Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
înfiinţat în anul 1955 prin strădania ctitorului muzeelor prahovene, prof. Nicolae Simache, este astăzi o prestigioasă instituţie de cultură, care prin cele 16 secţii muzeale deschise publicului, valorifică expoziţional, ştiinţific şi cultural-educativ, creaţii materiale şi spirituale din patrimoniul prahovean, naţional şi universal.

"Muzeul trebuie sa fie o şcoala de istorie a gustului - şi, mai mult - trebuie sa fie nu numai la dispozitia oricui, dar sa întinda mâna catre oricine, pentru a-l atrage, a-l retine cât poate mai mult."

Evocare

În 15 februarie 1840, s-a născut la Craiova, Titu Liviu Maiorescu, academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului al XX- lea. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza junimismului politic și „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.
 
 
Titu Maiorescu, fotografie originală, 1882.
Exponatul face parte din patrimoniul Muzeului ”Ion Luca Caragiale”, Ploiești,
secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova.
 
Vă propun să călătorim în timp, pentru a înțelege cum era omul Titu Maiorescu, văzut de contemporanul său, Alexandru Vlahuță:
”Între 50 și 55 de ani. Talie mijlocie, conformație puternică; figură calmă, de o seriozitate impunătoare. În vorbă, în privire, în gest, păstrează-ntotdeauna aceeași măsură și siguranță, a omului care se observă și se simte stăpân pe el. O bogată cultură științifică și literară dă acestei naturi, așa de bine înzestrate o distincție și-o superioritate remarcabilă. Gust, rafinament, simțire dreaptă, vedere limpede și de o extraordinară agerime; D. Maiorescu un neîntrecut cunoscător de tot ce e artă. El știe să admire, și din tot sufletul admiră ce e frumos, chiar când opera ar veni de la un om care l-ar fi urât. Întotdeauna a căutat să adune în jurul său, să povățuiască și să îndemne la muncă, pe tinerii în care descoperea un început de talent. Pe mulți i-a scos la lumină; cu unii s-a înșelat. Mi-aduc aminte, acum zece ani, a crezut și despre mine c-aș da oarecare semne… Acestei credinți, care- o mărturisesc cu durere- nu s-a realizat datoresc fericirea de a fi cunoscut pe D-nul Maiorescu acasă la D-sa. În momentul acesta îl văd, în salonul de lângă bibliotecă, stând la masa din mijloc, c-un creion în mână; în fața D-sale un începător citește, cam emoționat, o tragedie în versuri; câțiva tineri ascultă, și urmăresc cu luare-aminte pe chipul D-lui Maiorescu cum trec de lămurit urmele tragediei; D-nii Teodor Rosetti, J.Negruzzi, Mandrea și alții se retrag în bibliotecă; eu stau sfiicios într-un colț ș-admir răbdarea și seninătatea olimpică a D-lui Maiorescu. S-a isprăvit un act. Aud un glas sonor, de o vibrare muzicală…toți vin să asculte. Vorbește amfitrionul; el e cât se poate de familial și de intim, casa lui n-are nimic din solemnitatea și răceala severă a ”caselor mari” și totuși am sentimentul că mă găsesc într-un templu. Nu știu ce aer de sărbătoare, ce viață particulară capătă vorbele în gura D-lui Maiorescu? Iar când citește o bucată literară, e un maestru, un virtuoso, care interpretează perfect gândul și emoțiunea compozitorului.
Ca orator și scriitor e magistral. Spusă sau scrisă, fraza D-lui Maiorescu e clară, vie și perfect construită.
Semne particulare: pururea același – senin ca un zeu.”
 
Bibliografie: ”Amintiri despre Titu Maiorescu”, editura Junimea, Iași – 1973
 
ing. Monica-Violeta BOSTAN
Conservator Muzeul ”Ion Luca Caragiale”, Ploiești
   
   

Vă invităm la poveşti!

Domnitorul celor desculți

Era o zi de primăvară liniștită. Crengile liliacului parfumau văzduhul, grădinile erau pline de flori și de culoare, iar soarele iubitor mângâia pământul. Alexandru Ioan Cuza stătea în biroul său și citea.
Deodată ridică privirea din paginile cărții și îi păru rău că afară se irosește atâta frumusețe fără să fie în mijlocul ei, așa că se îmbrăcă în haine de orășean, își luă bicicleta și plecă să cutreiere cele mai întunecoase străzi ale orașului.
Departe de palat a găsit un copil desculț care plângea de foame. Bătea un vânticel rece, iar copilul nu avea decât o cămașă care îi rămase mică. Picioarele i se învinețiseră de frig.
-Vino cu mine, i-a zis în timp ce îi ștergea lacrimile cu batista brodată cu fir de aur! Să nu te temi!
L-a așezat pe portbagaj, i-a pus casca pe cap și l-a adus la palat.
-Vei sta cu mine la masă, dragul meu! Poate nu ai mâncat azi.
Domnitorul l-a servit cu mâna lui și l-a privit cu maximă fericire, cât de mulțumit este.
-Cine sunteți dumneavoastră, domnule, de m-ați luat de pe stradă să mă ospătați?
-Sunt domnitorul celor desculți, dragul meu! Așteaptă-mă o clipă aici, te rog!
Domnitorul s-a întors având în mâinile sale o pereche de pantofi din piele, o camașă albă și un costum de catifea albastră, ornat cu fir de aur.
-Ai casă, dragul meu copil?
-Avem o căsuță sărăcăcioasă. Tata a murit, iar mama ne crește singură. Suntem cinci copii. Aș putea să plec, să nu se îngrijoreze mama? M-ați găsit plângând, fiindcă astăzi nu am găsit nimic de lucru și nu pot să le duc pâine pe masă.
-Uite, te trimit acasă cu trăsura mea! Nu uita să te cauți în buzunare și să iei și sacul acesta plin cu mâncare. Voi mai veni să te văd pe strada aceea. Să mă aștepți. Acum nu mai sunteți singuri. Aveți în mine un tată adevărat.
Copilul întoarse capul din trăsură și îl văzu pe Cuza cum îi făcea cu ochiul de la geam. În buzunarul costumului său frumos găsi o pungă cu galbeni.
Lumea se făcea puțin mai frumoasă și mai bună!

Cârstea Robert Nicolae, Mențiune
Clasa a V-a C, Colegiul „Ferdinand I”, Măneciu, județul Prahova
   

Vă invităm la poveşti!

CUM AR FI DACĂ AȘ SCHIMBA REALITATEA?

Cândva demult de pe timpul lui Domițian, între daci și romani au izbucnit diverse conflicte la nivel economic. Astfel pe tot parcursul sec. I d.Hr. politica romană s-a simțit amenințată de daci, iar de la asta au pornit războaiele dintre strămoșii noștri daci și romanii.
Astfel a început prima confruntare între ei.
Dacii erau conduși de Decebal, o personalitate puternică care în timp și-a îmbunătățit abilitățile militare, respectiv politice, acesta fiind un om priceput, inteligent și viteaz, dar de multe ori extrem de mândru.
Adversarul dacilor era să fie Traian, care în 28 ianuarie 98 d.Hr. a devenit Împăratul Romei. Dacă mai sus precizam că Decebal era o personalitate puternică, nici Traian nu era mai prejos. Reprezenta o fire ambițioasă și foarte orgolioasă, dar care avea o minte sclipitoare și tehnicii de luptă bine gândite.
Era de așteptat ca între două personalități puternice să nu existe armonie și înțelegere. Deci din cauza divergențelor dintre ei a izbucnit și primul război.
În prima jumătate a războiului, dacii erau așa numiții viitori învingători, doar că în urma unui sabotaj pus la cale de armata romană în parteneriat cu un om bun al armatei dacilor care ulterior a fost păcălit de Traian, astfel a reușit să îl vândă pe Decebal care în finalul războiului a rămas în pierdere.
Fiind conștient de așa zisul câștig al romanilor, Traian a stabilit alături de Decebal un schimb, romanii să părăsească regatul dac cu condiția ca și Decebal să predea oamenii buni ai armatei lui cu tot cu arme încântător de bine construite alături de alte bunuri importante deținute de daci.
După a reînceput o nouă dispută.
În cea de a doua parte a conflictului dintre daci și romani, ce s-a desfășurat cu un secol mai târziu, părea din ce în ce mai strâns. Compartiv cu prima dispută, cea de-a doua dispută a fost mult mai intensă cu fel de fel de strategii și evenimente neașteptate.
Dacii erau foarte constrânși deoarece dacă mai aveau parte de o nouă învingere, aceștia ar fi pierdut întregul regat dac cu toate celelalte bunuri deținute.
Până la jumătatea războiului, Traian era convins că o să câștige lupta împotriva dacilor asta până a pierdut controlul. Atât dacii, cât și romanii au realizat importanța războiului, unul dintre ei va ajunge ori să câștige totul, ori să piardă totul.
Regatul dac a fost pariat de către cei doi conducătorii…Traian era însetat de cât mai mult teritoriu și visa la puterea regatului, iar Decebal nu putea să se lase înfrânt și să lase de o parte orgoliul de bărbat, respectiv conducător.
Războiul se anunța spre sfârșite, iar armata romană a rămas cu cât mai puține resurse, dar Traian a venit cu ideea strălucită de a afla cât mai multe strategii pe care le deținea Decebal, tot de la același om foarte implicat și descurcăreț pe care îl deținea la momentul ăla Decebal; dar nu a mai mers, deoarece Decebal deja bănuia de la prima înfrângere a lui că este ceva la mijloc…, dar de data asta comportamentul strategic al lui Traian l-a dat de gol. Decebal nu a mai permis una ca asta. Astfel conducătorul dacilor și-a pus baza în armată și a reușit să o redreseze, iar, în cele din urmă, Decebal a învins.
Decebal: Credeai că eu nu o să aflu până la urmă de ticăloșiile tale?
Traian: Nu mă așteptam să te gândești până acolo.
Decebal: Te-am luat prin surprindere?
Traian: Oarecum… chiar dacă te știam un bărbat puternic și demn.
Decebal: Aș fi preferat să te știu pierzător și demn, să joci corect dacă ar fi fost așa poate nu ai fi plătit atâtea daune.
Traian: Am fost demn, m-am apărat.
Decebal: Da, te-ai folosit în primul război de bunurile mele și nu ai ezitat o clipă să te folosești și de oamenii mei, puteai să te aperi și să acționezi în atât de multe moduri.
Traian: Am greșit, oricât de greu mi-ar fi să recunosc…, dar cred că dacă ne aliem vom fi invincibili.
Decebal: Ai doar o singură șansă să îmi dovedești ce fel de conducător ești, asta doar pentru că ai potențial.
Decebal și Traian au colaborat împreună o perioadă de timp, dar de fapt intențiile lui Traian erau altele, să găsească un moment de slăbiciune al armatei dacilor și să acționeze; în toată perioada asta a purtat o mască. Armata dacă a avut nevoie de o pauză în care să își facă diverse strategii pe care să le folosească în viitoarele lupte, dar cine ar fi crezut că lupta se va desfășura așa curând? Traian nu a ezitat o clipă să se folosească de faptul că dacii erau într-o situație delicată. Surprinzător e faptul că armata nu părea afectată și din contră părea mult prea pregătită. Dar oare de ce? Fiindcă Decebal îl cunoștea atât de bine pe Traian încât în ultima perioadă de colaborare știa la ce să se aștepte. În final datorită înțelepciunii și inteligenței perspicace, Decebal a învins din nou.
Traian a rămas șocat, fiind o persoană deseori calculată nu se aștepta la o asemenea lovitură puternică primită din partea lui Decebal.
Orgoliul imens al lui Traian a dus situația la momentul în care conducătorul romanilor, umilit, a decis să își ia viața într-un mod demn.

Nistor Ioana – Daria, Mențiune
Clasa a VIII-a C, Școala Gimnazială Sat Strejnicu, județul Prahova
   

Vă invităm la poveşti!

 

Voievodul Neagoe Basarab, cel mult credincios
 
Întotdeauna am fost fascinat de istorie. De poveștile din spatele întâmplărilor istorice, de voievozi şi de prinți, de bătălii, care au marcat și au schimbat, de cele mai multe ori, destinele și granițele unei țări; de credința și de curajul de care au dat dovadă strămoșii noștri, care au înțeles că iubirea de patrie și de neam e mai presus decât o iubire trecătoare de averi și de titluri. Ceea ce au lăsat în urma lor, castele, biserici, catedrale, morminte, sunt doar urmele trecerii lor prin această viață, peste unii dintre ei așternându-se chiar uitarea, și doar istoria îi va readuce în memoria poporului, scuturând colbul timpului.
Sunt multe legende și povești care au în centrul lor pe voievozii noştri români și faptele lor de vitejie. Acești voievozi, înainte de a-și iubi coroana, și-au iubit poporul și supușii lor, L-au iubit pe Dumnezeu și s-au rugat pentru binele tuturor. Au postit și și-au ridicat ochii către Cer, când le-a fost mai greu.
În urmă cu 500 de ani, marele voievod Sfântul Neagoe Basarab și-a apărat Țara Românească în fața unui sultan care voia să pornească război și să-l învingă. Voievodul a știut cum să găsească calea cea mai simplă, cu multă înțelepciune și dragoste față de supușii săi, fără vărsare de sânge.
Bătrânii povestesc că la un moment dat, voievodul Neagoe Basarab este forțat de Sfatul Boierilor să ia o hotărâre despre cum poate salva țara în fața pericolului otoman, turcii având o armată numeric mai numeroasă. Știm despre domnitorul Neagoe Basarab că era foarte credincios. De aceea, în loc de alt răspuns, de un plan, Neagoe Basarab îi îndeamnă pe boieri la rugăciune. Sigur că boierii sunt uimiți și indignați de atitudinea voievodului, dar acesta le spune că trebuie să postească și să se roage mai mult pentru ca victoria să fie de partea lor, acest lucru provocând şi mai tare supărarea boierilor, care așteptau un plan concret și cât mai rapid. Apropierea de Dumnezeu a binecredincioșilor voievozi români o cunoaștem din multe întâmplări ale istoriei românești.
Sfântul se retrage în noaptea de dinaintea luptei pentru rugăciune. Nu știe nimeni pentru ce s-a rugat voievodul român. Nu știe nimeni ce i-a cerut Neagoe Basarab lui Dumnezeu în acea noapte. Probabil i-a spus lui Dumnezeu că este de datoria lui să se roage. Că doar pe timp de pace oamenii pot fi fericiți, că luptele pentru putere nu-ți aduc liniștea sufletului. Că în mâinile lui, ca ,,Uns al lui Dumnezeu”, stau destinele unei țări atât încercate de istorie. A postit și s-a rugat, s-a rugat și a postit! Și i-a îndemnat și pe ceilalți să facă acest lucru, deoarece credința poate muta și munții din loc, poate opri războaie, poate întoarce gândurile oamenilor către bine! Că rugăciunea a făcut minuni, s-a văzut! Cert este că, în acea noapte, sultanul moare fără de veste și lupta n-a mai avut loc, spre uimirea boierilor care-l criticaseră foarte dur cu ceva timp în urmă.
De numele voievodului Neagoe Basarab se leagă și ctitoria sa de la Curtea de Argeș, cu Meșterul Manole, despre care se spune că, în locul în care s-a păbușit, a țâșnit un izvor. Neagoe Basarab mai este cunoscut și sub denumirile de Domn al culturii, al spiritualității și Prinț al Păcii. Știm, de asemenea, că a avut parte de o educație creștină care l-a ajutat în domnia sa, luând, astfel, deciziile cele mai înțelepte, de fiecare dată.
Mă gândesc adeseori la Neagoe Basarab, la Constantin Brâncoveanu, la Mihai Viteazul și la alți voievozi iubitori de țară și de neam, ca la niște oameni curajoși care au făcut față tuturor încercărilor, unii chiar cu prețul vieții lor, cu cinste și onoare, în ciuda vremurilor! Avem nevoie de asemenea oameni și astăzi, pentru ca poporul român să-și păstreze identitatea, graiul și tradițiile. Ei sunt și vor rămâne pentru mine și pentru copiii de vârsta mea, și nu numai, niște eroi!
 
Ștefan Luca, Mențiune
Clasa a VI-a, Colegiul Național Nicolae Grigorescu”, Municipiul Câmpina, județul Prahova

 

   

Vă invităm la poveşti!

Bătălia de la Călugăreni prin ochi de copil

Într-o zi frumoasă și călduroasă de vară, eu și verișorul meu ne-am decis că ar fi timpul să facem o călătorie în timp și să ne imaginăm că suntem Mihai Viteazul și Sinan Pașa în bătălia de la Călugăreni.
Ne-am ales spațiul, am lipit de un copac afișul cu ,,Călugăreni’’, ne-am ales bețe pe post de săbii, pietricele pe post de tunuri și ne-am făcut armuri din frunze de brusturi.
Lupta începe prin semnalul dat de clopotul bisericii din sat. Eu spunând mândră către verișorul meu:
-Slugă turcă și de paie,
Cu suflet de ură plin
Sabia mea îți jupoaie,
A ta piele de hain!
Începem să ne luptăm, ne luptăm cu săbiile noastre, cu frunze, pietre și cocenii de porumb din grădina bunicii până când cădem de la oboseală.
-Aha, ai căzut pradă turculeț... Îți arăt eu ție! Și mă răsfrâng asupra lui, lovindu-l cu o frunză de brusture.
-Îți arăt eu ție, imediat, român viclean! Se ridică și începe să mă fugărească.
Eu mă ascund în căsuța din copac, dând impresia că mă predau. Îmi iau o bucată de plăcintă cu măr, pe care o mănânc pe nerăsuflate, beau un pahar de limonadă proaspătă și mă odihnesc cinci minute, timp în care îl urmăresc pe verișorul meu cum mă caută pentru a mă ataca. Aștept momentul potrivit, pândesc în liniște și când el nu era atent, sar din căsuță direct în spatele lui. Îl trântesc la pământ și îi spun:
-Dragă Pașa, turc pierdut
N-ai știut cine-s românii
Că tu nu ne-ai cunoscut
Să afli cine-s jupânii!
Victorioasă, întruchipând-l pe Mihai Viteazul pornesc călare pe calul bătrân al bunicului, ce asista nevinovat la luptă, pe nume Vasilică și îi strig lui Sinan Pașa: „Eu te-am avertizat că vei muri, dar nu m-ai crezut ...”
Prin ochi de copil, totul e o joacă, o armonie, o distracție.
Dacă am fi cu toți copii,
Războaiele ar fi cu jucării
Ar fi doar pace, iubire ș-armonie
Istoria ar fi copilărie.

Horjea Diana- Elena, Mențiune
Clasa a VII-a B, Școala Gimnazială „Matei Basarab”, Brebu, județul Prahova
   

ZILELE CARAGIALE - 2022

Vă invităm să urmăriți evoluția în mediul virtual a trupelor de teatru aflate în competiție, în cea de a XXIV-a ediție a Concursului Național de interpretare artistică a personajelor caragialiene "Caragiale, contemporanul nostru"!

Succes tuturor participanților!

https://www.youtube.com/watch?v=uzeS_Fg4kgg

Caragiale la ceas aniversar
   

Vă invităm la poveşti!

Un pas înapoi în istorie

Soarele, ca un împărat cu greaua sa coroană făcută din raze, adus de vânturile dinspre est, se ridică pe cerul plumburiu, luminând întregul orizont. Este o zi de toamnă timpurie! Pământul încă doarme sub plapuma de frunze multicolore, pictate de maestra Toamnă.
Stau în casă, pe canapeaua caldă a bunicilor, căutând cu privirea, în imensa bibliotecă, o carte interesantă pe care s-o citesc. Atunci, vântul obraznic, vrând să fure o carte, o scapă pe podeaua rece a camerei. Era o carte nu foarte groasă, cu coperțile pline de colb, pe care timpul și-a pus amprenta. Cu greu reușesc să citesc titlul ce cândva era aurit: O mică parte din imensa istorie. O deschid la primul capitol și observ că era vorba despre strămoșii noștri, dacii.
Un vârtej de lumină mă învăluie și mă trezesc pe drumurile nepietruite ale unui sat străvechi. Drumul șerpuia printre câteva case scunde, cu acoperișul din fân sau chiar papură și pereții din lut ars. În timp ce stăteam nedumerit, întrebându-mă unde mă aflam, un domn în vârstă, cu pantalonii din blănuri, cu un fes înalt și cu o cămașă ornată cu două, trei medalii aurite, trece pe lângă mine, neobservându-mă. Grăbit, îl întreb în ce an ne aflăm.
-Ce vrei, băiețel? întreabă pe un ton răstit.
Nu sunt sigur dacă asta a spus, căci vorbea în limba dacilor, iar eu nu știam multe din această limbă.
-Știi în ce an suntem? întreb eu.
-Eh... băiete! Timpul se scurge rapid, iar anul acesta a venit vremea să continuăm vechiul război cu romanii, care ne amenință necontenit.
Atunci mă sperii, căci un război e pe cale să înceapă, iar eu trebuie să mă întorc degrabă acasă. Bătrânul mă ia cu el, iar după un ceas ajungem într-o piață mare din centrul Sarmisegetuzei. Într-un mare turn, era o siluetă cunoscută din cărțile de istorie. Era chiar mărețul Decebal, ce striga spre mulțime:
-Războiul cu romanii continuă! În curând vor trece Dunărea! Luptați cu mândrie, putere și cu gând bun, căci vă veți salva patria!
Pentru o clipă, am uitat de întoarcerea acasă!
Îmi doream să rămân, să-i ajut în luptă, dar atunci mi-am adus aminte de ora de istorie, în care profesorul ne povestea despre războiul dintre anii 105 și 106, în care romanii au reușit să ia sub stăpânire Dacia!
Mă gândesc să le spun să fugă, căci oricum vor pierde, dar asta nu putea aduce și schimbări în viitor?
Atunci, marile porți ale cetății Sarmizegetusa s-au deschis, iar cavalerii neînfricați, călare pe cai, au pornit spre codrul întunecat. Speriat, am intrat în turnul cel înalt, căci sunetul ghiulelelor spărgeau liniștea dumbrăvii...
Mă trezesc pe canapeaua roșie a bunicilor, cu marea bibliotecă în fața mea. Grăbit caut cartea, dar spre mirarea mea, dispăruse, iar în locul ei era o insignă aurită pe care scria în dacă: Luptător de onoare!
Poate chiar nu a fost un vis și am reușit să mă întorc în trecut.
De atunci am observat cât de important este să-ți cunoști trecutul: pentru a înțelege schimbările prezentului!

Manolache David, Mențiune
Clasa a VI-a, Palatul Copiilor Ploiești, județul Prahova
   

Vă invităm la poveşti!

15 nopți de istorie

Povestea acesta este a mea și îmi va fi greu să o împărtășesc cu voi pentru că mulți nu mă veți crede.
Sunt un copil de 13 ani, destul de bun la învățătură și atras de toate materiile pe care trebuie să le studiez în școală. Îmi fac temele, sunt silitor, deși uneori, încăpățânat și irascibil atunci când nu îmi iese ceva.
Îmi place istoria, din totdeauna mi-a plăcut, poate pentru că bunicul meu avea o colecție impresionantă de magazine istorice din care îmi povestea diferite evenimente. Mi-a spus lucruri minunate despre Ștefan cel Mare și despre Matei Corvin, despre Neagoe Basarab și despre Mircea cel Bătrân. Spre marea mea durere, nu a mai apucat să-mi povestească nimic despre Constantin Brâncoveanu pentru că a plecat departe, în lumea de dincolo.
De când a murit, îl visez în aproape fiecare seară. Însă, într-una dintre ele, s-a întâmplat ceva ce nu mai trăisem vreodată.
Se făcea că mă aflam pe un câmp, iar undeva spre capătul lui, se vedea o ușă. Acolo mă aștepta bunicul meu care o deschise zâmbind. Apoi, îmi spuse că o să îmi arate o lume din trecut. Am pășit dincolo de ușă și ,,m-am trezit” într-un muzeu împânzit cu tablouri ale multor conducători ai lumii. L-am privit în ochi pe Vlad Țepeș, l-am zărit și pe Mihai Viteazul, pe Ginghis Han ce se-ncrunta la noi…. Erau mulți, chiar și Hitler se afla într-unul, dar rânjea așa hidos spre mine că i-am întors spatele.
Bunicul m-a dus de mână prin dreptul lor, am privit chipurile crunte și îmbătrânite ale unora, iar apoi l-am văzut pe al lui, pe al celui despre care doream să știu totul – Constantin Brâncoveanu. Am strigat: ,,În lumea lui vreau să călătoresc”! Și m-am trezit.
Încă 14 nopți a durat călătoria mea. 15 în total.
În a doua noapte am trecut de ușă, dar imediat am făcut un pas înapoi. În fața mea părea că se duce o răscoală. O mână de oameni se băteau și strigau. Aveam senzația că o să mă atingă și pe mine loviturile lor, dar rămâneam neatins. Vocea bunicului îmi șopti la ureche: „E anul 1655. Răscoala de față este a seimenilor și a dorobanților împotriva domnitorului Constantin Șerban. Aici, pruncul Constantin Brâncoveanu își va pierde tatăl, pe Papa Brâncoveanu – ucis”.
În a treia, l-am văzut copil studiind împreună cu unchiul din partea mamei, Constantin Cantacuzino. Învăța greaca, latina și slavona. Avea o ținută impunătoare în ciuda vârstei și asculta cu mare atenție.
În a patra, era deja 1676 și l-am visat participând la asediul Cehrinului. Îl solicitaseră turcii. Apoi, în toamna aceluiași an sau, mai bine zis, a aceluiași vis am participat la numirea lui Șerban Cantacuzino pe tronul Țării Românești. ,,Și ce înseamna asta?” am întrebat eu fără să înțeleg ce vedeam. ,,Așteaptă! O să înțelegi mâine”.
În a cincea noapte, după aceeași ușă, am urmărit ceva ce arăta ca o sărbătoare. Tot vocea bunicului îmi dezvălui că eram părtaș la numirea tânărului Constantin ispravnic al scaunului București și mare postelnic. „Acum înțelegi? Învestirea unchiului său drept domn al Țării Românești la ajutat și pe nepot să crească în dregătoriile de agă”. Am vrut să-l întreb ce funcții erau acelea; nu le înțelegeam, dar nimeni nu-mi răspunse. M-am trezit, căci venise dimineața. Am găsit un dicționar, am căutat termenii și am înțeles puterea cuvântului „agă”.
A șasea noapte, visul m-a dus la Constantinopol și l-am văzut pe Brâncoveanu semnând un document. Nu știu cum, dar am reușit să înțeleg și singur că eram în anul 1681. Se întâmpla ceva foarte ciudat. Brâncoveanu purta discuții cu doi indivizi. Se numeau Ladislau Csaki și Cristofor Pasko. Își asumau o semnătură de restabilire a legii românești în Transilvania. ,,Lege românească?” am întrebat eu. ,,Ortodoxismul” a răspuns bunicul.
Visul celei de a șaptea a durat cel mai mult. Negocieri cu împăratul Leopold, un tribut de 75000 de taleri în schimbul a 6000 de soldați, un jurământ de credință în fața solilor, cucerirea Lipovei și, în sfârșit, o încercare de aderență a Țării Românești la partida creștină. Priveam uimit la rapiditatea cu care se desfășurau evenimentele sub ochii mei și îmi doream să nu mă pot trezi.
În a opta noapte, am fost părtaș la moartea domnului Șerban Cantacuzino. Se întâmpla în toamna anului 1688. ,,Știi, se spune că Brâncoveanu a fost implicat în asasinarea lui. Au existat zvonuri, dar nu a fost adevărat”, îmi spuse bunicul, care mă ținea strâns de mână. ,,Chiar și Iorga a dezmințit”. Iar eu i-am dat dreptate.
În următoarea, a noua, am urmărit din dreptul ușii, urcarea sa pe tronul Țării Românești. Chipul îi părea trist și mă gândeam la povara de pe umerii săi.
Veni și a zecea noapte. Se întâmpla în 30 ianuarie 1689. Domnitorul reconfirma mandatul solilor trimiși la Viena. Țara Românească renunța la toate legăturile cu Poarta și reînnoda atârnarea față de împăratul Austriei. Dar, la sfârșitul anului, ducele de Baden a invadat Țara Romănească. Brâncoveanu s-a conformat și a plătit tribut și pentru vechiul acord încheiat de Șerban Cantacuzino. Și pentru că a fost nevoit să accepte iernarea în Țară a douăsprezece regimente și să predea armatei austriece 1500 de cai, domnul Brâncoveanu i-a chemat pe turci și pe tătari în ajutor. Aceștia din urmă au obligat armata austriacă să se retragă.
-Bunicule, știi ce înțeleg eu? Că Brâncoveanu s-a făcut frate cu dușmanul.
-Ha, ha! Ai înțeles, râse bunicul pe care nu-l mai auzisem demult râzând. Și dacă stau să mă gândesc mai bine, era prima dată când îl auzeam aievea și nu în vis.
M-am trezit fericit. Doamne, câte evenimente! Trebuie să-i povestesc bunicii. Mai bine nu! O s-o-ntristez!
Cinci nopți a mai durat povestea mea.
Cu ochii pironiți ca la cinematograf, am privit lupte sângeroase. Am urmărit bătălia de la Zărnești a domnitorului ajutat de turci în care generalul Heissler a fost luat prizonier, iar Emeric Tokoli a fost încoronat principe al Transilvaniei. Şi uite așa, conflictul dintre turci și austrieci a dus la mutarea frontului la nord de Dunăre, iar Țara Românească a mai scăpat de greutăți.
Au urmat Tratatul de la Karlowitz, bătălii peste bătălii, conflicte, urzeli, alte învestiri și reînvestiri pe tron, amenințări cu invazii ale Ardealului de către turci și tătari... comploturi, maziliri, creșterea haraciului, reconfirmarea lui Brâncoveanu la domnie... toate se învârteau în jurul meu de parcă mă aflam în mijlocul unui uragan... și când totul s-a oprit, am ridicat privirea și l-am vazut pe Mustafa Pașa Taltaban, un vizir crud și lacom ce avea să-i provoace sfârșitul lui Constantin Brâncoveanu. M-a îngrozit privirea lui.
Încă trei nopți trecuseră și eram foarte speriat. Așteptam însă cu nerăbdare să se termine istoria.
În a paisprezecea noapte, ușa s-a deschis din nou. ,,M-am trezit” în Palatul Mogoșoaia, iar el se afla în fața mea. Deși părea impunător, rosti cu blândețe:
-Mă urmărești demult, copile. Câtă răbdare ai avut! Dar știi tu oare câte mai erau de spus? Hai să-ți arăt!
Întinse mâna și-mi arătă, de parcă nu fusese de ajuns, o serie de zile și ani ce se derulau în fața mea ca în diafilmele bunicilor.
1682 și evanghelia ferecată
1688 și biblia de la București
1692 – Emiterea Patentei leopoldine
1693 – Sfinţirea bisericii Mânăstirii Hurezi
1702 – Tipărirea cuvântului panageric întocmai cu apostolii… mulți ani și perioade importante.
-De ce erai numit Altin Bey? am întrebat eu curios.
-Pentru că am fost bogat, am bătut monede în aur, răspunse el. Am fost important în trecutul Țării Românești. Am dus bătălii și m-am luptat pentru religia creștină.
-Ce a fost cel mai important în viața ta?
-Of, nu războaiele, nu domnia așa cum ai putea crede, ci familia. Anii cei mai importanți sunt ai nașterii copiilor mei. Trebuie să plec!
-Stai, nu, nu pleca!
Dar visul se opri.
În ultima noapte s-a isprăvit totul. Se înfățișau toți înaintea mea. Tortura nu mi-a fost permis s-o urmăresc. Nici nu cred că aș fi rezistat, știind că nu puteam să intervin și să schimb cursul istoriei. Acuzat pentru avere, pentru instrumente muzicale rare, pentru monede bătute în aur, corespondență scrisă cu Austria, Moscova, Polonia și Veneția în defavoarea lor, turcii l-au condamnat la moarte împreună cu fiii lui. Constantin, Ștefan, Matei și Radu au fost decapitați pe rând, însă nu înainte ca turcii să-l întrebe pe Brâncoveanu dacă se convertește la religia musulmană. „Niciodată! Sunt și voi muri creștin”!
-Și așa a murit, dar dăinuie peste timp, în veșnicie, căci a devenit martir al neamului Românesc, șopti bunicul trăgând cortina cu mâna și sărutându-mă în vis.
Se termină povestea. Dar poate mâine noapte o să „mă trezesc” din nou!

Lungu Ştefan Rareş, Premiul special al juriului
Clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială „Alexandru Ioan Cuza”, Municipiul Câmpina, județul Prahova
   

ZILELE CARAGIALE

Muzeul „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti, secţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, organizează, în perioada 29-30 ianuarie 2022, ZILELE CARAGIALE, eveniment cu dublă semnificaţie: 170 de ani de la naşterea scriitorului Ion Luca Caragiale şi aniversarea a 60 de ani de la înfiinţarea Muzeului „Ion Luca Caragiale” de către părintele muzeografiei prahovene, prof. Nicolae Simache.



PROGRAM:

Sâmbătă, 29 ianuarie 2022
• Concursul Național de interpretare artistică a personajelor caragialiene
„Caragiale, contemporanul nostru”
Cea de-a XXIV-a ediţie a concursului, devenit o tradiţie a instituţiei de cultură, se va desfăşura în mediul virtual, reunind peste 20 de trupe de actori – elevi din ciclul primar şi gimnazial ai şcolilor din ţară și municipiul București. Anul acesta, la împlinirea a 170 de ani de la naşterea dramaturgului, micii artişti, prin talentul lor, vor aduce în prim-plan lumea plină de culoare a personajelor lui Caragiale.
Întregul concurs va putea fi urmărit, începând cu ora 10.00, pe site-ul www.histmuseumph.ro, pe paginile de facebook ale Muzeului „Ion Luca Caragiale” Ploieşti şi Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, cât şi pe canalul de youtube.

Duminică, 30 ianuarie 2022, la ora 10:30,
Sala Auditorium, a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
(transmitere live pe pagina de Facebook a Muzeului „Ion Luca Caragiale” Ploieşti)
• Caragiale la ceas aniversar

• Cuvânt de salut
- Muzeograf Mihai Dumitrache, manager interimar al Muzeului Judeţean de Istorie şi
Arheologie Prahova;
- ing. Monica Bostan, conservator coordonator al Muzeului „Ion Luca Caragiale” Ploieşti.

• Omagiu lui Ion Luca Caragiale
- Invitaţi: - Ilie Gâlea – actor la Teatrul „Toma Caragiu” Ploieşti;
- Iuliu Dan Gâlea – actor colaborator la Teatrul „Toma Caragiu” Ploieşti.
 
• Festivitatea de premiere a Concursului Naţional de interpretare artistică a personajelor caragialiene „Caragiale, contemporanul nostru”, ediţia a XXIV-a

• „Al matale, Caragiale...”
- spectacol de teatru susţinut de trupa de teatru „Haioșii”, de la Colegiul de Artă „Carmen Sylva”, Ploiești, coordonată de bibl. Nicolette Neculai și prof. înv. primar Iulia Ionescu.

• Depuneri de flori la busturile dramaturgului din fața Muzeului Ceasului „Nicolae Simache” și din curtea Muzeului „Ion Luca Caragiale”

Duminică 30 ianuarie 2022, intrarea va fi liberă la Muzeul „Ion Luca Caragiale”, respectându-se normele în vigoare pentru prevenirea îmbolnăvirii cu virusul SARS-Cov2.
   

Pagina 8 din 113

Link-uri utile