Într-o zi, m-am dus la biblioteca școlii, pentru a-mi găsi alte cărți de citit. M-am dus repede la zona cărților de istorie. Deodată, m-a atras o carte maronie, prăfuită cu un dragon pe ea. Dragonul era tare ciudat pentru că avea coada înfășurată în jurul gâtului. Imediat, după ce am deschis-o, am rămas absorbită de text. Dintr-o dată, parcă ies din lumea bibliotecii și mă trezesc într-o altă casă; eram într-o casă țărănească. Nici măcar hainele mele nu mai erau aceleași, purtam îmbrăcăminte de sol domnesc. Un sol domnesc! Aveam o mantie roșie și un costum brodat cu fire de argint. Mi-am dat seama că trăiam în evul mediu românesc.

Am ieșit din casă și un armăsar roșcat și frumos mă aștepta în fața casei. M-am apropiat încet și l-am mângâiat bucuroasă. Când eram cu calul afară, un grup de oameni îmbrăcați boierește m-au anunțat că trebuie numaidecât să mă înfățișez domnului Țării Românești. Eram bucuroasă și curioasă de ceea ce se va întâmpla. Mi-am pus traista cu câțiva galbeni în ea, mi-am aranjat mantia și sabia, apoi m-am urcat pe cal. Calul s-a ridicat în două picioare, apoi a am dat pinteni și am pornit la galop. În scurt timp, cu inima bătând tare, am ajuns la curtea domnească din Târgoviște și fără să mai zăbovesc am intrat în curtea interioară a cetății. Mi-am legat calul de un stâlp de lemn și am înaintat cu pași repezi spre turnul Chindiei.

De îndată ce am intrat am fost impresionată de frumusețea lucrurilor aflate aici: un covor roșu brodat cu aur, o parte din tavan acoperit cu imagini din lupte și scene cu judecăți domnești, iar pe pereți câteva tablouri cu scene de vânătoare. Pașii m-au purtat foarte repede spre intrarea în sala tronului. Am intrat și nu-mi vedea a crede ochilor: Vlad Țepes, domnitorul Țării Românești stătea gânditor pe jilțul domnesc. Avea părul negru, lung și mătăsos, o privire veselă dar în același timp și aspră, încălțări de culoarea sângelui și o cușmă roșie cu pene albe pe ea. M-a văzut și zâmbind mi-a făcut semn să mă apropii.

I-am văzut ochii serioși și mi-am dat seama că domnitorul era îngrijorat. Am făcut o plecăciune și l-am întrebat ce poruncește pentru mine. Cu voce aspră mi-a dat poruncă să merg la vărul său Ștefan, Domn al Moldovei, la cetatea de scaun a Sucevei pentru a-i înmâna o scrisoare, scrisoare care nu trebuie să ajungă în mâinile nimănui. Mi-a mai spus că trebuie să ajungă la Ștefan mâine înainte de apusul soarelui și că nu am voie să o deschid, altfel mă va aștepta o pedeapsă aducătoare de moarte. Am mulțumit, am făcut o plecăciune și am ieșit în curte. Am încălecat și am pornit în grabă spre Suceava.

Pe drum niște tâlhari au încercat să mă jefuiască, dar pentru că aveam sabia dăruită de Vlad Țepeș, am luptat vitejește și i-am învins. Cu toate acestea, m-am ales cu o rană la mâna stângă iar sângele îmi curgea pe sub haină. Mai era destul de mult până la intrarea în Suceava, mă ghidam după mușchiul copacilor și după soare. Pe drum am văzut căprioare cerbi și vulpi. M-am oprit la un pârâu rece pentru a-mi potoli setea. După un timp am ajuns în Moldova și fiindcă îmi era tare foame am hotărât să poposesc la hanul boieresc din drum. Mi-am legat calul în grajdul din spatele hanului și m-am îndreptat spre ușa de intrare.

Înăuntru era o încăpere mare cu multe mese iar oamenii mâncau cu poftă, vorbeau tare și beau vin din cupe de argint. M-am așezat la o masă lăsându-mi traista pe spătarul scaunului meu. Hangiul m-a văzut și s-a apropiat și m-a întrebat ce doresc să mănânc. După ce i-am spus ce doresc, am ieșit o clipă spre grajd ca să-i dau calului niște apă și fân. Când m-am întors am văzut cu disperare că traista mea cu scrisoarea dispăruse. Mă gândeam ce aș putea face să găsesc numaidecât traista, știind că sunt într-un loc străin în mijlocul unor oameni necunoscuți. Ce să fac? Cui să-i spun? Cine să mă ajute? Eram singură și neajutorată.

M-am uitat împrejur și într-un colț întunecat stătea un moșneag. Avea barbă albă și ochii blânzi. Îmi inspira încredere așa că m-am luat inima în dinți, m-am apropiat de el și i-am spus necazul meu. După ce m-a ascultat și văzându-mă albă de disperare, mi-a zis că mă v-a ajuta să găsesc traista pierdută. Bătrânul era defapt un vechi prieten al tatălui lui Ștefan Vodă.

Însoțită de bătrân am călărit împreună spre casa boierului Vasile. Boierul știa nelegiuiții din acele ținuturi și după ce am vorbit toți trei, am mers împreună până lângă o casă dărăpănată, așezată la marginea unui drum. Am zărit lumina unei lumânări și am auzit voci și râsete. Mă furișez până la ușă, mă uit printr-o crăpătură și văd traista mea aruncată pe o masă prăfuită. Mă bucur că am găsit-o și mă gândesc cum să facem să o iau mai repede.

Vorbesc cu bătrânul și boierul și repede ajungem la planul în care ei trebuie să-i ademenească afară din casă pe hoți iar eu să intru repede și să iau traista. Zis și făcut. Mi-am luat traista, m-am uitat după scrisoare și din fericire scrisoarea era acolo. În grabă am încălecat și am pornit spre Suceava.

Ajunsă la Cetatea de Scaun am cerut să mă înfățișez cât mai repede în fața Măriei sale Ștefan Vodă.

Cu vocea tremurândă l-am salutat și m-am închinat iar apoi i-am spus motivul pentru care am sosit și i-am înmânat scrisoarea. După ce a citit-o, s-a uitat la mine cu uimire și îngrijorare. Era uimit să vadă cum Țepeș a folosit o femeie pe post de sol cum această femeie era atât de curajoasă. Apoi a poruncit răzeșilor să pregătească un cufăr mare din lemn, cu cele necesare domnitorului Țării Românești. La o masă alăturată s-a așezat și luând o pană și o călimară a început să scrie un mesaj pentru vărul său Vlad. Imediat ce a terminat-o a iscălit-o și a închis-o cu sigiliul domnesc.

Mi-a înmânat scrisoarea și atunci a observat sângele care picura de la mâna stângă. M-a întrebat de rană, i-am spus prin ce trecusem și repede a ordonat medicului personal să se ocupe de îngrijirea rănii mele. Pentru siguranța mea pe drumul de întoarcere la Târgoviște, mi-a spus că va porunci să mă însoțească zece dintre cei mai iscusiți ostași din oastea sa.

I-am mulțumit pentru bunătatea și grija cu care m-a primit și am plecat împreună cu oștenii moldoveni spre Țara Românească. Mă întrebam uneori ce anume i-a scris Vlad vărului său Ștefan. Am intrat în Târgoviște, emoționată am pătruns în Mănăstirea Curții Domnești. Acolo se afla Vlad. De când m-a văzut s-a îndreptat spre mine. Eu i-am înmânat scrisoarea. Bucuros a deschis scrisoarea și a început să citească.

Mulțumit, mi-a înmânat o pungă cu 100 de galbeni ca răsplată pentru fapta mea. Oștenii munteni au dus cufărul în sala tronului și la porunca domnitorului l-au deschis. Vlad s-a apropiat și a ridicat în palmele sale monede de argint și de aur, bani cu care v-a putea să cumpere de la brașoveni arme și cele necesare pentru oastea muntenească. Apoi, zâmbind cu satisfacție și uitându-se către mine, a închis cufărul lăsând capacul să se trântească.

Trosc!

Și brusc “m-am trezit” din nou printre rândurile cu cărți din bibliotecă. M-am uitat la mâna stângă și în locul rănii aveam pielea înroșită cu semnul dragonului lui Vlad.

Alexia Leșcău – Premiul II

Clasa a V-a, Colegiul Național ,,Octavian Goga’’, Sibiu, județul Sibiu

 

Curtea gospodăriei răsuna de treburi și griji. Cei doi copii încercau să-i dea și mai mult de lucru bietei mame. Cel mare părea să aibă vreo zece ani, pe când cel mic, agățat de piciorul acestuia, nu-i trecea de genunchi.

- Mămucă, ai mai primit vești? Ce se aude prin părțile noastre?

- Umblă vorba că turcii vor da năvală iar. Nu departe de dealurile astea se află și tătuca... Cu toți au plecat să apere pământurile noastre!

O seară rece se lăsă iute peste sat, aducând în spate praf, foc și nenorocire...

- Trebuie să-i duc vorbă tatei! Turcii vor ataca! Voi ajunge înaintea lor! rostea băiatul printre dinți.

Fără să spună nimic, ieși pe poarta casei lăsându-l ușor din brațe pe fratele adormit. Poarta casei rămasă larg deschisă scârțâi puternic, iar femeia sări în grabă din țarcul oilor.

- Nu te pot pierde și pe tine... Du-te cu Dumnezeu fiule...

Băiatul gonea prin întuneric, iar speranța că va fi cel ce va anunța oștirea românească de pericol, îi oprea teama. Lupta era începută și focuri din cer zburau peste tot.

Atacul din zi al turcilor nu izbutise, iar cavaleria trimisă de însuși Baiazid căuta amarnic să vină peste apa Jiului.

- Sunt mulți! Vin câtă frunză, câtă iarbă... striga copilul din ultimele puteri. Tătucă, sunt aici!

Neștiind unde ajunse, copilul se văzu deodată înconjurat de sulițe ridicate, gata să-l doboare.

- O pradă ușoară!

- Un pui de-al lui Mircea...

- Să-i venim de hac! strigau turcii însetați de răzbunare.

- Îl vom ține ostatic!

Săgeți de foc străbăteau tabăra turcă, iar palisadele păreau să cedeze. Băiatul plănuia să fugă, dar se văzu neputincios. Era legat strâns, de trunchiul gros al unui brad.

Din depărtări, o umbră despica zările de fum cu dărzenie. Călare pe un murg, măritul Vodă înainta cu securea în mână prin tabăra otomană. Strigătul băiatului îl făcu să încetinească și să se oprească.

O clipă și-ar fi fost de-ajuns!

O săgeată turcească se opri în pieptul copilului, lăsându-l fără putere.

- Nu pleca, copile! Cât voi trăi eu și cei care îmi seamănă, nu vom ceda! Nu ne vom supune! Asta este moștenirea pe care v-o las, țara asta sfântă!

- Sunt Mihnea a lui Petre, baciul! fură ultimele cuvinte ale copilului.

Câmpul de luptă era sub brațul lui acum și mai puternic. Victorios, Mircea Vodă ridică fruntea asudată și coborând brațul ostenit, strigă:

- Eu sunt trecutul, tu viitorul, suflet pur! Țara Românească este a noastră, a românilor!

Ioakeimidis Teodora – Premiul I

Clasa a VII-a C, Liceul de Informatică „Tiberiu Popoviciu”, Cluj-Napoca, județul Cluj

 

Mă numesc Emma Maria Șerbanescu, am 11 ani ,sunt înclasa a-IV-a, la Școala ,,Ion Heliade Rdulescu’’ din Urziceni și vă voi povesti o întamplare adevarată despre străbunicul meu, așa cum am auzit de la bunica mea.

Străbunicul meu s-a născut pe data de 2 decembrie 1916 în orașul Ploiești, el era al doilea din cei trei frati, se numea Dinu Gheorghe.

După ce a terminat liceul în Ploiești a făcut Școala de Ofițeri si s-a angajat ca jandarm, timp în care a cunoscut-o pe străbunica mea. S-au casătorit, iar după câțiva ani au hotărât să se mute la țară, în judetul Ialomița, satul Moldoveni, să își crească copiii, cei doi baieti și o fetiță, alături de bunicii lor, cauza era situația incertă din pricina începutului celui de-al doilea Război Mondial.

Când străbunicul meu avea în jur de 24 de ani, în 1940 a fost chemat pentru a lupta pentru țara lui, era deja jandarm la vremea respectivă. Pentru a se pregati de razboi, a făcut instrucția în comuna Dragoș Vodă județul Ialomița. După câteva luni de instrucție a fost trimis înapoi în orașul Ploiești pentru a asigura ordinea.

Din poveștile străbunicului meu și din ce am citit, pe vremea aceea, unitați ale armatelor germane și romane au început Campania împotriva Uniunii Sovietice, prima operațiune numindu-se ,,Operațiunea Munchen’’ de recucerire a Basarabiei și Bucovinei. Armata Română a început lupta împotriva forțelor sovietice în dimineața zilei de 22 iunie 1941, străbunicul a povestit că și ei erau puși în alertă, au fost informați că este foarte probabil ca rușii care erau prezenti în Ploiești la vremea respective să se razbune și să atace casele oamenilor si instituțiile române, de aceea patrulau non-stop pentru a preveni acest lucru.

Acasă nu mai fusese de aproape un an de zile,…. și el si camarazii lui erau descurajati de situația în care se afla România, situația nu era una foarte bună, la începutul anului 1943 aflaseră de la comandanții unitații numărul soldaților pierduți în luptă, el ridicându-se la 182.441 militari (16.566 morți, 67.182 răniți, 98.692 dispăruți).

Era anul 1943, trecuse 2 ani și un jumatate de când România se ,,aliase’’ cu Germania, în aceea vreme, se știa bine că economia României era era în pragul colapsului datorită cheltuielilor de război, lipsei mâinii de lucru a industriilor și comerțului și, combinată cu pierderile uriașe de pe front au pus țara într-o situație dificilă, bărbații rămași în țară munceau făra încetare.

Într-o seară grea de septembrie, în anul 1943 străbunicul meu patrula ca de obicei pe străzile întunecate din Ploiești, din cauza neajunsurilor ți restricțiilor iluminatul stradal era oprit, afară era beznă, se auzeau doar sunetele nopții: a animalelor, foșnetul frunzelor în bătaia vântului rece de septembrie, iar în depătare câteva sunete pierdute de arme. În timp ce treceau pe langă Liceul ’’Sfinții Petru și Pavel’’ dintr-o dată sunete asurzitoare de arme se auzeau spre liceu, lângă acesta se vedea în lumina slabă a noptii și un tanc, care, din spusele străbunicului nu era vorba de unul german ci era un tanc rusesc, atunci și-au dat seama că soldații rușii vor ataca liceul.

Străbunicul si ceilalti soldați nu au stat pe gânduri și au încercat cum au putut să oprească soldații ruși în a distruge liceul, câțiva au mers spre tanc pentru a pune stapânire pe el, iar străbunicul meu a intrat cu alți trei soldați în incinta liceului, în acel moment soldații ruși au descoperit că nu sunt singuri și că soldații români încercau să saboteze încercarea lor de a distruge clădirea, au îndreptat armele asupra străbunicului meu si a celorlalți.

Au deschis focul și au început să tragă cu armele în ei, străbunicul meu și ceilalți soldați s-au luptat pentru a putea împiedica soldații ruși, după câteva minute soldatii ruși au plecat și nu au mai continuat atacul asupra liceului, reușise să îi alunge.

Din păcate toți camarazii străbunicului au pierit în aceea noapte, doar el a fost singurul supravietuițor, după cum am auzit de la bunica mea din ce își aducea minte,și din relatarea străbunicului, din fericire el a reusit să se strecoare într-o curte care avea poarta deschisă.

În urma acestui atac străbunicul meu a fost împușcat în picior de mai multe ori, a fost salvat de soldații germani care erau la acea vreme pe teritoriul român, a fost transportat la spital și operat de un medic german care ia salvat viața, deoarece pierduse foarte mult sânge.

Eroismul străbunicului și al soldaților pierduți în acea noapte a fost răsplatit cu multe merite, printre care: Medalia ’’Virtutea Militara’’, Crucea Nationala ’’Serviciu Crendicios’’.

Străbunicul meu a rămas în spital un an de zile, timp în care a avut mai multe intervenții chirurgicale pentru ai putea reface piciorul, însă, niciodata nu a mai fost la fel, râzboiul la schimbat, la fel și pierderea camarazilor lui. Recuperarea a fost foarte grea, se obișnuise cu schijele rîmase în corp, care au devenit parte din viața lui, a rămas și șchiop, dar recunoscător lui Dumnezeu pentru șansa oferită. Restul vieții și-a petrecut-o alături de cei trei copii și soția lui în comuna Moldoveni, județul Ialomița.

S-a stins din viață pe data de 17 iulie 1992 la vârsta de 76 de ani.

Din păcate oamenii s-au aflat întotdeauna în război. Noi dorim să ne protejăm, să distrugem ceea ce percepem a fi o amenințare la adresa noastră. Adesea facem rău celor pe care îi considerăm dușmani distrugându-le simbolurile la care aceștia țin; o biserică, o scoală sau un monument. Nu este vorba doar de a distruge lucruri si obiecte, sunt pierdute secole de povești, tradiții și siguranță. Zdrobirea oamenilor, insuflarea fricii, destrămarea familiilor, pierderea taților, fiilor, soților și fraților, cred cu tărie că razboiul este un lucru rău!

Șerbănescu Emma Maria – Premiul Special al Juriului

Clasa a IV-a C, Școala Gimnazială "Ion Heliade Radulescu", Urziceni, jud. Ialomița

În anul 1395 a avut loc una dintre cele mai importante lupte din istoria Țării Românești, când Mircea cel Bătrân era domnitor. Acesta a fost atacat de către armata otomană condusă de Baiazid I, care dorea să cucerească Țara Românească.

Mircea cel Bătrân s-a pregătit intens de luptă în așteptarea armatei otomane. Și-a adunat toți oștenii, au curățat tunurile, au săpat șanțuri. În timp ce se pregăteau de luptă, din văzduh a apărut un dragon roșu care scuipa flăcări amenințător. Toată lumea s-a dat înapoi fiind foarte speriați de creatura ce le apăruse în față. Mircea în schimb nu s-a lăsat intimidat, a înaintat către dragon și i-a spus:

Dragonule, după cum vezi, noi ne pregătim intens de luptă cu otomanii. Avem mare nevoie de orice ajutor. Dacă mă vei ajuta în această luptă, o să-ți ofer drept recompensă onoarea de a sta alături de mine până la sfârșitul vieții tale. Vei fi protectorul Țării Românești!

Dragonul a aprobat semnificativ, scuipând flăcări spre cer.

Armata otomană se apropia fără să știe ce o aștepta. Erau și ei foarte pregătiți, aveau săbii și tunuri grele și erau încrezători că vor câștiga această luptă.

Lupta a început în forță, tunurile aruncau flăcări și săbiile se încrucișau.

Deodata, din văzduh a apărut dragonul scuipând flăcări în toate direcțiile. Turcii au început să fugă, însă dragonul trăgea linii de foc și cădeau pe loc.

În câteva ore, armata otomană era nimicită și puținii soldați care rămăseseră în viață se retrăgeau greoi, urmăriți de armata lui Mircea cel Bătrân.

Mircea, călare pe un cal, era în fruntea armatei sale când, îl văzură pe Baiazid care încerca să fugă.

Baiazid, văzând că nu are scăpare, l-a atacat direct pe Mircea cu sabia. A început o luptă pe viață și pe moarte între cei doi conducători, dar Mircea a reușit să îl doboare pe Baiazid, punându-l la pământ.

Cu un glas puternic, îi spune:

Baiazid, ordonă ostașilor tăi să se predea altfel, eu și dragonul o să vă nimicim armata! Aici este pământul nostrum și nu aveți ce căuta pe el.

De juri că nu vei mai călca vreodată pe pământul nostru, vă voi lăsa în viață atât pe tine, cât și pe oamenii tăi.

Astfel, Baiazid s-a retras împreună cu armata sa, iar Țara Românească a rămas o țară liberă!

Apostol Mihai Alexandru - Mențiune

Clasa a II-a E, Școala Gimnazială ,,I. A. Bassarabescu’’, Ploieşti

Era o zi minunată de toamnă, când soarele ardea și frunzele cădeau pe loc. Eu eram pregătit să merg la un muzeu de istorie, care era despre diferiți domnitori, inclusiv Ștefan cel Mare, pentru că aveam o temă la istorie despre un domnitor, iar eu am ales Ștefan cel Mare. Eu acum ajunsesem în fața muzeului. Dar, în acel moment, când voiam să ating statuia cu Ștefan cel Mare, am fost transportat în timp unde am putut să văd toate evenimentele istorice ale României

Eu nu știam ce să fac, dar văzusem că sora mea (pe care o chema Irina), stătea pe jos, și încerca să vadă ce se întâmplă:

- Ce s-a întâmplat?! Unde sunt părinții noștri?! zise Irina pe o voce speriată

- Cred că am călătorit prin… timp…uau, nu știam ca se poate întâmpla așa ceva.

- Uita-te la oamenii din jur, cred ca am ajuns în anul 1490. Am observat asta după cum arată locul, și după cum sunt îmbrăcați oamenii: tunici din in, mitra, și pantaloni. Iar unii aveau și săbii.

-Îmi este frică, zise Irina. Iar fix atunci veniră doi soldați și ne întrebase ce facem pe o voce groasă. Apoi celălalt zise să ne ducă la regele Ștefan cel Mare. Noi eram speriați, dar în același timp uimiți pentru că noi eram pe vremea lui Ștefan cel Mare.

Ajunsesem în palat acolo unde îl văzusem pe Rege. El ne întrebase:

-Voi cine sunteți? Și de unde veniți?! zise el.

- Nu știm cum am ajuns aici. Am zis eu speriat.

-Iar noi suntem niște copii din viitor! Adăugă Irina.

Noi acum stăteam în fața tronului. Regele părea că era uimit dar și speriat, pe față, i se conturase o privire încruntată spre ei. Iar ceilalți soldați vorbeau între ei uimiți de acești copii.

- Cum adică sunteți din viitor? Zise Ștefan cel Mare.

-Adică, noi am venit cumva aici, întâmplător…

- Știi ceva? haideți să-i lăsăm liberi, zise el mândru de ce a spus.

Noi plecasem prin oraș. Cât timp noi mergeam, observasem că erau foarte multe biserici, și ne întrebam de ce erau atâtea bisericii. L-am întrebat pe unul dintre oameni cine a construit biserica aceasta. El a zis că Ștefan cel Mare a construit 40 de biserici și aceasta este biserica „ Înălțarea Domnului” sau Mănăstirea Neamț. Noi muream de curiozitate să aflăm mai multe, dar știam că trebuie să ne întoarcem și acasă. Așa că am plecat prin oraș.

Ne era foarte foame. Așa că am pornit să căutăm mâncare. Am găsit un măcelar, care se pare că avea multă carne de porc.

-Ne dai și nouă o bucată de carne la grătar? Am zis eu serios.

-Da, sigur! Voi sunteți mai noi pe aici, nu? Zise el pe cel mai calm și amuzat ton.

-Da, apropo, când s-a născut Ștefan cel Mare? Și de ce a devenit domnitor?

-Păi, el s-a născut în anul 1438 sau 1439, și a devenit domnitor pentru că așa era menit și pentru că a construit multe biserici. Acum, poftiți carnea făcută la grătar. E pe gratis pentru că e prima oară când ați venit aici. Noi am zis mulțumesc, iar apoi am savurat bucata aceea bună de carne.

Mai pe la ora două, am plecat mai departe în oraș. Am observat multe case făcute din lut și din lemn care aveau acoperiș de paie.

- Ce tari sunt casele de pe aici! am exclamat eu entuziasmat.

- Da, mie îmi place tare mult aici, dar trebuie să ne și întoarcem acasă.

După ceva timp, am plecat în căutarea întoarcerii acasă. Ajunsesem înapoi în fața palatului: fix acolo unde am apărut. După aceea, am încercat să ne poziționăm la fel cum eram înainte. Dar nu se întâmpla nimic.

-De ce nu merge? Întrebase Irina.

-Nu știu, dar dacă o să reușim să ajungem acasă la timp, o să putem să facem tema aceea de la istorie! Am zis eu fericit.

Dar s-a văzut cum pe fața mea se conturase un chip nu chiar așa de fericit, același lucru se întâmplase și cu Irina.

- Dar de unde știi că o să ne mai întoarcem? A zis Irina tristă.

-Normal că știu că ne vom întoarce! Cum să nu? Haide acum, trebuie să ajungem

ACASĂ!

Cumva am ajuns acasă, dar prin întâmplare. Ne-am bucurat tare mult când am ajuns în fața casei, când ne-am îmbrățișat părinții care stăteau triști pe canapea și încercau să sune la poliție. După ce ne-am liniștit puțin cu toată bucuria asta, ne culcasem liniștiți.

A doua zi, după ce mâncasem micul dejun, am plecat la școală. Acolo am prezentat proiectul de la istorie unde am prezentat că: Ștefan Cel Mare s-a născut în anul 1438, el a construit multe bisericii și despre casele care sunt făcute din lut și lemn.

După aceea, am ajuns acasă cu un FB în brațe. Am ajuns acasă cu bine și așa am rămas pe veci.

Coandă Petru Matei - Mențiune

Clasa a IV-a, Liceul Teoretic Național București

O dimineaţã de varã cu un cer de un albastru superb, cu câţiva norişori albi, pufoşi în satul Domneşti, nu departe de capitala ţãrii, Bucureşti.

Era o zi de vineri, 12 iunie 1942. Maria stã pe prispã de vorbã cu sora ei Nuţa.

- Azi este vineri, spuse Nuţa. Mâine trebuie sã mergem cu bunica la târg.

- Da, ai dreptate, spuse Maria. Sper sã terminãm repede sã ne întoarcem pânã pleacă domnul ofiţer.

- Hei, ce faceţi aici?

- Ooooo, bunã dimineaţa, spune Nuţa fratelui ei geamãn Mitu. Ne trezim şi noi azi puturosule?

- Tu vorbeşti? Rãspunse Mitu rãutacios. M-ai lãsat şi tu şi Ion singur asearã cu bunica la treburile casei şi v-aţi culcat.

- Hei, terminaţi neastâmpãraţilor, intervene bunica care ieşii în ușa casei cu Ion, al patrulea dintre cei trei fraţi.

- Bunico, sã verificãm dacã a venit vreo scrisoare de la nea Titi de pe front, spuse Mitu.

Titi era fratele lor mai mare care facea parte din compania de gardã a Palatului Regal dar acum fusese trimis pe front în Rusia sã lupte.

- Verificãm, verificãm dar acum haideţi sã vã spãlaţi şi la masă, închise discuţia bunica.

Nici nu dã bine sã se întoarcã bunica şi se auzi muzica… Concert pentru vioarã în LA Minor de Bach. Era opera preferatã a maiorului Helmut Wiser, ofiţer în armata germanã. Apãru în prag un bãrbat înalt, şaten cu o privire pãtrunzãtoare. Era de fapt austriac, se nãscuse tot într-un sat dar de munte, Oberalm la graniţa dintre Austria şi Germania, la câţiva kilometrii de Salzburg .

- Guten morgen, oma (bunica).

- Bunã dimineaţa domnule ofiţer.

Bunica nu prea ştia şi nu era interesatã de grad şi de armatã. Pentru ea era domnul ofiţer.

- Te rog, apã caldã, spune Helmut într-o românã stricatã.

Bunica se duse în bucãtãrie şi aduse un crãticior cu apã caldã, ştia tabietul ofiţerului, în fiecare dimineaţă până sã mãnânce se bãrbirea.

Copiii intrã în casã sã ia micul dejun pânã vine ofiţerul. Îi placea sã mãnânce singur în linişte. După ce iau masa copii ies la joacã în curte şi Wiser deja îmbrãcat în uniforma lui ferchezuitã: un veston puţin cambrat pe talie de culoarea câmpului vara, centura de piele cu pafta metalicã şi tocul de piele al pistolului în dreapta, cizme de calaverie şi un chipiu cu cozoroc scurt, negru lucios şi puţin ascuţit spre vârf.

Se așeazã la masa unde îl așteaptã ouã, brânză şi lapte. Dupã ce terminã îi spuse bunicii:

- Trebuie sã plec la comandament, ne socotim disearã cât trebuie sã îţi plãtesc pe sãptãmâna asta pentru mâncare.

- Bine domnule ofiţer, ne gãsiţi acasã, spuse bunica.

Maiorul îşi luă chipiul şi ieşii în curte unde cei patru fraţi se joacã. Se scotocii prin buzunare şi gãsii câteva caramele pe care le dădu lui Mitu şi Nutei sã le împartã cu ceilalti, ei fiind preferaţii lui având ochii albaştrii şi pãrul blond.

- Disearã, dacã nu o supãraţi pe oma, vã aduc ciocolatã la toţi, şi ieşii pe poartã.

Copii îşi freacã mâinile de bucurie. La radio se aude un discurs al mareşalului Antonescu dar nimeni nu-l ascultã, aici lumea îşi vede de viaţa de zi cu zi.

- Mergem la pescuit, întreabã Ion?

- Da, rãspunde Mitu şi Nuţa în cor.

- Eu nu merg, spuse Maria, rãmân sã o ajut pe bunica.

Dupã ce cei trei fraţi pleacã la pescuit Maria se duce la bunica ei şi o întreabã:

- Bunico azi mergi la porumb?

- Da, aş vrea sã dau o fugã.

- Merg şi eu cu …. Este întreruptã de zgomotul din ce în ce mai asurzitor al alarmelor de antiaerianã.

- Vin americani!!!! Strigã bunica. Hai sã ne adăpostim!

O luă pe Maria de mânã şi alergarã spre capãtul curţii pe unde puteau sã iasã în lanul de porumb. Era mult prea târziu sã îi gaseascã şi pe ceilalţi copii.

Escadrila americanã de bombardiere B-24 Liberator venea din Egipt. Piloţii şi echipajul, încordati la maxim, trec în huruitul motoarelor peste sat şi se îndreaptã spre Bucuresţi.

-Du-o Doamne pe Ploieşti!!!!! Strigã ambele în cor.

Chivu Mihai Cristian - Mențiune

Clasa a IV-a, Școala Gimnazială ,,Bogdan Petriceicu Haşdeu’’, Câmpina, jud. Prahova

 

O dimineaţã de varã cu un cer de un albastru superb, cu câţiva norişori albi, pufoşi în satul Domneşti, nu departe de capitala ţãrii, Bucureşti.

Era o zi de vineri, 12 iunie 1942. Maria stã pe prispã de vorbã cu sora ei Nuţa.

- Azi este vineri, spuse Nuţa. Mâine trebuie sã mergem cu bunica la târg.

- Da, ai dreptate, spuse Maria. Sper sã terminãm repede sã ne întoarcem pânã pleacă domnul ofiţer.

- Hei, ce faceţi aici?

- Ooooo, bunã dimineaţa, spune Nuţa fratelui ei geamãn Mitu. Ne trezim şi noi azi puturosule?

- Tu vorbeşti? Rãspunse Mitu rãutacios. M-ai lãsat şi tu şi Ion singur asearã cu bunica la treburile casei şi v-aţi culcat.

- Hei, terminaţi neastâmpãraţilor, intervene bunica care ieşii în ușa casei cu Ion, al patrulea dintre cei trei fraţi.

- Bunico, sã verificãm dacã a venit vreo scrisoare de la nea Titi de pe front, spuse Mitu.

Titi era fratele lor mai mare care facea parte din compania de gardã a Palatului Regal dar acum fusese trimis pe front în Rusia sã lupte.

- Verificãm, verificãm dar acum haideţi sã vã spãlaţi şi la masă, închise discuţia bunica.

Nici nu dã bine sã se întoarcã bunica şi se auzi muzica… Concert pentru vioarã în LA Minor de Bach. Era opera preferatã a maiorului Helmut Wiser, ofiţer în armata germanã. Apãru în prag un bãrbat înalt, şaten cu o privire pãtrunzãtoare. Era de fapt austriac, se nãscuse tot într-un sat dar de munte, Oberalm la graniţa dintre Austria şi Germania, la câţiva kilometrii de Salzburg .

- Guten morgen, oma (bunica).

- Bunã dimineaţa domnule ofiţer.

Bunica nu prea ştia şi nu era interesatã de grad şi de armatã. Pentru ea era domnul ofiţer.

- Te rog, apã caldã, spune Helmut într-o românã stricatã.

Bunica se duse în bucãtãrie şi aduse un crãticior cu apã caldã, ştia tabietul ofiţerului, în fiecare dimineaţă până sã mãnânce se bãrbirea.

Copiii intrã în casã sã ia micul dejun pânã vine ofiţerul. Îi placea sã mãnânce singur în linişte. După ce iau masa copii ies la joacã în curte şi Wiser deja îmbrãcat în uniforma lui ferchezuitã: un veston puţin cambrat pe talie de culoarea câmpului vara, centura de piele cu pafta metalicã şi tocul de piele al pistolului în dreapta, cizme de calaverie şi un chipiu cu cozoroc scurt, negru lucios şi puţin ascuţit spre vârf.

Se așeazã la masa unde îl așteaptã ouã, brânză şi lapte. Dupã ce terminã îi spuse bunicii:

- Trebuie sã plec la comandament, ne socotim disearã cât trebuie sã îţi plãtesc pe sãptãmâna asta pentru mâncare.

- Bine domnule ofiţer, ne gãsiţi acasã, spuse bunica.

Maiorul îşi luă chipiul şi ieşii în curte unde cei patru fraţi se joacã. Se scotocii prin buzunare şi gãsii câteva caramele pe care le dădu lui Mitu şi Nutei sã le împartã cu ceilalti, ei fiind preferaţii lui având ochii albaştrii şi pãrul blond.

- Disearã, dacã nu o supãraţi pe oma, vã aduc ciocolatã la toţi, şi ieşii pe poartã.

Copii îşi freacã mâinile de bucurie. La radio se aude un discurs al mareşalului Antonescu dar nimeni nu-l ascultã, aici lumea îşi vede de viaţa de zi cu zi.

- Mergem la pescuit, întreabã Ion?

- Da, rãspunde Mitu şi Nuţa în cor.

- Eu nu merg, spuse Maria, rãmân sã o ajut pe bunica.

Dupã ce cei trei fraţi pleacã la pescuit Maria se duce la bunica ei şi o întreabã:

- Bunico azi mergi la porumb?

- Da, aş vrea sã dau o fugã.

- Merg şi eu cu …. Este întreruptã de zgomotul din ce în ce mai asurzitor al alarmelor de antiaerianã.

- Vin americani!!!! Strigã bunica. Hai sã ne adăpostim!

O luă pe Maria de mânã şi alergarã spre capãtul curţii pe unde puteau sã iasã în lanul de porumb. Era mult prea târziu sã îi gaseascã şi pe ceilalţi copii.

Escadrila americanã de bombardiere B-24 Liberator venea din Egipt. Piloţii şi echipajul, încordati la maxim, trec în huruitul motoarelor peste sat şi se îndreaptã spre Bucuresţi.

-Du-o Doamne pe Ploieşti!!!!! Strigã ambele în cor.

Chivu Mihai Cristian - Mențiune

Clasa a IV-a, Școala Gimnazială ,,Bogdan Petriceicu Haşdeu’’, Câmpina, jud. Prahova