Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
înfiinţat în anul 1955 prin strădania ctitorului muzeelor prahovene, prof. Nicolae Simache, este astăzi o prestigioasă instituţie de cultură, care prin cele 17 secţii muzeale deschise publicului, valorifică expoziţional, ştiinţific şi cultural-educativ, creaţii materiale şi spirituale din patrimoniul prahovean, naţional şi universal.

"Muzeul trebuie sa fie o şcoala de istorie a gustului - şi, mai mult - trebuie sa fie nu numai la dispozitia oricui, dar sa întinda mâna catre oricine, pentru a-l atrage, a-l retine cât poate mai mult."

LIMBA ROMÂNĂ A ANULUI 1942 ANALIZATĂ DE I. A. BASSARABESCU

 

După terminarea Primului Război Mondial, I. A. Bassarabescu îşi va continua activitatea politică, fiind numit prefect al judeţului Prahova în anul 1918, apoi senator între anii 1926-1927.

În anii care vor urma, I. A. Bassarabescu se va îndepărta uşor de politică, mai ales că atmosfera de după anul 1930, devine tot mai tensionată, după cum scria unui bun prieten din Bârlad, poetul G. Tutoveanu în anul 1935 despre „prezentul haotic la care ne uităm speriaţi ca la o vedenie de pe alt tărâm”.

Cariera de profesor de liceu avea să îi ocupe cea mai mare parte din timp, fiind unul dintre profesorii cei mai apropiaţi şi iubiţi de elevii săi, acesta fiind şi motivul pentru care va scrie mai rar. Totuşi în anul 1930, ca o confirmare a bunei aprecieri de care se bucura în rândul cititorilor, I. A. Bassarabescu primeşte Premiul naţional de proză.

 George Călinescu îl considera pe Bassarabescu, un continuator al lui Caragiale şi al lui Brătescu-Voineşti, care realiza întocmai, în alegerea eroilor, acea condiţie care pare a fi temeiul nuvelei. Aceşti eroi nu mai sunt inadptabili, învinşi, ci mai degrabă mulţumuţi. Însă existenţa lor este mediocră, idealul terestru şi viaţa lor decurge automatic, fără nici o mişcare neprevăzută. Ei sunt impiegaţi P.T.T., şefi de staţie, văduve dând camere mobilate, oameni umili, care nu suferă, fiindcă nu doresc, sau mai bine-zis nu bănuiesc, o existenţă deosebită a lor.

În calitatea sa de scriitor, profesor, om politic, I. A. Bassarabescu a fost invitat la diferite conferinţe unde a susţinut o serie de prelegeri pe diferite teme, culturale sau politice. Prelegerea „Erezii gramaticale”, a fost susţinută de către profesor la data de 17 aprilie 1942. Aceasta se doreşte o analiză a evoluţiei gramaticei şi a limbii române a anului 1942. În aceeaşi prelegere autorul cere sprijinul auditoriului pentru corectarea derapajelor fonetice, ortografice, de limbă, etc.

Textul prelegerii l-am publicat păstrând normele anului 1942, de ortografie şi exprimare.

Documentul face parte din „Fondul I. A. Bassarabescu” al Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova şi are număr de inventar 34-25600.

 

 

 

17 aprilie 1942

Conferinţă

Erezii gramaticale

 

 Gramatica e nu numai o ştiinţă, ci şi o artă. Ea ne învaţă cum să vorbim şi să scriem corect şi estetic şi e extrasă din însuşi studiul limbii. Căci nu gramatica a creat limba, ci limba a creat gramatica. Or, limba o vorbim cu toţii. E a noastră, a tuturor. Nu putem contesta nici unui bun român- sub pretextul că nu e specialist- dreptul de a-şi spune părerea sa mai mult sau mai puţin autorizată, atunci când descoperă scâlcieri de limbă, de ortografie, de fonetică etc.

 Cunosc ziarişti, literaţi, medici distinşi cari au adus contribuţia preţioasă a bunului lor simţ românesc, revoltat de nenumăratele năzbâtii strecurate în limba noastră.

La rândul meu, am băgat de seamă că, în zilele noastre, şi mai ales la noi, interjecţia sporeşte în paguba celorlalte părţi de cuvânt. Ea prinde pe neaşteptate în vârful de ac al semnului de exclamaţie, nu numai substantive, dar şi adjective şi alte părţi de cuvânt.

E neîndoios că evoluţia limbii - la orice popor - e în strânsă legătură cu progresele culturii. Ştiinţa, literatura, sportul, răsboiul, aduc neîncetat - odată cu obiectul nou creat de ele - şi cuvintele corespunzătoare, unele de mare folos tuturor; altele aproape inutile, atât de inutile încât încurcă de cele mai multe ori Dicţionarul limbii, ca un lest, adesea de scurtă durată, menit să dispară la cea mai uşoară adiere de vânt contrariu.

Multe din aceste neologisme par aşa de stridente în armonia generală a limbii, încât nu o dată devin stranii pentru urechile marii mulţimi neobişnuite cu ele şi cad în ridicul, făcând ca nepregătiţii care pocesc limba din incapacitatea

să zică - ba chiar să scrie - exploadat, în loc de explodat, deposedat, în loc de depozitat; studiou în loc de studio; orificiu, în loc de oficiu etc.

Fac, în privinţa aceasta o neobosită şi stârnitoare anchetă. Ea m-a dus la concluzia că - după poezie - etimologia e cel mai invadat teren de foarte mulţi ... amatori nespecialişti ...

Nu ştiu dacă în străinătate o fi tot aşa. Dar, la noi, Poezia şi Etimologia sunt cele mai expuse imigraţiunilor. Câţi oameni nu scriu versuri pe întinsul ţării noastre? Dar şi câţi nu facem - fireşte, cu cele mai bune intenţii - etimologia usque ad finem?

Şi fiindcă nici eu n-am fost şi nu sunt gramatic de meserie, nu voiu pune nici un fel de ştiinţă gramaticală în conferinţa mea: nici fonologie, nici lexicologie, nici semantică, nici morfologie, nici alte anexe aninate ca aricii de toamnă de sărmana limbă, toată santinela dârj înarmată, gata de atac.

Din parte-mi, n-am nici un motiv să mă iau la harţă cu ele ?...

Las altora această încercare de vitejie. Eu am să le ignorez pă toate şi voiu atrage atenţia asupra importanţei ce observ că se dă de la o vreme interjecţiilor sau mai bine zis... strigătelor de tot felul.

Din tot ce am putut cerceta şi analiza de la o vreme cu privire la limbă, iese parcă o tendinţă generală spre întunecare şi prescurtare.

S-ar părea că de la excesul perifrazei se va ajunge la acela al contracţiunii şi că epoca actuală întinde braţe din ce în ce mai afectoase strigătelor scurte, iniţialelor şi deci semnului de mirare, schimbând de multe ori accepţiunea cuvintelor şi modificând vizibil chiar înţelesul lor.

De la erori grosolane gramaticale trecute mereu cu vederea de indulgenţa vinovată a Românului, care le înghite şi le rabdă de cele mai multe ori şi din fericire fără să le înţeleagă, ca: „Ni spune, ni face, ni dă, cu ni- ca la câini - în loc de ne dă, ne face, ne spune etc. aşa cum vorbim cu toţii; sau ca exploadat în loc de explodat, sau se vrea, sau oribilul nicicând, trebue că (trebue că a venit), admise peste tot: în ziaristică, şi chiar în literatura de azi, marea mulţime românească, atotvorbitoare, ajunge să prescurteze în loc să priceapă. Şi, după cum din Niculae ea face Nae, din interminabilul Alexandru face Sandu, tot aşa din mănânc face mânc şi din mă duc, mă’c !

Aceasta mai ales la ţară.

În oraşe, prescurtările se fac pe categorii. În lumea pungaşilor de buzunare există un anumit vocabular, pe care numai poliţia îl înţelege. Într-un fel auzim prescurtările în hale, în alt fel în restaurante, în tramvaie, la calea ferată, pe stradă, şi chiar în gura copiilor mai mult sau mai puţin desculţi de la periferie.

Nu treceţi, vă rog, indiferenţi pe lângă fiecare din aceste categorii de oameni şi locuri. Daţi atenţie cuvintelor ce vi se strecoară pe la ureche şi veţi vedea că unele sunt vrednice să fie notate în carnetul dumneavoastră, că de multe ori substantivul se dă la o parte, pentru a face loc interjecţiei, care se ridică trufaşe şi dreaptă ca şi semnul de punctuaţie care o însoţeşte.

Numele sfinţilor din calendar sunt fără îndoială substantive mişcătoare, duioase, divine. Dar - ca injurii - ce interjecţii îngrozitoare devin ele deodată.

Totul depinde de trâmbiţă şi de felul cum ştiu s-o mânuiască precupeţii de vorbe goale. Sunt - fireşte - şi discursuri scurte, rezumate într-un strigăt plin de înţeles şi de avânt care înflăcărează deodată inimile. Pe câmpia Blajului, la 3/15 mai 1848, vorbiseră mulţi mari oratori ai neamului nostrum. Mulţimea însă era toată cu ochii pe Viteazul Munţilor Avram Iancu, aşteptând s-audă ce are să zică el. Şi el a zis numai atât:

-    Gata, fraţilor?

-    Gata, i-au răspuns cu toţii.

Iar el a adăogat numai atât:

-    No că hai!

Şi interjecţia lui a străbătut ca un fior sfânt şi generos prin toată inima obştei, pe care nimeni şi nimic n-a mai putut apoi s-o stăpânească.

Dar câtă depărtare de la „No că hai!” al lui Aveam Iancu şi până la allo! de astăzi luat din lumea telefoanelor, şi strecurat printre mesele restaurantelor şi asvârlit pe deasupra lungilor teşghele ale marilor magazine!

-    Allo, chelner! allo, picolo! allo, birjar! allo, taxi! allo, domnule Popescu!....

Dar în magazine am mai auzit şi altă interjecţie:

-    Nu există!!

Dacă-ţi-exprimi îndoiala asupra calităţii unui obiect de vânzare, asupra materiei prime din care e fabricat, negustorul stă gata cu acest răspuns invariabil şi apocaliptic pe buze:

-    Nu există!

Dacă, la afirmările lui stăruitoare - dar suspecte - că marfa e confecţionată în străinătate, îţi arăţi bănuiala că ea ar putea să emane şi din industria noastră naţională, protestul lui prompt urmează imediat, ca un leit-motiv:

-    Nu există!!

Şi te lasă cu nedumerirea în suflet, neştiind ce răspuns să dai întrebărilor ce-ţi tot faci singur: Ce nu există? Ce n-o fi existând?

Nu există!... Şi pace!

Când a descoperit greutatea specifică a corpurilor, Arhimede a exclamat: Eureca! Iar când Coana Zoiţica din „Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale se vede reintrată în posesia scrisorii pe care o pierduse, a strigat numai atât:

-    Fănică!...Fănică!

Şi toată fericirea clipei s-a concentrat în acest nume al dragului ei Fănică, repetat cu patos şi însoţit de săruturi calde aplicate pe toate paginile scrisorii.

În contrast cu aceste modeste interjecţii clasice, avem în timpurile creatoare de azi câteva inovaţii a căror splendoare e peste putinţă să nu ne uimească prin genialitatea lor:

Cred că nu o dată v-aţi împiedicat, fie pe jos, fie în maşină, la răspântii, vrând să treceţi pe partea cealaltă a străzii, de ameninţătorul „Stop!” mai mult sau mai puţin însoţit de agentul respectiv, obligat să vă păzească de accidente.

Până aici, n-aş avea de zis decât bine asupra acestui neologism sălciu şi monosilabic. Dar „stop” a trecut tam-nesam de pe stradă în textul telegramelor, în rol de gutuie înecăcioasă, silindu-te gratuit să citeşti biata frază cu hopuri şi poticneli, întocmai ca un car cu boi pe un drum desfundat.

Ce-o fi căutând sărmanul verb englezesc devenit interjecţie românească şi cum o fi ajuns el de la răspântie la telegramă, mă minunez într-una şi mă întreb singur şi acum.

Nu de mult timp, un alt substantiv devenit interjecţie îmi strică de asemenea tot echilibrul simţurilor şi mă sileşte să-l aud, să-l gust, să-l văd, să-l pipăi chiar cu foarte mult desgust:

-    Ascultă, şefule!....Christos a înviat, şefule! Să trăieşti, şefule!

Şi mai ales, când am timp să mă opresc să văd pe interlocutor şi timpul îmi îngădue să-l admir şi pe <<Şef>>, care de obiceiu e sau minor şi în sdrenţe sau major şi desculţ, grăbesc pasul şi mă depărtez cu reflecţii melancolice asupra sărmanei şefii, odinioară în floare şi acum atât de uzurpată.  

În legătură cu... <<şefule>> şi uneori cu acel excepţional <<Coane!>>, s-a clasat în mintea mea, aproape alături, o altă inovaţie populară, un alt exemplu de prescurtare flagrantă, aproape tot aşa de puţin tolerată de armonia simţurilor normale.

Vreau să vorbesc de strigătul <<Domnu!>> ieşit de la o vreme destul de des din gura birjarilor cari sunt gata să te calce sau din aceea a anonimilor altruişti cari vor să te apere de vreun accident sau să-ţi atragă atenţia că ţi-a căzut batista sau mănuşa.

Înainte vreme - şi nu aşa prea de demult - oamenii erau mai puţin greoi la vorbă şi rosteau vocativele pe de-a întregul. Când voiau să cheme pe un necunoscut, ei rosteau vorba toată, la vocativ, cu articolul lui, fără nici o reducere:

-    Domnule!

Şi le sta foarte bine.

Acest Domnu! Economisit cu sgârcenie, mutilat şi pocit de gura poporului mi se pare un semn de vitregie al vremurilor. Şi vi-l semnalez şi Dumneavoastră.

Dar cu anonimii nu ne putem certa şi împotriva curentelor populare nu putem sta cu prea mulţi sorţi de câştig.

Acolo însă unde economia fără rost îşi atinge culmea contracţiunii şi a minimalizării, cu desăvârşirea inexplicabilă, inaplicabilă şi inutilă, e unde atâtea instituţii, societăţi, birouri şi chiar unele state, şi-au redus numele lor proprii la iniţiale scrise cu litere mari şi cu puncte după fiecare literă: A.B.C.D., C.D.A.B., I.R.M.T., V.A.X.Y., U.R.S.S., S.U.R.M. etc.

Fiecare iniţială e exponenta unui cuvânt mai mult sau mai puţin lung, căruia cel interesat trebue să-i ţie minte pe de rost atât restul literelor cât şi legătura cu celelalte cuvinte exprimate prin iniţiale, căci altfel riscă - mai ales dacă e provincial şi nu cunoaşte bine Capitala - să rămână în Bucureşti cel puţin două săptămâni, până desleagă aritmogriful şi dibueşte adresa căutată.

Las la o parte confuziile zilnice provocate de acest dedal epigrafic şi-mi exprim numai dorinţa - cred, legitimă - de a se publica o carte cum e aceea a telefoanelor, unde să ni se dea deslegarea ghicitorii fiecărui A.B.C. în parte. Iar în prefaţă, să se explice cititorilor şi motivele logice care au împins la pulverizarea numelor Societăţilor şi unor autorităţi în nişte litere aride, rigide şi insipide, devenite şi ele un fel de interjecţii cu semn de mirare nescris, însă adânc înscris în sufletele noastre consternate.

Sportul de tot felul, cărţile de joc, jocul de table, de şah etc. au introdus atâţia termeni noui, atâtea interjecţii, că nu ştiu de ce ar trebui să mă ocup mai întâi. Paginile sportive ale ziarelor abundă în nume proprii devenite interjecţii, ca Sparta, Venus, Praga etc. precum şi în numerale schimbate la iuţeală în exclamaţii, mulţumită semnului mirării, ca: „Doi la doi!”, “Trei la opt!” ş.a.

Unele noţiuni capătă deodată un accent puternic şi devin strigăte datorită mai multor cauze ca: nevoile trupului, încetineala de cugetare a vorbitorului, cerinţa jocurilor şi adeseori însuşi creerul omenesc, care procedează întocmai ca oglinzile diformante: pocesc corpul şi figura omului care se uită în ele şi-l fac să râză de propria lui făptură.

Dar mă întreb: gramaticii autorizaţi n-or fi având ei, în nici un fel, partea lor de vină în tot acest proces de scrântire a rostului vorbelor noastre normale?

Părerea mea e că se fac vinovaţi de prea multă carenţă faţă de năvala de cuvinte noui venite din toate părţile şi intrate pe toate uşile - şi pe nepoftite - în câmpul limbii româneşti.

Nici un control, nici un protest de nicăeri. Gramaticii nu numai certant, dar şi tacunt...

Găsim cuvinte care dăinuiesc în limba noastră de atâta vreme, fără ca gramatica să-şi fi dat osteneala să atragă atenţia cât mai apăsat asupra lor, ca să nu silească pe copiii noştri să ne tot întrebe la ce parte de cuvânt trebuesc înscrise unele expresii destul de vechi şi îndeobşte cunoscute, ca: harcea-parcea, tura-vura, tranca-fleanca, teleap-teleap, tronc Marico, chitic, tiptil etc.

În locuţiunea interjectivă „ia fă bine!” sau „ia te cară!” ce parte de cuvânt o fi acel ia?, că doar se vede cât de colo că nu e afirmativul german ia şi nici imperativul verbului românesc a lua.

Vor răspunde – poate - domnii gramatici că Dicţionarul Academiei n-a ajuns încă până la cuvintele de mai sus,  ca să le putem găsi oficial clasate la locul ce li se cuvine.

Dar până atunci domniile lor au toată autoritatea, fie şi cu oarecare aproximaţie - să puie regulă în limbă, cu riscul de a li se cere socoteala în leatul când Dicţionarul va fi gata.

În realitate, pericolul e departe de a fi mare.

Ca şi Hasdeu, care a spus că limba, ca orice organism viu, îşi primeneşte mereu moleculele, fără să-şi altereze fiinţa, tot aşa şi Titu Maiorescu linişteşte pe cei alarmaţi afirmând că: „Vorba purtată de altul nu e gândul vorbitorului, ci graiul purtătorului.”

Ştiu:

Limba e ca oceanul: Primeşte tot şi acoperă tot. Iar ea continuă să se arate pe tot întinsul ei infinit, constant azurie, măreaţă şi senină, ca şi cum nici un etimolog - autorizat sau improvizat- nu s-ar fi atins vreodată de ea.

Şi totuşi stridenţa vorbelor pocite tot se aude. Ea tot ne supără urechea, întocmai ca vaetul geamandurelor în liniştea nopţii. Vaetul acesta întrece cadenţa aromitoare a valurilor şi-i strică armonia...

Şi n-aş vrea ca pe deasupra epocii, destul de turbure de azi, viitorimea să vază proectându-se un imens punct de exclamaţie, mai ales că semnul mirării - aşa cum l-a plăsmuit tiparul - seamănă, în felul lui, şi a lacrimă.

Am găsit cu cale să semnalez numai unele aberaţii etimologice prea isbitoare şi să atrag atenţia opiniei publice asupra lor.

 

I. A. Bassarabescu

 

 

 

 

Muzeograf Mihai Dumitrache

 

Bibliografie:

 

·   Fondul I. A. Bassarabescu al Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.

·   I. A. Bassarabescu, Un om în toată firea, ediţie îngrijită de Tiberiu Avramescu, Editura „Ion Creangă” , Bucureşti, 1973.

·   G.Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.

   

Conferința „Eminescu întoarcere la text”

Vă invităm să vizionați conferința „Eminescu întoarcere la text”, din ciclul „Istorie și Civilizație”, susținută de Alex Ștefănescu - critic și istoric literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România - accesând link-ul https://youtu.be/swAwcLID0cI

Vizionare plăcută!

   

Mărturii despre Alexandru Vlahuță în colecțiile Muzeului Județean de Istorie si Arheologie Prahova

De Ziua Limbii Române, avem deosebita onoare de a dedica ediția din acest an, OMULUI de valoare al literaturii române, Alexandru Vlahuță (1858 – 1919).

Peste numai câteva zile, la 5 septembrie 2020 se împlinesc 162 de ani de la nașterea marelui poet, prozator, dascăl, revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău, fondator al unor reviste literare reprezentative precum „Vieața”, „Semănătorul”, „Lamura”, referent  la Casa Școalelor, îndrumător în formarea unei noi generații de scriitori, contribuind în stil inovator la dezvoltarea educației și culturii.

 A. Vlahuță fost un „ziarist prin vocaţie, articolele sale având o ţinută publicistică aleasă, într-o limbă românească exemplară”. Este mărturisirea eseistului și criticului literar Valeriu Râpeanu, autorul monografiei „Alexandru Vlahuţă şi epoca sa”. În volumul său, tipărit de Editura Tineretului în 1965, prof. V. Râpeanu indică printre sursele documentare folosite la redactarea lucrării și colecția de fotografii a lui A. Vlahuță ce se află în patrimoniul Muzeului de Istorie din Ploiești.

Ca instituție muzeală ce păstrează un generos patrimoniu aparținând istoriei literaturii române, vă vom prezenta astăzi câteva fotografii, scrisori și cărți poștale privite sub raportul prieteniilor sincere, artistice şi culturale pe care Vlahuță le-a cultivat de-a lungul vietii.

Sensibil și cordial cu toată lumea, Vlahuță a închegat prietenii cu aproape toți marii poeți, scriitori și oameni de artă contemporani lui:  Mihai Eminescu, George Coșbuc, Spiru Haret, Ion Slavici, Ioan Al. Brătescu-Voinești, Constantin Stere, Radu Rosetti, N. Iorga, Octavian Goga, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Gala Galaction.

 
Carte poștală adresată lui I. L. Caragiale, cu ștampila oficiului poștal de expediție (8 septembrie 1911) trimisă de familiile Delavrancea (Marya, Niculina-Pica, Henriquette-Riri, Cella-Aghiuță, Margareta-Bebs), Grigorescu (Gheorghe N. , Ana-Anișoara) și Vlahuță (Alexandru – scriitorul ce a scris și textul cărții poștale și Ruxanda-Alexandrina);  manuscris original
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

 

De Eminescu l-a legat o prietenie sinceră și duioasă. Data când l-a cunoscut rămâne incertă; se pare, în 1879 când Vlahuță a venit în București pentru a-și trece examenul de bacalaureat. Vlahuță urmărește îndeaproape viața lui Eminescu, sufletește îi este alături în momentele grele, deschizând chiar liste de subscripții publice pentru a-i veni în ajutor, impresionat de starea psihică și situația materială din ultima parte a vieții poetului. Trebuie menționată influența covârșitoare a geniului eminescian asupra operei lui Vlahuță.

Prietenia dintre Vlahuță și venerabilul maestru al picturii românești, Nicolae Grigorescu s-a bazat pe un respect deosebit datorat şi diferenţei de vârstă dar şi talentului recunoscut. S-au cunoscut în jurul anului 1890, Vlahuță devenind unul dintre cei mai mari colecționari ai operei lui Grigorescu. Constituită de-a lungul a 15 ani, începând cu 1903, colecția de tablouri a lui A. Vlahuță era considerată cea mai unitară a vremii.

Sentimentul prieteniei era adânc înrădăcinat în firea lui Vlahuță. Pe Barbu Ștefănescu Delavrancea l-a cunoscut Vlahuță îndată ce s-a stabilit în București la Institutul Nou de Domnișoare, condus de Elena Miller Verghi, unde amândoi erau profesori.

 

 

 

 

 

 

 

 

Alexandru Vlahuță împreună cu Barbu Ștefănescu Delavrancea, la Dragosloveni. 

 

 

 

 

 

 

 

 

Momentul când l-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale rămâne însă incert, se pare că, din anii debuturilor la „Convorbiri literare” (1880 – 1881), dar legăturile lor mai strânse datează de pe la 1890.

Camaraderia dintre cei trei scriitori este prezentată atât de bine de marele istoric Nicolae Iorga. „Se adunau adesea seara, când la unul, când la altul, și i-am văzut uneori – scrie N. Iorga, în cămăruța popasului meu bucureștean”.

Vlahuță și Delavrancea erau de aceeași vârstă, iar Caragiale era cu 6 ani mai mare. Marele dramaturg Caragiale avea un temperament original, foarte putermic, covârșindu-i pe cei doi mai tineri scriitori, gustându-i monologul și lăsându-l să domine în convorbire. Amândoi făceau cerc în jurul lui Caragiale, nemaisăturându-se a-l asculta și suferindu-i totodată toanele. Caragiale era nespus de capricios, își schimba adesea părerile și purtarea față de ei. Vlahuță și Delavrancea s-au învățat să-l ia așa cum era, schimbător ca vremea fără să țină sema când acesta le vorbea mai aspru sau îi judeca fără motiv.

Vlahuță, Caragiale și Delavrancea au avut acea prietenie „clasică literară, unică la noi” așa cum scrie I. Gr. Oprișan.

Profesorul Paul Bujor spunea într-o conferință la Bârlad că „nu era zi, fără să se caute unul pe altul”. Nu se poate vorbi de unul dintre ei, fără a aminti de ceilalți doi. Cu Delavrancea a avut o prietenie „de inimă”, cu maestrul Caragiale, una „intelectuală”.

Casa de la Dragosloveni era locul de întâlnire al celor trei prieteni. Caragiale avea o odaie turcească unde obișnuia să doarmă. Delavrancea avea o altă încăpere. Atmosfera caldă și onorurile casei erau opera doamnei Ruxandra Vlahuță, un adevărat „geniu casnic” ce se întrecea să le ghicească preferințele (Cella Delavrancea).

Prietenia dintre familiile Vlahuță, Delavrancea și Grigorescu s-a pecetluit prin căsătoria celor două fiice ale lui A. Vlahuță (din căsătoria cu Margareta Dona): Mimi cu prof. de artă I. D. Ștefănescu, nepot de frate al lui B. Șt. Delavrancea și Anișoara cu Gheorghe Grigorescu, fiul pictorului N. Grigorescu.

Tot la Dragosloveni, în casa lui Vlahuță a fost sărbătorită căsătoria Niculinei Pica Delavrancea (cea de-a treia fiică a scriitorului Delavrancea) cu dr. Raul Dona.

 

 

 

A. Vlahuță în locuința sa din Palatul Funcționarilor publici (Calea Victoriei) împreună cu Caragiale și Delavrancea. Pe pereți se disting tablourile de N. Grigorescu.

 

 

 

 

 

 

A. Vlahuță în locuința sa din Palatul Funcționarilor publici (Calea Victoriei) împreună cu Caragiale.

 

 

 

 

 

 

 

Alexandru Vlahuță împreună cu Barbu Ștefănescu Delavrancea, la Dumitrești.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Scrisoare adresată de A. Vlahuță lui Jubi Dona, datată 28 iulie 1912 prin care scriitorul își exprimă durerea pentru moartea lui Caragiale. Manuscris original.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pentru o scurtă perioadă de timp, Vlahuță a locuit la noi, pe meleagurile prahovene. Fata cea mică, Ana l-a convins să se stabilească în Câmpina pentru a-și reface sănătatea șubredă. Aici, a stat între lunile iulie – octombrie 1919 într-o casă a societății „Steaua Română”, în apropiere de casa unde locuise pictorul N. Grigorescu și unde era stabilită familia fiicei sale. La Câmpina, scriitorul și-a continuat activitatea publicistică, iar prietenii care îl vizitau erau întâmpinați de el cu aceeași căldură și voie bună. A. Vlahuță a plecat în toamna anului 1919 la București, unde s-a stins din viață la 19 noiembrie 1919 în locuința sa din str. Visarion, fiind înmormântat la 21 noiembrie, la Cimitirul Bellu.

Ioana Constantin, muzeograf la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova

Referințe bibliografice:

Valeriu Râpeanu, „Alexandru Vlahuţă şi epoca sa”, Editura Tineretului, București,1965

Al. Bojin, „Alexandru Vlahuță – Studiu biobibliografic”, Editura de Stat pentru imprimate și publicații, București, 1959

Horia Dumitrescu, „Alexandru Vlahuță și Dragoslovenii”, Editura Pallas, Focșani, 2011

 

   

Reflecții ale lui Nicolae Iorga despre limba română

“Limba… este fiinţa vie care ne vine din timpurile cele mai depărtate ale trecutului nostru, ea este cea mai scumpă moştenire a strămoşilor care au lucrat, generaţie de generaţie, la elaborarea acestui produs sufletesc. Între elementele care formează comoara sufletească a poporului românesc, niciunul nu cuprinde mai mult şi nu oglindeşte mai adevărat decât însăşi limba lui.
Cu privire la acest grai românesc, care s-a dovedit în stare, cu adăugirile cele fireşti, să îmbrace orice idei, cât de înalte, şi orice sentimente, cât de fine, fiind, sub foarte multe raporturi, şi mai ales sub acela al varietăţii şi al unei armonii de o esenţă cu desăvârşire subtilă, mai presus de limbile asupra cărora s-a exercitat înrâurirea atâtor oameni de geniu, ale popoarelor celor mari din centrul şi din Apusul Europei.
Limba nu este numai un mijloc de a se înţelege, nu e numai mijlocul practic prin care un om poate să-şi comunice gândurile şi sentimentele sale altor oameni; o limbă reprezintă pentru un popor mult mai mult. Este forma cea mai înaltă, cea mai deplină în care se poate exprima sufletul acelui popor.
Mi-a plăcut să caut frumuseţile limbii şi puterea vie a imaginilor. Le-am găsit în multe cărţi ale trecutului şi în creaţia anonimă a folclorului spre care m-am aplecat totdeauna cu interes şi preţuire.
Fiecare om care vorbeşte o limbă, care se împărtăşeşte cu alţii din amintirile aceluiaşi trecut, care s-a deprins a trăi cu oamenii de acelaşi fel cu dânsul în ceea ce priveşte înfăţişarea şi felul de a vorbi are nu numai dreptul, dar şi datoria de a iubi, înainte de toate, poporul a căruia este această limbă şi această amintire istorică."

Într-un discurs din anul 1906, cuprins în cartea „Lupta pentru limba românească”, diferențele între oamenii acestui tărâm, despre care a apreciat că pălesc în fața unității date de limba română pe care o vorbim cu toții, Nicolae Iorga afirma:
„Poporul, domnilor, se împarte firește în clase, clasele se împart în indivizi, interesele indivizilor nu se împacă între ele și interesele claselor, de multe ori, se dușmănesc; însă, mai presus de interesele indivizilor, mai presus de interesele claselor, trebuie să se ridice solidaritatea națională, sentimentul de unitate trebuie să îmbrățișeze o societate de la un capăt la altul. Acest sentiment asigură menținerea unui popor, acest sentiment asigură afirmarea unui popor și-i dă biruința în toate împrejurările.
De ce natură este acest sentiment de solidaritate națională? Acest sentiment de solidaritate națională nu se poate sprijini decât pe temelii neclintite: vorbirea limbii naționale de toți aceia care fac parte din acel popor, vorbirea cu aceeași iubire, cu aceași curăție de la cel mai mare la cel mai mic, de la cel mai bogat, la cel mai sărac. De la cel care stă în fruntea unui popor, până la cel din urmă dintre supușii săi. Numai pe această bază se poate întemeia, în rândul întâiu, acest sentiment de solidaritate națională”
 
„Numai pe vorbirea limbii naționale se poate întemeia sentimentul de solidaritate națională”
                                                                                                                                      ♦ NICOLAE IORGA
 
Muzeograf Mihaela Voicea
Muzeul Memorial "Nicolae Iorga" Vălenii de Munte
   

EXPOZIŢE TEMPORARĂ

Muzeul Memorial ”Nichita Stănescu”, Ploiești, secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, vă invită să vizitați expoziția grafică "Limba română este patria mea", dedicată Zilei Limbii Române.

   

ZIUA LIMBII ROMÂNE - ediţia a VIII-a

 

În perioada 25-31 august 2020, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova şi secţiile sale celebreză cea de a VIII-a ediţie a Zilei Limbii Române - una dintre cele mai importante zile ale identităţii naţionale - prin următorul program:

 

 25 august 2020
•Muzeul „Ion Luca Caragiale”,
str. Kutuzov, nr. 1, tel. 0244 525 394
on-line: „Ion Luca Caragiale şi cultivarea limbii“
 
27 august 2020
•Muzeul Memorial „Nichita Stănescu”, str. Nichita Stănescu, nr.1, tel. 0344 100 768;
Expoziţie temporară: „Patria mea este limba română“
 
28 august 2020:
•Muzeul Memorial „Nicolae Iorga“,
Vălenii de Munte, str. George Enescu, nr. 1-3, tel. 0244 280 861
Expoziţie temporară: „Reflecţii ale lui Nicolae Iorga despre limba română“
 
31 august 2020:
•Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, str. Toma Caragiu, nr.10, tel. 0244 522 656
on-line: „Mărturii despre Alexandru Vlahuţă
în colecţiile Muzeului Judeţean de Istorie si Arheologie Prahova”
 
•Muzeul Ceasului „Nicolae Simache“ Ploieşti,
str. Nicolae Simache, nr. 1, tel. 0244 542 861
Microexpoziţie: „Nicolae Iorga, unul dintre cei mai prolifici scriitori români“
 
•Muzeul „Casa Domnească”, comuna Brebu, jud. Prahova, tel. 0244 357 731
on-line: „Limba română în opera poetului Grigore Vieru”
 
•Muzeul Memorial „Constantin şi Ion Stere”,
Parcul Memorial „Constantin Stere“ Bucov, str. Dacia nr. 13, tel. 0244 344 040
on-line: „Dulcea limbă românească“
 
•Muzeul Memorial „Cezar Petrescu”,
Buşteni, str. T. Vladimirescu, nr. 1, tel. 0244 321 080
on-line: „Cezar Petrescu în literatura română”

   

Conferinţa "Epigrama în literatura română"

 

 

Vă invităm să vizionaţi conferinţa "Epigrama în literatura română", din ciclul "Istorie şi Cizilizaţie" susţinută de prof. univ. dr. Elis Râpeanu, accesând link-ul https://www.youtube.com/watch?v=F-Qvx3Dt720

Vizionare plăcută!

   

Ion Luca Caragiale şi cultivarea limbii

Motto: Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie.”
Ion Luca Caragiale
 
 
Marii clasici, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale și Ioan Slavici, au manifestat un interes deosebit pentru cunoașterea și cultivarea limbii române literare. Aflăm din „Amintirile” lui Ioan Slavici că cei trei și-au propus să alcătuiască o gramatică, împărțindu-și capitolele între ei. Eminescu avea să se ocupe despre lexic, etimologie, formele gramaticale, ortografie și ortoepie, Caragiale, de sintaxă, iar Slavici, de topică. Caragiale cunoștea mai bine limba „viuă”, adică limba vorbită, uzuală. Ceasuri întregi se încingeau discuții pe teme gramaticale. Înainte de a le da publicității, își citeau manuscrisele și le comentau, mai ales din punctul de vedere lingvistic.
În „Câteva păreri”, Ion Luca Caragiale prezintă o idee fundamentală, adecvarea formei la conținut, unitatea dintre formă și fond: „Dacă expresiunea (forma) formată nu poate îmbrăca potrivit intențiunea (conținutul, fondul), afirmă Caragiale, opera este un monstru neviabil”.
În reminiscența „Peste 50 de ani”, Caragiale își exprimă mâhnirea că limba română nu mai este cum ar fi trebuit să fie, o plantă cultivată: „Sărmana limbă românească! Nu mai este, cum ar fi trebuit să fie, o plantă cultivată! a ajuns o buruiană sălbatică!… Multe vânturi au bătut-o! odată o bătea vântul franțuzesc; acu o bate vântul nemțesc. Care cum se scoală astăzi o calcă-n picioare și, drept îngrijire chip și seamă și spre păstrare, o opăresc cu cerneală de scris și de tipar; și ea rabdă, ținându-și ascunsă puterea de viață, în rădăcinile-i adânci…”. Speranța autorului este că limba se va îndrepta spre vechile tradiții ale limbii populare: ,,Noroc că mai are rădăcini adânci; aminteri, i s-ar stârpi soiul! și ar fi păcat de ea, fiindcă, îngrijită, ce flori frumoase și ce sănătos rod ar da această voinică buruiană de veacuri disprețuită, cu care veacuri s-a hrănit și ținut sufletul unui întreg neam de oameni!”
Laudă „Dicționarul universal al limbii române” de Lazăr Șăineanu („Un dicționar român”): „Domnul Șăineanu acordă cu drept cuvânt neologismelor o importanță egală cu elemente neaoșe ale limbii. Aceste neologisme reprezintă ultima fază a culturii noastre sub acțiunea Occidentului și în special a Franței”.
Într-o scrisoare datată Berlin, 9/22.XI.1905, și trimisă redactorului unui ziar din Iași, Caragiale, un adevărat artist al limbii, pornind de la relația dintre gândire și limbă, îi sfătuiește pe redactori în acest fel: „Dragii mei! Să nu uităm niciodată că semnele scrisului nostru sunt roadele gândirii noastre, cu multe necazuri și răbdare cucerite de străvechii noștri părinți. Să fim cu ele stăpâni severi, dar și cuminți și omenoși! Să nu le cruțăm când trebuie să ne slujească, dar nici să le punem cu de-a sila la slujbe nepotrivite cu puterea lor, căci, în amândouă cazurile, trădăm egal interesul nostru propriu, păgubind intenției gândirii noastre… Și mai stăruitor vă rog luați cu dinadinsul aminte la punctuația mea; păstrați-o cu toată scumpătatea…”.
I.L. Caragiale a fost necruțător cu stricătorii de limbă din epoca sa, a fost un observator fără egal al degradării limbajului, nota dominantă în presa vremii și în discursurile politicienilor. Eroii lui Caragiale, prin comportamentul lor lingvistic, ridiculizat în schițe și comedii, sunt mai autentici prin limbaj decât prin acțiunile lor. Pe lângă comicul de nume există și un comic verbal, prin care autorul critică incultura și imbecilitatea. Atracția paronimică, etimologia populară, hiperurbanismele sunt mijloace importante folosite de scriitor. Sunt prezente numeroase greșeli de vocabular: „devorț”, „coraj”, „foncționar”, „foncție”, „poblic”, „docoment”, „famelie”, „ezirciț”, „dipotat”, „lăcrămația”, „renumerația”, „plebicist”, „scrofuloși”. Se observă nesocotirea unor reguli gramaticale și a logicii: „ne-am răcit împreună”; contradicția în termeni („… după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani”; „12 trecute fix”); nonsensul („Din două, dați-mi voie, ori să se revizuiască primesc! dar să nu se schimbe nimica”), forme și construcții prolixe („reclam, pardon, onoarea mea, care m-a înjurat”; „nu poți pentru ca să”); improprietatea unor termeni („a tratat-o cu insulte și bătaie”); clișee lingvistice și automatisme verbale („aveți puțintică răbdare!”; „curat murdar”); amestec de stiluri ale limbii, regionalisme și franțuzisme („te opresc, magariule, să faci de movaises plaisanteries pi conta doamnei Grigoraschko, soția me”).
Folosirea abuzivă a pronumelui relativ „care” este ridiculizată în schița „Urgent”: „… am fost întâmpinat de doamna Aglaie Popescu împreună cu doamnele profesoare Areti Ionesco, Sevasti Ionesco și Aristi Poppesco, care toate s-au plâns de starea de mizerie în care a ajuns școala din cauza lipsei de combustibil; pe care îl refuză onor primăria locală, pe care, în nenumărate rânduri au rugat-o prin adrese oficiale, care se văd la dosar, dar care n-au avut până în prezent niciun rezultat.
„Începând cu «mofturile» sale de la debut în ziarul Alegătorul liber (1875 - 1876) și până la scrierea «Momentelor« (1899 - 1901), Caragiale, trecând prin orice rubrică a ziarelor la care colabora, va compune o operă umoristică fără egal în literatura noastră. Dar, paralel cu această față a personalității sale, în publicistică mai este o față, de cele mai multe ori ascunsă în anonimatul de până acum al paginilor de ziare: anume o față gravă, preocupată până la neliniște și frământare interioară de destinul nostru național, pe fundalul mișcării politice confuze, superficiale, improvizate și iresponsabile. Caragiale este singurul adevărat mare contemporan al lui Eminescu. Poate că în străfundurile sale și poetul, simțindu-se singur în redacția Timpului, se va fi gândit la tovărășia perechii sale de destin!” ♦ MARIN BUCUR.
 
ing. Monica-Violeta BOSTAN,
Conservator Muzeul Ion Luca Caragiale” Ploieşti

   

155 DE ANI DE LA NAŞTEREA REGELUI FERDINAND I

Acum 155 de ani, în ziua de 24 august, s-a născut regele Ferdinand I, numit „cel Loial”, „Întregitorul” ori „Regele țăranilor”. Cu această ocazie să ne amintim de cel care a fost primul rege al tuturor românilor.

Ferdinand Victor Albert Meinrad, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, s-a născut la 24 august 1865 la Sigmaringen (Prusia), fiind cel de-al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al regelui Carol I, şi al principesei Antonia de Saxa-Coburg-Gotha, infanta Portugaliei.
La fel ca și unchiul său regele Carol I, Ferdinand a ajuns rege al României printr-un concurs de împrejurări. Carol ajunsese domn al țării după refuzul prințului Filip de Flandra, iar Ferdinand, printr-o decizie internă a familiei a fost ales moștenitor al tronului României. Astfel, destinul tânărului prinț german ce se pregătea pentru o carieră militară s-a schimbat radical.
Unchiul său Carol, și soția sa Elisabeta de Wied au fost binecuvântați doar cu nașterea unei fetițe, Maria, care a murit la vârsta de trei ani și jumătate de scarlatină. Lipsa unui succesor direct la tron, a impus găsirea unei soluții, în conformitate cu art. 83 din Constituție, ce prevedea: „În lipsă de coborâtori în linie bărbătească a Măriei Sale Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora”. Conform Constituției, succesiunea revenea principelui Leopold, fratele mai mare al lui Carol I, care a declinat oferta. De asemenea, Wilhelm, fiul cel mai mare al principelui Leopold, a refuzat tronul, astfel succesiunea a revenit lui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui, care a acceptat. La 21 noiembrie/3 decembrie 1880, domnitorul Carol semnează la Sigmaringen „Pactul de familie”, prin care prințul Ferdinand devine moștenitorul tronului României.
Prin studiile urmate, se poate spune despre Ferdinand că a fost cel mai educat dintre regii noștri. Acesta și-a petrecut copilăria la reședința familiei din Sigmaringen, a urmat studiile gimnaziale și liceale la Düsseldorf și le-a continuat pe cele militare și de Științe Politice și Economice la școli din Kassel, Leipzig și Tübingen. Ferdinand a fost un om inteligent, înzestrat cu o foarte bună memorie, un împătimit de lectură și pasionat de studiul limbilor (știa greaca veche, latina, ebraica, engleza, rusa, franceza). În timpul studenției, la îndemnul unchiului Carol I, învață limba română și urmează cursuri de literatura și istoria românilor cu profesorul Vasile D. Păun. Totodată, îi plăcea să călătorească, să vâneze, îl preocupau heraldica, numismatica și filatelia. Însă pasiunea vieții sale a fost botanica, ajungând să cunoască toate denumirile latinești ale plantelor mai bine decât un specialist în domeniu.
Principele Ferdinand a venit pentru prima dată în România, în anul 1884, unde a stat câteva luni, apoi s-a întors în Germania pentru continuarea studiilor. În 1889, s-a stabilit în România, devenind conform art. 76 din Constituție „senator de drept”, fiind moștenitorul tronului României, cu titlul de Alteță Regală.
Carol I cu o fire dominantă și intransigentă, nu-i va permite nepotului său Ferdinand să se implice în activitățile politice, însă îi lasă libertatea să se ocupe de pregătirea militară unde a parcurs toate gradele militare de la sublocotenent până la cel de general de corp armată. Despre acest lucru, Cezar Petrescu spunea: „Și ca să-și cunoscă bine armata pe care mai târziu avea s-o călăuzească în războiul cel mare al tuturor unirilor a schimbat regimentul și arma, pretutindeni lăsând amintire prietenoasă și caldă, străină întru totul de recea privire scormonitoare a unchiului său”. Despre firea dominantă a regelui Carol I amintește și regina Maria: „Ferdinand se supunea tuturor exigențelor unchiului său, îl urma în toate, îi îmbrățișa orbește părerile”.
La curte, viața prințului Ferdinand era una monotonă, cu canoane fixe stabilite de regele Carol I. Clipele de relaxare pentru prinț erau momentele când participa la cenaclurile literare ale reginei Elisabeta, ea însăși autoare de povești, poezii și alte lucrări literare publicate sub pseudonimul Carmen Sylva. La aceste întâlniri literare tânărul prinț o cunoaște pe Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a reginei Elisabeta, iar între cei doi se înfiripă o idilă, încurajată chiar de regina României. Însă căsătoria celor doi nu era posibilă potrivit Statutului Casei Regale, ce menționa obligativitatea tuturor membrilor de a se căsători numai cu persoane aparținând unei familii domnitoare din străinătate. Căsătoria unui membru al familiei regale cu o româncă atrăgea excluderea de la succesiune, și astfel rațiunea de stat a învins sentimentele. Când regele Carol I realizează ce se întâmplă, și confruntându-se cu opoziția întregii clase politice, trece la măsuri drastice. Elena Văcărescu este obligată să plece din țară în Franța, regina Elisabeta este trimisă în exil la casa părintească de la Neuwield, de unde revine în țară abia peste trei ani de la acest eveniment (1894), iar prințului Ferdinand I i se caută mireasa potrivită pentru căsătorie.
În 1891, Ferdinand o cunoaște pe Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg-Gotha, prinţesă a Marii Britanii şi a Irlandei, iar în mai 1892, este celebrată la Potsdam, logodna celor doi. Pe 10 ianuarie 1893, la Castelul Sigmaringen, sub privirile lui Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei şi în faţa unui număr mare de prinţi germani, ruşi şi englezi, cei doi se căsătoreau, având loc trei ceremonii: civilă, catolică și protestantă. Ferdinand și Maria vor avea împreună şase copii: Carol – viitorul rege Carol al II-lea (1893), Elisabeta – viitoarea regină a Greciei (1894), Maria (Mărioara sau Mignon) – viitoarea regină a Iugoslaviei (1900), Nicolae – viitor regent al României (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913), care va muri la 20 octombrie/2 noiembrie 1916 de febră tifoidă.
Cuplul moștenitor au avut ca reședințe Palatul Cotroceni în București și Castelul Pelișor, situat la Sinaia, ce era reședința de vară construită pentru ei de regele Carol I.
Un moment critic pentru tânăra familie a fost în 1897, când principele Ferdinand s-a îmbolnăvit de febră tifoidă și s-a aflat la un pas de moarte. Principele s-a însănătoșit, ca prin minune, dar conform declarațiilor contemporanilor chipul său nu a mai avut niciodată aceeași înfățișare ca odinioară. Desprea înfățișarea tânărului prinț în momentul când și-a revenit, regina Maria nota în jurnalul său: „…îngrozitor de schimbat, cu fața suptă și galbenă ca ceara, cu găuri în obraji și mâini ca de schelet. Mie îmi părea aproape un străin”.

Domnia regelui Ferdinand I a fost relativ scurtă – de numai de 13 ani, între 1914-1927, însă acești ani au marcat istoria României prin evenimente importante, precum: neutralitatea, intrarea în război de partea Antantei, retragerea armatei și ocuparea a două treimi din teritoriul țării de Puterile Centrale, reorganizarea armatei, victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, încheierea păcii de la Buftea-București, noua mobilizare a armatei române din toamna anului 1918 și mai ales făurirea statului național unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu patria-mamă.
Regele Carol I a încetat din viață la 27 septembrie/10 octombrie 1914, și potrivit Constituției, tronul rămas liber, revenea principelui Ferdinand. Moartea regelui Carol I a fost percepută de principele Ferdinand ca o nenonorocire. Nefiind lăsat de unchiul său să se implice în activitățile politice, iar singurul domeniu în care se ilustrase era armata, urcarea pe tron pentru principele Ferdinand la 25 de ani de la venirea în România părea a fi un lucru pentru care nu era pregătit și nici prea dorit. Pe lângă asta, I. G. Duca în amintirile sale politice nota despre principe că era „de o timiditate bolnăvicioasă”, defect fundamental pentru un șef de stat.
Despre timiditatea lui Ferdinand, regina Maria nota în jurnalul său în data de 16/29 noiembrie 1918: „Deși timid, se pricepe la discursuri, uneori face pauze destul de lungi, îngrijorătoare, dar azi a vorbit admirabil”.
Nicolae Iorga aprecia că în momentul urcări pe tron, regele Ferdinand „era pentru cei mai mulți un necunoscut și un neținut în seamă, pentru câțiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranță”.
În ziua de 28 septembrie/11 octombrie 1914, în fața Parlamentului principele Ferdinand a depus jurământul ca rege, prilej cu care a rostit acest discurs:
„Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul marelui întemeietor, care mi-a lasat ca sfântă moştenire simţămintele de iubire şi credinţă ale unui întreg popor, găsesc în dragostea mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre îndeplinirea marei, dar grelei mele sarcini. Pilda aceluia pe care îl plângem toţi ca pe un părinte şi convingerea că numai printr-o neîncetată propăşire se poate asigura viaţa trainică a unui popor, îmi vor fi călăuză în sforţările mele spre a-mi jertfi întreaga muncă a vieţii pentru dezvoltarea puterilor acestui stat. În îndeplinirea acestei înalte datorii, pe care o îmbrăţişez cu neclintită credinţă şi nestrămutată dragoste, stă cea mai dulce mulţumire ce o pot dobândi. Printr-însa aduc cel mai mare prinos de recunoştinţă aceluia a cărui amintire e cea mai scumpă legatură între ţara şi casa mea. În rodnica domnie care face mândria istoriei ţării noastre, primul rege al României a găsit cel mai puternic sprijin în unirea tuturor românilor în jurul tronului ori de câte ori împrejurări mari impuneau această datorie. Sunt sigur că, însufleţiţi de acelaşi înalt patriotism, românii vor şti şi în viitor să dea tronului şi ţării unirea în cugetare şi în acţiune, care este singura chezăşie a unei sănătoase propăşiri naţionale. Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta trudă s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări”.
Despre momentul depunerii jurământului în Parlament a noului rege, Ferdinand I, Maria nota în jurnalul său: „Stam amîndoi în picioare în mijlocul Camerei deputaților. Noul rege își depunea jurământul în fața poporului său; plin de toate nădejdile supușilor săi, sta în fața lor, pe pragul unei vieți noi. Era ca o carte necitită încă; nimeni nu-i știa gîndurile, dar întrupa, poate, zorile unei mari înfăptuiri; că avea să fie cel ce va îndeplini un vis îndelung visat... Eu stam puțin deoparte, cu copiii în jurul meu...Abia deslușii glasul regelui și cuvintele lui, însă auzii aclamările care le întîmpinară...Trăiască regele!”.
Conjunctura deloc favorabilă în care venise pe tron Ferdinand, ne-o descrie cu prilejul încoronării Nicoale Iorga: „Nu se poate începe o domnie în mai grele împrejurări decât a lui Ferdinand, astăzi rege al României. În interior, problema materială, așa de grea, a eliberării țărănimii dintr-o robie economică fără pereche între popoarele Europei întregi. Iar la hotare, războiul european, furia militarilor, toate patimile de cuceririle dezlănțuite, violența, brutalitatea serbându-și infernul sabat, pe când noi stăm înaintea întrebării, nespus de grea, a însuși viitorului nostru național, nu numai al României, dar al tuturor românilor”.
După urcarea lui Ferdinand pe tron, viața la curte s-a schimbat considerabil, deoarece acesta a inaugurat un nou mod de domnie, în care distanța dintre suveran și colaboratorii săi politici s-a micșorat, iar relațiile interumane au devenit mai active. ,,Distanța dintre suveran și omul de rând a dispărut. Suveranitatea olimpiană lăsa locul unui sentiment de prietenie spontană. În locul unui deget ți se întinde azi o mână întreagă, care zguduie cu frenezie brațul poftitului, căruia i se prezintă un scaun, o țigară, un pahar, o glumă, un râs deschis”. Fiind un om timid, nu-i plăcea să vorbească în public, prefera discuțiile așezate, la o țigară, despicând cu interlocutorul său „firul în patru”.
„Regele Ferdinand avea plăcerea discuțiilor în cerc restrâns, pe subiecte dintre cele mai variate, de la limba sanscrită, la piramidele faraonilor, de la denumirea științifică a unei flori, până la romanele sau piesele muzicale cele mai recente. Nu avea orgoliul de a fi considerat singurul conducător al țării, care ia decizii infailibile; de aceea a adunat în jurul său oameni dispuși și capabili să-i dea sfaturi”.
Spre deosebire de regele Carol I, Ferdinand a avut înțelepciunea de a accepta să fie ajutat și influențat de cei din jurul său în privința deciziilor politice majore. Trei persoane l-au influențat în mod pozitiv în momentele cele mai delicate ale vieții sale și ale istoriei noastre. Prima dintre ele a fost regina Maria, care era foarte informată prin relațiile avute cu aproape toți liderii politici, precum și cu diplomații acreditați în capitala României. Încă de la începutul domniei regina Maria, spre deosebire de regina Elisabeta, a jucat şi un important rol politic. În tot timpul domniei regelui Ferdinand I, i-a fost colaboratoare de fiecare zi, participând la marile decizii, hotărâtoare pentru poporul român. Înainte de urcarea pe tron, în august 1914, Maria, s-a opus participării la război a României, alaturi de Puterile Centrale, susţinând alianţa cu ţările Antantei în vederea unirii provinciilor româneşti aflate sub stăpânirea Imperiului Austro Ungar. Astfel în împrejurările dramatice de după izbucnirea conflagraţiei mondiale, regina Maria îl sprijină pe Ferdinand I în decizia angajării ţarii de partea Antantei, alături de Anglia, Franţa şi Rusia. A doua persoană din preajma regelui Ferdinand a fost Barbu Știrbey, administratorul Domeniilor Regale, ce era gata să dea un sfat sau să-și exprime un punct de vedere, de care suveranul putea sau nu ține cont. Dintre oamenii politici cel care a avut o influență puternică și de durată asupra lui Ferdinand I a fost fruntașul PNL Ion I. C. Brătianu, personalitate cu o vastă experiență, hotărât și foarte eficient în tot ceea ce făcea.
Ferdinand, dincolo de simpatiile și antipatiile personale, de „glasul sângelui”, a pus interesele țării ce o conducea, așa cum îi mărturisise, în octombrie 1914, lui I. Gh. Duca: „Eu sunt un rege constituțional, prin urmare, dacă țara crede că interesele ei dictează să meargă împotriva Puterilor Centrale, nu în mine va găsi o piedică în realizarea idealului ei național”.

Prin decizia intrări României în război în ziua de 14/27 august 1916, împotriva Puterilor Centrale, pentru a se realiza idealul național al românilor a fost numit „Ferdinand cel Loial”. Prin acest sacrificiu personal și-a respectat promisiunea de a fi „un bun român”.
Participarea României la Primul Război Mondial a avut o importantă pondere militară, politică și morală în desfășurarea operațiunilor și a tratativelor politice, pe fundalul cărora a fost asigurată victoria Antantei. Jertfa imensă și suferințele fără seamăn ale poporului și armatei române din Primul Război Mondial nu au fost zadarnice, fiind încununate prin făurirea statului național unitar, prin unirea Basarabiei (27 martie 1918), Bucovinei (27 noiembrie 1918) și Transilvaniei (1 decembrie 1918) cu Patria-Mamă. În fiecare an la 1 decembrie, când sărbătorim Ziua Națională, ziua înfăptuirii Marii Uniri și cu prilejul diferitelor aniversări, precum şi cu prilejul „zilei eroilor” trebuie să ne amintim de jertfa ostașilor noștri care și-au dat viața pe câmpul de luptă, în Războiul de Întregire Națională, de stăruința neobosită a întregului popor, a oamenilor politici și, nu în ultimul rând, a regelui Ferdinand și a reginei Maria. După Conferința de pace de la Paris din 1919, România Mare a beneficiat de recunoașterea majorității statelor lumii.
În ziua de 15 octombrie 1922, în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al tuturor românilor, alături de regina Maria. Cu această ocazie regele a citit următoarea Proclamație:
„Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, am moştenit Coroana României, după glorioasa domnie a Regelui Întemeietor. Suindu-mă pe tron am rugat cerul să dea rod muncii ce, fără preget eram hotărât să închin iubitei mele ţări, ca bun român şi rege. Pronia cerească a binecuvântat şi prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru. Am venit astăzi cu regina, care ne-a fost tovarăşă în credinţa neclintită la restrişte şi la bucurie ca printr-această sărbătoare să consacrăm în faţa Domnului şi a scumpului nostru popor legătura ce ne uneşte deapururea cu dânsul. Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei Romane, coroana de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe acei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare. Într-aceste clipe gândul meu se îndreaptă cu recunoştinţă către viteaza şi iubita noastră armată. Pentru răsplata trudelor trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în pace roadele lui binecuvântate şi să propăşească în linişte, frăţie şi muncă harnică. Cu inima plină de dragoste şi credinţă mărturisesc dorinţele sufletului meu. Vreau ca ţărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le aibă de-a puterea de rodire în folosul ei şi al binelui obştesc. Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-şi afle soarta tot mai prosperă într-o viaţă de armonie şi de dreptate socială. Vreau ca, în hotarele României Mari, toţi fiii buni ai ţării, fără deosebire de religie şi de naţionalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor românilor, ca să ajute cu toate puterile statul, în care Cel de Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi. Vreau ca românii din toate straturile sociale, însufleţiţi de năzuinţa unei înfrăţiri naţionale, să se folosească toţi de legitima ocrotire a statului. Vreau ca în timpul domniei mele, printr-o întinsă şi înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să-şi îndeplinească menirea de civilizaţie ce-i revine în renaşterea Orientului european după atâtea veacuri de cumplite zbuciumări. Sunt sigur că, în îndeplinirea marei noastre datorii voi avea sprijinul tuturor bunilor fii ai ţării, nedespărţiţi în gând şi-n faptă în jurul tronului. Acestei sfinte misiuni, în neclintita unire cu poporul nostru, voi închina toate puterile mele de om şi rege şi asupra ei chem, în această zi solemnă de înălţare sufletească binecuvântarea celui A-Tot-Puternic”.
Nicoale Iorga avea să aprecieze că încoronarea regelui și a reginei reprezintă „suprema răsplată pe deplin datorită faptei lor de credință, jertfă și neclintită stăruință” pentru realizarea Marii Uniri din 1918.
Regele Ferdinand I se numără printre personalitățile cele mai strălucite din istoria modernă a României, numele lui fiind legat atât de înfăptuirea Marii Uniri din 1918, cât şi de: introducerea votului universal (numai pentru barbați), egal, direct, secret, obligatoriu, stabilit de Parlament la Iași, în 1917; legile pentru reforma agrară în Vechiul Regat și Basarabia (17 iulie) și respectiv, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș (30 iulie) în 1921, iar cea mai importantă operă legislativă fiind noua Constituție din anul 1923.

Regele Ferdinand I și-a câștigat respectul românilor, care l-au numit „Regele țăranilor”, pentru că a susținut necesitatea reformei agrare și a celei electorale. Făcând o comparație între începutul și sfârșitul domniei regelui Fedinand I, constatăm că România, dintr-o țară mică, ajunse-se un stat de mărime medie în Europa: în 1914, când a urcat pe tron, România se reducea la Vechiul Regat, ce avea o suprafață de 137.903 km², cu o populație de 7,7 milioane de locuitori, iar la sfârșitul domniei, România prin unirea cu Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, era un stat ce se întindea pe 295.049 km², cu o populație de 16,5 milioane de locuitori. Cei 13 ani de domnie au fost extrem de rodnici, iar România a cunoscut progrese considerabile în plan cultural, politic și economic.

După o lungă suferință regele Ferdinand I a trecut în eternitate, în ziua de 20 iulie 1927, la Sinaia. Despre regele Ferdinand I supranumit și „Întregitorul”, la moartea acestuia, în mesajul adresat poporului român, Ion I. C. Brătianu spunea: ,,Primul rege al României Mari a murit. O boală cumplită a înterupt prematur această domnie glorioasă care a îndeplinit visul de secole al poporului nostru. Românii nu vor putea uita niciodată că regele Ferdinand s-a sacrificat pentru binele țării. De neclintit în convingerile sale și în hotărârile sale în timpul războiului, bun și înțelept pe timp de pace, Ferdinand I va rămâne pentru totdeauna regele care s-a identificat cu poporul său și care a înfăptuit marile reforme care au dus statului dreptatea, puterea și liniștea”.
Ferdinand I, acest rege născut și crescut în Germania a arătat în vremuri grele o mare dăruire față de interesele României și ale românilor și a sacrificat totul pentru binele patriei adoptive în detrimentul patriei de origine și s-a dovedit a fi mai român decât mulți români.
Se mai pot spune multe despre cel care a fost „primul rege al tuturor românilor”, însă încheiem amintirile cu aceste însemnări din jurnalul reginei Maria: ,,Nando (cum era alintat în familie) – Ferdinand I cel modest, timid, nesigur pe el, dar cinstit și deloc egoist… un mare rege care a înfăptuit unirea poporului său mai presus de tot ce se credea cu putință”.

Muzeograf Monica CÎRSTEA

   

CEASURI CU VALOARE MEMORIALĂ

În patrimoniul Muzeului Ceasului „Nicolae Simacheˮ Ploiești, se găsesc piese care impresionează atât prin valoarea tehnică și artistică, cât și prin valoarea memorială. O astfel de piesă este un ceas de buzunar din aur, care i-a aparținut poetului Vasile Alecsandri.
Personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea, poetul Vasile Alecsandri primește în anul 1840, alături de Costache Negruzzi și Mihail Kogălniceanu, conducerea Teatrului din Iași și își începe activitatea de dramaturg.
Participant la Revoluția din 1848 și susținător al ideei de unire a Moldovei cu Țara Românească, diplomat de excepție, ministru, membru fondator al Academiei Române, poetul Vasile Alecsandri a fost nedespărțit, la toate întâlnirile importante, de ceasul de buzunar pe care îl purta cu discreție potrivit costumației vestimentare.
 
 

Ceasul, este lucrat în Elveția de cunoscuta firma Omega, înființată în Chaux-de Fonds în anul 1848 de către Luois Brandt. Carcasa ceasului din aur de 18K, are trei capace, două fiind dispuse anterior mecanismului, iar cel de al treilea în fața cadranului și este decorat cu o pictură pe email, redând o scenă militară în care Napoleon Bonaparte reglează tirul unui tun. Cadranul ceasului este metalic, cu cifre romane pentru ore și două arătătoare tip Breguet; mecanismul ceasului are eșapament cu cilindru, regulator circular și se armează cu cheia. Ceasul este susținut de un lanț cu zale ovale cu noduri, de care este prinsă cheița de întoarcere, ornamentată cu motive geometrice și pietre prețioase.

 
Ceasul a întrat în patrimoniul Muzeului Ceasului în anul 1966, fiind achiziționat, conform Procesului-verbal de achiziție, de la domnul Nicolae C. Istrati - fiul chimistului Constantin Istrati – care, în Oferta de achiziție specifică: ,,un ceasornic de aur cu o scenă în email și un lanț de aur (...) provenind din colecția tatălui meu care le ... (indescifrabil) ... de la văduva poetului Vasile Alecsandriˮ.
 
Tatiana RISTEA
Șef secție Muzeul Ceasului „Nicolae Simacheˮ Ploiești

   

Pagina 3 din 79