Muzeul Jude?ean de Istorie ?i Arheologie Prahova
înfiin?at în anul 1955 prin str?dania ctitorului muzeelor prahovene, prof. Nicolae Simache, este ast?zi o prestigioas? institu?ie de cultur?, care prin cele 16 sec?ii muzeale deschise publicului, valorific? expozi?ional, ?tiin?ific ?i cultural-educativ, crea?ii materiale ?i spirituale din patrimoniul prahovean, na?ional ?i universal.

"Muzeul trebuie sa fie o ?coala de istorie a gustului - ?i, mai mult - trebuie sa fie nu numai la dispozitia oricui, dar sa întinda mâna catre oricine, pentru a-l atrage, a-l retine cât poate mai mult."

Eroare
  • XML Parsing Error at 1:1310. Error 9: Invalid character

Un erou necunoscut al Primului R?zboi Mondial - medicul Gheorghe D. Popescu (1876-1917)

Fiu al preotului David ?i al prezbiterei Stanca, Gheorghe D. Popescu s-a n?scut în Breaza de Sus, jude?ul Prahova, la 1 mai 1876. Cursurile primare le-a urmat în comuna natal?, iar cele secundare la liceul „Gheorghe Laz?r” din Bucure?ti, sec?ia clasic?, pe care le-a absolvit la 1 iulie 1895. Bine înzestrat din punct de vedere intelectual, urmeaz? Facultatea de medicin? ca intern al Institutului Medico-Militar (noiembrie 1895 - octombrie 1899). Timp de doi ani (1899 - 1901) activeaz? ca intern doctor la Spitalul Militar Central, perioad? în care î?i aprofundeaz? studiile, astfel c? la 26 noiembrie 1901 î?i sus?inea teza de doctorat în medicin? ?i chirurgie, avându-l coordonator pe prof. dr. Christian Buicliu. La scurt timp dup? sus?inerea tezei de doctorat este înaintat la gradul de medic locotenent în Regimentul 1 Cetate, unde a activat în perioada 16 decembrie 1901 - 22 aprilie 1903. La 10 mai 1903 era avansat la gradul de medic c?pitan în cadrul Regimentului Calafat nr. 31, unde a activat pân? în aprilie 1904 când este mutat la Regimentul 7 Infanterie Prahova, dar este imediat deta?at la Regimentul 6 C?l?ra?i. Dup? o perioad? de un an (1905-1906) petrecut? ?i la Regimentul 26 Rovine, la 1 aprilie 1906 era mutat la Regimentul 6 Ro?iori, unde va activa pân? la 1 februarie 1909 când demisioneaz? din armat? ?i este trecut în rezerv?.

Nu cunoa?tem motivul sau motivele care au stat la baza acestei decizii îns?, pe baza evolu?iei sale profesionale ulterioare, putem b?nui c? dorin?a sa era aceea de a fi mai de folos popula?iei civile de la sate de care se sim?ea foarte legat. Între anii 1909-1915 a ocupat func?ii de medic de plas? ?i de circumscrip?ie medical? în jude?ele Dolj, Arge? dar ?i în Prahova, unde a activat o perioad? chiar în comuna sa natal?. În luna mai 1915, datorit? preg?tirii sale profesionale excep?ionale, ca urmare a concursului organizat pe ?ar? pentru ocuparea a cinci posturi vacante de medici, reu?e?te primul la acesta ?i î?i alege postul de medic ?ef al spitalului Huruie?ti din jude?ul Tecuci (în prezent Bac?u). Din calitatea sa de medic, care îi oferea un amplu câmp de cercetare ?i aplicare a concep?iilor sale profesionale ?i sociale, î?i desf??oar? cu abnega?ie munca în paralel cu o vast? ?i neobosit? activitate de popularizare a ?tiin?ei, prin comunic?ri ?i conferin?e care î?i propuneau combaterea bolilor, formarea deprinderilor igienice ?i a educa?iei sanitare dar ?i ridicarea nivelului cultural al ??r?nimii.
În timpul celui de-al doilea r?zboi balcanic este mobilizat ?i particip? în campania din anul 1913 ca medic c?pitan în rezerv? în cadrul Regimentului 8 Artilerie, pentru care a ?i fost decorat cu medaliile Avântul ??rii ?i B?rb??ie ?i Credin?? clasa I.
Dup? izbucnirea Primului R?zboi Mondial una dintre m?surile luate de România pe plan intern pentru preg?tirea intr?rii for?elor armate în r?zboi a vizat ?i organizarea serviciului sanitar militar. Astfel, la 11 martie 1915, era promulgat? Legea relativ? la Serviciul Sanitar al Armatei care prevedea c? to?i medicii, farmaci?tii, veterinarii, denti?tii cu titlu academic, precum ?i studen?ii în medicin?, farmacie ?i veterin?rie care nu erau înscri?i în controalele armatei, erau obliga?i pân? la vârsta de 65 de ani s? serveasc? armata pe timp de mobilizare ?i r?zboi. Datorit? acestei legi num?rul medicilor mobiliza?i a ajuns la 1929 fa?? de 397 medici activi la 14 august 1914, ceea ce însemna un medic la 432 de oameni mobiliza?i, dar ?i a?a acesta era un raport nesatisf?c?tor care va avea consecin?e tragice în perioada epidemiei de tifos exantematic când procentul pierderilor prin deces a personalului medico-sanitar a fost unul extrem de mare.
La intrarea României în r?zboi doctorul Gheorghe D. Popescu este mobilizat ?i campania anului 1916 o face ca medic de regiment în cadrul Diviziei 11 Infanterie. În cursul anului 1917 se remarc?, asemeni multora dintre confra?ii de breasl?, în combaterea epidemiei de tifos exantematic. Izbucnit? la finele anului 1916, aceasta s-a extins cu repeziciune în primele luni ale anului 1917. Prof. dr. Ion Cantacuzino, director al S?n?t??ii publice în timpul r?zboiului, preciza c? „lunile ianuarie, februarie, martie ?i aprilie 1917 au fost pentru ei [medici n.n.] perioada de cea mai grea încercare, nu numai din cauza intensit??ii flagelului ?i virulen?ei cazurilor, dar fiindc? tifosul exantematic însu?i ca boal? era aproape necunoscut în corpul nostru medical”. Datele statistice arat? c? mortalitatea medie prin tifos exantematic în centrele spitalice?ti a fost de 15-17% la începutul anului 1917, ajungând pân? la 30% în luna martie a aceluia?i an. Din aceast? cauz?, un num?r mare de medici care îngrijeau bolnavii s-au îmboln?vit la rândul lor, mortalitatea în rândul acestora atingând cote alarmante.
La 27 iulie 1917, medicului-maior în rezerv? Gheorghe D. Popescu din Regimentul 57/58 Infanterie i se conferea prin Înaltul Decret nr. 782 ordinul „Coroana României” cu spade în grad de ofi?er „pentru dragostea ?i devotamentul de care a dat dovad? în îngrijirea bolnavilor de tifos exantematic”.

Chiar în luna în care era decorat se îmboln?ve?te el însu?i de tifos. Este evacuat de pe front ?i internat la spitalul Socola din Ia?i. Animat continuu de sim?ul datoriei, î?i transform? scurtul concediu de convalescen?? din cursul lunii august 1917 într-o activitate medical? febril? pentru îngrijirea solda?ilor români ?i ru?i care afluiau în num?r mare dinspre front, o parte din ace?tia fiind interna?i la spitalul din Huruie?ti unde î?i f?cea acest concediu ?i unde activase înainte de începerea r?zboiului. De?i sl?bit de boal?, refuz? cu fermitate propunerea de a conduce un spital militar din zona interioar? cu urm?toarele cuvinte: „Dac? to?i medicii ar r?mâne în spatele frontului, pe r?ni?ii din linia întâi cine îi va mai îngriji?”. Consecvent acestei convingeri, la 1 septembrie se întoarce pe front la regimentul s?u. La 19 septembrie 1917 medicul Gheorghe D. Popescu moare ucis de explozia unui obuz în linia întâi a frontului în luptele de la Fitione?ti-Putna duse de Regimentul 57/58 Infanterie în aceast? zon? a frontului din Moldova, pe când se afla în inspec?ia sanitar?.
Animat de un intens sentiment de patriotism ?i având o nestr?mutat? convingere în victorie, doctorul Gheorghe D. Popescu scrisese cu numai o zi înainte de moartea sa poezia „Santinela” pe care dorea s? o trimit? ziarului România pentru a fi publicat? în paginile acestuia dar pe care nu a mai apucat s? o expedieze. În ziua de 27 octombrie 1934 r?m??i?ele p?mânte?ti ale medicului Gheorghe D. Popescu au fost reînhumate de cei trei copii ai s?i în cimitirul Eroilor (Sineasca) din Craiova.
Pierderile ofi?erilor medici sunt estimate la cifra de 386. Raportat? la efectivul total de ofi?eri medici (2800) rezult? un procent de 14%, procent care se situeaz? pe locul doi dup? procentul pierderilor ofi?erilor de infanterie (15%).
Rolul ?i meritele întregului personal sanitar au fost recunoscute ?i apreciate de marii comandan?i ai armatei române. Alexandru Averescu, fost comandant al Armatei a 2-a, spunea: „Este pentru mine un moment de adev?rat? detent? sufleteasc?, în fiecare sear?, când examinând graficul general ce-mi venea de la întregul serviciu sanitar, vedeam în ce propor?ie infinit de mic? erau decesele fa?? cu vindec?rile. În schimb, îns?, la medici ei în?i?i, aceast? propor?ie a fost exagerat de mare, ceea ce este o dovad? c? abnega?ia lor a mers pân? la uitarea de sine”, iar Constantin Prezan, fostul ?ef al Marelui Stat Major, afirma: „Este gra?ie medicilor, în prima linie - care au luptat înfruntând moartea pentru stingerea epidemiilor, c? s-a putut reconstitui armata ?i ob?ine M?r??e?tii ?i Tisa. Ei au dreptul la recuno?ti?a ??rei, pentru miile de vie?i ce au sc?pat prin m?surile luate în tot timpul marelui r?zboi al neamului”.
 
Muzeograf Adrian STAN

   

 

 

V? invit?m s? viziona?i conferin?a „Constantin Stere ?i curentul germanofil în anii Primului R?zboi Mondial” din ciclul "Istorie ?i Civiliza?ie", sus?inut? de prof. univ. dr. Lucian Boia, accesând link-ul https://www.youtube.com/watch?v=sY07yxpeIEY

Vizionare pl?cut?!

   

Ziarul „Neamul Românesc? condus de istoricul Nicolae Iorga este un martor peste timp al evenimentelor desf??urate în anul 1917, relatând nu numai ?tiri din plan intern ?i extern, ci reconstituind cu emo?ie vie portrete ?i scene de r?zboi, care ne marcheaz? sufletele ?i ast?zi.
 
 
În articolul „Iart?-m?, frate? din 16 iulie 1917, c?pitanul Alexandru Re?iu prezint? un moment din timpul unui asalt german ai c?rui protagoni?ti sunt sergentul Papaver Matiade ?i soldatul Negulescu Radu. Lâng? o movil? de cadavre, sergentul Papaver Matiade încearc? s?-?i mi?te trupul ciuntit de un obuz care i-a izbit ?oldul drept: „piciorul drept atârna doar de o fâ?ie îngust? de piele în timp ce stângul sburase cu totul la vreo dou?zeci de pa?i de el?. Z?cea într-o balt? de sânge cu ochii ie?i?i din orbite ?i striga „Nu m? l?sa?i fra?ilor în mâinile p?gânilor!? Cineva se apropie de el, îngenunchiaz? iar mâinile se îneac? în sânge. Soldatul Radu Negulescu î?i prive?te cu spaim? ?eful, ar vrea s?-l încurajeze dar i se pune un nod în gât. Îi ridic? trupul sf?râmat ?i porne?te c?tre linia român? sub focul du?manilor afla?i la doar o sut? de metri. Dup? câ?iva pa?i se auzi un ?uier scurt ?i un glon? intr? în pulpa soldatului. Amândoi erau o ?int? prea mare. A r?cnit de durere ?i a l?sat corpul sergentului jos, încercând s? se târasc? spre ai lui în timp ce sângele-i curgea necontenit din pulpa r?nit?. Sergentul l-a implorat s? nu îl lase „pe mâna c?l?ilor?.
A mai f?cut doi pa?i, ?i-a dus mâna la fruntea plin? de sudoare ?i s-a întors, îngenunchiat lâng? sergent. ?chiop?tând ?i vizibil sl?bit, s-a aplecat asupra lui Papaver pe care l-a ridicat cu bra?ele-i istovite, „pornind trudnic la drum?. Înc? un ?uier scurt ?i mâna dreapt? a viteazului Negulescu fu g?urit? de un al doilea glon? vr?jma?. A c?zut la p?mânt cu sergentul în bra?e, l-a l?sat u?or pe p?mânt ?i când a încercat s? se ridice, picioarele nu au rezistat, c?zând lâng? sergentul care se v?ita de durere.
Cu vocea plângând?, sergentul î?i ceru iertare de la camaradul s?u. Din zbuciumul trupului lui însângerat, soldatul în?elesese c? vrea s?-l îmbr??i?eze.  „S-a târât al?turi de el ?i buzele pline de sânge ale nenoroci?ilor o?teni s-au lipit într-o s?rutare groaznic? de fr??ie adev?rat??. Când soldatul a vrut s? lase iar trupul pe p?mânt, Papaver închisese ochii „dar horc?itul lui dureros ar?ta c? din viteazul sergent al companiei a noua, eroul de la Obancea, nu r?mânea decât un biet hoit neînsufle?it - ?i amintirea?. Soldatul Negulescu s-a târât cu greutate pân? la liniile române, p?strând ?i peste ani portofelul dat de sergent unde era fotografia lui ?i a mamei.
Astfel de relat?ri impresionante le întâlnim des în paginile ziarului „Neamul Românesc? încât ne întreb?m cât? putere ?i cât? credin?? au avut solda?ii români atunci.
Nicolae Iorga în rubrica „Însemn?ri? din 28 iulie 1917 poveste?te ?i de vizita unui osta? de 14 ani venit la redac?ia ziarului. Era un b?iat care purta un coif de o?el pe care se vedeau urme de gloan?e din timpul unei lupte la care participase. Copil de regiment, fusese prins de germani ?i „când a venit r?spl?tirea româneasc? pe ?u?i?a, el a smuls o arm? ?i s-a aruncat între du?mani?. A r?nit un ofi?er, a ucis un caporal ?i la Cartier a sosit aducând doi prizonieri. Acest b?iat de 14 ani, nicidecum voinic, cu o pal? de albea?? pe un ochi, se numea Gheorghe Ursu.
Nicolae Iorga a încheiat aceast? însemnare cu o întrebare retoric?: „S? fi venit ?i la noi vremea când cei nevinova?i ?i fragezi arat? ridicându-se asupra cotropitorului voin?a lui Dumnezeu însu?i??
Ziarul „Neamul Românesc? prin spiritul de lupt? al directorului s?u a însufle?it solda?ii ?i întreg poporul român s? r?mân? fermi ?i s? apere hotarele ??rii pân? la sacrificiu.
 
Claudia GIANNOTTI, ?ef sec?ie
Muzeul Memorial "Nicolae Iorga" V?lenii de Munte

   

 

 
V? invit?m s? viziona?i conferin?a „Enigme pe cerul istoriei”, din ciclul „Istorie ?i civiliza?ie”, sus?inut? de Ion Hobana - scriitor ?i critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor, accesând link-ul https://youtu.be/-ttb8HiTjxM
 
Vizionare pl?cut?!
   

De?i ast?zi pare greu de crezut, în urm? cu doar 100 de ani, femeile din România duceau înc? o lupt? acerb? pentru ob?inerea de drepturi egale cu cele ale b?rba?iilor. Una dintre personalit??iile feminine, care s-a implicat direct ?i activ în aceast? lupt?, a fost Ella Negruzzi (1876- 1948), fiica scriitorului ?i omului politic ie?ean, Leon Negruzzi ?i nepoata scriitorului Costache Negruzzi. Dup? moartea tat?lui, atât educa?ia ei cât ?i a fratelui ei, generalul Mihai Negruzzi, a fost atent supravegheat? de unchiul lor, Iacob Negruzzi, profesor de drept la Universitatea din Ia?i ?i membru fondator al Societ??ii Junimea”.

Absolvent? a Externatului Secundar de Fete, Ella Negruzzi a urmat cursurile Universit??ii din Ia?i, specializarea Drept, Filisofie ?i Istorie. La un an de la absolvirea studiilor universitare, în anul 1913, aceasta cere s? fie admis? în Baroul Ia?i, cererea fiindu-i respins?. R?spunsul negativ la aceast? solicitare a fost motivat prin faptul c?: „unei femei nu i se poate acorda dreptul de avocat, pentru c? avocatura este o func?ie social?, nu ca medicina, ori profesoratul...”, ?i pentru c?, femeile nu aveau drept de vot. Avoca?ii d-nei Negruzzi, care au reprezentat-o în procesul împotriva baroului, au cerut ?i au ob?inut, cuvântul pentru aceasta, pledând astfel, în primul ei proces. Ea  precizeaz? c? aceast? chestiune nu este doar a ei, ci este a femeii române, rugându-se de Înalta Curte s?-i acorde ei – femeii române în general - putiin?a de a-?i câ?tiga prin munc? cinstit?, existen?a. Dup? mai multe procese, care au durat aproape 6 ani, Ella Negruzzi devine prima femeie avocat din România, dar ?i din Estul Europei.
 
Ella Negruzzi s-a remarcat în perioada Primului R?zboi Mondial cât ?i în cea interbelic?, ca o militant? pentru drepturile femeilor, punând bazele Asocia?iei „Emanciparea femeii”, împreun? cu alte dou? intelectuale ale vremii, Maria Baiulescu ?i Elena Meissner. Activitatea lor era concentrat? în special, asupra femeilor de la sate, ini?iind cercuri culturale ?i fondând c?mine culturale. De asemenea, s-a manifestat ca o lupt?toare împotriva r?zboiului, activând ca sor? medical?, atât în spitalele din mai multe localit??i din Moldova cât ?i pe linia frontului, ?i f?când parte din diverse organiza?ii ale avoca?iilor ?i organiza?ii feministe, prin care condamnau cauzele ?i efectele acestuia. În concep?ia ei, cât ?i în a celor care sus?ineau cauza femeii, în timpul r?zboiului, româncelor le revine sarcina ?i onoarea de a aduce alinare suferinzilor, de a veghea lâng? r?ni?i ?i de a-i reda ??ri. Când sim?ul social este viu, femeia nu poate r?mâne str?in? de ceea ce se întâmpl? în societate, nu este preocupat? numai de revendic?rile ?i aspira?iile ei, ci ?i de interesul tuturor, s?n?tatea ?i fericirea celui oropsit, celui lipsit de putere, celui înc?tu?at ?i stingherit”.
 
Feminist? convins?, modest?, dar plin? de încredere în for?ele proprii, Ella Negruzzi cere echitate în via?a public? pentru femei, sus?inând ideea ca acestea s? ob?in? deptul de vot ?i s? devin? membre active ale partidelor politice. Astfel, aceasta împreun? cu alte militante pentru drepturile femeilor, a trimis în 16 iunie 1917, o Peti?ie a femeilor române c?tre Senatul României”, în care cereau drepturi sociale ?i politice, condi?ia de inferioritate social? în care sunt ?inute de legile statului, p?rându-li-se nedreapt? ?i umilitoare. Domnul senator Paul Bujor (1862-1952) a avut onoarea de a citi, înaintea Senatului, peti?ia prin care femeile române cer drepturi civile ?i politice, în cadrul „Dezbaterilor Senatului, sesiunea ordinar? 1916-1917, ?edin?a din 16 iunie 1917”. Aceast? peti?ie a fost semnat? ?i de alte doamne care au luat parte la via?a social? din România ?i la toate ac?iunile mari de binefacere, printre acestea num?rându-se: Principesa Olga Sturdza, Principesa Maria Moruzi, Cella Delavrancea, Calypso Botez, Matilda Poni, Dr. Eleonora Stratilescu, etc.
 
În patrimoniul Muzeului Ceasului ,,Nicolae Simache” Ploie?ti se afl? un ceas de buzunar lucrat în Elve?ia, în secolul XIX, care i-a apar?inut avocatei Ella Negruzzi.

Este un ceas bijuterie, cu carcas? cu trei capace din aur; capacul anterior este decorat în întregime cu o re?ea fin?, decupat central ?i inscrip?ionat cu cifre romane trasate cu negru pentru ore ?i liniu?e pentru minute; pe exteriorul capacului mediu, apar circular inscrip?ia ?i seria: PATENT / N° 44162, repetându-se seria ?i pe interior. Cadranul ceasului este emailat, inscrip?ionat cu cifre romane pentru ore ?i liniu?e pentru minute, ?i prezint? dou? ar?t?toare de form? simpl?, protejat de o ram? de aur cu geam de sticl?. Mecanismul are e?apament cu cilindru ?i întoarcere manual? cu coroan? remontoare.
Muzeograf Elena FRÎNCU

 

   

Poezia „Un r?sunet”, scris? de poetul Andrei Mure?anu (1816-1863), cunoscut? sub titlul „De?teapt?-te, române!” dup? începutul de vers al primei strofe, a devenit Imnul Na?ional al României din anul 1990.
Poemul sub titlul „R?sunet” (cu titlul original în manuscris „Unu r?sunetu”) a fost publicat în num?rul 25 din 21 iunie 1848 al suplimentului literar „Foaie pentru minte, inim? ?i literatur?” al revistei „Gazeta de Transilvania”, editat? la Bra?ov de George Bari?iu.

Scris în anul 1848, poemul patriotic de 11 strofe, împreun? cu melodia sa, a fost adoptat ca imn al pa?opti?tilor români, fiind mar?ul anului revolu?ionar 1848. Poetul transilv?nean Andrei Mure?anu „prin marea sa sim?ire patriotic? a redat, în versuri, întreaga suferin?? de veacuri a neamului” românesc. Prin versurile imnului poetul invocând virtu?iile înainta?ilor, face un apel la trezirea con?tiin?ei na?ionale, chemându-i pe români la lupt?, la (re)de?teptare. Nicolae B?lcescu l-a numit „Marseilleza românilor”.
„Aceast? poezie arat? un sim?imânt patriotic adev?rat, a venit în momentul unei mari agit?ri a spiritelor, a fost din întâmplare, singura, care a dat expresie acelei agit?ri la acel moment (1848), ?i astfel a devenit popular? ?i a r?mas cunoscut? de toat? lumea” – spunea muzicologul Mihail Gr. Poslu?nicu.
Din momentul apari?iei, cântecul „De?teapt?-te, române!” a fost foarte îndr?git ?i i-a înso?it pe români în toate momentele cele mai grele ale istoriei lor, insuflându-le curaj.
Asupra originii melodiei adaptat? versurilor imnului „De?teapt?-te, române!”, apare o controvers? cu privire la autorul de drept. Sunt vehiculate trei ipoteze în ceea ce prive?te paternitatea melodiei.
Unele m?rturii spun de Andrei Mure?anu, c? ar fi ?i autorul melodiei, nu doar al versurilor. Iacob Mure?ianu r?spunzând unei întreb?ri formulate de redac?ia „Astra” din Ia?i afirma: „Autorul poeziei, cât ?i a melodiei imnului «De?teapt?-te, române!», este Andrei Mure?anu. Armonizat? îns? a fost de un muzicant boem la dorin?a autorului, ?i s-a publicat într-un caiet intitulat «Flori române», împreun? cu alte jocuri na?ionale, pe la 1860. Melodia original? se vede în «Muza Român?», nr. 2 din anul 1888, la începutul putpuriului românesc”.


O alt? variant? îl men?ioneaz? ca autor moral al melodiei pe cânt?re?ul ?i dasc?lul Gheorghe Ucenescu, elevul lui Anton Pann. Într-o consemnare autobiografic? acesta spune c? el ar fi intonat pentru prima dat? melodia, la cererea lui Andrei Mure?anu, ce c?uta o idee de imn: ,,Sosind furiosul an 1848, poetul c?uta o melodie dup? care s? se cânte între amicii, ce erau s? se adune la gr?dina parohului, pentru a petrece de sear? cu mânc?ri ?i b?uturi în onoarea cerea?elor. Am cântat multe cântece de prob?, iar sosind la urm?torul cântec „Din sânul maicii mele” ?i cântându-l, a r?mas, poetul, pe lâng? aceast? melodie, obligându-m? ca, pe Duminica viitoare, s? m? aflu ?i eu împreun?, cu oaspe?ii invita?i, la gr?din?, ca s? cânt, dup? melodia aleas?, poezia ce o va compune. În Duminica hot?rât?, iat? c? vine poetul împreun? cu patru domni români ?i, ?ezând cu to?ii pe iarb? verde ?i cu cirea?e dinainte, îmi dete, d-l Mure?anu, poezia f?cut? «De?teapt?-te Române», probai c?teva rânduri ?i v?zând c? în tot melosul este de mirare potrivit, l-am cântat, cu vocea mea tân?r? ?i puternic?, pân? la fine. Mai repetându-l odat?, to?i domnii, înv??ând melodia dup? auz, cântau împreun?, mul?umind ?i urând mult? via?? ?i s?n?tate marelui poet. Din ziua aceia, cântul «De?teapt?-te Române» s-a f?cut cel mai pl?cut ?i mai familiar, iar eu eram poftit în toate p?r?ile ca s?-l cânt ?i s? înv?? tinerimea a-l cânta bine ?i regulat”.
A treia ipotez? folosit? des ?i cunoscut? de opinia public? îl desemneaz? pe Anton Pann „cel iste? ca un proverb” dup? cum l-a caracterizat Mihai Eminescu în „Epigonii”, ca fiind autorul melodiei. Iat? ce spune mitropolitul Iosif Naniescu într-o convorbire avut? cu muzicianul Gavriil Musicescu: „Instalându-m? în mitocul Episcopiei Buzeului a venit la mine reposatul Anton Pann, cu care am f?cut cuno?tin?? ?i prietenie. În una din zilele lunei Septemvrie 1839, el mi-a scris cu mâna lui acest cântec în nota?iunea psaltichiei… Manuscrisul original îl p?strez ?i azi”. Dup? un timp, Gavriil Musicescu, a primit din partea mitropolitului manuscrisul citat, cu urm?toarea not?: „Poezia de fa?? «Din sînul maicei mele», cu melodia pe notele biserice?ti, este scris? de însu?i mâna reposatului Anton Pann, care mi-a dat-o mie, când am f?cut cuno?tin?? cu el întâia dat?, în anul 1839, la începutul lunei Septemvrie în Bucure?ti, unde mersesem pentru oarecare trebuin?? din Buzeu, aflându-m? atunci diacon la Episcopie”.
Dintre cele trei ipoteze expuse mai sus, Anton Pann celebrul culeg?tor ?i profesor de muzic? veche este considerat oficial autor al muzicii imnului, îns? melodia pe care poetul Andrei Mure?anu a pus versurile sale avea o larg? circula?ie în epoc?, fiind cântat? des, dar f?r? a avea un autor nominalizat. În concluzie, din datele expuse mai sus, l?s?m cititori s? aleag? între aceste ipoteze.
Controverse exist? ?i despre locul în care s-a interpretat prima oar? „De?teapt?-te, române!”. O teorie spune c? imnul a fost cântat prima oar? în public pe 29 iulie 1848, în parcul Z?voi din Râmnicu Vâlcea, în fa?a unei numeroase asisten?e. Aceas? teorie are la baz? Raportul nr. 10 al Comisarului extraordinar al districtului Vâlcea, D. Z?g?nescu, c?tre Ministerul trebilor din L?untru al ??rii Române?ti, publicat în Monitorul Oficial nr. 14 din 26 august 1848. Documentul, datat 30 iulie 1848, descrie un eveniment petrecut la Râmnicu Vâlcea: „Eri, Joi, la 29 ale curg?toarei luni... adunându-ne cu to?i cet??enii Râmnicului Vâlcei ?i corul bisericesc într-o câmpie înconjurat? cu arbori, ce este în fa?a cet??ii”, pentru constitu?ie „iar garda na?ional? a r?spuns printr-un num?r însemnat de arme cu salve detun?toare. În acest pompos constitu?iu, aflându-se ?i d-lui Anton Pann, profesor de music?, împreun? cu câ?iva cânt?re?i de aceea?i profesie, au alc?tuit o music? vocal? cu nisce versuri prea frumoase, puse pe un ton na?ional, plin de armonie ?i triumfal, cu care a ajuns entusiasmul de patrie în inimile tuturor cet??enilor”. Raportul din iulie 1848, mai sus men?ionat este sursa, pe baza c?reia s-a adoptat legea Zilei Imnului Na?ional al României.
Exist? rezerve fa?? de localizarea locului unde s-a interpretat acest cântec, deoarece Anton Pann nu a consemnat nic?ieri ora?ul Râmnicu Vâlcea ca find prima localitate unde s-a cântat „De?teapt?-te, române!”. Din relat?rile ulterioare reiese c? acest imn a fost cântat prima oar? la Bra?ov, locul unde s-au n?scut ?i versurile. L?s?m ?i aici cititorii s? aleag? între cele dou? opinii.
Prin Decretului-lege nr. 40 din 24 ianuarie 1990, publicat în Monitorul Oficial nr. 15 din 25 ianuarie 1990, Imnul de stat al României este „De?teapt?-te, române!” („Un r?sunet”).

Intonarea Imnului Na?ional a fost reglementat? prin Legea nr. 75 din 16 iulie 1994, privind arborarea drapelului României, intonarea imnului na?ional ?i folosirea sigiliilor cu stema României de c?tre autorit??ile ?i institu?iile publice, iar normele de aplicare ale acesteia au fost stabilite prin Hot?rârea nr. 1157 din 21 noiembrie 2001. Conform prevederilor Imnul Na?ional al României se intoneaz? vocal ?i instrumental. Intonarea vocal?, precum ?i publicarea oficial? a imnului na?ional se fac numai în limba român?. Exist? mai multe variante de intonare a imnului. În interpretarea vocal? prescurtat?, acesta se reduce la strofele 1, 2, 4 ?i 11. În interpretarea fanfarelor sau a altor forma?ii instrumentale, muzica imnului na?ional se intoneaz? o singur? dat?.
Imnul se intoneaz? în mod obligatoriu de c?tre cor sau fanfar? în urm?toarele situa?ii: 1. La festivit??ile ?i ceremoniile oficiale na?ionale, cu ocazia Zilei Imnului Na?ional, precum ?i la ceremoniile oficiale cu caracter interna?ional; 2. La deschiderea ?i închiderea emisiunilor posturilor na?ionale de radiodifuziune ?i televiziune, în interpretare vocal?; 3. Cu prilejul vizitelor întreprinse în România de ?efi de stat ?i de guvern; 4. În cadrul ceremoniilor militare, conform regulamentelor militare; 5. Pe stadioane ?i alte baze sportive, cu ocazia desf??ur?rii competi?iilor sportive oficiale interna?ionale în care este reprezentat? România; 6. La deschiderea fiec?rei sesiuni a Camerelor Parlamentului; 7. La începutul programului zilnic în ?colile primare ?i gimnaziale, de stat ?i particulare.
În art. 21. al Legii nr.75/16/07/1994 se precizeaz? alte îndatoriri fa?? de imnul na?ional: ,,La ceremoniile de arborare a drapelului, precum ?i la intonarea imnului na?ional, cu prilejul solemnit??ilor, asisten?a va sta în picioare, b?rba?ii se vor descoperi, iar militarii de toate gradele vor da onorul conform regulamentelor militare’’.
Potrivit, Legii nr. 99 din 26 mai 1998, art. 1 „se proclam? ziua de 29 iulie Ziua Imnului Na?ional al României - De?teapt?-te, române, simbol al unit??ii Revolu?iei Române din anul 1848”.
Andrei Mure?anu, prin versurile poeziei sale „Un r?sunet”, devenit? „De?teapt?-te, române!”, a r?mas în con?tiin?a na?ional? drept p?rintele Imnului Na?ional al României. Poetul Mihai Eminescu în „Epigonii”, îl caracterizeaz? astfel pe poetul transilv?nean:
„Mure?an scutur? lan?ul cu-a lui voce ruginit?,
Rumpe coarde de aram? cu o mân? amor?it?,
Cheam? piatra s? învie ca ?i miticul poet,
Smulge mun?ilor durerea, brazilor destinul spune,
?i bogat în s?r?cia-i ca un astru el apune,
Preot de?tept?rii noastre, semnelor vremii profet.”

Muzeograf Monica CÎRSTEA

   

Ziua Imnului Na?ional

   

Alexandru Zagori? s-a n?scut la 31 mai 1881 în comuna M?ne?ti, plasa Filipe?ti, jude?ul Prahova. Dup? tat?, se tr?gea dintr-o veche familie de origine aromân? din zona Pindului stabilit? în ?ara Româneasc?. Studiile primare le-a urmat la Ploie?ti, la ?coala primar? nr. 3, iar cele secundare la Liceul „Sf. Petru ?i Pavel” din Ploie?ti ?i, pentru o scurt? perioad?, la Bucure?ti.

Revenit la Ploie?ti, absolv? liceul în 1901, avându-i colegi de clas?, printre al?ii, pe Andrei R?dulescu (jurist ?i magistrat, viitor Pre?edinte al Cur?ii de Casa?ie ?i Justi?ie ?i al Academiei Române) ?i Toma T. Socolescu (arhitect). La îndemnurile repetate ale acestuia din urm? este convins s? se înscrie la ?coala Na?ional? de Arhitectur?, unde este remarcat de profesorii s?i, în special de Ion Mincu. Dup? terminarea studiilor, Alexandru Zagori? s-a stabilit în Bucure?ti. Scurta sa carier? de arhitect nu a fost lipsit? de realiz?ri importante. În 1908, din îns?rcinarea ?colii Na?ionale de Arhitectur?, împreun? cu C. Iotzu a realizat releveul M?n?stirii V?c?re?ti. A colaborat, de asemenea, la realizarea planurilor ?i, în bun? m?sur?, a ornamenta?iei cl?dirii din ?oseaua Kiseleff nr. 3 (ast?zi Muzeul ??ranului Român), sub conducerea arhitectului N. Ghica-Bude?ti, destinat? s? serveasc? ca sediu al unui muzeu etnografic. Un rol important l-a avut ?i la continuarea lucr?rilor de restaurare a bisericii Stavropoleos, începute în anul 1903 de arhitectul Ion Mincu. Dup? moartea prematur? a acestuia, lucr?rile au fost sistate. Ele au fost reluate par?ial în 1913, sub conducerea arh. Zeewald, iar din 1914 Comisia Monumentelor Istorice l-a îns?rcinat pe Zagori? la conducerea acestora.
Tot arhitectului Alexandru Zagori? i se datoreaz? ?i ini?iativa înfiin??rii primului muzeu de istorie al Ploie?tiului, în cea mai veche cas? din aceast? urbe, casa Hagi Prodan. În articolul publicat în nr. 3 din martie 1915 al „Convorbirilor literare” el semnala valoarea istoric? ?i artistic? a acestei case ?i propunea salvarea acesteia de la ruin? prin înfiin?area Muzeului Prahovei, care „prin adunarea vechiturilor Ploie?tilor va strânge sub p?strarea lui ?i toat? bog??ia de amintiri ?i art? veche din tot ?inutul jude?ului”.
Alexandru Zagori? a întreprins numeroase c?l?torii în ?ar? ?i str?in?tate. Excelent desenator a schi?at cu o mare putere de a reda detaliul, dar în acela?i timp ?i de a surprinde esen?ialul, tot ceea ce i s-a p?rut interesant în peregrin?rile sale, l?sând un mare num?r de crochiuri de case, biserici, troi?e. Colegul s?u, Toma T. Socolescu, î?i amintea c? în vara anului 1916 a f?cut împreun? cu el ?i cu mai mul?i elevi ai ?colii de Arhitectur? o ultim? excursie la m?n?stirile din Vâlcea, unde Alexandru a desenat încontinuu. În tren, la întoarcere, presim?indu-?i parc? sfâr?itul, i-ar fi m?rturisit: „Sunt ofi?er, voi pleca în caz de mobilizare cu primele trupe ?i voi muri... Nu regret atât via?a pe care sunt dator s-o sacrific, cât faptul c? r?mâne neterminat? lucrarea pe care cine ?tie dac? o va continua altul”. El f?cea referire la studiul s?u asupra casei vechi române?ti, pentru care avea o mare parte din plan?e desenate în tu?, ?i care urma s? apar? sub auspiciile Academiei Române.
În privin?a carierei militare, Alexandru Zagori? ?i-a început-o în cadrul Regimentului Prahova nr. 7, cu gradul de „subofi?er plutonier bacalaureat”, unde a activat pân? la data de 1 ianuarie 1904 când a fost înaintat la gradul de sublocotenent de rezerv? ?i mutat în Regimentul Cantemir nr. 12. Nou? ani mai târziu, la 10 mai 1913, avea s? fie înaintat la gradul de locotenent de rezerv? în cadrul aceluia?i Regiment.
La intrarea României în r?zboi, în august 1916, locotenentul de rezerv? Alexandru Zagori? f?cea parte din Regimentul 52 Infanterie Rezerv?, cu care a luat parte la campania din Dobrogea. În ziua de 21 septembrie 1916, în timpul b?t?liei de la Amzacea, un glon? i-a str?puns ambele bra?e, r?nindu-l grav. A fost spitalizat ?i ulterior evacuat în zona interioar?, în sanatoriul dr. Gerota din capital?. În pofida eforturilor medicilor, Alexandru Zagori? s-a stins din via?? la 31 octombrie. Cu toate greut??ile acelor vremuri, moartea sa nu a trecut neobservat?. Nicolae Iorga, cel care îl ?i vizitase la spital cu doar o s?pt?mân? înaintea tragicului eveniment, îi va închina un necrolog în ziarul s?u „Neamul Românesc”, care va fi reluat ?i în cartea „Oameni cari au fost”. Moartea ?i suferin?a, ca ?i valoarea arhitectului, le-a surprins Iorga în acest medalion, din care cit?m: „Blândul artist, îndr?git de frumuse?ea vechilor noastre cl?diri pe care nimenea nu le-a urm?rit mai r?bd?tor prin toate cotloanele ??rii ?i nu le-a schi?at mai adev?rat, a murit de moartea sever? a osta?ului. Dup? ce, o lun? întreag?, a privit, în paturi de spital, cu grij? ?i melancolie, mâinile lui harnice sf?râmate de gloan?e, moartea l-a prins în bra?ele ei. ... Numai când tot ce a strâns el se va tip?ri sub îngrijirea fratelui pe care p?rinte?te l-a crescut, numai atunci se va vedea ce a pierdut cuno?tin?a acelor urme de trecut pe care le bate azi, nemilos, tunul du?manului, în Alexandru Zagori?”.


La interven?iile lui Nicolae Iorga ?i Simion Mehedin?i trupul neînsufle?it a fost transportat cu un vagon la Ploie?ti. Arhitectul a fost înmormântat cu onoruri militare în cimitirul Vii?oara la 3 noiembrie 1916. Dup? r?zboi, în 1923, familia i-a ridicat aici un bust, oper? a sculptorului Frederic Storck.

Muzeograf Adrian STAN

   

La 27 iulie 1956 România a aderat la Organiza?ia Na?iunilor Unite pentru Educa?ie, ?tiin?? ?i Cultur? - UNESCO. Creat? pentru a r?spunde convingerilor ferme ale statelor distruse de r?zboaiele mondiale, UNESCO promoveaz? ?i sus?ine pacea care trebuie s? fie fundamentat? pe solidaritatea moral? ?i intelectual? a umanit??ii. Totodat? Organiza?ia a creat ideea de Patrimoniu Mondial pentru a proteja obiective cu valoare universal? inestimabil? prin adoptarea unei Conven?ii specifice în anul 1972, ratificat? de România în 1990.

                                                                                                                      M?n?stirea Humor

Lista Patrimoniului Mondial a fost deschis? de România cu înscrierea Deltei Dun?rii în anul 1991, ca sit natural ?i a continuat cu alte situri culturale: Sate cu biserici fortificate din Transilvania (1993), Biserici din Moldova (1993, 2010), Mân?stirea Hurezi (1993), Cet??ile Dacice din Mun?ii Or??tiei (1999), Centrul Istoric Sighi?oara (1999), Biserici de lemn din Maramure? (1999).

Patrimoniul Muzeului Jude?ean de Istorie ?i Arheologie Prahova cuprinde o important? colec?ie de carte po?tal? ilustrat?, prin intermediul c?reia v? invit?m s? admira?i câteva din m?n?stirile bucovinene. Ridicate în secolele XV – XVI, acestea men?in înc? pe zidurile interioare ?i exterioare fresce, capodopere inspirate de arta bizantin?.

 

Amalia Nicoar?

?ef birou Istorie

   

 

V? invit?m s? viziona?i vernisajul expozi?iei temporare "În tran?ee pentru ?ar?" organizat? la Muzeul Memorial "Nicolae Iorga" V?lenii de Munte, sec?ie a Muzeului Jude?ean de Istorie ?i Arheologie Prahova, accesând link-ul https://www.youtube.com/watch?v=ZKzLJFipPsU

Vizionare pl?cut?!

   

Pagina 49 din 122