,,Caligrafia este o versiune artistică a ideogramelor care compun un poem, și nu reflectă doar caracterul și temperamentul artistului… îi trădează și bătăile inimii, respirația’’.  ♦ Dai Sijie

Vă prezentăm cartea poştală realizată de prof. dr. Marilena Colț, de la Colegiul Național ,,Ion Luca Caragiale" Ploiești, în cadrul proiectului educaţional "Caligrafia - arta scrisului".

Anul 1915 avea să contureze clar faptul că războiul mondial va fi unul de durată. Operațiunile militare desfășurate nu vor schimba prea mult balanța războiului în favoarea părților combatante. Războiul transformat într-un război de tranșee, va duce la pierderi însemnate de oameni, atât în rândul militarilor cât și în rândul populației civile.

Pe Frontul de Vest în perioada ianuarie-martie se vor duce lupte grele, pe toată lungimea frontului care se întindea de la Canalul Mânecii până la granița Franței cu Elveția, cuprinzând Belgia, nord-vestul Franței și regiunile Alsacia și Lorena. Pe data de 22 aprilie armata germană folosește pentru prima dată în acest război gaze de luptă la Ypres în Belgia. Până la sfârșitul anului se vor duce lupte violente la Saint-Mihiel, Champagne și Artois fără ca niciuna dintre părțile combatante să obțină vreun câștig teritorial.

Frontul de est, unde se înfruntau Germania, Austro-Ungaria și Rusia, este mai dinamic. După victoria germană de la Lacurile Mazuriene (a doua bătălie 7-22 februarie) începând cu luna mai și până în septembrie Germania și Austro-Ungaria se vor afla în ofensivă, trupele germane ocupând în această perioadă Varșovia (5 august), Brest-Litovsk (25 august) și Vilnius (18 septembrie). Armata rusă reușește să stabilizeze frontul spre sfârșitul toamnei, iar apropierea iernii îi determină pe combatanți să oprească acțiunile ofensive.

Pe lângă cele două fronturi principale în anul 1915 se vor deschide noi fronturi numite și fronturi secundare. Italia încheie cu Antanta, pe 25 aprilie acordul de la Londra prin care se angaja să înceapă operațiunile militare contra Austro-Ungariei, deschizând astfel un nou front pe granița montană dintre Italia și Austro-Ungaria. Deși era parte a Alianței Puterilor Centrale încă din anul 1882, Italia avea de revendicat de la Austro-Ungaria teritorii în zona Veneției și pe Coasta Dalmației. Intrarea Italiei în război alături de Antantă va juca un rol important în decizia României de a intra în război împotriva Austro-Ungariei.

Un alt front deschis în anul 1915 este cel de la Galipoli în Turcia aliată a Germaniei, front ce este deschis de anglo-francezi pe data de 25 aprilie, scopul acestuia fiind scoaterea Turciei din război și restabilirea liniilor de comunicație cu Rusia prin Strâmtorile Bosfor și Dardanele. Această campanie a Aliaților va eșua în mod dramatic, trupele anglo-franceze fiind nevoite să abandoneze pozițiile de luptă în decembrie 1915.

Tot legat de Turcia trebuie amintit și faptul că în urma înfrângerilor suferite pe frontul din Caucaz, unde se confrunta cu Rusia, începând cu luna mai, autoritățile turcești vor începe deportarea populației armene spre zonele deșertice din Irak și Siria. Aceste eveniment va avea drept consecință moartea a sute de mii de armeni, în ceea ce va fi cunoscut drept genocidul armean.

În zona Balcanilor toamna anului 1915 va aduce modificări dramatice în ceea ce privește harta politică și militară. Un rol important îl va avea decizia Bulgariei de a intra în război ca aliată a Germaniei, la 25 septembrie. Bulgaria va ataca Serbia fără declarație de război, fapt ce coroborat cu o puternică ofensivă austro-germană împotriva armatei sârbe, va duce la ocuparea Serbiei de către Puterile Centrale. Pentru a veni în ajutorul Serbiei, anglo-francezii vor deschide pe 30 septembrie frontul de la Salonic, în Grecia, însă armata sârbă și autoritățile sunt nevoite să se retragă în Albania, de unde începând cu luna decembrie vor fi evacuate spre insula Corfu.

Muzeograf Claudiu ROBE

Neutralitatea a fost  decizia oficială a României la începutul Primului Război Mondial (1914-1916). Totuşi, opiniile rămân împărţite. Provizoratul neutralităţii este dat nu numai de diversele presiuni ale aliaţilor, ci şi de fermitatea cu care oamenii politici ai vremii susţin intrarea în război de o parte sau de cealaltă.

În perioada celor doi ani de neutralitate, ideile și discuţiile între oamenii politici, pentru a obţine dezrobirea provinciilor românești subjugate, s-au cristalizat în două direcţii: unii erau pentru alianţa cu Antanta și alţii pentru alianţa cu Puterile Centrale. Petre Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Constantin Stere ș.a. optau pentru cea de-a doua.

Rămân remarcabile, din acest punct de vedere, discursurile lui Constantin Stere, în ultimele sale intervenţii, în Parlamentul României, pe de o parte, și ale lui Tache Ionescu, pe de altă parte. Discursul lui Constantin Stere a fost rostit în ședinţele din zilele de 15-16 decembrie 1915. Ceea ce îl preocupa în mod deosebit era soarta Basarabiei.

A avut defectul optic de a vedea întreaga politică a României prin prisma Basarabiei. În aceasta constă și „vina”, și meritul lui.

Evocându-i mai târziu cariera politică, S. Diamandi remarca: „Nu vedea decât o singură primejdie: Rusia ţaristă. Nu-l obseda decât o singură ţintă: eliberarea Basarabiei, provincia românească cea mai periclitată în existenţa naţională. Cu această provincie credea el că trebuie să înceapă dezrobirea fraţilor subjugaţi. Socotea că drumul către Ardeal trece prin Basarabia”.

În 1917, rămas în Bucureștiul ocupat de germani (din îndemnul și cu autorizația lui  I.I.C. Brătianu și a regelui Ferdinand), editează ziarul Lumina, care i-a atras din partea adversarilor politici acuzaţia de trădător. Arestat și întemniţat la Văcărești (1918), a fost eliberat fără să fi avut loc un proces, însă șantajul politic a durat până la sfârșitul vieţii.

În pofida greșelilor de calcul, atitudinea lui Constantin Stere în timpul Primului Război Mondial rămâne un exemplu de stabilitate și consecvenţă în urmărirea scopului propus, o dovadă eternă a patrio­tismului și a curajului său civic.

Prin întreaga sa activitate a susţinut și a orientat mișcarea de eliberare naţională din Basarabia spre întregirea neamului, participând direct la ședinţele Sfatului Ţării și la redactarea istoricei Declaraţii de Unire a Basarabiei cu România, din 27 martie 1918. Contribuţia lui C. Stere la opera de întregire a neamului a fost apreciată diferit: regele Ferdinand l-a decorat cu ordinul Coroana României în gradul de Mare Ofiţer, iar calomniatorii săi au obţinut suspendarea din învăţământul superior.

Retras din viaţa politică a ţării, la Bucov, își scrie romanul cu caracter memorialistic – În preajma revoluţiei, operă rămasă neterminată, din care au apărut, între anii 1931-1936, opt volume și care a cunoscut un succes considerabil atât în România cât și în Basarabia.

Muzeograf Paulina Mănişor

Considerat cel mai bogat politician al României moderne si mare proprietar de terenuri, Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a născut în familia vistiernicului Grigore Cantacuzino și a Alexandrinei Cantacuzino-Kretzulescu. Este un descendent direct al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Studiază dreptul la Paris unde obține doctoratul în anul 1858. S-a căsătorit cu Zoe Bibescu, iar după moartea acesteia se recăsătorește cu Ecaterina Băleanu cu care a avut șapte copii, o fată și șase băieți. În magistratură deține funcții precum cea de judecător la Tribunalul Ilfov, consilier la Curtea de Apel București apoi de președinte al aceleiași instituții. Cariera politică și-o începe ca deputat de Prahova al partidului Conservator în Adunarea Constituantă, însărcinată cu elaborarea Constituției de la 1866. Este ales primar al Bucureștiului între aprilie 1869 și ianuarie 1870, perioadă în care renunță la salariul pe care îl primea și riedică din fonduri proprii Fântâna Cantacuzino în actualul parc Carol din București. În calitate de ministru al Finanțelor (decembrie 1873–ianuarie 1875) urmărește înființarea unui Credit Funciar Rural pentru ajutorul țăranilor și introducerea unui nou tarif vamal. În timpul Războiului de Independență este numit comisar general pe lângă Înaltul Comandament al armatei ruse. Gheorghe Grigore Cantacuzino susține efortul de război făcând o donație de 50.000 lei pentru înzestrarea armatei române. Printre înaltele funții politice avute s-au numărat cea de președinte al Adunării Deputaților (noiembrie 1889-februarie 1891, septembrie 1900-februarie 1901), președinte al Senatului (februarie 1892-octombrie 1895, martie 1911-martie 1913), prim-ministru (aprilie 1899-iulie 1900, decembrie 1904-1907).

După moartea lui Lascăr Catargiu în aprilie 1899, Gheorghe Cantacuzino devine conducătorul Partidului Conservator. În iulie 1900 prezidează ședința prin care Partidul Conservator fuzionează cu Partidul Constituțional. În aprilie 1907 toate formațiunile politice de orientare conservatoare se vor uni în cadrul Partidului Conservator, iar Gheorghe Cantacuzino îi cedează conducerea partidului lui Petre P. Carp. În același timp Gheorghe Cantacuzino a fost unul dintre principalii oponenți ai realizării reformei agrare prin expropirerea marilor proprietari de terenuri. În urma răscoalei țărănești izbucnită, Partidul Conservator părăsește guvernarea, liberalii intentând un proces foștilor miniștri conservatori, proces în care Gheorghe Cantacuzino își asumă întreaga responsabilitate, fapt ce determină retragerea acuzațiilor aduse.

Gheorghe Grigore Cantacuzino construiește palatul Cantacuzino din București (1902), actualul muzeu Geroge Enescu, palatul Cantacuzino Bușteni (1911) și palatul Cantacuzino Florești (1913) supranumit Micul Trianon astăzi fiind o ruină. În București a mai construit Fântâna Cantacuzino (1870) din parcul Carol iar alături de soția sa Ecaterina a ridicat orfelinatul Sfânta Ecaterina.

Gheorghe Grigore Cantacuzino a murit pe data de 23 martie 1913 la vârsta de 81 de ani.

Muzeograf Claudiu ROBE

Ioan Gheorghe Pelivan s-a născut la 1 aprilie 1876, în satul Răzeni (jud. Lăpușna), la 32 km de Chișinău, din părinții Gheorghe Pelivan și Eugenia Varuh (Varache). A absolvit Seminarul Teologic din Chișinău (1898) și Universitatea din Dorpat, Facultatea de Drept (1903).

La Dorpat, activitatea sa a fost canalizată în două direcții majore: activitatea intelectuală ca student, interesat pentru însușirea teoretică și practică a unei bune pregătiri profesionale și cea politică, ca inițiator și militant naționalist în “Pământenia basarabeană”, o organizație revoluționară secretă de propagare a ideilor revoluționare, anti-țariste, în rândul studențimii basarabene. Arestat de poliția țaristă și încarcerat timp de aproape 11 luni (februarie 1902 - ianuarie 1903), I. Pelivan a fost achitat în cele din urmă, din lipsă de probe. Pentru tânărul licențiat în drept de la Dorpat, cât și pentru alți tineri basarabeni, activitatea complexă în cadrul “Pământeniei basarabene” a trezit definitiv și ireversibil conștiința națională de moldoveni și de români.

În octombrie 1903, a fost din nou arestat și trimis în exil forțat la Arhanghelsk, în Rusia nordică, apoi soldat și grefier la Viatka și Kazan.

Revenit în Basarabia, în august 1905, Ioan Pelivan a desfășurat o activitate complexă ca membru al primei grupări naționale democratice basarabene de la Chișinău, din care mai făceau parte: Constantin Stere, Pantelimon Halippa, Iustin Frățiman și alții.

În 1906, împreună cu Constantin Stere, fondează ziarul “Basarabia” (mai 1906 – martie 1907) prin care se propagau ideile naționale și cele de dreptate socială. Această publicație a fost primul organ de propagandă națională din Basarabia, dupa 1812.

O activitate vie pentru susținerea limbii române și a românismului a desfășurat I. Pelivan în rândul învățătorilor și preoților basarabeni de la sate.

În mai 1912, autoritățile țariste din Basarabia au sărbătorit cu mare fast un secol de la “eliberarea Basarabiei de sub jugul turcesc și alipirea ei la Rusia”. Obligat, prin funcția deținută în sistemul administrativ-juridic țarist, de judecător, să participe la acele jignitoare ceremonii pentru români, I. Pelivan a purtat, demonstrativ și ostentativ, o bandă tricolor îndoliată, gest național și patriotic care a indignat profund autoritățile locale imperial rusești. Rezultatul? Anchetă și destituirea din funcția de judecător! Ulterior, eroul basarabean s-a înscris și a activat ca avocat în cadrul Baroului avocaților din Bălți. Semnificația protestului lui I. Pelivan? “Gestul plin de demnitate făcut în zilele aniversare din 1912 l-a plasat pe Ioan Pelivan în fruntea curentului de redeșteptare națională în provincia subjugată dintre Prut și Nistru”. După 27 februarie/12 martie 1917, când s-a prăbușit țarismul rusesc, ritmul evoluțiilor politico-naționale din Basarabia a crescut foarte mult. Astfel, la 3 aprilie1917, a fost înființat Partidul Național Moldovenesc, care a întocmit un program de acțiune care avea în frunte cucerirea drepturilor naționale si autonomia Basarabiei. Ioan Pelivan a avut un rol important în realizarea concretă a punctelor programului național-politic basarabean.

A fost ales delegat în Sfatul Țării din partea Congresului Militarilor Moldoveni. La 21.XI.1917, în ziua inaugurării ședințelor Sfatul Țării, a vorbit foarte impresionant.

Scriitorul și publicistul George Tofan, prezent la istoricul eveniment, a reținut câteva detalii elocvente: “Dl Pelivan e un bărbat bine făcut, în floarea vârstei, fiu de răzeș răsărit din pământul binecuvântat al Basarabiei, față liniștită, duioșie în glas, zâmbet dulce în privire. Vorbește cu glas lin, într-o românească literară. Adânc cunoscător al trecutului țării, el face o sumară reprivire istorică, insistând îndeosebi asupra nenorocirilor prin care a trecut neamul său din Basarabia în veacul din urmă”.

La 27 martie 1918, a votat unirea Basarabiei cu România.

Datorită activității sale, județul Bălți a fost primul județ din Basarabia, care în 1918, s-a pronunțat pentru Unirea Basarabiei cu România.

După drama Basarabiei din iunie 1940, I. Pelivan a militat activ pentru eliberarea acestui pământ românesc de sub ocupația bolșevică, apoi, începând cu septembrie 1941, pentru consolidarea administrației românești și a românismului între Prut și Nistru. În fața ofensivei Armatei roșii în zona Nistru-Prut, din martie-aprilie 1944, I. Pelivan s-a stabilit cu familia sa la București.

O dată cu introducerea comunismului în România, autoritățile represive l-au arestat pe bătrânul I. Pelivan, la 74 de ani, în cadrul “lotului foștilor miniștri și demnitari, în mai 1950 și l-au întemnițat la Sighet, unde a murit, din cauza afecțiunilor de care suferea și a regimului exterminant penitenciar, la 25 ianuarie 1954.

Muzeograf Paulina MĂNIȘOR

Marele patriot Constantin Stere, proeminent gazetar și om politic a scris mai multe articole privind intrarea României în război, articole pe care le-a publicat inițial în ziarul „Lumina”.

Prin apariția acestuia, Stere a urmărit înainte de toate un scop practic, o anumită acţiune politică. Ziarul a apărut la 1 Septembrie 1917, adică atunci când războiul României era de fapt sfârşit şi când conducătorilor acestui stat li se impunea să salveze, printr-o acţiune politică înţeleaptă, ceea ce se mai putea salva atunci. Pentru aceasta se cerea un singur lucru: o justă apreciere a situaţiei reale.

Mai târziu, în 1918, când evenimentele erau în toi şi încă departe de acel deznodământ favorabil ţării, vedea lumina tiparului, în București, la Editura Ziarului „Lumina”, cartea „Marele Răsboiu și politica României”. O carte sensibilă care vorbește despre cauzele Războiului Mondial şi situaţia României în mijlocul forţelor antagoniste și, îndeosebi, despre Basarabia care în sufletul lui Stere era sinonimă cu Universul.

În prima parte a cărții, denumită „România și răsboiul mondial”, Stere a grupat articolele, mai mult sau mai puţin, după cuprinsul lor, în cea de a doua - „Dintr′o zi într′alta”, a păstrat cu stricteţe ordinea lor cronologică , în josul fiecărui articol a arătat data numărului din ziar în care a apărut.

La începutul cărții, Constantin Stere se adreseză „cătră cetitori” cu toată ființa, făcând apel la consțiință: „N’am altă armă decât cuvântul, şi nu caut alt sprijin decât în conştiinţa şi în judecata şi celui mai umil dintre concetăţenii mei. Un singur lucru cer dela cetitorii ziarului nostru, menit să vadă lumina în aceste zile de durere şi ruşine: să-l cetească tot aşa dezbrăcaţi de patimi mărunte şi prejudecăţi, cum va fi şi scris; să cântărească fiecare cuvânt şi să-şi facă ei singuri examenul de conştiinţă”.

Ref. Corina Mărășescu