţă de cultură, creaţie, originalitate. T. Maiorescu a înlăturat prin critice toate piedicile care oprimau limba poporului de a pătrunde în Academie. Tot el a fost apărătorul cel mai vrednic al poeziei populare, alături de Alecsandri, Eminescu, Creangă, Coşbuc şi alţi colaboratori ai Convorbirilor (vezi Convorbiri Literare, I, 1920, p.1). În ceeea ce priveşte poezia cultă, e destul să cităm numele lui Eminescu, Coşbuc, Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu şi P. Cerna spre a se vedea că mănunchiul cuprinde podoabele cele mai de seamă ale versului românesc .
Începuturile teatrului (Alecsandri şi Caragiale) tot de Convorbiri se leagă. Cel dintâi roman de seamă (Viaţa la ţară al lui D. Zamfirescu) precum şi nuvelele cele mai caracteristice ale lui Slavici, N. Gane, Caragiale, Brătescu-Voineşti, I. Popovici-Bănăţenu, M. Beza şi M.I. Chiriţescu în revista Junimei au văzut lumina. Cât priveşte studiul limbii române, al istoriei şi al artei naţionale e destul să pomenim numele lui Lambrior, Philippide, Sextil Puşcariu, Ioan Bogdan, C. C. Giurescu, Al. Tzigara-Samurcaş şi Al.M. Zagoritz, ca să se vadă cu ce grijă revista „Convorbiri Literare” a ţinut seamă de nevoile culturii româneşti.
BIBLIOGRAFIE:
• Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Minerva, Bucureşti,1988.
• Convorbiri Literare, Iaşi, 1867, 1868, 1869, 1870, 1871, 1874.
• Convorbiri Literare, Bucureşti, 1890, 1891, 1892, 1893, 1894, 1895, 1898, 1900, 1903, 1907, 1908, 1910, 1911, 1912, 1913, 1914, 1914, 1916, 1919, 1920, 1921, 1922, 1923, 1924, 1925, 1926, 1927, 1928, 1929, 1930, 1931, 1933, 1934, 1939, 1940, 1941, 1942, 1944.
• Istoria literaturii române III. Epoca marilor clasici, Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, 1973.
• Negruzzi Iacob, Amintiri din „Junimea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
• Zigu Ornea, Viaţa lui Titu Miorescu, vol. I, Editura DU Style, Bucureşti, 1997.
Muzeograf Monica Cîrstea
Marţi, 06 Octombrie 2020 14:21
Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova din Ploiești vă invită începând de miercuri, 7 octombrie 2020, la sediul secției sale Muzeul "Crama 1777" din comuna Valea Călugărească, județul Prahova, să admirați expoziția temporară itinerantă "Florile, culorile – ediția a III-a". Expoziția este organizată în colaborare cu profesorii îndrumători și elevii talentați ai Colegiului de Artă ,,Carmen Sylva’’ din Ploiești.
Aflată la cea de-a treia ediție, expoziția "Florile, culorile", vă propune să explorați vizual lumea fascinantă a florilor, sursă de inspirație fiind o colecție de Mărci Poștale de la jumătatea secolul al XX-lea din patrimoniul muzeului. Tinerii artiști ai colegiului mai sus menționat, prin intermediul creațiilor realizate în diferite tehnici ale artei plastice (acuarelă, linogravură, ceramică, tuș, creion), pun în valoare florile, atît de dragi tuturor și care prin coloritul și mireasma lor ne înfrumusețează viața. Acest proiect expozițional vă provoacă să redescoperiți frumusețea universală a florilor.
Vă așteptăm cu drag!
Monica Cîrstea, muzeograf
Marţi, 06 Octombrie 2020 07:08
Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova este deţinătorul unui preţios patrimoniu din domeniul istoriei literare aparţinând marelui clasic al literaturii române, George Coşbuc (8/20 septembrie 1866 – 26 aprilie/9 mai 1918).
Poet, prozator, cronicar, traducător al unor vaste opere literare fundamentale ale umanităţii, gazetar, el a fost totodată autor şi coautor de manuale şcolare, contribuind în stil inovator la dezvoltarea educaţiei şi culturii.
Amintirea şi posteritatea lui Coşbuc, la împlinirea a peste un secol şi jumătate de la naşterea poetului, sunt evocate prin intermediul pieselor muzeale şi al fondului de carte ce se află în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Aceste obiecte au fost achiziţionate în perioada anilor 1963–1964, fiind oferite spre cumpărare muzeului de către profesoara de limba latină Viorica Vlădescu-Stavilă din Bucureşti, posesoare a unei însemnate părţi din biblioteca marelui poet.
Circumstanţele care au făcut ca doamna Viorica Stavilă să rămână în posesia acestor obiecte personale ce provin din casa lui George Coşbuc sunt prezentate de către aceasta în oferta adresată Muzeului Regional de Istorie din Ploieşti, supusă spre achiziţie în şedinţa de lucru din 24 februarie 1964. Posesoarea menţionează că deţine aceste piese de la fostul său soţ „defunctul profesor Ion Vlădescu, bun prieten cu poetul Gh. Coşbuc şi cu fiul acestuia”, fiind oferite drept moştenire de către însuşi marele autor. Pentru a fi convinşi de veridicitatea acestor lucruri, este necesară o scurtă incursiune asupra vieţii poetului „Firelor de Tort”.
Acesta s-a născut la 8/20 septembrie 1866, la Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, sat care peste ani îi va purta numele, şi unde viitorul poet îşi va petrece copilăria, fiind, după unii, al 8-lea din cei 12-15 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mariei. Anii de şcoală la Năsăud, primirea în rândurile Societăţii de lectură a elevilor „Virtus Romana Rediviva” şi debutul său artistic, anii de studenţie ai poetului, anii tinereţii de la „Tribuna” din Sibiu, condusă de Ioan Slavici, fiind cei mai fecunzi din activitatea lui literară, anii maturităţii şi consacrării, anii frumoşi ai căsniciei cu Elena Sfetea, contrastează cu destinul crunt al ultimilor ani din viaţă, determinat de moartea unicului lor fiu, Alexandru, într-un grav accident de maşină în august 1915.
După acest eveniment tragic, Coşbuc a trăit retras în casa sa din Calea Plevnei nr. 40 din Bucureşti. Nimic nu-l mai putea face fericit, nici măcar primirea sa, la 20 mai/2 iunie 1916, ca membru activ al Academiei Române în Secţiunea Literară.
Pierderea copilului a îndurerat nespus sufletul „bădicăi”. Realitatea crudă în care era nevoit să trăiască răsturnă întreaga existenţă a „Bardului de la Hordou”. Îmbătrânit înainte de vreme, la doi ani şi opt luni după decesul băiatului, George Coşbuc se stinge din viaţă, în ziua de 26 aprilie/9 mai 1918.
După moartea poetului, Ion Vlădescu a rămas „cel mai statornic prieten şi ocrotitor al văduvei marelui poet, doamna Elena Coşbuc. El e acela care a luptat pentru obţinerea unei pensii naţionale pentru Elena Coşbuc, rămasă fără mijloc de trai după moartea poetului. Tot el i-a pregătit şi susţinut procesul pe care moştenitoarea drepturilor de autor a operei marelui poet l-a avut de purtat cu fosta Editură Cartea Românească”.
Fondul „George Coşbuc” din patrimoniul muzeului se compune din 57 de piese, reprezentând: cărţi din biblioteca scriitorului, mobilier, obiecte personale ce au împodobit biroul de lucru, un manuscris original al Caietului Sanscrit şi un costum popular complet ce a aparţinut doamnei Elena Coşbuc.
Pasionat al capodoperelor antichităţii greco-romane, al literaturii germane, italiene, al literaturii de meditaţie indiană, ai marilor istorici literari şi contemporani ai săi, George Coşbuc deţinea o bibliotecă vastă. În colecţiile speciale ale Bibliotecii Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, la secţia Carte Veche, se află 38 de opere literare purtând sublinierile, adnotările şi semnătura autografă a autorului său, pe cotor, în zona inferioară, fiind inscripţionate cu auriu, iniţialele scriitorului. Dintre acestea, se pot enumera: colecţiile celebre ale reputatului istoric francez Julles Michelet, Histoire de la Révolution française, 8 volume, Le Vasseur Successeur, Editeur, Paris, 1867 şi Histoire de France, 18 volume, Le Vasseur Successeur, Editeur, Paris, 1870; Dimitrie Cantemir, Scrisoarea Moldovei, Editura Imprimeria Bermann, Iaşi, 1868; Dr. Eugen Csuday, Die Geschichte der Ungarn, Berlin, 1900; P. Ovidii Nasonis, Metamorphoseon, Editura Stereotypa, Leipzig, 1902; Adolf Bauer, Vom Griechentum zum Christentum, Leipzig, 1910.
Fondul de carte al autorului reţine atenţiei două lucrări din biblioteca lui George Coşbuc. Prima, „Istoria Limbei şi Literaturii Române” de Aron Densuşianu, ediţia a II-a, Iaşi 1894, evidenţiază pe pagina de titlu ştampila „Librăriei Casei Şcoalelor C. Stefea. Bucuresci”. Constantin Stefea era cumnatul lui G. Coşbuc, mare librar în Bucureşti, fiind la un moment dat mandatar al Casei Şcoalelor, jucând un rol remarcabil în istoria dezvoltării caselor de editură în România la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pagina tehnică poartă semnătura autografă a lui Coşbuc, iar pe pagina 5 este prezentă semnătura în original a lui Aron Densuşianu, cu cerneală neagră.
O altă carte inedită prezentă în colecţiile speciale ale muzeului din seria lucrărilor autorului dedicate independenţei naţionale, o reprezintă prima ediţie („Ediţiunea autorului” – cum apare pe pagina tehnică) a „Rĕsboiului nostru pentru Neatîrnare povestit pe înţelesul tuturor”, de George Coşbuc, Tipografia „Gutenberg, Joseph Göbl”, Bucuresci 1899. Un scurt istoric privind scrierea acestei cărţi ilustrează faptul că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în cultura românească se accentua un curent de „iluminare” faţă de ţăran ce avea ca scop un progres cultural al păturilor democratice ale ţării. Cum a devenit ministru al Instrucţiunii şi Cultelor în 1897, Spiru Haret s-a apropiat de reprezentanţii acestui curent acordându-le sprijinul. Sub impulsul său, Casa Şcoalelor şi-a extins atribuţiile, devenind totodată o instituţie de încurajare a creaţiei literare. Spiru Haret a atras în activităţi legate de şcoală personalităţi româneşti marcante dintre poeţii şi prozatorii timpului.
La acea vreme, George Coşbuc trecea drept unul dintre cei mai mari scriitori români în viaţă. Simpatia lui Haret pentru poet este cunoscută, dovadă fiind ampla corespondenţă dintre cei doi păstrată la Bibilioteca Academiei Române şi la Arhivele Statului Bucureşti. În această corespondenţă, ministrul Haret cerea amănunte despre cărţile angajate să le scrie Coşbuc privind Războiul de Independenţă din 1877 - 1878. Iată că „Războiul nostru pentru neatârnare” intră în faza tiparului la începutul lui ianuarie 1899.
Exemplarul deţinut de muzeul nostru este cu atât mai important cu cât conţine dedicaţia şi semnătura scriitorului: „Pentru prietinul fiului meu, Ion Vlădescu, din partea autorului 10/10 1916”.
Coşbuc a fost un mare cititor al limbilor străine, mai ales al celor vechi, multe dintre traducerile făcute de el atingând nivele niciodată depăşite de atunci. Prin versiunile poeţilor germani s-a apropiat de literatura Indiei, dând o versiune românească a Sakuntalei lui Kalidasa. Studiul sanscritei l-a preocupat câtva timp, publicând în anul 1897, o „Antologie sanscrită”. Muzeul de Istorie din Ploieşti deţine un manuscris original al „Caietului dicţionar sanscrit”. Acesta cuprinde 29 de file, nedatat, conţinând traducerile şi adnotările lui Coşbuc.
Între obiectele personale ale scriitorului ce au făcut parte din casa din Calea Plevnei, Muzeul de Istorie a achiziţionat în 1963-1964 un dulap pentru cărţi din lemn de nuc lucrat în stil florentin (datare 2/2 secol al XIX-lea), având un frontispiciu sculptat, susţinut de 2 cariatide; un secrétaire de călătorie (datare 2/2 secol al XIX-lea), atelier central european, din lemn de nuc cu intarsii din metal şi sidef, ce se înscrie în categoria pieselor fantezie căci decoraţia sa bogată, numeroasele compartimentări, calitatea materialelor folosite transformă secrétaire-ul din piesă utilitară într-o creaţie de lux; un toiag din lemn de corn (datare 2/2 secol al XIX-lea), cu mânerul încrustat cu bronz şi sidef; un coupe-papier (datare 2/2 secol al XIX-lea) din bronz, lamă cu tăiş şi vârf rotunjit, mânerul decorat în relief ce prezintă o pajură stilizată; o reproducere tipografică caşerată pe carton a unei picturi realizate de Henry Holiday în anul 1883 - originalul (ulei pe pânză) fiind expus la Walker Art Gallery - Liverpool. Compunerea în plan orizontal îi reprezintă pe Dante şi Beatrice punând în scenă amintirea iubirii lui Dante Alighieri ce o va regăsi pe Beatrice în grădinile Paradisului, în „Divina Comedie”. Prezenţa acestei lucrări în cabinetul de lucru al scriitorului era deloc întâmplătoare, un loc excepţional în activitatea de traducător a lui George Coşbuc avându-l tălmăcirea Divinei Comedii, Tudor Vianu caracterizând această traducere drept „un cristal perfect”, opera cea mai de seamă a măiestriei lui poetice.
Coşbuc a fost totodată cunoscut drept poetul orei solare „cu nesfărşitele gradaţii şi schimbări ale razelor sale, cu jocul minunat de culori, de umbre şi de penumbre, în sufletul poetului ca şi pe plaiurile ţării”. Muzeul Ceasului din Ploieşti, secţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, expune publicului larg două piese de un mare rafinament aparţinând „poetului luminii”: un barometru (datare 2/2 secol al XIX-lea) şi un ceas de perete „montat pe o monumentală sculptură în lemn”, provenind dintr-un atelier german ce prezintă o carcasă din lemn sculptat reprezentând un motiv mitologic pe frontispiciu (zeul Bachus), cu un cadran din bronz aurit, cu cifre romane.
De o valoare artistică deosebită, costumul tradiţional românesc aparţinând soţiei poetului, doamna Elena Coşbuc, este alcătuit din: ie, poale, vâlnic, bete, maramă şi batistă. Sunt piese deosebit de frumos împodobite cu arnici, fluturi şi fir metalic, fiind o adaptare a costumului popular de Argeş pentru că, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Casa Regală a lansat o adevărată modă a purtării costumelor populare, fiind o formă de manifestare a sentimentelor naţionale.
Aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc a oferit prilejul organizării, la sediul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, a unei expoziţii temporare dedicată acestui geniu al literaturii noastre clasice. Vernisajul a avut loc pe data de 31 august 2016 cu ocazia Zilei de sărbătoare a Limbii Române.
Muzeograf Ioana Ruxandra Constantin
Bibliografie
Volume de autori:
· Coşbuc George, Rĕsboiul nostru pentru Neatîrnare Povestit pe înţelesul tuturor, Ediţiunea autorului, Bucuresci, Tipografia „Gutemberg”, Joseph Göbl, 1899.
· Valea Lucian, Pe urmele lui George Coşbuc, ediţia a 3-a, Bistriţa, Ed. Pergamon, 2007.
Capitole în volume de autori:
· Balaci Alexandru, Opera de traducător a lui George Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani, Ediţie alcăt. de Alexandru Husar şi Georgeta Dulgheru, E.P.L., Bucureşti, 1966, p. 649-653.
· Popovici Victoria, Corespondenţa lui Spiru Haret cu G. Coşbuc şi M. Sadoveanu privind promovarea literaturii patriotice dedicate anului 1877, în Muzeul Naţional, Volum omagial dedicat Centenarului Independenţei României, vol. IV, Bucureşti, 1978, p. 583-588.
· Sterescu Radu A., De vorbă cu d-na Elena Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani, Ediţie alcăt. De Alexandru Husar şi Georgeta Dulgheru, E.P.L., Bucureşti, 1966, p. 260-270.
· Vianu Tudor, Coşbuc, traducător al lui Dante (fragment), în Coşbuc văzut de contemporani, Ediţie alcăt. De Alexandru Husar şi Georgeta Dulgheru, E.P.L., Bucureşti, 1966, p. 227-229.
Periodice:
· Dănilă Ioan, Constantin Micu-Stavilă sau voluptatea recluziunii. O re(amintire) la centenar, în Revista de Filozofie, Sociologie şi Ştiinţe Politice, Nr. 3 (166)/2014, Chişinău, p. 280-284.
· George Coşbuc – 20 de ani de la moartea poetului, în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Literare, Seria III, Tomul VIII, p. 241 – 251.
Arhive:
· Arhiva M.J.I.A.PH., dosar 176/1963-1964.
· Arhiva M.J.I.A.PH., dosar 179/1963-1964.
Luni, 05 Octombrie 2020 17:01
„Educația este întotdeauna un orizont, nu o destinație!ˮ ♦ Nicolae Iorga
Pe 5 octombrie, în întreaga lume, se sărbătorește Ziua Mondială a Educației. Evenimentul ține să ne reamintească faptul că o educație de calitate reprezintă cheia unei reușite profesionale.
Pentru ca această zi să fie recunoscută şi sărbătorită la nivel internaţional, pentru ca principiile celor două recomandări să fie respectate de fiecare stat în parte, federaţia globală a Uniunii Sindicatelor Cadrelor Didactice „Education Internationalˮ a lansat, la 5 octombrie 1994, o campanie de promovare a meritelor cadrelor didactice şi a contribuţiei aduse de acestea în procesul educaţional, la nivel mondial.
Personalitate marcantă a culturii noastre naţionale, Nicolae Iorga, despre care nu se poate vorbi decât la superlativ, a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, academician dar și-a dedicat o bună parte din timp educației fiind profesor universitar la Universitatea de la București, a fondat Congresul Internațional al Studiilor Bizantine și Institutul de Studii Sud-Est Europene, Universitatea Populară de Vară, Școala de Misionare Naționale și Morale „Regina Mariaˮ, Școala artelor uitate, iar în străinătate Școala Română de la Fontenay-aux-Rose (Franța), Casa Romena din Veneția și Școala Română din Roma (Italia).
Un număr impresionant de școli, licee, biblioteci, fundații, institute dar și centre culturale îi poartă cu mândrie numele marelui istoric Nicolae Iorga, care a absolvit Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma magna cum laude, apoi a continuat studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani. În 1894 este numit profesor suplinitor în cadrul Universității din București, iar din 1895 devine profesor titular al Catedrei de Istorie Medie, Modernă și Contemporană la aceeași universitatea. Nicolae Iorga începe să publice miile de documente privitoare la români, copiate din arhivele franceze, italiene și germane în timpul anilor de studii în occident.
În anul 1922, Nicolae Iorga înființează la Vălenii de Munte Școala de Misionare Naționale și Morale „Regina Mariaˮ. Elevele școlii erau admise în urma recomandărilor făcute de diverse personalități culturale, din partea unor instituții de învățământ sau religioase. Cei care predau la Școala de Misionare erau aleși atât dintre profesorii universitari, cât și dintre cei secundari, toți recunoscuți ca foarte buni pedagogi. O mulțime de activități îmbogățeau programul Școlii de Misionare. Elevele erau pregătite să conducă activități cultural-artistice, li se predau elemente de actorie și regie, un loc important în program era rezervat cunoașterii țării dar și deprinderilor gospodărești, arta țesutului, cusutului, picturii și cel al lucrului ceramicii. La sfârșitul anului de activitate, elevele dădeau o testare generală de cunoștințe, totul fiind prezidat de Nicolae Iorga, directoarea școlii și unii profesori. Uniforma elevelor era costumul popular.
Nicolae Iorga a fost profesorul regelui Carol al II-lea. Şi datorită acestui fapt, de copil cunoscându-l, i-a încuibat în inimă sentimentul patriotic. Datorită acestui fapt Nicolae Iorga i-a insuflat regelui Carol al II-lea ataşamentul pentru cunoaşterea istoriei poporului nostru şi a etnicismului românesc, determinându-l ca încă de pe vremea când era copil, să parcurgă întregul teritoriu al ţării. Nicolae Iorga era singura personalitate din întreaga ţară pentru care regele Carol al II-lea avea un respect profund şi curat, a fost singurul om căruia i se adresa „domnule profesorˮ și nu „Iorgaˮ.
„Învăţat este omul care se învaţă necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit pe alţii.ˮ ♦ Nicolae Iorga
Muzeograf Mihaela VOICEA
Muzeul Memorial "Nicolae Iorga" Vălenii de Munte
Luni, 05 Octombrie 2020 13:31
Muzeul Memorial „Nicolae Iorga”, secţie a Muzeului Judeţean de Istorie și Arheologie Prahova vă invită, începând de luni 5 octombrie 2020, să vizitaţi expoziţia temporară „Manuale şcolare din prima jumatate a secolului XX”, organizată cu prilejul Zilei Mondiale a Educaţiei.
Manualele, extrem de valoroase, fac parte din colecţia domnului profesor Ion Bocioacă din Vălenii de Munte.
Nicolae Iorga este cunoscut drept cel mare istoric român, recunoscut de prestigioase universități și academii din lume, însă trebuie evidențiat și rolul său în educația românească din prima jumătate a secolului XX.
Vocația sa de profesor i-a dezvoltat pasiunea de a împărtăși cunoștințele și informații oamenilor simpli, și-a asumat misiunea culturală de educare a maselor populare.
Astfel la Vălenii de Munte, începând cu anul 1908, când se înființează Tipografia „Neamul Românescˮ apar o serie de așezăminte culturale menite să instruiască și să aducă la cunoștință toate descoperirile cercetării, inovațiile științei pentru cei interesați: Universitatea Populară de Vară, Școala de Misionare Naționale și Morale „Regina Mariaˮ, Școala artelor uitate, Institutul de studii sud-est europene (1914) și Institutul de Istorie Universală (1937), etc.
Savantul nu se oprește aici, și peste hotare va înființa două instituții pentru tinerii români: în anul 1922 se deschid porțile Școlii Române din Franța, Fontenay-aux-Rose, lângă Paris, în Italia, Casa Romena din Veneția 1930 și Școala Română din Roma 1920.
În anul 1938 se punea bazele Institutului de cercetări arheologice din Santi Quaranta, Albania, pornit ca un gest de recunoștință al regelui albanez către Nicolae Iorga.
Lucrări ale lui Nicolae Iorga despre școală și educație:
- Începuturile învățământului superior, Chișinău 1925
- Carte de cetire 1927
- Școala și industrii 1927
- Istoria învățământului românesc 1928
- Lege pentru organizarea învățământului universitar 1932
- Manual pentru Istoria Universală 1936
- Scrisori vechi de studenți 1933
- Școală și culturi 1933
- O nouă metodă de învățământ 1935
- Curs de Istorie Universală 1936
- Școală nouă de istorie 1936
- Un om, o metodă, o școală 1940
șef secție Claudia GIANNOTTI
Sâmbătă, 03 Octombrie 2020 06:54
Muzeul Memorial „Nicolae Iorga”, secţie a Muzeului Judeţean de Istorie și Arheologie Prahova vă invită, începând de luni 5 octombrie 2020, să vizitaţi expoziţia temporară „Manuale şcolare din prima jumatate a secolului XX”, organizată cu prilejul Zilei Mondiale a Educaţiei.
Manualele, extrem de valoroase, fac parte din colecţia domnului profesor Ion Bocioacă din Vălenii de Munte.
Vineri, 02 Octombrie 2020 13:42
Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova și secția sa, Muzeul Memorial „Paul Constantinescu” din Ploiești, organizează, în zilele de 4-8 decembrie 2020, Concursul Național de Interpretare și Creație Muzicală „Paul Constantinescu”, prestigioasă manifestare muzicală ajunsă la cea de-a XXVI-a ediție.
Concursul este deschis celor mai talentaţi elevi şi studenţi de la școlile, liceele, colegiile, universitățile și facultățile de muzică din România, fiind structurat pe cinci secțiuni: vioară, violoncel, pian, canto clasic și compoziţie muzicală.
Juriile de specialitate ale celor cinci secţiuni ale concursului, sunt alcătuite din personalităţi marcante ale artei interpretative și creaţiei muzicale româneşti, reprezentanți ai Universității Naționale de Muzică București: prof. univ. dr. Gabriel Croitoru, dr. Ilinca Dumitrescu, prof. univ. dr. Marin Cazacu, soprana-prof. univ. dr. Silvia Voinea și prof. univ. dr. Dan Buciu.
Conservator Mihaela Ștefănescu
Joi, 01 Octombrie 2020 11:14
„Caligrafia este artă, terapie şi comunicare” ♦ prof. dr. Elena Butunoi
Dragii noștrii, ne bucurăm să anunțăm continuarea proiectului educațional „Caligrafia - arta scrisului”, pentru al 5-lea an școlar consecutiv. Proiectul conceput ca o replică la dispariția deprinderii scrisului de mână, realizat în colaborare de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova și Colegiul Național „Ion Luca Caragiale”, Ploiești, are ca finalitate expoziția temporară „Ilustrații din cuvinte – expoziție de caligrafie”, organizată la fiecare sfârșit de an școlar.
Sub îndrumarea d-nei prof. Elena Butunoi, an de an, elevii participanți au îmbinat arta scrisului frumos cu arta plastică și au realizat cărți poștale cu mesaje motivaționale și citate din literatură, istorie, știință. După introducerea caietelor de caligrafie, începând cu anul școlar 2018-2019, noutatea din acest an va fi postarea săptămânal în mediul online a unei cărți poștale, creația unui elev participant, iar la finalul anului școlar le vom expune într-o minunată expoziție.
Începând de astăzi, 1 octombrie 2020, până în iunie 2021 ne vom bucura de această artă de a scrie frumos. Le dorim tuturor elevilor participanți în noul an de proiect, creativitate, imaginație și emoție, deoarece cuvintele fac legătura între oameni.
Prima care sparge gheața este Alexandra Bianca Sultana, elevă în clasa a XI–a A.
În încheiere vă lăsăm în compania câtorva gânduri exprimate de foști elevi participanți:
„Caligrafia nu reprezintă doar o metodă de a scrie, ci și un mod de viață. Pot spune că prin acest proiect am reușit să văd o altă față a scrisului caligrafic și, anume, cea artistică prin care mi-am exprimat ideile și gândurile într-un mod unic”. – Andra Câmpeanu
„Caligrafia este un mod de a-ți exprima emoțiile și sentimentele așternându-le pe o coală și din acest motiv sunt mândră că am făcut parte din acest proiect”. – Teodora Gomoiu
„Pentru mine implicarea în acest proiect mi-a dat șansa să fac altă activitate, în afară de a sta pe telefon și pe rețelele sociale. Caligrafia este o metodă prin care eu mă relaxez și în care sunt față în față cu o formă a artei, tocul cu peniță și foaia pe care îmi pot exersa mai multe tipuri de scris caligrafic”. - Andra Maria Paraschiv
„Arta scrisului reprezintă o metodă de a-ți expune sentimentele, iar caligrafia ajută de a îmbrăca acest scris într-o aură frumoasă. Prin acest proiect de caligrafie am ajuns să iubesc scrisul și să învăț tainele acesteia”. – Eduard Gabriel Sima
„Un proiect minunat, în care sunt implicați oameni minunați!” - Maria Ichim
„Acest proiect m-a învățat ce este consecvența, m-a ajutat să descopăr că pot face altceva cu timpul meu liber – să creez un portal către vremea când scrisul de mână reprezenta o artă. Am încercat diverse stiluri și instrumente de scris gândindu-mă cum, în trecut, când tehnologia nu era atât de avansată, se transmiteau mesaje, scrisori de dragoste, informații de stat sau se scriau sentințe”. – Maria Bălălău
„Scrisul chiar poate fi o terapie și mă bucur că prin intermediul acestuia mi-am descoperit o nouă pasiune”. – Clara Țacore
Muzeograf, Monica CÎRSTEA
Miercuri, 30 Septembrie 2020 08:38
În urmă cu 123 de ani, la 12 octombrie 1897, se inaugura la Ploieşti, în prezenţa M. S. Regelui Carol I, a primului ministru D. A. Sturdza şi a altor oficialităţi locale şi naţionale, primul monument de for public ridicat pe teritoriul României în memoria ostaşilor care îşi sacrificaseră viaţa pentru obţinerea independenţei de stat. Monumentul era opera tânărului artist Giorgio Vasilescu.
Giorgio Vasilescu, cca. 1897 (via http.mistereledunării. wordpress. com)
Fiu al plugarului Vasile Tiucu, acesta s-a născut în anul 1864 la Goeşti, în judeţul Dolj. Cursurile primare le-a urmat în comuna natală, iar după absolvirea acestora „cu mare succes”, sprijinit de actorul Theodor Teodorini, care îl remarcase pentru îndemânarea sa de a ciopli în lemn, urmează timp de şase ani cursurile Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova – secţia sculptură, unde îşi cultivă talentul înnăscut. În 1884, la scurt timp după absolvire, îşi deschide un mic atelier în Craiova, pe Calea Unirii, pe care îl va avea până în toamna anului 1886. În această perioadă îşi câştigă existenţa prin realizarea unor lucrări sculptate în lemn, în special piese de mobilier, obţinând astfel atenţia şi recunoaşterea locuitorilor urbei şi nu numai. Astfel, în 1884 participă la Iaşi la Expoziţia Cooperatorilor din Ţară, organizată de „Societatea cooperativă a constructorilor şi meseriaşilor români”, unde obţine medalia de bronz. Dorinţa sa era însă aceea de a-şi aprofunda şi perfecţiona studiile în străinătate, motiv pentru care depune demersuri pe lângă Consiliul Judeţean Dolj în vederea obţinerii unei burse de studiu. Recunoaşterea talentului său artisitic nu avea să întârzie, astfel că în toamna anului 1886, beneficiind de bursa oferită de Consiliul Judeţean Dolj, precum şi de ajutorul financiar al bisericii „Sf. Treime” din Craiova, Giorgio Vasilescu pleacă în Italia pentru a studia la Academia de Arte Frumoase din Veneţia. Sosit aici, în urma unei probe este admis la „cursul onorariu superior de statue monumentale”. Perioada studiilor în Italia a fost una dificilă din punct de vedere material. Artistul reuşea cu greu să se întreţină din bursa oferită de consiliu, astfel că se vedea nevoit să apeleze, prin intermediul scrisorilor publicate în ziarele locale din Craiova, la ajutorul financiar al celor care doreau să îşi ofere contribuţia pentru plata studiilor sale. Din fericire aceste lipsuri materiale nu i-au afectat puterea de muncă, ba mai mult, pe durata studiilor, datorită conştiinciozităţii şi perseverenţei sale, Vasilescu a atras atenţia profesorilor săi, Luigi Ferrari, Pompeo Molenetti, Nicolo Barozzi, G. Franconi, care l-au sprijinit şi apreciat. În privinţa operelor realizate în perioada cât a studiat la Veneţia (1886-1891), menţionăm trei busturi din gips (Bustul actorului Theodor Teodorini, Portretul d-nei Stolojan şi Micul marinar), bustul unui papă dar şi al unui „angel foarte reuşit şi apreciat” pe care îl trimisese în 1888 la Craiova pentru a fi vândut. O altă dovadă a talentului şi a pregătirii sale este dată şi de ştirea apărută într-o publicaţie din Craiova, care prelua informaţia inserată în ziarul „L’Adriatice” din Veneţia, potrivit căreia, în 1889, Giorgio Vasilescu a reuşit primul la examenul pentru menţinerea ca elev al Academiei de Arte Frumoase, în urma căruia fuseseră respinşi 179 de elevi. În 1890 se face din nou remarcat în ţară, când participă la expoziţia Cercului artistic din Bucureşti cu două sculpturi: Cap de marinar (cel mai probabil Micul marinar transpus în marmură) şi Portretul doamnei X. Tot în vara anului 1890 Vasilescu se căsătoreşte cu o craioveancă, Domnica, cu care a avut un băiat, Ionel şi o fată, Ana.
Un an mai târziu Giorgio Vasilescu absolvea Academia de Arte şi îşi deschidea propriul atelier de sculptură la Veneţia, pe strada Barnaba nr. 3294. Anul 1891 a reprezentat pentru Vasilescu şi anul în care a primit prima comandă mai însemnată: Monumentul funerar al căpitanului Nae I. Proicea, de la Slatina. Realizat din marmură albă sub forma unui baldachin în interiorul căreia era aşezat bustul, tot din marmură, al căpitanului decedat în timpul Războiului de Independenţă, monumentul a fost realizat în vara lui 1891 la Veneţia, iar artistul a şi fost prezent în ţară în cursul lunii octombrie acelaşi an pentru a asista la inaugurare. Ulterior acestui moment, în noiembrie 1891 pleacă în Rusia, la Sankt Petersburg, la invitaţia ministrului de interne şi a contesei Apraxin, prima doamnă de onoare a Ţarinei, întrucât i se încredinţase realizarea Monumentului marelui duce Vladimir, despre care însă nu avem nici o informaţie. În februarie 1892 Vasilescu se afla în ţară, la Craiova, iar o lună mai târziu expunea în magazinul de lucrări de artă al lui Gebauer, situat pe Calea Victoriei din Bucureşti, bustul din marmură albă al d-nei N. Blaremberg. Un articol din 1892, care elogia unele realizări anterioare ale artistului, insista asupra lucrării Rosa de mai, o femeie nud care ţinea în mâna stângă un trandafir pe care îl mirosea, lucrare ce fusese expusă şi premiată la Salonul din Veneţia din acelaşi an. Articolul menţiona, de asemenea, că artistul terminase frontispiciul Muzeului de Arheologie din Cividale, comandat de statul italian, precum şi statuia Rodica, o ţărăncuţă în costum tradiţional, inspirată din poezia omonimă a lui Vasile Alecsandri.
Însă prima lucrare de mari proporţii executată de Giorgio Vasilescu a reprezentat-o Monumentul funerar al lui Vasile Adamachi, din Iaşi. Vasile Adamachi (1817-1892), om politic şi filantrop, a lăsat prin testament Academiei Române o avere de peste două milioane de lei, cu respectarea condiţiei de a se crea un fond din care aceasta să acorde burse de studii în străinătate tinerilor care se distingeau în ştiinţele exacte. Pentru a onora memoria marelui dispărut, în şedinţa din 9/21 octombrie 1892, Academia Română hotăra edificarea unui monument la Iaşi, cel însărcinat cu această problemă fiind D. A. Sturdza. Comanda avea să-i fie încredinţată lui Giorgio Vasilescu. Realizat la Veneţia, în intervalul decembrie 1892 - iunie 1893, monumentul a fost transportat la Iaşi şi montat în cimitirul Eternitatea, fiind inaugurat cu mare fast la 9/21 octombrie 1894 în prezenţa Mitropolitului Moldovei şi Sucevei, Iosif Naniescu, a secretarului general al Academiei Române, D. A. Sturdza, a rectorului Universităţii din Iaşi, N. Culianu etc. Monumentul propriu-zis, cu baza de formă pătrată şi o înălţime de şapte metri, are patru laturi, cea principală fiind considerată cea sudică întrucât aici este fixat, în medalion din bronz, portretul lui Adamachi. Monumentul este aşezat peste cripta din piatră cioplită sub forma unei capele, operă a arhitectului veneţian Rupolo Domenico.
În intervalul 1893-1897, Giorgio Vasilescu a mai executat şi alte lucrări în marmură de Cararra, dintre care menţionăm: monumentul funerar al negustorului craiovean N. Bănicioiu, bustul lui Nae Macovei, busturile soţilor Trişcu, bustul lui Petre Mavrogheni, Doamna cu binoclu (a doua variantă a bustului d-nei N. Blaremberg). În 1897 a participat la Expoziţia Artiştilor în Viaţă cu două busturi, însă Ion Mincu, cel care semna cronica acestei expoziţii, nu oferă mai multe detalii referitoare la acestea.
Cea mai importantă creaţie a lui Giorgio Vasilescu, care avea să-l şi impună în sculptura monumentală românească, a reprezentat-o Monumentul Vânătorilor din Ploieşti. În noiembrie 1890, la propunerea unui tânăr avocat, Ioan Gr. Sorescu, un grup de 35 de ploieşteni s-au constituit într-un Comitet de iniţiativă în scopul de a ridica „pe unul din rondourile bulevardului Independenţei din Ploesci” un monument comemorativ în cinstea ostaşilor prahoveni care luptaseră în timpul Războiului de Independenţă în cadrul Batalionului 2 Vânători. În decembrie acelaşi an, din cadrul acestui Comitet de iniţiativă s-a ales un Comitet de acţiune, format din cinci persoane, care era împuternicit să ia toate măsurile necesare pentru a duce la îndeplinire nobilul scop propus. La un an de la înfiinţarea sa, în decembrie 1891, Comitetul de acţiune hotăra organizarea, în cursul lunii mai 1892, a concursului pentru atribuirea realizării monumentului de către un artist român, din ţară sau din străinătate. Între sculptorii care au participat la acest concurs s-au numărat Giorgio Vasilescu şi Ştefan Ionescu-Valbudea, cel din urmă prezentând două machete în teracotă. La 31 mai 1892, un juriu aflat sub preşedinţia generalului Grigore Cantilli (prahovean de origine), format din: B. P. Haşdeu, G. I. Ionescu-Gion, C. I. Stăncescu – profesor la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, I. Georgescu – sculptor, N. I. Socolescu şi F. Xenopol – arhitecţi şi I. Popovici – inginer, a studiat modelele expuse şi a hotărât că nici un model nu întrunea condiţiile cerute de Comitet, în afară de modelul nr. 2, depus de sculptorul Vasilescu, dar nici acesta nu putea fi adoptat aşa cum era. Modelul consta într-un obelisc ce avea la bază două bazoreliefuri, în vârf un vultur cu aripile desfăcute, iar la colţurile monumentului, pe nişte contraforturi, patru lei.
Proiectul iniţial al Monumentului Vânătorilor din Ploieşti
După negocierile pe care Comitetul le-a avut în cursul anului 1892 cu sculptorul Giorgio Vasilescu, la 6 iulie 1893 se semna contractul de realizare a monumentului între cele două părţi, care avea să fie autentificat de Tribunalul Prahova la 8 iulie 1893. Conform acestuia, monumentul trebuia realizat din granit, partea arhitectonică, şi din bronz antic florentin, partea sculpturală (pct. 2) şi urma a fi montat pe bulevard până cel târziu la data de 1 august 1896 (pct. 5). Înălţimea monumentului trebuia să fie de minim 13 metri, lungimea unei laturi la suprafaţa pământului de 6 metri (pct. 7). Cei patru lei de pe contraforturi urmau să fie înlocuiţi cu statuile a patru vânători din bronz, cu înălţimea de 1,80 metri fiecare, iar bazoreliefurile de pe monument nu puteau fi turnate în bronz decât după ce Comitetul îşi dădea acordul scris (pct. 6). Suma pe care sculptorul Giorgio Vasilescu o primea pentru realizarea monumentului era de 60.000 lei, plătibilă în şapte rate (pct. 3).
Monumentul a fost realizat în Italia, partea sculpturală fiind turnată în bronz în atelierul lui E. Munaretti din Veneţia, iar partea arhitectonică, din granit de Bavenno, fiind realizată în atelierul lui Innocente Pirovano, la Milano. Piesele au fost aduse în ţară pentru a fi asamblate, însă, pe drum, unele dintre acestea au suferit avarii şi sculptorul, conform contractului, a fost nevoit să le refacă pe cheltuiala sa, solicitând totodată şi amânarea termenului de finalizare, fapt aprobat de Comitet.
Monumentul Vânătorilor din Ploieşti
Monumentul a fost asamblat în cursul anului 1897 şi la 15 iunie a fost recepţionat de către o comisie prezidată de D. A. Sturdza. Membrii comisiei au constatat că dimensiunile obeliscului, ale vulturului şi ale statuilor vânătorilor sunt uşor schimbate, fiind un pic mărite, însă se menţineau în „condiţiunile artei şi esteticei după o justă proporţiune”. În urma recepţiei s-a eliberat şi garanţia de 10.000 lei ce fusese depusă iniţial de N. Popp din Craiova, garantul sculptorului Vasilescu.
Inaugurarea monumentului a avut loc la 12 octombrie 1897 şi la aceasta au luat parte M. S. Regele Carol I, prim-ministrul D. A. Sturdza, I. P. S. S. Mitropolitul primat şi alte oficialităţi naţionale şi locale. După discursurile inaugurale, M. S. Regele Carol I a urcat treptele monumentului pentru a-l studia cu atenţie, prilej cu care i-a fost prezentat sculptorul Giorgio Vasilescu. Un martor ocular la acest eveniment menţiona că M. S. l-a felicitat „cu multă vioiciune pe talentatul artist român”.
Medalia inaugurării Monumentului Vânătorilor din Ploieşti
Ultima operă a sculptorului Vasilescu este reprezentată de un alt monument de for public ridicat în memoria ostaşilor români care şi-au jertfit viaţa în timpul războiului din 1877-1878, Monumentul Independenţei din Tulcea. După ce anterior semnase contractul pentru realizarea acestuia, în toamna anului 1897 Vasilescu s-a întors la Veneţia şi s-a apucat de lucru. Concepţia monumentului era aceea a unui obelisc la baza căruia să se afle statuia unui dorobanţ precum şi a unui vultur pregătit să-şi ia zborul. În octombrie 1898, dorind să asiste personal la amplasarea părţii arhitectonice, Vasilescu pleacă de la Veneţia către Tulcea. Pe drum contractează o răceală puternică şi, simţindu-se slăbit, se opreşte la Bucureşti, la fratele său. La insistenţele lui D. A. Sturdza se internează la spitalul Colţea, însă cu toate eforturile medicilor nu a mai putut fi salvat. Giorgio Vasilescu, în vârstă de doar 34 de ani, a murit la 11 noiembrie 1898 şi a fost înhumat în cimitirul Şerban-Vodă din capitală, „în rândul oamenilor săraci”. La înmormântarea sa au luat parte, printre alţii, primul-ministru D. A. Sturdza şi soţia acestuia, Zoe, miniştrii C. Stoicescu, Spiru Haret şi Paladi, primarul oraşului Tulcea, directorul Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti – Stăncescu şi, nu în ultimul rând, membrii Comitetului de acţiune ai Monumentului Batalionului 2 Vânători din Ploieşti. Din cauza morţii neaşteptate a artistului, monumentul din Tulcea avea să fie continuat şi terminat, conform planurilor lui Vasilescu, de către sculptorul Constantin Bălăcescu.
Epistola, pe care o reproducem integral la final, a fost trimisă de sculptorul Giorgio Vasilescu lui Nicolae Pruşanu, membru în Comitetul de acţiune al Monumentului Vânătorilor din Ploieşti. Menţionăm că aceasta este inedită şi a fost achiziţionată în anul 1970 de la I. Pruşanu, unul din fiii lui N. Pruşanu, alături de alte documente referitoare la viaţa şi activitatea tatălui său.
Scrisoarea, datată 26 august 1897, a fost expediată din Abbazia, o cunoscută staţiune de pe ţărmul Mării Adriatice. Textul epistolei, redactat cu cerneală neagră pe o singură coală, recto-verso, ne dezvăluie informaţii inedite cu privire la Monumentul Vânătorilor din Ploieşti.
Scrisoarea lui Giorgio Vasilescu către Nicolae Pruşanu
Aflăm astfel că, urmare a cererii pe care N. Pruşanu o înaintase, în numele Comitetului de acţiune, preşedintelui Consiliului de miniştri al României, Guvernul i-a trimis artistului suma de 12.260 lei, bani pe care acesta îi mai avea de primit pentru realizarea monumentului. Acest fapt relevă incapacitatea Comitetului de acţiune de a strânge suma pe care trebuia să i-o achite sculptorului, fiind astfel nevoit să apeleze la ajutorul Guvernului pentru a completa diferenţa. Dintr-un raport al Comitetului de acţiune, cunoaştem faptul că până în luna iulie 1897 acesta îi plătise artistului suma de 46.240 lei. Ulterior, sculptorul a mai primit 1.500 de lei de la d-na Zoe D. A. Sturdza, aşa cum rezultă tot din această scrisoare. De asemenea, Guvernul României a mai achitat lui E. Munaretti din Veneţia suma de 2.140 lei reprezentând „plusul în bronz ce a turnat la statuele monumentului”.
Prin această scrisoare Giorgio Vasilescu se declara „descărcat de orice obligaţiuni” pentru monumentul care fusese deja luat în primire şi în încheiere mulţumea Comitetului de acţiune pentru „încurajarea şi preferinţa ce mi-aţi dat mie ca artist român, ca să lucrez această operă...”.
Transcrierea textului s-a efectuat în conformitate cu normele ortografice actuale. Porţiunile de texte cuprinse între paranteze drepte [ ] aparţin autorului.
Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, nr. inv. 34 - 42932
Abazia. 1897 Ag 26.
[subl. în text]
Domnule Pruşanu,
Cu aceasta am onoarea a vă anunţa că, după cererea ce Dv. dimpreună cu d-nul secretar Z. Ovessa aţi făcut către onor Preşedintele al Consiliului de miniştri în numele Comitetului de acţiune şi al grupului de iniţiativă pentru ridicarea monumen.[tului] din Ploieşti, onor Guvern a răspuns la apelul Dv. venindu-vă în ajutorul cauzei monumentului.
Astfel că astăzi eu am şi primit de la onor Guvern suma de 12.260 lei , restul ce mai aveam a primi de la onor Comitet al monumentu[lui].
Asemenea, m-am informat că tot din partea onor Guvern s-a trimis suma de lei 2.140 d-lui Em. Munaretti la Venezia, plusul în bronz ce a turnat la statuile monumentului.
Vă rog d-le Pruşanu a aduce aceasta la cunoştinţa tuturor membrilor onor Comitetului de acţiune şi ai grupului de iniţiativă pentru ridicarea monumentului, din care şi Dv. faceţi parte.
Cu aceasta, declar onor Comitet de acţiune că mi-am primit tot dreptul bănesc ce mai aveam a lua pentru monumen.[tul] contractat; rămâne însă ca onor Comitet să mai trimită o chitanţă de primirea a 1.500 [subl. în text] lei doamnei Zoe D. A. Sturdza care mi-a dat această sumă şi care mi s-a pus în socoteală de către onor Comitet; şi să-mi mai restituie suma de lei 100 ce a rămas din ultima chitanţă de 600 lei ce am dat în urmă, plus 65 de lei ce mi s-a reţinut ca taxă la primirea sumei de 12.260 lei din partea onor Guvern.
Din parte-mi mă socotesc descărcat de orice obligaţiuni către onor Comitet de acţiune pentru această lucrare care deja mi s-a luat în primire de către onor Comitet în urma raportului onor Comisiunii de recepţiune, şi pe care lucrare Dumnezeu ne-a ajutat a o duce până la fine cu bine şi cu bună reuşită.
Cu această ocaziune aduc onorabilului şi patrioticului Comitet de acţiune din care şi D-voastră faceţi parte cele mai respectuoase mulţumiri pentru încurajarea şi preferinţa ce mi-aţi dat mie ca artist român ca să lucrez această operă şi prin granit şi bronz să fac a se eterniza gloria armatei române [subl. în text] şi a Bat.[alionului] de vânători din 1877-78 care a[u] reînviat gloria străbună şi ne-au redat independenţa şi libertatea ţării.
Primiţi mult stimate d-le Pruşanu stima şi respectul ce vă păstrez şi vă voi păstra.
Giorgio Vasilescu rumeno
Sculptor
Muzeograf Adrian STAN
Bibliografie:
· Zacharia Antinescu, Încă trei ani de viaţă, Ploiesci, Stabilimentul grafic „Progresul”, 1900.
· Arhiva Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, dos. 987/1969-1970.
· Petre Oprea, Sculptorul George Vasilescu (1864-1898), Revista muzeelor, 4, 1969, p. 368-370.
· Paul D. Popescu, Nicolae Pruşanu, Arhivele Prahovei, 3, 1998, p. 75-79.
· Paul D. Popescu, Nicolae Pruşanu (II), Arhivele Prahovei, 4, 1999, p. 195-196.
· Paul D. Popescu, Ploieştii şi Prahova în vremea dobândirii independenţei de stat a României (1871-1878), Ploieşti, Editura „Ploieşti-Mileniul III”, 2002.
· Darea de seamă a Comitetului de Acţiune către d-nii membri ai grupului de iniţiativă al Monumentului Batalionului II de Vânători din 1877-1878 în şedinţa de la 18 iunie 1893, Primăvara, 6-7, 1897, p. 98-104.
· Darea de seamă a Comitetului de Acţiune către d-nii membri ai grupului de iniţiativă al Monumentului Batalionului II de Vânători din 1877-1878 în şedinţa de la 18 iunie 1893, Primăvara, 8-9, 1897, p. 121-123.
· George Vasilescu, Primăvara, 10-11, 1898, p. 103-104.
· Paul Rezeanu, Artele plastice în Oltenia (1821-1944), Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1980.
· Paul Rezeanu, Contribuţii la istoria artei româneşti: sculptori puţin cunoscuţi, Craiova, Editura Alma, 2007.
· Adrian Stan, Inaugurarea Monumentului Vânătorilor din Ploieşti, Ţara Bârsei, 12, 2013, p. 378-384.
Mai multe articole..
- Ion D. Negulici - Pictor și revoluționar pașoptist
- PERSONALITĂȚI CÂMPINENE
- ANUNŢ
- CONSIDERAȚII ASUPRA UNUI CEAS DE ȘEMINEU CARE A APARȚINUT LUI GEORGE T. MACRI, PARLAMENTAR ROMÂN LA 1877
- NICHITA STĂNESCU - CĂLĂTOR ÎN EUROPA
- GALBENI DE PODOABĂ DIN VREMEA REGELUI CAROL AL II-LEA
- SCURT ISTORIC AL BRESLEI TABACILOR DIN PLOIEŞTI
- GENERALUL HENRI MATHIAS BERTHELOT ŞI MISIUNEA SA ÎN ROMÂNIA
- ISTORIA ȘI EVOLUȚIA COQ-URILOR
- Costumul de curte medieval
Pagina 6 din 85