Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
înfiinţat în anul 1955 prin strădania ctitorului muzeelor prahovene, prof. Nicolae Simache, este astăzi o prestigioasă instituţie de cultură, care prin cele 17 secţii muzeale deschise publicului, valorifică expoziţional, ştiinţific şi cultural-educativ, creaţii materiale şi spirituale din patrimoniul prahovean, naţional şi universal.

"Muzeul trebuie sa fie o şcoala de istorie a gustului - şi, mai mult - trebuie sa fie nu numai la dispozitia oricui, dar sa întinda mâna catre oricine, pentru a-l atrage, a-l retine cât poate mai mult."

PROIECT EDUCAŢIONAL

,,Caligrafia este o versiune artistică a ideogramelor care compun un poem, și nu reflectă doar caracterul și temperamentul artistului… îi trădează și bătăile inimii, respirația’’.  ♦ Dai Sijie

Vă prezentăm cartea poştală realizată de prof. dr. Marilena Colț, de la Colegiul Național ,,Ion Luca Caragiale" Ploiești, în cadrul proiectului educaţional "Caligrafia - arta scrisului".

   

Câteva consideraţii despre "O noapte furtunoasă", piesa de debut a lui Ion Luca Caragiale

“O noapte furtunoasă” este piesa de debut a lui Ion Luca Caragiale, care a apărut în revista “Convorbiri literare”, cu o elogioasă prezentare a lui Titu Maiorescu, ajungând și pe scena Operei Române, în 1935, însoțită de muzica lui Paul Constantinescu, un alt ploieștean de renume. În 1943 regizorul Jean Georgescu a făcut un film după această valoroasă piesă de teatru, film în care și-a făcut debutul inegalabilul Radu Beligan, în rolul lui Rică Venturiano.





Adevărata notorietate a lui Caragiale începe cu reprezentarea traducerii după A. Parodi, a tragediei în versuri ”Roma învinsă”, la Teatrul Național din București, care avusese cu puțin timp înainte mare succes la Paris. Drama, în versuri superioare celor originale, fusese remarcată drept excepțională de juriul în care figuraseră Hașdeu, Alecsandri și Maiorescu. Acest succes îl îndeamnă pe Eminescu, de curând redactor la ”Timpul”, să-l introducă în cenaclul lui Titu Maiorescu, în care se va impune cu autoritate. Confirmându-și promisiunile cu lectura ”Nopții furtunoase” la ședința aniversară din 12 noiembrie 1878 la Iași, Maiorescu și prietenii săi au recunoscut în noul dramaturg pe scriitorul mult așteptat, cu subiect original, în autentic mediu românesc și în plină actualitate. “O noapte furtunoasă” nu se referă atât la îngâmfarea negustorilor parveniți de tipul lui jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea, chiristigiu și căpitan în garda civică, la rigiditatea reprezentanților forței publice de partea celor tari, de felul ipistatului Nae Ipingescu, și la arivismul amploiaților de factura studentului gazetar Rică Venturiano, cât la „onoarea de familist“ a jupânului, compromisă, la lipsa de „rezon“ a ipistatului prea încrezător și grăbit să facă uz de autoritate în favoarea amicului său, în fine la limbajul semicult al ziariștilor, adepți ai unor sloganuri sublime pe care le pronunță după ureche, aplicându-le dacă s-ar ivi ocazia, pe dos. Din fraza lui Venturiano: „Nimeni nu trebuie a mânca de la datoriile ce ne impun sfânta Constituțiune… mai ales cei din masa poporului“, cei doi înțeleg prin sufragiu pe omul de sufragerie, deduc că Rică „bate în ciocoi, unde mănâncă sudoarea poporului suveran“. Într-adevăr, Rică pretinde că n-are altă politică decât „suveranitatea poporului“, pentru că „box populis, box dei“, dar deviza lui civică sună: „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!“ Piesa, o farsă, se bazează pe un quid pro quo. Jupân Dumitrache ia drept inamic al onoarei sale pe Rică, în vreme ce soția îl trădează cu Chiriac, calfa, omul de încredere, iar Rică, aventurierul hilar, o “asaltează” de fapt pe cumnata chiristigiului.
Într-o polemică cu Frédéric Damé, Eminescu sublinia, în “Timpul”, semnificația tipologică a lui Rică Venturiano (8 aprilie 1879).
Pe 18 ianuarie 1879, Teatrul Național din București prezintă în premieră “O noapte furtunoasă”, trecută în programul teatrului de Ion Ghica, director general al teatrelor. Premiera a avut mare succes, dar autorul, ieșit pe scenă ca să primească aplauzele furtunoase dezlănțuite chiar după primul act, s-a auzit fluierat și huiduit de grupuri organizate la galerie. Despre ceea ce se întâmplase ne mărturisește chiar Caragiale:
„Se răspândise vestea că piesa lovea în instituția Gărzii Cetățenești. Iar la a doua reprezentație, din 21 februarie, am fost iar fluierat, huiduit și amenințat, de o droaie de patrioți din Garda Civică, cu bătaia în piața Teatrului. Niște tineri ofițeri m-au scăpat de furia lor.”
Acesta a fost motivul care a determinat conducerea Teatrului Național să scoată piesa din program. Protestul fusese organizat de un grup de pretinși moraliști, pentru acordarea unei satisfacții micii burghezii „ultragiate“ de conținutul piesei. Și cu toate acestea, momentul a marcat începutul gloriei lui Caragiale, toate piesele pe care le-a prezentat mai târziu constituind cele mai mari succese ale teatrului românesc de acum două secole.



ing. Monica-Violeta BOSTAN
Conservator  coordonator al Muzeului ”Ion Luca Caragiale”, Ploiești
   

NOAPTEA MUZEELOR 2020

Iniţiată de Ministerul Culturii şi Comunicării din Franţa şi patronată în prezent de Consiliul Europei, de UNESCO şi de Consiliul Internaţional al Muzeelor, Noaptea Muzeelor este un eveniment de succes desfăşurat la nivel internaţional şi aflat anul acesta la a 16-a ediţie.
Datorită situaţiei epidemiologice de la nivel local, naţional şi internaţional şi a stării de alertă, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova şi secţiile sale vă invită sâmbătă, 14 noiembrie 2020, începând cu ora 19.00, să luaţi parte la următoarele evenimente desfăşurate online pe paginile de facebook ale secţiilor muzeale şi pe site-ul muzeului www.histmuseumph.ro:
 
 
 
Secţii muzeale în Ploieşti:
 
  Muzeul de Istorie şi Arheologie
Ploieşti, str. Toma Caragiu, nr. 10, tel. 0244 514 437
„Din patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova”
 
  Muzeul Ceasului „Nicolae Simache”
Ploieşti, str. Nicolae Simache, nr. 1, tel. 0244 542 861
„Istoria instrumentelor de măsurare a timpului”
 
  Muzeul „Ion Luca Caragiale”
Ploieşti, str. Kutuzov nr. 1, tel: 0244 525 394
„Casa Dobrescu - monument de arhitectură”
 
Muzeul „Casă de Târgoveţ din sec. XVIII-XIX”
Ploieşti, str. Democraţiei, nr. 2, tel. 0244 529 439
„Tur virtual la Muzeul Hagi Prodan”
 
Muzeul Memorial „Paul Constantinescu”
Ploieşti, str. Nicolae Bălcescu, nr. 15, tel. 0244 522 914
„Simfonia Ploieșteană de Paul Constantinescu”
 
Muzeul Memorial „Nichita Stănescu”
Ploieşti, str. Nichita Stănescu, nr. 1, tel. 0344 100 768
„Nichita Stănescu - poezie și imaginație”
 
 
Secţii muzeale în judeţ:
 
Muzeul „Casa Domnească”
comuna Brebu, tel. 0244 357 731
„Pe aripile muzicii”
 
Muzeul Memorial „Nicolae Iorga”
Vălenii de Munte, str. George Enescu, nr. 1-3, tel. 0244 280 861
„Eleganță și tradiție populară în casa familiei Iorga”
 
Muzeul Memorial „Cezar Petrescu”
Buşteni, str. Tudor Vladimirescu, nr. 1, tel. 0244 321 080
„În casa lui Cezar Petrescu. Cărți cu dedicație din colecția scriitorului”
 
  Muzeul Memorial „Constantin și Ion Stere”
Parcul Constantin Stere Bucov, tel. 0244 344 040
„Conacul Stere de la Bucov”
 
Muzeul „Conacul Bellu”
Urlați, str. Orzoaia de Sus, nr. 12, tel. 0244 271 721
„Sunete în noapte”
 
Muzeul „Foişorul Bellu”
Urlați, str. Orzoaia de Sus, nr. 12, tel. 0244 271 721
„Icoana pictată pe sticlă - Din Ardeal, acasă la Baronul Bellu”
 
  Muzeul „Crama 1777”
comuna Valea Călugărească,
str. Valea Largă, nr. 139A, tel. 0244 235 470
„Uimire - Primenire. Despre Frumosul Românesc”
 
Muzeul „Conacul Pană Filipescu”
comuna Filipeştii de Târg, nr. 868, tel. 0244 389 480
„Conacul la vreme de seară”
 
 

   

102 ani de la semnarea Armistițiului de la Compiegne

Semnarea armistițiului dintre Imperiul German și puterile Antantei, pe 11 noiembrie 1918, este fără îndoială un punct de reper semnificativ în istoria Primului Război Mondial.
Tratatul de armistițiu, semnat într-un vagon de tren, a pus capăt Primului Război Mondial, pe frontul de vest.



În anul 1918, în contextul ieşirii României şi Rusiei din război, Puterile Centrale şi-au concentrat eforturile pe frontul de vest, însă prezenţa forţelor Statelor Unite ale Americii pe acest front a înclinat serios balanţa în favoarea forţelor Antantei.
În toamna acelui an, Bulgaria, Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman şi-au manifestat pe rând interesul de semnare a unor înţelegeri care să pună capăt participării lor în Primul Război Mondial.
Astfel, la 29 septembrie 1918, generalul francez Franchet d'Esperey, reprezentând Aliaţii, şi generalul Ivan Lokov, ministrul Andrei Liapchev şi diplomatul Serghei Radev, din partea Bulgariei, au semnat Armistiţiul de la Salonic cu Aliaţii care a pus capăt participării Bulgariei la prima conflagraţie mondială.
A urmat armistiţiul de la 30 octombrie 1918, semnat la bordul vasului britanic Agamemnon, ancorat în Grecia. Armistiţiul a pus capăt prezenţei militare otomane în Primul Război Mondial, încheindu-se astfel luptele din Orientul Mijlociu dintre aliaţi şi forţele otomane.
Austro-Ungaria a semnat la 3 noiembrie 1918 armistiţiul de la Villa Giusti, de lângă Padova, care prevedea, printre altele, retragerea forţelor Puterilor Centrale din teritoriile ocupate, inclusiv din România, dezarmarea şi demobilizarea armatei austro-ungare şi dreptul Aliaţilor de a intra pe teritoriul austro-ungar. Documentul semnat nu a făcut referiri la viitorul dublei monarhii şi nici la aspiraţiile naţionale ale popoarelor din cadrul său.
La 2 octombrie 1918, prinţul Max von Baden, noul cancelar german, a avansat posibilitatea deschiderii negocierilor pentru semnarea unui armistiţiu, însă acesta s-a văzut blocat de respingerea venită din partea împăratului Wilhelm al II-lea. În data de 4 octombrie 1918, Max von Baden a anunţat Statele Unite ale Americii asupra oportunităţii deschiderii negocierilor de pace în vederea semnării unui armistiţiu.
Germania a fost cuprinsă de mişcări sociale şi demonstraţii, împăratul Wilhelm al II-lea a fost părăsit de generalii săi şi a abdicat, plecând apoi în Olanda.
La 7 noiembrie 1918 a fost proclamată Republica Germania, zi în care delegaţia germană însărcinată să semneze armistiţiul porneşte în acest sens spre Franţa.
O zi mai târziu, delegaţia germană a fost primită de mareșalul Foch în vagonul său personal dintr-un tren staționat în apropiere de localitatea Compiègne. După o perioadă de discuții, timp în care guvernul german își dă acordul asupra condițiilor de încetare a ostilităților, mareșalul Ferdinand Foch, comandant al forțelor aliate și cei șase reprezentanți ai Imperiului German au semnat acordul de armistițiu, pe 11 noiembrie, în jur de ora 5.00 dimineața, urmând ca actul să intre în vigoare la ora 11:00. Din acest moment, forţele germane aveau la dispoziţie 15 zile să elibereze Belgia, Franţa, Luxemburg, Alsacia-Lorena, să evacueze districtele din stânga Rinului, iar în dreapta Rinului urma să se instaureze o zonă neutră. Toate forţele germane care fuseseră parte din teritorii precum Austro-Ungaria, România şi Turcia înainte de debutul războiului trebuiau să se retragă în graniţele Germaniei aşa cum figurau ele la data de 1 august 1914.



Documentul a avut iniţial o valabilitate de 30 de zile, dar a fost reînnoit periodic până la semnarea de către Germania a Tratatului de la Versailles, la 28 iunie 1919.
 
„Să nu uităm, învingătorul războiului nu a fost niciun stat, nicio națiune, niciun imperiu, iar rezultatul său nu a fost o lume scutită de război. Învingătorul propriu-zis a fost însuși războiul, principiul războiului, al violenței totale, ca posibilă opțiune” ♦ Deutsche Welle
Muzeograf Paulina Mănișor
Muzeul Memorial "Constantin şi Ion Stere" Bucov
sursă foto: internet
   

Anul 1915. Context internațional

Anul 1915 avea să contureze clar faptul că războiul mondial va fi unul de durată. Operațiunile militare desfășurate nu vor schimba prea mult balanța războiului în favoarea părților combatante. Războiul transformat într-un război de tranșee, va duce la pierderi însemnate de oameni, atât în rândul militarilor cât și în rândul populației civile.

Pe Frontul de Vest în perioada ianuarie-martie se vor duce lupte grele, pe toată lungimea frontului care se întindea de la Canalul Mânecii până la granița Franței cu Elveția, cuprinzând Belgia, nord-vestul Franței și regiunile Alsacia și Lorena. Pe data de 22 aprilie armata germană folosește pentru prima dată în acest război gaze de luptă la Ypres în Belgia. Până la sfârșitul anului se vor duce lupte violente la Saint-Mihiel, Champagne și Artois fără ca niciuna dintre părțile combatante să obțină vreun câștig teritorial.

Frontul de est, unde se înfruntau Germania, Austro-Ungaria și Rusia, este mai dinamic. După victoria germană de la Lacurile Mazuriene (a doua bătălie 7-22 februarie) începând cu luna mai și până în septembrie Germania și Austro-Ungaria se vor afla în ofensivă, trupele germane ocupând în această perioadă Varșovia (5 august), Brest-Litovsk (25 august) și Vilnius (18 septembrie). Armata rusă reușește să stabilizeze frontul spre sfârșitul toamnei, iar apropierea iernii îi determină pe combatanți să oprească acțiunile ofensive.

Pe lângă cele două fronturi principale în anul 1915 se vor deschide noi fronturi numite și fronturi secundare. Italia încheie cu Antanta, pe 25 aprilie acordul de la Londra prin care se angaja să înceapă operațiunile militare contra Austro-Ungariei, deschizând astfel un nou front pe granița montană dintre Italia și Austro-Ungaria. Deși era parte a Alianței Puterilor Centrale încă din anul 1882, Italia avea de revendicat de la Austro-Ungaria teritorii în zona Veneției și pe Coasta Dalmației. Intrarea Italiei în război alături de Antantă va juca un rol important în decizia României de a intra în război împotriva Austro-Ungariei.

Un alt front deschis în anul 1915 este cel de la Galipoli în Turcia aliată a Germaniei, front ce este deschis de anglo-francezi pe data de 25 aprilie, scopul acestuia fiind scoaterea Turciei din război și restabilirea liniilor de comunicație cu Rusia prin Strâmtorile Bosfor și Dardanele. Această campanie a Aliaților va eșua în mod dramatic, trupele anglo-franceze fiind nevoite să abandoneze pozițiile de luptă în decembrie 1915.

Tot legat de Turcia trebuie amintit și faptul că în urma înfrângerilor suferite pe frontul din Caucaz, unde se confrunta cu Rusia, începând cu luna mai, autoritățile turcești vor începe deportarea populației armene spre zonele deșertice din Irak și Siria. Aceste eveniment va avea drept consecință moartea a sute de mii de armeni, în ceea ce va fi cunoscut drept genocidul armean.

În zona Balcanilor toamna anului 1915 va aduce modificări dramatice în ceea ce privește harta politică și militară. Un rol important îl va avea decizia Bulgariei de a intra în război ca aliată a Germaniei, la 25 septembrie. Bulgaria va ataca Serbia fără declarație de război, fapt ce coroborat cu o puternică ofensivă austro-germană împotriva armatei sârbe, va duce la ocuparea Serbiei de către Puterile Centrale. Pentru a veni în ajutorul Serbiei, anglo-francezii vor deschide pe 30 septembrie frontul de la Salonic, în Grecia, însă armata sârbă și autoritățile sunt nevoite să se retragă în Albania, de unde începând cu luna decembrie vor fi evacuate spre insula Corfu.

Muzeograf Claudiu ROBE

   

Constantin Stere și Primul Război Mondial

Neutralitatea a fost  decizia oficială a României la începutul Primului Război Mondial (1914-1916). Totuşi, opiniile rămân împărţite. Provizoratul neutralităţii este dat nu numai de diversele presiuni ale aliaţilor, ci şi de fermitatea cu care oamenii politici ai vremii susţin intrarea în război de o parte sau de cealaltă.

În perioada celor doi ani de neutralitate, ideile și discuţiile între oamenii politici, pentru a obţine dezrobirea provinciilor românești subjugate, s-au cristalizat în două direcţii: unii erau pentru alianţa cu Antanta și alţii pentru alianţa cu Puterile Centrale. Petre Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Constantin Stere ș.a. optau pentru cea de-a doua.

Rămân remarcabile, din acest punct de vedere, discursurile lui Constantin Stere, în ultimele sale intervenţii, în Parlamentul României, pe de o parte, și ale lui Tache Ionescu, pe de altă parte. Discursul lui Constantin Stere a fost rostit în ședinţele din zilele de 15-16 decembrie 1915. Ceea ce îl preocupa în mod deosebit era soarta Basarabiei.

A avut defectul optic de a vedea întreaga politică a României prin prisma Basarabiei. În aceasta constă și „vina”, și meritul lui.

Evocându-i mai târziu cariera politică, S. Diamandi remarca: „Nu vedea decât o singură primejdie: Rusia ţaristă. Nu-l obseda decât o singură ţintă: eliberarea Basarabiei, provincia românească cea mai periclitată în existenţa naţională. Cu această provincie credea el că trebuie să înceapă dezrobirea fraţilor subjugaţi. Socotea că drumul către Ardeal trece prin Basarabia”.

În 1917, rămas în Bucureștiul ocupat de germani (din îndemnul și cu autorizația lui  I.I.C. Brătianu și a regelui Ferdinand), editează ziarul Lumina, care i-a atras din partea adversarilor politici acuzaţia de trădător. Arestat și întemniţat la Văcărești (1918), a fost eliberat fără să fi avut loc un proces, însă șantajul politic a durat până la sfârșitul vieţii.

În pofida greșelilor de calcul, atitudinea lui Constantin Stere în timpul Primului Război Mondial rămâne un exemplu de stabilitate și consecvenţă în urmărirea scopului propus, o dovadă eternă a patrio­tismului și a curajului său civic.

Prin întreaga sa activitate a susţinut și a orientat mișcarea de eliberare naţională din Basarabia spre întregirea neamului, participând direct la ședinţele Sfatului Ţării și la redactarea istoricei Declaraţii de Unire a Basarabiei cu România, din 27 martie 1918. Contribuţia lui C. Stere la opera de întregire a neamului a fost apreciată diferit: regele Ferdinand l-a decorat cu ordinul Coroana României în gradul de Mare Ofiţer, iar calomniatorii săi au obţinut suspendarea din învăţământul superior.

Retras din viaţa politică a ţării, la Bucov, își scrie romanul cu caracter memorialistic – În preajma revoluţiei, operă rămasă neterminată, din care au apărut, între anii 1931-1936, opt volume și care a cunoscut un succes considerabil atât în România cât și în Basarabia.

 

Muzeograf Paulina Mănişor

   

Gheorghe Grigore Cantacuzino (22 septembrie 1832 – 23 martie 1913)

Considerat cel mai bogat politician al României moderne si mare proprietar de terenuri, Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a născut în familia vistiernicului Grigore Cantacuzino și a Alexandrinei Cantacuzino-Kretzulescu. Este un descendent direct al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Studiază dreptul la Paris unde obține doctoratul în anul 1858. S-a căsătorit cu Zoe Bibescu, iar după moartea acesteia se recăsătorește cu Ecaterina Băleanu cu care a avut șapte copii, o fată și șase băieți. În magistratură deține funcții precum cea de judecător la Tribunalul Ilfov, consilier la Curtea de Apel București apoi de președinte al aceleiași instituții. Cariera politică și-o începe ca deputat de Prahova al partidului Conservator în Adunarea Constituantă, însărcinată cu elaborarea Constituției de la 1866. Este ales primar al Bucureștiului între aprilie 1869 și ianuarie 1870, perioadă în care renunță la salariul pe care îl primea și riedică din fonduri proprii Fântâna Cantacuzino în actualul parc Carol din București. În calitate de ministru al Finanțelor (decembrie 1873–ianuarie 1875) urmărește înființarea unui Credit Funciar Rural pentru ajutorul țăranilor și introducerea unui nou tarif vamal. În timpul Războiului de Independență este numit comisar general pe lângă Înaltul Comandament al armatei ruse. Gheorghe Grigore Cantacuzino susține efortul de război făcând o donație de 50.000 lei pentru înzestrarea armatei române. Printre înaltele funții politice avute s-au numărat cea de președinte al Adunării Deputaților (noiembrie 1889-februarie 1891, septembrie 1900-februarie 1901), președinte al Senatului (februarie 1892-octombrie 1895, martie 1911-martie 1913), prim-ministru (aprilie 1899-iulie 1900, decembrie 1904-1907).

După moartea lui Lascăr Catargiu în aprilie 1899, Gheorghe Cantacuzino devine conducătorul Partidului Conservator. În iulie 1900 prezidează ședința prin care Partidul Conservator fuzionează cu Partidul Constituțional. În aprilie 1907 toate formațiunile politice de orientare conservatoare se vor uni în cadrul Partidului Conservator, iar Gheorghe Cantacuzino îi cedează conducerea partidului lui Petre P. Carp. În același timp Gheorghe Cantacuzino a fost unul dintre principalii oponenți ai realizării reformei agrare prin expropirerea marilor proprietari de terenuri. În urma răscoalei țărănești izbucnită, Partidul Conservator părăsește guvernarea, liberalii intentând un proces foștilor miniștri conservatori, proces în care Gheorghe Cantacuzino își asumă întreaga responsabilitate, fapt ce determină retragerea acuzațiilor aduse.

Gheorghe Grigore Cantacuzino construiește palatul Cantacuzino din București (1902), actualul muzeu Geroge Enescu, palatul Cantacuzino Bușteni (1911) și palatul Cantacuzino Florești (1913) supranumit Micul Trianon astăzi fiind o ruină. În București a mai construit Fântâna Cantacuzino (1870) din parcul Carol iar alături de soția sa Ecaterina a ridicat orfelinatul Sfânta Ecaterina.

Gheorghe Grigore Cantacuzino a murit pe data de 23 martie 1913 la vârsta de 81 de ani.

Muzeograf Claudiu ROBE

   

ANUNȚ

   

Ioan Pelivan – Tribun al redeșteptării naționale

Ioan Gheorghe Pelivan s-a născut la 1 aprilie 1876, în satul Răzeni (jud. Lăpușna), la 32 km de Chișinău, din părinții Gheorghe Pelivan și Eugenia Varuh (Varache). A absolvit Seminarul Teologic din Chișinău (1898) și Universitatea din Dorpat, Facultatea de Drept (1903).

La Dorpat, activitatea sa a fost canalizată în două direcții majore: activitatea intelectuală ca student, interesat pentru însușirea teoretică și practică a unei bune pregătiri profesionale și cea politică, ca inițiator și militant naționalist în “Pământenia basarabeană”, o organizație revoluționară secretă de propagare a ideilor revoluționare, anti-țariste, în rândul studențimii basarabene. Arestat de poliția țaristă și încarcerat timp de aproape 11 luni (februarie 1902 - ianuarie 1903), I. Pelivan a fost achitat în cele din urmă, din lipsă de probe. Pentru tânărul licențiat în drept de la Dorpat, cât și pentru alți tineri basarabeni, activitatea complexă în cadrul “Pământeniei basarabene” a trezit definitiv și ireversibil conștiința națională de moldoveni și de români.

În octombrie 1903, a fost din nou arestat și trimis în exil forțat la Arhanghelsk, în Rusia nordică, apoi soldat și grefier la Viatka și Kazan.

Revenit în Basarabia, în august 1905, Ioan Pelivan a desfășurat o activitate complexă ca membru al primei grupări naționale democratice basarabene de la Chișinău, din care mai făceau parte: Constantin Stere, Pantelimon Halippa, Iustin Frățiman și alții.

În 1906, împreună cu Constantin Stere, fondează ziarul “Basarabia” (mai 1906 – martie 1907) prin care se propagau ideile naționale și cele de dreptate socială. Această publicație a fost primul organ de propagandă națională din Basarabia, dupa 1812.

O activitate vie pentru susținerea limbii române și a românismului a desfășurat I. Pelivan în rândul învățătorilor și preoților basarabeni de la sate.

În mai 1912, autoritățile țariste din Basarabia au sărbătorit cu mare fast un secol de la “eliberarea Basarabiei de sub jugul turcesc și alipirea ei la Rusia”. Obligat, prin funcția deținută în sistemul administrativ-juridic țarist, de judecător, să participe la acele jignitoare ceremonii pentru români, I. Pelivan a purtat, demonstrativ și ostentativ, o bandă tricolor îndoliată, gest național și patriotic care a indignat profund autoritățile locale imperial rusești. Rezultatul? Anchetă și destituirea din funcția de judecător! Ulterior, eroul basarabean s-a înscris și a activat ca avocat în cadrul Baroului avocaților din Bălți. Semnificația protestului lui I. Pelivan? “Gestul plin de demnitate făcut în zilele aniversare din 1912 l-a plasat pe Ioan Pelivan în fruntea curentului de redeșteptare națională în provincia subjugată dintre Prut și Nistru”. După 27 februarie/12 martie 1917, când s-a prăbușit țarismul rusesc, ritmul evoluțiilor politico-naționale din Basarabia a crescut foarte mult. Astfel, la 3 aprilie1917, a fost înființat Partidul Național Moldovenesc, care a întocmit un program de acțiune care avea în frunte cucerirea drepturilor naționale si autonomia Basarabiei. Ioan Pelivan a avut un rol important în realizarea concretă a punctelor programului național-politic basarabean.

A fost ales delegat în Sfatul Țării din partea Congresului Militarilor Moldoveni. La 21.XI.1917, în ziua inaugurării ședințelor Sfatul Țării, a vorbit foarte impresionant.

Scriitorul și publicistul George Tofan, prezent la istoricul eveniment, a reținut câteva detalii elocvente: “Dl Pelivan e un bărbat bine făcut, în floarea vârstei, fiu de răzeș răsărit din pământul binecuvântat al Basarabiei, față liniștită, duioșie în glas, zâmbet dulce în privire. Vorbește cu glas lin, într-o românească literară. Adânc cunoscător al trecutului țării, el face o sumară reprivire istorică, insistând îndeosebi asupra nenorocirilor prin care a trecut neamul său din Basarabia în veacul din urmă”.

La 27 martie 1918, a votat unirea Basarabiei cu România.

Datorită activității sale, județul Bălți a fost primul județ din Basarabia, care în 1918, s-a pronunțat pentru Unirea Basarabiei cu România.

După drama Basarabiei din iunie 1940, I. Pelivan a militat activ pentru eliberarea acestui pământ românesc de sub ocupația bolșevică, apoi, începând cu septembrie 1941, pentru consolidarea administrației românești și a românismului între Prut și Nistru. În fața ofensivei Armatei roșii în zona Nistru-Prut, din martie-aprilie 1944, I. Pelivan s-a stabilit cu familia sa la București.

O dată cu introducerea comunismului în România, autoritățile represive l-au arestat pe bătrânul I. Pelivan, la 74 de ani, în cadrul “lotului foștilor miniștri și demnitari, în mai 1950 și l-au întemnițat la Sighet, unde a murit, din cauza afecțiunilor de care suferea și a regimului exterminant penitenciar, la 25 ianuarie 1954.

 

Muzeograf Paulina MĂNIȘOR

   

MARELE RĂSBOIU ȘI POLITICA ROMÂNIEI

Marele patriot Constantin Stere, proeminent gazetar și om politic a scris mai multe articole privind intrarea României în război, articole pe care le-a publicat inițial în ziarul „Lumina”.

Prin apariția acestuia, Stere a urmărit înainte de toate un scop practic, o anumită acţiune politică. Ziarul a apărut la 1 Septembrie 1917, adică atunci când războiul României era de fapt sfârşit şi când conducătorilor acestui stat li se impunea să salveze, printr-o acţiune politică înţeleaptă, ceea ce se mai putea salva atunci. Pentru aceasta se cerea un singur lucru: o justă apreciere a situaţiei reale.

Mai târziu, în 1918, când evenimentele erau în toi şi încă departe de acel deznodământ favorabil ţării, vedea lumina tiparului, în București, la Editura Ziarului „Lumina”, cartea „Marele Răsboiu și politica României”. O carte sensibilă care vorbește despre cauzele Războiului Mondial şi situaţia României în mijlocul forţelor antagoniste și, îndeosebi, despre Basarabia care în sufletul lui Stere era sinonimă cu Universul.

În prima parte a cărții, denumită „România și răsboiul mondial”, Stere a grupat articolele, mai mult sau mai puţin, după cuprinsul lor, în cea de a doua - „Dintr′o zi într′alta”, a păstrat cu stricteţe ordinea lor cronologică , în josul fiecărui articol a arătat data numărului din ziar în care a apărut.

La începutul cărții, Constantin Stere se adreseză „cătră cetitori” cu toată ființa, făcând apel la consțiință: „N’am altă armă decât cuvântul, şi nu caut alt sprijin decât în conştiinţa şi în judecata şi celui mai umil dintre concetăţenii mei. Un singur lucru cer dela cetitorii ziarului nostru, menit să vadă lumina în aceste zile de durere şi ruşine: să-l cetească tot aşa dezbrăcaţi de patimi mărunte şi prejudecăţi, cum va fi şi scris; să cântărească fiecare cuvânt şi să-şi facă ei singuri examenul de conştiinţă”.

 

 

Ref. Corina Mărășescu

 

 

   

Pagina 3 din 85