Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
înfiinţat în anul 1955 prin strădania ctitorului muzeelor prahovene, prof. Nicolae Simache, este astăzi o prestigioasă instituţie de cultură, care prin cele 17 secţii muzeale deschise publicului, valorifică expoziţional, ştiinţific şi cultural-educativ, creaţii materiale şi spirituale din patrimoniul prahovean, naţional şi universal.

"Muzeul trebuie sa fie o şcoala de istorie a gustului - şi, mai mult - trebuie sa fie nu numai la dispozitia oricui, dar sa întinda mâna catre oricine, pentru a-l atrage, a-l retine cât poate mai mult."

Ziua Mondială a Educației

„Educația este întotdeauna un orizont, nu o destinație!ˮ  ♦ Nicolae Iorga

Pe 5 octombrie, în întreaga lume, se sărbătorește Ziua Mondială a Educației. Evenimentul ține să ne reamintească faptul că o educație de calitate reprezintă cheia unei reușite profesionale.
Pentru ca această zi să fie recunoscută şi sărbătorită la nivel internaţional, pentru ca principiile celor două recomandări să fie respectate de fiecare stat în parte, federaţia globală a Uniunii Sindicatelor Cadrelor Didactice „Education Internationalˮ a lansat, la 5 octombrie 1994, o campanie de promovare a meritelor cadrelor didactice şi a contribuţiei aduse de acestea în procesul educaţional, la nivel mondial.
Personalitate marcantă a culturii noastre naţionale, Nicolae Iorga, despre care nu se poate vorbi decât la superlativ, a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, academician dar și-a dedicat o bună parte din timp educației fiind profesor universitar la Universitatea de la București, a fondat Congresul Internațional al Studiilor Bizantine și Institutul de Studii Sud-Est Europene, Universitatea Populară de Vară, Școala de Misionare Naționale și Morale „Regina Mariaˮ, Școala artelor uitate, iar în străinătate Școala Română de la Fontenay-aux-Rose (Franța), Casa Romena din Veneția și Școala Română din Roma (Italia).



Un număr impresionant de școli, licee, biblioteci, fundații, institute dar și centre culturale îi poartă cu mândrie numele marelui istoric Nicolae Iorga, care a absolvit Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma magna cum laude, apoi a continuat studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani. În 1894 este numit profesor suplinitor în cadrul Universității din București, iar din 1895 devine profesor titular al Catedrei de Istorie Medie, Modernă și Contemporană la aceeași universitatea. Nicolae Iorga începe să publice miile de documente privitoare la români, copiate din arhivele franceze, italiene și germane în timpul anilor de studii în occident.
În anul 1922, Nicolae Iorga înființează la Vălenii de Munte Școala de Misionare Naționale și Morale „Regina Mariaˮ. Elevele școlii erau admise în urma recomandărilor făcute de diverse personalități culturale, din partea unor instituții de învățământ sau religioase. Cei care predau la Școala de Misionare erau aleși atât dintre profesorii universitari, cât și dintre cei secundari, toți recunoscuți ca foarte buni pedagogi. O mulțime de activități îmbogățeau programul Școlii de Misionare. Elevele erau pregătite să conducă activități cultural-artistice, li se predau elemente de actorie și regie, un loc important în program era rezervat cunoașterii țării dar și deprinderilor gospodărești, arta țesutului, cusutului, picturii și cel al lucrului ceramicii. La sfârșitul anului de activitate, elevele dădeau o testare generală de cunoștințe, totul fiind prezidat de Nicolae Iorga, directoarea școlii și unii profesori. Uniforma elevelor era costumul popular.





Nicolae Iorga a fost profesorul regelui Carol al II-lea. Şi datorită acestui fapt, de copil cunoscându-l, i-a încuibat în inimă sentimentul patriotic. Datorită acestui fapt Nicolae Iorga i-a insuflat regelui Carol al II-lea ataşamentul pentru cunoaşterea istoriei poporului nostru şi a etnicismului românesc, determinându-l ca încă de pe vremea când era copil, să parcurgă întregul teritoriu al ţării. Nicolae Iorga era singura personalitate din întreaga ţară pentru care regele Carol al II-lea avea un respect profund şi curat, a fost singurul om căruia i se adresa „domnule profesorˮ și nu „Iorgaˮ.
„Învăţat este omul care se învaţă necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit pe alţii.ˮ  ♦ Nicolae Iorga
 
Muzeograf Mihaela VOICEA
Muzeul Memorial "Nicolae Iorga" Vălenii de Munte
   

EXPOZIŢE TEMPORARĂ

Muzeul Memorial „Nicolae Iorga”, secţie a Muzeului Judeţean de Istorie și Arheologie Prahova vă invită, începând de luni 5 octombrie 2020, să vizitaţi expoziţia temporară „Manuale şcolare din prima jumatate a secolului XX”, organizată cu prilejul Zilei Mondiale a Educaţiei.
Manualele, extrem de valoroase, fac parte din colecţia domnului profesor Ion Bocioacă din Vălenii de Munte.
Nicolae Iorga este cunoscut drept cel mare istoric român, recunoscut de prestigioase universități și academii din lume, însă trebuie evidențiat și rolul său în educația românească din prima jumătate a secolului XX.
Vocația sa de profesor i-a dezvoltat pasiunea de a împărtăși cunoștințele și informații oamenilor simpli, și-a asumat misiunea culturală de educare a maselor populare.
Astfel la Vălenii de Munte, începând cu anul 1908, când se înființează Tipografia „Neamul Românescˮ apar o serie de așezăminte culturale menite să instruiască și să aducă la cunoștință toate descoperirile cercetării, inovațiile științei pentru cei interesați: Universitatea Populară de Vară, Școala de Misionare Naționale și Morale „Regina Mariaˮ, Școala artelor uitate, Institutul de studii sud-est europene (1914) și Institutul de Istorie Universală (1937), etc.





Savantul nu se oprește aici, și peste hotare va înființa două instituții pentru tinerii români: în anul 1922 se deschid porțile Școlii Române din Franța, Fontenay-aux-Rose, lângă Paris, în Italia, Casa Romena din Veneția 1930 și Școala Română din Roma 1920.
În anul 1938 se punea bazele Institutului de cercetări arheologice din Santi Quaranta, Albania, pornit ca un gest de recunoștință al regelui albanez către Nicolae Iorga.
Lucrări ale lui Nicolae Iorga despre școală și educație:
- Începuturile învățământului superior, Chișinău 1925
- Carte de cetire 1927
- Școala și industrii 1927
- Istoria învățământului românesc 1928
- Lege pentru organizarea învățământului universitar 1932
- Manual pentru Istoria Universală 1936
- Scrisori vechi de studenți 1933
- Școală și culturi 1933
- O nouă metodă de învățământ 1935
- Curs de Istorie Universală 1936
- Școală nouă de istorie 1936
- Un om, o metodă, o școală 1940
șef secție Claudia GIANNOTTI
   

EXPOZIȚIE TEMPORARĂ

Muzeul Memorial Nicolae Iorga”, secţie a Muzeului Judeţean de Istorie și Arheologie Prahova vă invită, începând de luni 5 octombrie 2020, să vizitaţi expoziţia temporară „Manuale şcolare din prima jumatate a secolului XX”, organizată cu prilejul Zilei Mondiale a Educaţiei.
Manualele, extrem de valoroase, fac parte din colecţia domnului profesor Ion Bocioacă din Vălenii de Munte.
 
   

Concursul Național de Interpretare și Creație Muzicală „Paul Constantinescu” - 2020

Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova și secția sa, Muzeul Memorial „Paul Constantinescu” din Ploiești, organizează, în zilele de 4-8 decembrie 2020, Concursul Național de Interpretare și Creație Muzicală „Paul Constantinescu”, prestigioasă manifestare muzicală ajunsă la cea de-a XXVI-a ediție.

Concursul este deschis celor mai talentaţi elevi şi studenţi de la școlile, liceele, colegiile, universitățile și facultățile de muzică din România, fiind structurat pe cinci secțiuni: vioară, violoncel, pian, canto clasic și compoziţie muzicală.
Juriile de specialitate ale celor cinci secţiuni ale concursului, sunt alcătuite din personalităţi marcante ale artei interpretative și creaţiei muzicale româneşti, reprezentanți ai Universității Naționale de Muzică București: prof. univ. dr. Gabriel Croitoru, dr. Ilinca Dumitrescu, prof. univ. dr. Marin Cazacu, soprana-prof. univ. dr. Silvia Voinea și prof. univ. dr. Dan Buciu.
Conservator Mihaela Ștefănescu

 

   

„Caligrafia - arta scrisului” - proiect educaţional

  

„Caligrafia este artă, terapie şi comunicare” ♦ prof. dr. Elena Butunoi
  

Dragii noștrii, ne bucurăm să anunțăm continuarea proiectului educațional „Caligrafia - arta scrisului”, pentru al 5-lea an școlar consecutiv. Proiectul conceput ca o replică la dispariția deprinderii scrisului de mână, realizat în colaborare de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova și Colegiul Național „Ion Luca Caragiale”, Ploiești, are ca finalitate expoziția temporară „Ilustrații din cuvinte – expoziție de caligrafie”, organizată la fiecare sfârșit de an școlar.
Sub îndrumarea d-nei prof. Elena Butunoi, an de an, elevii participanți au îmbinat arta scrisului frumos cu arta plastică și au realizat cărți poștale cu mesaje motivaționale și citate din literatură, istorie, știință. După introducerea caietelor de caligrafie, începând cu anul școlar 2018-2019, noutatea din acest an va fi postarea săptămânal în mediul online a unei cărți poștale, creația unui elev participant, iar la finalul anului școlar le vom expune într-o minunată expoziție.
Începând de astăzi, 1 octombrie 2020, până în iunie 2021 ne vom bucura de această artă de a scrie frumos. Le dorim tuturor elevilor participanți în noul an de proiect, creativitate, imaginație și emoție, deoarece cuvintele fac legătura între oameni.
Prima care sparge gheața este Alexandra Bianca Sultana, elevă în clasa a XI–a A.
 


În încheiere vă lăsăm în compania câtorva gânduri exprimate de foști elevi participanți:
„Caligrafia nu reprezintă doar o metodă de a scrie, ci și un mod de viață. Pot spune că prin acest proiect am reușit să văd o altă față a scrisului caligrafic și, anume, cea artistică prin care mi-am exprimat ideile și gândurile într-un mod unic”. – Andra Câmpeanu
„Caligrafia este un mod de a-ți exprima emoțiile și sentimentele așternându-le pe o coală și din acest motiv sunt mândră că am făcut parte din acest proiect”. – Teodora Gomoiu
„Pentru mine implicarea în acest proiect mi-a dat șansa să fac altă activitate, în afară de a sta pe telefon și pe rețelele sociale. Caligrafia este o metodă prin care eu mă relaxez și în care sunt față în față cu o formă a artei, tocul cu peniță și foaia pe care îmi pot exersa mai multe tipuri de scris caligrafic”. - Andra Maria Paraschiv
„Arta scrisului reprezintă o metodă de a-ți expune sentimentele, iar caligrafia ajută de a îmbrăca acest scris într-o aură frumoasă. Prin acest proiect de caligrafie am ajuns să iubesc scrisul și să învăț tainele acesteia”. – Eduard Gabriel Sima
„Un proiect minunat, în care sunt implicați oameni minunați!” - Maria Ichim
„Acest proiect m-a învățat ce este consecvența, m-a ajutat să descopăr că pot face altceva cu timpul meu liber – să creez un portal către vremea când scrisul de mână reprezenta o artă. Am încercat diverse stiluri și instrumente de scris gândindu-mă cum, în trecut, când tehnologia nu era atât de avansată, se transmiteau mesaje, scrisori de dragoste, informații de stat sau se scriau sentințe”. – Maria Bălălău
„Scrisul chiar poate fi o terapie și mă bucur că prin intermediul acestuia mi-am descoperit o nouă pasiune”. – Clara Țacore

Muzeograf, Monica CÎRSTEA
   

O SCRISOARE DE LA SCULPTORUL GEORGIO VASILESCU

În urmă cu 123 de ani, la 12 octombrie 1897, se inaugura la Ploieşti, în prezenţa M. S. Regelui Carol I, a primului ministru D. A. Sturdza şi a altor oficialităţi locale şi naţionale, primul monument de for public ridicat pe teritoriul României în memoria ostaşilor care îşi sacrificaseră viaţa pentru obţinerea independenţei de stat. Monumentul era opera tânărului artist Giorgio Vasilescu.

 


Giorgio Vasilescu, cca. 1897  (via http.mistereledunării. wordpress. com)     
 
Fiu al plugarului Vasile Tiucu, acesta s-a născut în anul 1864 la Goeşti, în judeţul Dolj. Cursurile primare le-a urmat în comuna natală, iar după absolvirea acestora „cu mare succes”, sprijinit de actorul Theodor Teodorini, care îl remarcase pentru îndemânarea sa de a ciopli în lemn, urmează timp de şase ani cursurile Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova – secţia sculptură, unde îşi cultivă talentul înnăscut. În 1884, la scurt timp după absolvire, îşi deschide un mic atelier în Craiova, pe Calea Unirii, pe care îl va avea până în toamna anului 1886. În această perioadă îşi câştigă existenţa prin realizarea unor lucrări sculptate în lemn, în special piese de mobilier, obţinând astfel atenţia şi recunoaşterea locuitorilor urbei şi nu numai. Astfel, în 1884 participă la Iaşi la Expoziţia Cooperatorilor din Ţară, organizată de „Societatea cooperativă a constructorilor şi meseriaşilor români”, unde obţine medalia de bronz. Dorinţa sa era însă aceea de a-şi aprofunda şi perfecţiona studiile în străinătate, motiv pentru care depune demersuri pe lângă Consiliul Judeţean Dolj în vederea obţinerii unei burse de studiu. Recunoaşterea talentului său artisitic nu avea să întârzie, astfel că în toamna anului 1886, beneficiind de bursa oferită de Consiliul Judeţean Dolj, precum şi de ajutorul financiar al bisericii „Sf. Treime” din Craiova, Giorgio Vasilescu pleacă în Italia pentru a studia la Academia de Arte Frumoase din Veneţia. Sosit aici, în urma unei probe este admis la „cursul onorariu superior de statue monumentale”. Perioada studiilor în Italia a fost una dificilă din punct de vedere material. Artistul reuşea cu greu să se întreţină din bursa oferită de consiliu, astfel că se vedea nevoit să apeleze, prin intermediul scrisorilor publicate în ziarele locale din Craiova, la ajutorul financiar al celor care doreau să îşi ofere contribuţia pentru plata studiilor sale. Din fericire aceste lipsuri materiale nu i-au afectat puterea de muncă, ba mai mult, pe durata studiilor, datorită conştiinciozităţii şi perseverenţei sale, Vasilescu a atras atenţia profesorilor săi, Luigi Ferrari, Pompeo Molenetti, Nicolo Barozzi, G. Franconi, care l-au sprijinit şi apreciat. În privinţa operelor realizate în perioada cât a studiat la Veneţia (1886-1891), menţionăm trei busturi din gips (Bustul actorului Theodor Teodorini, Portretul d-nei Stolojan şi Micul marinar), bustul unui papă dar şi al unui „angel foarte reuşit şi apreciat” pe care îl trimisese în 1888 la Craiova pentru a fi vândut. O altă dovadă a talentului şi a pregătirii sale este dată şi de ştirea apărută într-o publicaţie din Craiova, care prelua informaţia inserată în ziarul „L’Adriatice” din Veneţia, potrivit căreia, în 1889, Giorgio Vasilescu a reuşit primul la examenul pentru menţinerea ca elev al Academiei de Arte Frumoase, în urma căruia fuseseră respinşi 179 de elevi. În 1890 se face din nou remarcat în ţară, când participă la expoziţia Cercului artistic din Bucureşti cu două sculpturi: Cap de marinar (cel mai probabil Micul marinar transpus în marmură) şi Portretul doamnei X. Tot în vara anului 1890 Vasilescu se căsătoreşte cu o craioveancă, Domnica, cu care a avut un băiat, Ionel şi o fată, Ana.
Un an mai târziu Giorgio Vasilescu absolvea Academia de Arte şi îşi deschidea propriul atelier de sculptură la Veneţia, pe strada Barnaba nr. 3294. Anul 1891 a reprezentat pentru Vasilescu şi anul în care a primit prima comandă mai însemnată: Monumentul funerar al căpitanului Nae I. Proicea, de la Slatina. Realizat din marmură albă sub forma unui baldachin în interiorul căreia era aşezat bustul, tot din marmură, al căpitanului decedat în timpul Războiului de Independenţă, monumentul a fost realizat în vara lui 1891 la Veneţia, iar artistul a şi fost prezent în ţară în cursul lunii octombrie acelaşi an pentru a asista la inaugurare. Ulterior acestui moment, în noiembrie 1891 pleacă în Rusia, la Sankt Petersburg, la invitaţia ministrului de interne şi a contesei Apraxin, prima doamnă de onoare a Ţarinei, întrucât i se încredinţase realizarea Monumentului marelui duce Vladimir, despre care însă nu avem nici o informaţie. În februarie 1892 Vasilescu se afla în ţară, la Craiova, iar o lună mai târziu expunea în magazinul de lucrări de artă al lui Gebauer, situat pe Calea Victoriei din Bucureşti, bustul din marmură albă al d-nei N. Blaremberg. Un articol din 1892, care elogia unele realizări anterioare ale artistului, insista asupra lucrării Rosa de mai, o femeie nud care ţinea în mâna stângă un trandafir pe care îl mirosea, lucrare ce fusese expusă şi premiată la Salonul din Veneţia din acelaşi an. Articolul menţiona, de asemenea, că artistul terminase frontispiciul Muzeului de Arheologie din Cividale, comandat de statul italian, precum şi statuia Rodica, o ţărăncuţă în costum tradiţional, inspirată din poezia omonimă a lui Vasile Alecsandri.
Însă prima lucrare de mari proporţii executată de Giorgio Vasilescu a reprezentat-o Monumentul funerar al lui Vasile Adamachi, din Iaşi. Vasile Adamachi (1817-1892), om politic şi filantrop, a lăsat prin testament Academiei Române o avere de peste două milioane de lei, cu respectarea condiţiei de a se crea un fond din care aceasta să acorde burse de studii în străinătate tinerilor care se distingeau în ştiinţele exacte. Pentru a onora memoria marelui dispărut, în şedinţa din 9/21 octombrie 1892, Academia Română hotăra edificarea unui monument la Iaşi, cel însărcinat cu această problemă fiind D. A. Sturdza. Comanda avea să-i fie încredinţată lui Giorgio Vasilescu. Realizat la Veneţia, în intervalul decembrie 1892 - iunie 1893, monumentul a fost transportat la Iaşi şi montat în cimitirul Eternitatea, fiind inaugurat cu mare fast la 9/21 octombrie 1894 în prezenţa Mitropolitului Moldovei şi Sucevei, Iosif Naniescu, a secretarului general al Academiei Române, D. A. Sturdza, a rectorului Universităţii din Iaşi, N. Culianu etc. Monumentul propriu-zis, cu baza de formă pătrată şi o înălţime de şapte metri, are patru laturi, cea principală fiind considerată cea sudică întrucât aici este fixat, în medalion din bronz, portretul lui Adamachi. Monumentul este aşezat peste cripta din piatră cioplită sub forma unei capele, operă a arhitectului veneţian Rupolo Domenico.
În intervalul 1893-1897, Giorgio Vasilescu a mai executat şi alte lucrări în marmură de Cararra, dintre care menţionăm: monumentul funerar al negustorului craiovean N. Bănicioiu, bustul lui Nae Macovei, busturile soţilor Trişcu, bustul lui Petre Mavrogheni, Doamna cu binoclu (a doua variantă a bustului d-nei N. Blaremberg). În 1897 a participat la Expoziţia Artiştilor în Viaţă cu două busturi, însă Ion Mincu, cel care semna cronica acestei expoziţii, nu oferă mai multe detalii referitoare la acestea.
Cea mai importantă creaţie a lui Giorgio Vasilescu, care avea să-l şi impună în sculptura monumentală românească, a reprezentat-o Monumentul Vânătorilor din Ploieşti. În noiembrie 1890, la propunerea unui tânăr avocat, Ioan Gr. Sorescu, un grup de 35 de ploieşteni s-au constituit într-un Comitet de iniţiativă în scopul de a ridica „pe unul din rondourile bulevardului Independenţei din Ploesci” un monument comemorativ în cinstea ostaşilor prahoveni care luptaseră în timpul Războiului de Independenţă în cadrul Batalionului 2 Vânători. În decembrie acelaşi an, din cadrul acestui Comitet de iniţiativă s-a ales un Comitet de acţiune, format din cinci persoane, care era împuternicit să ia toate măsurile necesare pentru a duce la îndeplinire nobilul scop propus. La un an de la înfiinţarea sa, în decembrie 1891, Comitetul de acţiune hotăra organizarea, în cursul lunii mai 1892, a concursului pentru atribuirea realizării monumentului de către un artist român, din ţară sau din străinătate. Între sculptorii care au participat la acest concurs s-au numărat Giorgio Vasilescu şi Ştefan Ionescu-Valbudea, cel din urmă prezentând două machete în teracotă. La 31 mai 1892, un juriu aflat sub preşedinţia generalului Grigore Cantilli (prahovean de origine), format din: B. P. Haşdeu, G. I. Ionescu-Gion, C. I. Stăncescu – profesor la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, I. Georgescu – sculptor, N. I. Socolescu şi F. Xenopol – arhitecţi şi I. Popovici – inginer, a studiat modelele expuse şi a hotărât că nici un model nu întrunea condiţiile cerute de Comitet, în afară de modelul nr. 2, depus de sculptorul Vasilescu, dar nici acesta nu putea fi adoptat aşa cum era. Modelul consta într-un obelisc ce avea la bază două bazoreliefuri, în vârf un vultur cu aripile desfăcute, iar la colţurile monumentului, pe nişte contraforturi, patru lei.
 
 
Proiectul iniţial al Monumentului Vânătorilor din Ploieşti
 
După negocierile pe care Comitetul le-a avut în cursul anului 1892 cu sculptorul Giorgio Vasilescu, la 6 iulie 1893 se semna contractul de realizare a monumentului între cele două părţi, care avea să fie autentificat de Tribunalul Prahova la 8 iulie 1893. Conform acestuia, monumentul trebuia realizat din granit, partea arhitectonică, şi din bronz antic florentin, partea sculpturală (pct. 2) şi urma a fi montat pe bulevard până cel târziu la data de 1 august 1896 (pct. 5). Înălţimea monumentului trebuia să fie de minim 13 metri, lungimea unei laturi la suprafaţa pământului de 6 metri (pct. 7). Cei patru lei de pe contraforturi urmau să fie înlocuiţi cu statuile a patru vânători din bronz, cu înălţimea de 1,80 metri fiecare, iar bazoreliefurile de pe monument nu puteau fi turnate în bronz decât după ce Comitetul îşi dădea acordul scris (pct. 6). Suma pe care sculptorul Giorgio Vasilescu o primea pentru realizarea monumentului era de 60.000 lei, plătibilă în şapte rate (pct. 3).
Monumentul a fost realizat în Italia, partea sculpturală fiind turnată în bronz în atelierul lui E. Munaretti din Veneţia, iar partea arhitectonică, din granit de Bavenno, fiind realizată în atelierul lui Innocente Pirovano, la Milano. Piesele au fost aduse în ţară pentru a fi asamblate, însă, pe drum, unele dintre acestea au suferit avarii şi sculptorul, conform contractului, a fost nevoit să le refacă pe cheltuiala sa, solicitând totodată şi amânarea termenului de finalizare, fapt aprobat de Comitet.
 
 
 
Monumentul Vânătorilor din Ploieşti
 
Monumentul a fost asamblat în cursul anului 1897 şi la 15 iunie a fost recepţionat de către o comisie prezidată de D. A. Sturdza. Membrii comisiei au constatat că dimensiunile obeliscului, ale vulturului şi ale statuilor vânătorilor sunt uşor schimbate, fiind un pic mărite, însă se menţineau în „condiţiunile artei şi esteticei după o justă proporţiune”. În urma recepţiei s-a eliberat şi garanţia de 10.000 lei ce fusese depusă iniţial de N. Popp din Craiova, garantul sculptorului Vasilescu.
Inaugurarea monumentului a avut loc la 12 octombrie 1897 şi la aceasta au luat parte M. S. Regele Carol I, prim-ministrul D. A. Sturdza, I. P. S. S. Mitropolitul primat şi alte oficialităţi naţionale şi locale. După discursurile inaugurale, M. S. Regele Carol I a urcat treptele monumentului pentru a-l studia cu atenţie, prilej cu care i-a fost prezentat sculptorul Giorgio Vasilescu. Un martor ocular la acest eveniment menţiona că M. S. l-a felicitat „cu multă vioiciune pe talentatul artist român”.
 
 
Medalia inaugurării Monumentului Vânătorilor din Ploieşti
 
Ultima operă a sculptorului Vasilescu este reprezentată de un alt monument de for public ridicat în memoria ostaşilor români care şi-au jertfit viaţa în timpul războiului din 1877-1878, Monumentul Independenţei din Tulcea. După ce anterior semnase contractul pentru realizarea acestuia, în toamna anului 1897 Vasilescu s-a întors la Veneţia şi s-a apucat de lucru. Concepţia monumentului era aceea a unui obelisc la baza căruia să se afle statuia unui dorobanţ precum şi a unui vultur pregătit să-şi ia zborul. În octombrie 1898, dorind să asiste personal la amplasarea părţii arhitectonice, Vasilescu pleacă de la Veneţia către Tulcea. Pe drum contractează o răceală puternică şi, simţindu-se slăbit, se opreşte la Bucureşti, la fratele său. La insistenţele lui D. A. Sturdza se internează la spitalul Colţea, însă cu toate eforturile medicilor nu a mai putut fi salvat. Giorgio Vasilescu, în vârstă de doar 34 de ani, a murit la 11 noiembrie 1898 şi a fost înhumat în cimitirul Şerban-Vodă din capitală, „în rândul oamenilor săraci”. La înmormântarea sa au luat parte, printre alţii, primul-ministru D. A. Sturdza şi soţia acestuia, Zoe, miniştrii C. Stoicescu, Spiru Haret şi Paladi, primarul oraşului Tulcea, directorul Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti – Stăncescu şi, nu în ultimul rând, membrii Comitetului de acţiune ai Monumentului Batalionului 2 Vânători din Ploieşti. Din cauza morţii neaşteptate a artistului, monumentul din Tulcea avea să fie continuat şi terminat, conform planurilor lui Vasilescu, de către sculptorul Constantin Bălăcescu.
Epistola, pe care o reproducem integral la final, a fost trimisă de sculptorul Giorgio Vasilescu lui Nicolae Pruşanu, membru în Comitetul de acţiune al Monumentului Vânătorilor din Ploieşti. Menţionăm că aceasta este inedită şi a fost achiziţionată în anul 1970 de la I. Pruşanu, unul din fiii lui N. Pruşanu, alături de alte documente referitoare la viaţa şi activitatea tatălui său.
Scrisoarea, datată 26 august 1897, a fost expediată din Abbazia, o cunoscută staţiune de pe ţărmul Mării Adriatice. Textul epistolei, redactat cu cerneală neagră pe o singură coală, recto-verso, ne dezvăluie informaţii inedite cu privire la Monumentul Vânătorilor din Ploieşti.
 
 
 
Scrisoarea lui Giorgio Vasilescu către Nicolae Pruşanu
 
Aflăm astfel că, urmare a cererii pe care N. Pruşanu o înaintase, în numele Comitetului de acţiune, preşedintelui Consiliului de miniştri al României, Guvernul i-a trimis artistului suma de 12.260 lei, bani pe care acesta îi mai avea de primit pentru realizarea monumentului. Acest fapt relevă incapacitatea Comitetului de acţiune de a strânge suma pe care trebuia să i-o achite sculptorului, fiind astfel nevoit să apeleze la ajutorul Guvernului pentru a completa diferenţa. Dintr-un raport al Comitetului de acţiune, cunoaştem faptul că până în luna iulie 1897 acesta îi plătise artistului suma de 46.240 lei. Ulterior, sculptorul a mai primit 1.500 de lei de la d-na Zoe D. A. Sturdza, aşa cum rezultă tot din această scrisoare. De asemenea, Guvernul României a mai achitat lui E. Munaretti din Veneţia suma de 2.140 lei reprezentând „plusul în bronz ce a turnat la statuele monumentului”.
Prin această scrisoare Giorgio Vasilescu se declara „descărcat de orice obligaţiuni” pentru monumentul care fusese deja luat în primire şi în încheiere mulţumea Comitetului de acţiune pentru „încurajarea şi preferinţa ce mi-aţi dat mie ca artist român, ca să lucrez această operă...”.
Transcrierea textului s-a efectuat în conformitate cu normele ortografice actuale. Porţiunile de texte cuprinse între paranteze drepte [ ] aparţin autorului.
 
Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, nr. inv. 34 - 42932

 

Abazia. 1897 Ag 26.

 [subl. în text]

Domnule Pruşanu,

 

Cu aceasta am onoarea a vă anunţa că, după cererea ce Dv. dimpreună cu d-nul secretar Z. Ovessa aţi făcut către onor Preşedintele al Consiliului de miniştri în numele Comitetului de acţiune şi al grupului de iniţiativă pentru ridicarea monumen.[tului] din Ploieşti, onor Guvern a răspuns la apelul Dv. venindu-vă în ajutorul cauzei monumentului.
Astfel că astăzi eu am şi primit de la onor Guvern suma de 12.260 lei , restul ce mai aveam a primi de la onor Comitet al monumentu[lui].
Asemenea, m-am informat că tot din partea onor Guvern s-a trimis suma de lei 2.140 d-lui Em. Munaretti la Venezia, plusul în bronz ce a turnat la statuile monumentului.
Vă rog d-le Pruşanu a aduce aceasta la cunoştinţa tuturor membrilor onor Comitetului de acţiune şi ai grupului de iniţiativă pentru ridicarea monumentului, din care şi Dv. faceţi parte.
Cu aceasta, declar onor Comitet de acţiune că mi-am primit tot dreptul bănesc ce mai aveam a lua pentru monumen.[tul] contractat; rămâne însă ca onor Comitet să mai trimită o chitanţă de primirea a 1.500 [subl. în text] lei doamnei Zoe D. A. Sturdza care mi-a dat această sumă şi care mi s-a pus în socoteală de către onor Comitet; şi să-mi mai restituie suma de lei 100 ce a rămas din ultima chitanţă de 600 lei ce am dat în urmă, plus 65 de lei ce mi s-a reţinut ca taxă la primirea sumei de 12.260 lei din partea onor Guvern.
Din parte-mi mă socotesc descărcat de orice obligaţiuni către onor Comitet de acţiune pentru această lucrare care deja mi s-a luat în primire de către onor Comitet în urma raportului onor Comisiunii de recepţiune, şi pe care lucrare Dumnezeu ne-a ajutat a o duce până la fine cu bine şi cu bună reuşită.
Cu această ocaziune aduc onorabilului şi patrioticului Comitet de acţiune din care şi D-voastră faceţi parte cele mai respectuoase mulţumiri pentru încurajarea şi preferinţa ce mi-aţi dat mie ca artist român ca să lucrez această operă şi prin granit şi bronz să fac a se eterniza gloria armatei române [subl. în text] şi a Bat.[alionului] de vânători din 1877-78 care a[u] reînviat gloria străbună şi ne-au redat independenţa şi libertatea ţării.
Primiţi mult stimate d-le Pruşanu stima şi respectul ce vă păstrez şi vă voi păstra.
Giorgio Vasilescu rumeno
Sculptor

 

Muzeograf Adrian STAN

 

Bibliografie:

 ·  Zacharia Antinescu, Încă trei ani de viaţă, Ploiesci, Stabilimentul grafic „Progresul”, 1900.

·  Arhiva Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, dos. 987/1969-1970.

·  Petre Oprea, Sculptorul George Vasilescu (1864-1898), Revista muzeelor, 4, 1969, p. 368-370.

·  Paul D. Popescu, Nicolae Pruşanu, Arhivele Prahovei, 3, 1998, p. 75-79.

·  Paul D. Popescu, Nicolae Pruşanu (II), Arhivele Prahovei, 4, 1999, p. 195-196.

·  Paul D. Popescu, Ploieştii şi Prahova în vremea dobândirii independenţei de stat a României (1871-1878), Ploieşti, Editura „Ploieşti-Mileniul III”, 2002.

·  Darea de seamă a Comitetului de Acţiune către d-nii membri ai grupului de iniţiativă al Monumentului Batalionului II de Vânători din 1877-1878 în şedinţa de la 18 iunie 1893, Primăvara, 6-7, 1897, p. 98-104.

·  Darea de seamă a Comitetului de Acţiune către d-nii membri ai grupului de iniţiativă al Monumentului Batalionului II de Vânători din 1877-1878 în şedinţa de la 18 iunie 1893, Primăvara, 8-9, 1897, p. 121-123.

·  George Vasilescu, Primăvara, 10-11, 1898, p. 103-104.

·  Paul Rezeanu, Artele plastice în Oltenia (1821-1944), Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1980.

·  Paul Rezeanu, Contribuţii la istoria artei româneşti: sculptori puţin cunoscuţi, Craiova, Editura Alma, 2007.

·  Adrian Stan, Inaugurarea Monumentului Vânătorilor din Ploieşti, Ţara Bârsei, 12, 2013, p. 378-384.

   

Ion D. Negulici - Pictor și revoluționar pașoptist

Ion D. Negulici - Pictor și revoluționar pașoptist.
O viață exemplară de patriot atașat profund libertății neamului românesc

„Acela care luptă pentru o cauză nu mai este al său, ci al principiilor al căror apostol s-a făcut”
                                                                                                                                                   ♦ Ion D. Negulici
 

 
Pictorul Ion D. Negulici s-a născut în anul 1812 la Câmpulung Muscel, în familia preotului Dimitrie (Dumitrache) de la biserica Șubeștilor, proprietar de pământ și deținător al unui atelier de cojocărie. Urmează, în orașul natal, cursurile școlii de băieți întemeiată de Doamna Chiajna, după care învață la Școala de zugrăvie din Ulița Văii. În 1826 se înscrie la Institutul lui Bucholzer din București, școală de elită unde fiul preotului din Câmpulung a avut de îndurat numeroase greutăți materiale. Datorită lor, după numai un an se mută la Colegiul Național, nume purtat pe vremea aceea de străvechea școală de la Sf. Sava. Vine la Iași în 1830 pentru a studia pictura și intră în atelierul lui Niccoló Livaditti, pictor de obârșie greacă, participant la revoluția italiană de la 1821. Portretist talentat, Livaditti dezvăluie fostului elev al modeștilor dascăli din Câmpulung însemnătatea pe care o are simplitatea liniei, știința așezării desenului în spațiul hârtiei sau al pânzei. Pe lângă formarea artistică, tânărul Negulici - martor al răscoalei Vladimirescului și participant în București al ședințelor Societății literare, unde ocârmuirea era vehement criticată - datorează pictorului Livaditti inițierea în chestiunile revoluționare. În anul 1833 pleacă la Paris unde lucrează în atelierul pictorului și litografului Léon Cogniet (1794-1880). Obține aici un premiu pentru „Întoarcerea țăranilor de la câmp”, una din primele lucrări de gen din plastica națională pe o temă ce va deveni foarte populară. Revine în țară în mai 1837 când realizează „Vedere din Câmpulung”, primul peisaj din pictura
românească modernă.
 
 
Compoziție echilibrată, lucrată în culori de mare prospețime, peisajul, din păcate neterminat, înfățișează casa natală a pictorului și turlele Mănăstirii Negru-Vodă. În 1839 călătorește la Atena și Constantinopol unde realizează portretele unor personalități ca Barbu Știrbei și Ștefan Vogoride. Se întoarce la Paris în 1841 pentru a studia cu Michel Martin Drolling (1789-1851) - profesor la școala de Belle-Arte, pictor de succes apreciat pentru portretele și compozițiile sale alegorice de inspirație istorică și mitologică, în atelierul căruia au mai lucrat Rosenthal, Iscovescu și Aman. Negulici tindea să ajungă un artist complet abordând cât mai multe genuri și tehnici. Practică miniatura, acuarela și gravura, dar mai ales tehnica litografiei, devenind un fervent susţinător al introducerii acestei metode de multiplicare grafică în Ţara Românească. Între anii 1844-1848, Negulici desfășoară o activitate literară prodigioasă, publicând aproape 20 de titluri, traduceri sau lucrări originale apărute în volum sau în coloanele „Curierului Românesc”, gazetă ce o va conduce în timpul absenței lui Ion Heliade Rădulescu, din octombrie 1845 până în decembrie 1946. Pictorul Ion D. Negulici a făcut parte din conducerea societății secrete „Frăția”, care a pregătit Revoluția de la 1848. După abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu și instalarea Guvernului Provizoriu, Negulici este numit ocârmuitor de Prahova prin Circulara Ministerului Trebilor din Lăuntru nr. 3037 din 13 iunie 1848. Intransigența noului administrator, abnegația cu care se străduia să mențină treaz spiritul pașoptist în rândul cetățenilor nu rămân neobservate, astfel că, ziarul lui Nicolae Bălcescu „Poporul suveran”, îi declara, pe el și pe ploieștenii lui „...printre cei dintâi dintre revoluționari”. Negulici nu se oprește la teoretizarea principiilor democratice, ci le și aplică activ în conducerea județului. În fiecare duminică ținea cuvântări în care explica populației țelurile revoluției, caracterul ei eliberator, nevoia de ordine și de respectare a proprietății. Ca prefect, socotea că una dintre cele mai de seamă îndatoriri ale sale era aceea de a contribui la ridicarea culturală a poporului. Cere, printre altele, Eforiei Școalelor, cărți ce urmau să fie oferite ca premii elevelor silitoare de la Școala de fete și stabilește lefuri mai mari pentru profesorii pensionatului din Ploiești. După reprimarea revoluției, se refugiază la Brașov și de acolo la Constantinopol, de unde, împreună cu o parte din revoluționarii români este exilat la Brussa în Asia Mică. Lucrează aici o „Natură moartă cu mere și flori” și peisajul feeric „Brussa în noapte”, genuri abordate pentru prima oară de un pictor român. Bolnav de tuberculoză, Ion D. Negulici s-a stins din viaţă la Constantinopol, în ziua de 5 aprilie 1851, fiind înmormântat în cimitirul grecesc din cartierul Pera. Luate împreună, lucrările lui alcătuiesc un frumos ansamblu, care este însă departe de a ne da întreaga măsură a talentului și pregătirii sale. Pictor înzestrat și cultivat, Negulici asociază lecțiile deprinse în sălile marilor muzee cu tradiția vechii picturi a zugravilor autohtoni, întemeind o viziune nouă, modernă, în arta românească. Date fiind condițiile zbuciumate ale vieții sale, Ion D. Negulici a lăsat un număr relativ mare de autoportrete și portrete ale membrilor familiei sale: Maica Pelaghia (mama), Ana Sibarti (soţia), Dumitru D. Negulici şi Anastasia (fratele şi cumnata pictorului). Portretele profund semnificative ale unor tovarăși de idei - Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, C. A. Rosetti, C. D. Rosenthal - exprimă în compoziții bine construite energia, puterea de dăruire a făuritorilor Revoluției de la 1848. Negulici se considera, poate pe drept, un „pictor de istorie”. Identificat, alături de Iscovescu și Rosenthal, cu cauza revoluției pentru care și-a jertfit viața, el reprezintă o autentică personalitate a culturii românești.
Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova deține în patrimoniu o serie de portrete - uleiuri, gravuri, litografii și desene - realizate de Ion D. Negulici. Printre ele, o lucrare ce o reprezintă pe mama artistului, Bălașa.
 
 
Femeie destoinică, ce „era, prin chilimurile ţesute, vestită în toată mahalaua Şubeştilor şi nu numai”, și-a crescut cu greu cei șase copii (trei băieți şi trei fete), oferindu-le o educație în care primá respectul faţă de valorile create prin muncă asiduă. După moartea soțului, se va călugări în 1837 la Schitul Nămăești, sub numele de Pelaghia. Realizată probabil, în 1839, după o scurtă vizită în urbea natală și la mănăstire, litografia, cu titlul „Maica Pelaghia”, într-o compoziție ovală, semnată în stânga jos sub imagine: „Negulici”, reprezintă unul dintre cele mai realiste portrete executate de artist. Chipul mamei, brăzdat de suferință și resemnare, încadrat de vălul negru al monahiei, este desenat cu o duioşie și o caldură pe care nu le regăsim în alte portrete ale lui Negulici. Expresivitatea modelului și desenul, realizat într-o linie mai puțin aspră, armonios valorat, ne relevă o participare afectivă mult mai profundă a artistului. Toate acestea, fac din litografia „Maica Pelaghia”, lucrare expusă pe simezele muzeului, o creație demnă de remarcat din suita complexă de portrete realizate de pictorul revoluționar Ion D. Negulici.
Muzeograf, Ioan Sorin Lungu

Bibliografie:
- Lucia Dracopol Ispir „Pictorul revoluționar I. D. Negulici 1812-1851”, Sfatul Popular al Regiunii Ploiești, Muzeul Regional de Istorie și Muzeul Regional de Artă, Ploiești, 1961.
- Dan Grigorescu „Trei pictori de la 1848”, Editura Tineretului, București, 1967.
- Vasile Drăguț „Pictura românească în imagini”, Editura Meridiane, București, 1976.
- Paul D. Popescu „Prahova în vremea revoluției de la 1848”, Editura Mectis, Ploiești, 2001.
   

PERSONALITĂȚI CÂMPINENE

Istoricul localităţii, poziţia şi condiţiile climatice, au atras diferite personalităţi, precum şi anonimi, proveniţi din ţară şi străinătate. Există indicii sigure că au locuit aici, pentru scurte perioade, de timp, personalităţi ale culturii româneşti, cum au fost: Ion Heliade Rădulescu (între 1862-1867), Cezar Boliac, George Bariţiu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc. Astfel, în lucrarea intitulată „Itinerariu”, scriitorul Cezar Boliac, sosit în vizită şi găzduit în vara anului 1836, la conacul cunoscutului boier progresist Ion Câmpineanu, ne descrie locul din centrul oraşului, într-o poezie intitulată „O dimineaţă pe malul lacului”.
În anul 1862, un alt scriitor va fi şi el inspirat de Câmpina şi împrejurimile sale. Este vorba de Dimitrie Bolintineanu, care, în romanul intitulat „Elena”, îşi plimba eroii romanului la ocnele de la Telega, La Brebu, ca apoi să-i readucă la Câmpina. În drum spre Poiana, el va descrie lacul Curiacul şi ambianţa acestuia.
„La marginea dinspre munţi a Burgului, pe muchea unui mal înalt se face o cale, sub acest mal zace un lac limpede şi liniştiti, închis între două dealuri. Se crede că este de o adâncime foarte mare, suprafaţa lacului se află la câţiva stânjeni mai sus de Patul Prahovei, ce se desparte de lac printr-o bară de pământ ridicat”.
Nu putem trece cu vederea data de 4 iunie 1895, când se va celebra, la Biserica de la Lac, căsătoria poetului George Coşbuc cu Elena Sfetea, sora editorului revistei „Vatra”.
Tot la Câmpina, el va scrie volumul intitulat „Din Ţara Basarabilor” (1901).
În viaţa oraşului însă, se mai remarcă prezenţa a trei personalităţi române ale culturii, artei şi ştiinţei. Fiecare dintre aceştia trei, a strălucit în domeniul său de creaţie şi activitate: pictorul Nicolae Grigorescu, filologul şi scriitorul B. P. Haşdeu şi savantul chimist dr. Constantin Istrati.
Explicaţia care apare în toate biografiile acestor personalităţi, pentru a justifica alegerea Câmpinei ca loc de creaţie şi de odihnă, sunt cele menţionate anterior: clima şi poziţia pitorească a localităţii. Este semnificativ faptul că toţi trei au cumpărat terenuri şi au construit case în zona cea mai frumoasă a oraşului, Cartierul Câmpiniţa.
De altfel, pentru a argumenta acest lucru, vom reda un fragment din amintirile scriitorului Alexandru Vlahuţă, vechiul prieten al pictorului Nicolae Grigorescu, în care expune motivele pentru care acesta a ales Câmpina, socotind-o ca un loc ideal de odihnă şi creaţie. „După expoziţia din anul 1891, pictorul îşi construieşte o casă-atelier la Câmpina, orăşel de depresiune submontan între Ploieşti şi Sinaia, şi se aşează acolo definitiv”.
„E linişte şi curat, pământul îşi ţine închise încă bogăţiile de petrol; sondele încă nu au început să strice peisajele; nici fumul gros al fabricilor să-i acopere cerul. Strada e retrasă. Un zaplaz închide de jur împrejur acest cuibuşor de pace şi de muncă, unde nimic din marele zgomot al lumii nu străbate. Pictorul se simte acum pentru prima oară îngrădit în adăpostul lui, singur, în liniştea lui.”
 
 
Cel care a fost marele pictor Nicolae Grigorescu (1838-1907), a locuit, după afirmaţiile prietenului său dr. Constantin Istrati la Câmpina, cu întreruperi, încă din anul 1871. Devine locuitor stabil al Câmpinei (după ce câţiva ani optează pentru Posada - prin anii 1888-1890); anterior locuind cu chirie la o veche familie câmpineană, numită Ghenoiu. Aici, în curtea aceasta, îşi construieşte un atelier cu pereţii dublii între care se introdusese rumeguş, pentru o mai bună izolaţie, artistul acuzând probleme de sănătate. Datorită farmacistului E. Kessler (primul farmacist din Câmpina şi primar al oraşului în acei ani), prieten comun al celor doi (Grigorescu şi Istrati), pictorul şi-a cumpărat un teren de casă pe care a ridicat, în stil pur românesc de munte, după planurile sale, actualul muzeu. Casa va fi construită de către fraţii Irimia, zidari cunoscuţi, din comuna vecină, Cornu.
Trupul său subţire, urmat de băiatul de şevalet, cel care avea să devină talentatul sculptor câmpinean Nae Goage, putea fi văzut de departe pe dealurile Câmpinei, dar mai ales în zona Voilei, mult îndrăgită de artist. Pe pajiştile Voilei, întors cu spatele la drum, acoperit cu o umbrelă albă, lucrând în tihnă, „Robinsonul de la Câmpina” - cum fusese supranumit -, nu dădea atenţie nimănui, văzându-şi mulţumit de lucru. Iată ce relata Alexandru Vlahuţă despre opera lui Grigorescu, inspirată adesea de pitorescul împrejurimilor Câmpinei: „... În ce lumină fermecătoare ni se arată frumuseţile ţării, pe pânzele acestui maestru... pe văi departe sclipesc râuri de argint, căsuţe albe, vesele, se ivesc printre copaci, de pe colnici coboară alene boi înjugaţi la care încărcate cu fân, o lume sănătoasă în care trăiesc, un colţişor de pajişte, o tufă subţire şi albă de mesteacăn, o gingaşă floare de câmp, ori de privesc din tablou îţi surâd, îţi vorbesc cu drag, şi ce lucruri frumoase-ţi spun de ţara ta”.
În timpul scurtei perioade, cât va locui în noua sa casă (1904-1907), el va fi vizitat de mari personalităţi ale culturii româneşti şi chiar de peste hotare, criticul de artă elveţian William Ritte, sau scriitorul italian Angelo de Gubernatis, aduşi de „calul de foc”, cum îl denumea dr. Istrati – trenul Câmpina-Telega; soseau pentru scurte vizite la Câmpina: I. L. Caragiale, Al. Vlahuţă, B. Şt. Delavrancea ori N. Iorga şi alţii.
Nicolae Grigorescu nu s-a putut bucura prea mult timp de „bordeiul său” - cum îl numea el - deoarece în luna iulie a anului 1907, a decedat. A fost purtat pe ultimul drum, spre cimitirul Câmpinei de pe strada Bobâlna, după dorinţa sa, de un car tras de patru boi, carul şi sicriul fiind împodobite cu flori de câmp şi crengi de brad, culese de dr. Constantin Istrati din parcul de pe proprietatea sa (fostul parc situat în vecinătatea Castelului „Iulia Haşdeu” – Câmpiniţa, actualmente sediul Şcolii de Subofiţeri Poliţie „Vasile Lascăr”).
Cel ce pictase „Atacul de la Smârdan”, ori zugrăvise, cu atâta măiestrie, scene din viaţa ţăranilor români, vestitele sale care cu boi, atât de expresive, închisese ochii pentru totdeauna.
Aflând de această dureroasă dispariţie, istoricul Nicolae Iorga va consemna: „Una din cel mai mari şi mai curate glorii ale neamului nostru, un mare erou modest al artei, un uriaş lucrător, un intim al naturii care vorbea de-a dreptul fără tălmaci, un suflet românesc de o energie şi lumină genială a dispărut.”
La dorinţa expresă a soţiei sale, la mormântul situat în cimitirul oraşului, au fost plantaţi câţiva mesteceni, copaci mult iubiţi de artist.
Casa sa, a fost distrusă de un incendiu, în anul 1918, în timpul ocupaţiei germane. Vor trece zeci de ani, pentru ca, în 1954, să fie refăcută, după fotografii şi vechi planuri, din iniţiativa autorităţilor locale, devenind muzeu memorial, o mândrie a câmpinenilor, ca şi a întregului popor român.
Ca rezultat al prieteniei strânse dintre artist şi scriitorul Vlahuţă, fiul său Gheorghe se va căsători cu Ana, fiica bunului său prieten. Din această căsnicie vor rezulta patru copii, dintre care şi o fată, viitoarea profesoară de arte plastice de la Şcoala Centrală din Câmpina.
Străluitul filolog şi scriitor, Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907), a trăit şi a creat în urbea Câmpinei, fiind contemporan cu pictorul Nicolae Grigorescu. Intenţia de a se stabili la Câmpina s-a datorat unei pure întâmplări. Fiind invitat de către prietenul său, dr. Constantin Istrati, să petreacă câteva zile la proprietatea acestuia din Câmpiniţa, renumită în acei ani ca staţiune balneo-climaterică, o îndrăgeşte foarte mult.
 
 
Sosind la Câmpina, în vara anului 1893, el va fi încântat de localitate şi împrejurimi, încât Iulia Haşdeu, soţia sa, se hotărăşte definitiv să cumpere un teren învecinat cu cel al doctorului Constantin Istrati. Afectat puternic de moartea fiicei sale, survenită în 1888, renumită în epocă ca o fiinţă genială, absolventă a celebrei Sorbone la numai 17 ani, scriitorul şi filologul Bogdan Petriceicu Haşdeu îşi va construi, între anii 1893-1896, un castel cu aspect medieval scoţian, construcţie devenită, şi ea, muzeu memorial. Cel care a fost în activitatea sa atât de prolific, abordând aproape toate genurile literare, şi de la care tezaurul culturii s-a îmbogăţit fabulos, pentru a nu cita decât vestita Enciclopedie „Etymologicum Magnum Romaniae”, rămasă, din păcate, neîncheiată la cuvântul „bărbat”, trece în nefiinţă, vegheat în ultimele clipe de viaţă de bunul său prieten, dr. Constantin istrati, în luna august 1907, la o lună numai după dispariţia lui N. Grigorescu.
Iată ce afirma despre Haşdeu cunoscutul critic şi istoric George Călinescu: „Haşdeu a fost un geniu universal şi se poate afirma că, a izbutit peste tot. La vremea lui ştia tot şi era la curent cu toate”.
Savant de talie internaţională, Haşdeu, în afara faptului că a fost membru al Academiei Române, a fost ales şi membru al Academiilor din Paris, St. Petersburg, New-Zork, Belgrad şi Sofia.
Mai puţin cunoscut de marele public, ca şi de localnicii zilelor noastre, a fost, nu mai puţin strălucitul savant chimist şi medic, dr. Constantin Istrati (1850-1918). Acestuia, îi datorează Câmpina, printre altele, trecerea numelui său în categoria oraşelor „Staţiune balneară şi climaterică” prin anul 1890. Atras şi el de peisajul ambiental al Câmpinei, ca şi de puritatea aerului (echivalentă cu cea de la Savos – Elveţia), îşi va cumpăra un teren pe acelaşi platou al Câmpiniţiei, unde va construi, în anul 1890, o mică casă în stil românesc. Tot el este acela care amenajează un parc plantat cu conifere şi fagi, pe terenul din jurul reşedinţei sale. Dr. Istrati a fost un adevărat cărturar, un om de ştiinţă foarte apreciat la vremea sa. El va înfiinţa, de exemplu, catedra de chimie organică a Universităţii Bucureşti. Autor a mai multor volume, el expune cercetările sale asupra petrolului, sării sau azocheritei, mult apreciate de oamenii de ştiinţă ai timpului.
 
 
Animator al răspândirii ştiinţei în rândul maselor largi, a fost ales preşedinte al Academiei Române, pentru calităţile şi lucrările sale ştiinţifice. Tot pentru meritele ştiinţifice, este ales, în 1912, membru al Societăţii Regale de Chimie din Londra, precum şi membru al altor Universităţi. Dr. Constantin Istrati a studiat „derivaţii halogenaţi ai benzenului”; a descoperit o nouă clasă de coloranţi, pe care i-a numit „francine”. De asemenea a izolat din plută o substanţă nouă, numită „fridelina”. Nu trebuie uitat faptul că, încă din 1900, marele savant, într-o cuvântare privitoare la caracteristicile secolului XX, prevedea folosirea tehnicii în toate domeniile, inclusiv invenţia televiziunii: „Cine ştie, dacă nu chiar unii dintre noi, peste 20 de ani, infirmi prin vârstă şi obosiţi prin munca vieţii, nu vom găsi totuşi neînchipuite momente de fericire, ca schimbând numai o fise la capătul patului nostru şi cu un mic ecran în faţă, să auzim din locuinţa în care vom fi retraşi pe colinele vesele ale Carpaţilor, comunicările făcute la şedinţe de către succesorii noştri, să luăm parte la reprezentaţii teatrale sau ale Operei”.
Savantul universitar şi academicianul doctor Constantin Istrati, moare departe de ţară, la Paris, în anul 1918.
Donaţiile din vasta sa bibliotecă, făcute după Primul Război Mondial, de către fiica sa, oraşului Câmpina, vor forma baza primei Biblioteci Publice, care i-a purtat cu respect numele.
 Muzeograf Răzvan RADU,
Coordonator al Muzeului „Casa Domneascăˮ Brebu
   

ANUNŢ

   

CONSIDERAȚII ASUPRA UNUI CEAS DE ȘEMINEU CARE A APARȚINUT LUI GEORGE T. MACRI, PARLAMENTAR ROMÂN LA 1877

Muzeul Ceasului Nicolae Simache”din Ploiești şi-a îmbogățit patrimoniul în anul 2014 cu o piesă dăruită de către d-na Tomescu Anca, din Bucureşti.
Ceasul i-a aparținut străbunicului său, Gheorghe T. Macri (1847-1885), deputat în Colegiul IV Covurlui, membru al Parlamentului României, care a votat Independența. Acesta a fost decorat cu Medalia Apărătorilor Independenței în Războiul din 1877-1878, d-na Tomescu oferind, alături de ceas, o copie după brevetul acestei decorații, înregistrat cu numărul 978 din anul 1878.

Ceasul de şemineu dăruit este un produs al prestigioasei mărci JAPY FRÈRES, care a dat startul realizării componentelor de ceasuri standardizate, dar şi al primelor maşini unelte performante folosite pentru realizarea acestora.

Fondatorul mărcii, Frédéric Japy, pionier al industriei orologiere franceze dar şi al capitalismului industrial, s-a născut la 22 mai 1749, la Beaucourt în teritoriul Belfort din nord estul Franţei.

Îşi face studiile în Le Locle, în Elveția, unde se iniţiază în tehnica orologeriei. În anul 1777, la întoarcerea în oraşul natal pune bazele unui atelier pentru componente de ceasuri, proiectând în acelaşi timp şi maşinile unelte necesare producerii acestora. În anul 1799 obţine brevete pentru 10 maşini unelte care vor asigura monopolul tehnic de fabricare a componentelor de ceasuri (ébauches). Pentru a-și putea dezvolta afacerea cumpară moara Badevel, construind prima fabrică din lume pentru componente de mecanisme destinate pendulelor. Prin folosirea utilajelor pentru producția de masă va reduce costurile de fabricaţie și va mări producția de piese de la 2.400 în anul 1780 la 12.700 în anul 1806. Efectele acestor schimbări majore vor fi resimțite în țara vecină, Elveția, în regiunea Jura, unde vor fi închise ateliere de ceasuri. Fabrica Japy va furniza Elveției 91,3% din producţia proprie, devenind o concurenţă puternică pentru manufacturile elveţiene.

 
În anul 1806 Frédéric Japy decide să renunțe la rolul de conducător al afacerii sale, predând responsabilităţile celor trei fii ai săi Jean-Pierre, Fritz şi Louis-Frédérique creându-se astfel Societatea JAPY FRÈRES. Aceştia vor decide să diversifice activitatea prin crearea unei unităţi de producție a şuruburilor pentru lemn în La Fechotte, în anul 1811. Renumele orologeriei Japy devine internațional. În anul 1825 JAPY FRÈRES introduce mecanismul cu alarmă pentru ceasurile de călătorie. Anul 1840 marchează deschiderea unei filiale la Paris, în Rue de Temple, nr. 108. În perioada 1844 - 1855, unele ceasuri sunt semnate Ls Japy Fils. Acestea au fost realizate de Louis Japy, ceasurile sale fiind premiate cu medalia de argint în anii 1844 și 1849.
După anul 1855 produsele sunt comercializate sub numele JAPY FRÈRES ET COMPAGNI, iar din 1865 compania va produce și carcase de bronz pentru ceasurile proprii. În anul 1860 compania avea peste 5.000 de muncitori, asigurând în acelaşi timp o dezvoltare economică rapidă a regiunii şi creşterea populaţiei micului sat Beaucourt care număra iniţial 200 de locuitori. Vor continua diversificarea activităţilor în domeniul lăcătuşeriei, a produselor de uz casnic din fier forjat realizate la Feschotte, în timp ce la Badevel din 1850 se vor realiza numai ceasuri complete, odată cu modernizarea procesului de producţie.
Recunoaşterea calităţii ceasurilor marca JAPY s-a materializat atât prin comercializarea unui număr impresionant de ceasuri şi componente cât şi prin premiile, medaliile şi diplomele naţionale şi internaţionale primite în perioada 1819-1880.

 

În anii 1930-1935 Franţa este atinsă de criza economică, care va afecta şi producţia de ceasuri Japy, ceea ce va conduce la închiderea fabricii Badevel, fabricarea ceasurilor centralizându-se la Beaucourt.
Până la jumătatea secolului al XX-lea, Uzinele JAPY şi-au diversificat activităţile realizând pompe hidraulice, maşini agricole, motoare, corpuri de iluminat, maşini de scris. Marca va fi cumparată în anul 1954 de Societatea Jazz şi producţia se opreşte la Beaucourt, însă oficial activitatea companiei se încheie în anul 1979.
Astăzi uzinele nu mai funcţionează dar numele JAPY rămâne prezent în regiune prin Muzeul JAPY, creat în anul 1986 la iniţiativa autorităţilor locale chiar într-una dintre fabricile dezafectate, prin gimnaziul, strada şi restaurantul din Paris, care poartă numele celebrei mărci.

Numele Japy” este legat în mod neaștepat şi de România, pentru că în anul 1906, la Cernavodă, firma JAPY în asociere cu VIELLARD MIGEON & CO, grup industrial din aceeași regiune Belfort, punea bazele primei fabrici de șuruburi din România. Fabrica primeşte autorizația de funcționare în anul 1908 şi se va numi Fabrica de şuruburi, nituri şi buloane JAPY VILLARD HERZOG & CO. Motivele principale care au contribuit la alegerea orașului Cernavodă ca locație a acestei fabrici au fost aşezarea geografică, pe malurile Dunării, care facilita aprovizionarea cu materie primă şi nu în ultimul rând forța de muncă ieftină. Până în anul 1914 fabrica are conducere franceză.

 
Ioan Mușat, autorul monografiei orașului Cernavodă, publicată în anul 1938, menționa că fabrica de şuruburi JAPY VIELLARD, HERZOG & CO, a construit mai multe locuinţe de serviciu pentru principalii săi angajaţi în oraş, iar pentru cei cu salarii mai mici a înfiinţat un economat numit ALINAREA ce îi ajuta cu mâncare şi haine la preţuri foarte mici. Sindicatul şi conducerea fabricii de şuruburi susţinea şi mişcarea sportivă locală, şurubarii având în 1930 o echipă de fotbal, una de rugby şi centru de box, haltere şi şah”.
Ceasurile produse de celebra firmă JAPY se regăsesc în patrimoniul Muzeului Ceasului într-un număr relativ mare,  respectiv 11 piese, structurate în ceasuri de şemineu, de masă, de perete şi de călătorie. Lor li se adaugă ceasul dăruit de d-na. Anca Tomescu, un ceas de şemineu, realizat de către Louis Japy la Beaucourt, în perioada1849-1855.
Ceasul prezintă carcasă din bronz aurit şi alamă, decorată cu motive zoomorfe, vegetale, geometrice, surmontată de o scenă cu doi copii pescuind; cadran emailat, cu cifre romane pentru ore, linii pentru minute; mecanism cu eşapament anker; sistem de sonorizare al jumătăților de oră şi orelor întregi; pe placa mecanismului, medalion ştanțat: Ls. Japy Fils/ Medaille D`Argent/1844-1849, seria 7685, este ştanțată pe placa mecanismului, greutatea pendulară şi rama de protecție a mecanismului; suport din lemn, de formă ovală, vopsit negru. Inițial, ceasul a fost protejat de un glob de sticlă, care nu s-a păstrat. Dimensiuni: L=43 cm; Lă=11 cm; Î=34 cm. Materiale: bronz; oțel; alamă; email; lemn.

 

Cu acest ceas, patrimoniul muzeului s-a îmbogățit cu o piesă valoroasă, atât din punct de vedere tehnic, cât și artistic,  demonstrând în același timp că într-o lume subjugată banilor, câștigurilor rapide, mai există oameni altruiști, care își pot oferi unei instituții de cultură chiar şi obiectele de suflet.
În prezent ceasul dăruit se află etalat în Expoziția permanentă a Muzeului Ceasului, purtând conform dorinței celei care l-a dăruit eticheta cu mențiunea Donație George T. și Anna Macri”.
 
Conservator ing. Carmen BANU
Muzeul Ceasului „Nicolae Sim  ache” P  loie şti 

 

   

Pagina 11 din 89