Vineri, 14 August 2020 09:29
Sâmbătă, 15 august 2020, Muzeul „Casa Domnească”, com. Brebu, jud. Prahova, secţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova; va fi deschis pentru vizitare, în intervalele orare 9.00 – 12.00 şi 13.00 – 17.00 (în intervalul 12.00 – 13.00 se desfăşoară igienizarea spaţiului expoziţional).
Vizitarea muzeului se va face cu respectarea următoarelor măsuri:
- purtarea măştii (medicală/nonmedicală) pe toată durata vizitei, inclusiv pentru copiii cu vârsta de peste 5 (cinci) ani;
- Termometrizarea non-contact a vizitatorilor – Vizitatorii care refuză verificarea temperaturii nu vor avea acces în spațiile expoziționale;
- Igienizarea mâinilor cu soluție dezifectantă/gel antibacterian, puse la dispoziţie de către muzee;
- Igienizarea încălţămintei utilizând covorul dezinfectant amplasat la intrarea în muzeu;
- Accesul la standul muzeului, pentru achitarea biletelor, se permite doar după îndeplinirea condițiilor prezentate mai sus;
- Respectarea circuitului de vizitare unidirecţional stabilit în interiorul sălilor de expoziţie, precum şi indicaţiile personalului de supraveghere şi ale serviciului de pază.
Celelalte secţii muzeale vor avea următorul program:
Joi, 13 August 2020 09:25
Muzeograf coordonator la Muzeul "Casa Domnească" Brebu
Miercuri, 12 August 2020 08:22
Vă invităm să vizionați conferința „Nicolae Iorga în conștiința urmașilor săi” din ciclul „Istorie și civilizație”, susținută de dr. Valeriu Râpeanu, accesând link-ul https://youtu.be/lPDhamUl0cQ
Vizionare plăcută!
Marţi, 11 August 2020 08:30
Primii cinci ani de independență, au constituit pentru România, din punct de vedere al relațiilor internaționale, o experiență dură. Concluzia pe care trebuiau să o tragă oamenii politici români, era aceea a unei alianțe suficient de puternice pentru a putea face față presiunilor din exterior, mai ales după cum fusese tratată România în problema Dunării.
În aceste împrejurări, România se vede nevoită să adere la „Tripla Alianță”, care era formată din Germania, Austro-Ungaria și Italia.
Opțiunea politică a României spre Tripla Alianță apare pe deplin justificată, chiar dacă au existat mari probleme între România și Austro-Ungaria, privind tentativele de asimilare ale românilor din Transilvania, ea reprezentând singura alternativă. Nu a însemnat însă, abandonarea sprijinului luptei românilor din Transilvania, ci consolidarea statului existent deja, crearea unei baze de pe care să se poată înfăptui în viitor desăvârșirea unității naționale. Tratatul va fi încheiat pe 18 octombrie 1883, fiind valabil pe o perioadă de cinci ani. A fost reînnoit în anul 1907 și 1913.
În articolul doi al tratatului se stipula obligația pentru Austro-Ungaria de a acorda ajutor României în cazul în care aceasta ar fi fost atacată; Monarhia Dualistă obținea și ea sprijin în cazul în care ar fi fost atacată de unul din statele limitrofe României: Imperiul Țarist, Serbia sau Bulgaria.
Reorientarea politicii externe românești a evoluat pe măsură ce interesele naționale intrau în contradicție cu cele ale Austro-Ungariei, în Balcani. Emanciparea popoarelor din această zonă și lupta comună împotriva Imperiului Otoman, a degenerat în urma amestecului Dublei Monarhii, care urmărea expansiunea aici. În aceste condiții România nu mai putea rămâne în alianță cu Puterile Centrale în orice condiții.
După atentatul de la Sarajevo 28 iunie 1914, când arhiducele Franz Ferdinand și soția sa ducesa Sophie Albina Chotek au fost uciși, Austro-Ungaria s-a considerat victimă și a întreprins „acțiunea de pedepsire” a Serbiei, fără însțiințarea în prealabil a guvernelor Italiei și României, țări cu care era aliată prin tratat. Odată cu declanșarea războiului, Austro-Ungaria a trecut la presiuni diplomatice asupra guvernului României, pentru a intra în război alături de Puterile Centrale, dar tratatul reînnoit în 1913, avea un caracter defensiv.
De mai mult de un deceniu, I.C. Brătianu, inițiase reorientarea politicii externe românești în sensul intereselor fundamentale ale împlinirii idealului național al unității naționale. Aceste interese nu puteau fi realizate alături de Austro-Ungaria, sub dominația directă a căruia se aflau românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina. Interesul național intra în contradicție flagrantă cu alianța încheiată în 1883 cu Puterile Centrale.
În aceste condiții, Consiliul de Coroană de la Sinaia din 3 august 1914, declară neutralitatea României. Guvernul român nu a dorit însă o neutralitatea definitivă pentru că la 27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei.
Manager interimar,
Muzeograf Mihai Dumitrache
Luni, 10 August 2020 10:37
Pe data de 10 august 1913 se semnează la București tratatul de pace prin care se încheie cel De-al Doilea Război Balcanic. În Primul Război Balcanic (8 octombrie 1912 - 18 iulie 1913), Alianța Balcanică formată din Bulgaria, Grecia și Serbia a învins Imperiul Otoman, însă pretențiile teritoriale ale Bulgariei vor duce la cel De-al Doilea Război Balcanic (16 iunie - 13 iulie 1913). Acest război purtat de Bulgaria contra Serbiei și Greciei, va determina România să trimită armata la sud de Dunăre și să oblige Bulgaria să accepte condițiile de pace. Tratativele de pace se vor purta la București în perioada 30 iulie -10 august 1913. Tratatul semnat la data de 10 august 1913 cuprindea 10 articole. Titu Maiorescu semnează tratatul din partea României, pentru Serbia semnează Nikola Pasici, pentru Grecia Elefterios Venizelos iar pentru Bulgaria Dimitri Toncev. Prin tratat Bulgaria renunța la pretenţiile sale teritoriale asupra Macedoniei, Salonicului și Cretei. Serbia obținea partea de nord a Macedoniei, iar Grecia lua cea mai mare parte a Macedoniei cu orașul Salonic. România obținea Dobrogea de Sud, teritoriu cunoscut sub numele de Cadrilater, cu o suprafață de 7780 km2 și o populație de 280.000 de locuitori majoritate turci și tătari. Țările semnatare se angajau să acorde drepturi și libertăți minorităților locuitoare. Teritoriul obţinut de România va fi organizat în două județe: Durostor cu reședința la Silistra și Caliacra cu reședința la Bazargic.
Muzeograf Claudiu ROBE
Sâmbătă, 08 August 2020 12:28
Coșmarul celui de-al Doilea Război Mondial ia sfârșit pe 7 și 8 mai 1945 când germanii semnează la Reims, Franța și la Berlin, Germania unde se aflau cartierele generale ale generalului Dwight D. Eisenhower (comandantul suprem al armatelor aliate în Europa) și al mareșalul Gheorghi Jukov (comandantul sovietic), capitularea necondiționată. Prin semnarea capitulării de către Germania, lua oficial sfârșit cel de-al Doilea Război Mondial în Europa, dar el a continuat în Asia. După aproape șase ani de lupte crâncene, forțele militare naziste au fost zdrobite definitiv. În ceea ce privește România, la 12 mai 1945, armata română își încheie după 260 de zile de luptă participarea, alături de Națiunile Unite, la obținerea victoriei finale asupra Gemaniei naziste. Pe 2 septembrie 1945 și Japonia a semnat capitularea necondiționată. Așa a luat sfârșit cea mai mare confruntare armată din câte a cunoscut omenirea.
La 29 iulie 1946, după mai bine de două luni de la încheierea războiului în Europa, Georges Bidault, ministrul de externe al Franței, în calitate de reprezentant al țării gazdă, a declarat deschisă Conferința de pace. Astfel între 29 iulie – 15 octombrie 1946 la Paris, în Palatul Luxemburg, au loc lucrările Conferinței de pace, pentru a dezbate proiectele Tratatelor de pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda. La Conferința de pace participă 32 de state, împărțite în mai multe grupe: grupa celor cinci mari puteri - U.R.S.S., S.U.A., Marea Britanie, Franța și China, care are un rol hotărâtor în luarea deciziilor (îndeosebi primele trei state) și în impunerea punctului de vedere; urmează grupa celor 16 state invitate: Australia, Belgia, R.S.S. Bielorusă, Brazilia, Canada, Etiopia, Grecia, India, Noua Zeelandă, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană, R.S.S. Ucraineană și Iugoslavia – state ce au dreptul de a formula observații și propuneri ce urmau să fie supuse la vot; grupa statelor cu titlu consultativ: Mexic, Cuba, Egipt, Iran, Albania și Austria; ultima grupă formată din cele cinci state foste aliate ale Germaniei: Bulgaria, Finlanda, Italia, Ungaria și România – ce erau privite global, fără să se țină cont de situația fiecăreia dintre ele, de contribuția lor la victoria finală împotriva Germaniei hitleriste (ceea ce dezavantaja România). Din cele 32 de state numai primele 21 reunite sub numele de Puterile Aliate și Asociate au drept de vot. Proiectele Tratatelor de pace sunt elaborate de miniștrii de externe ai U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii și Franței, fără a fi consultate celelalte state aliate.
În numele Națiunilor Unite pe 8 august 1946, guvernul francez, în calitate de țară gazdă adresează guvernului român invitația de a participa la Conferința de pace de la Paris. Proiectul Tratatului de pace (are 40 de articole și este împărțit în 8 părți: frontiere; clauze politice; clauze militare, navale și aeriene; retragerea forțelor aliate; reparațiuni și restituiri; clauze economice; clauza relativă la Dunăre; clauze finale) nu recunoștea statutul de cobeligeranță al României. În preambul nu s-a amintit nimic în legatură cu declarația de război a României împotriva Ungariei hortyste, notificată la 8 septembrie 1944. Totodată, era menționată și o inexactitate și anume aceea că România a participat activ la războiul antihitlerist începand cu 12 septembrie 1944, adică după încheierea armistițiului de la Moscova, ceea ce nu era adevarat.
Pe baza invitației adresate de guvernul Franței, în numele Națiunilor Unite, de a participa la Conferința de pace de la Paris la 9 august 1946, România fixa componența delegației oficiale, alcătuită din ,,șeful delegației, 13 delegați principali, 2 secretari generali, personal de secretariat, ziariști și alte persoane’’.
Din delegație făceau parte: Gheorghe Tătărescu, vicepreședinte al guvernului și ministru al Afacerilor Străine, șeful delegației, Gheorghe Georghiu-Dej, ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor publice, Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției, Ștefan Voitec, ministrul Educației Naționale, Ion Gheorghe Maurer, ministru subsecretar de stat, dr. Florica Bagdasar, ministrul sănătății, Elena Văcărescu, Șerban Voinea, general Dumitru Dămăceanu, Mihai Ralea, ministrul României în S.U.A., Richard Franasovici, ministrul României în Marea Britanie, Simion Stoilov, ministrul României în Franța, Horia Grigorescu, ministrul României la Haga și alte persoane.
În urma hotărârii Consiliului de Miniștrii din 9 august, la București este publicată declarația guvernamentală intitulată "Atitudinea României față de Conferința de pace", în care erau formulate principalele doleanțe ale țări nostre față de conferință: recunoașterea statutului de cobeligerant, o îmbunătățire a prevederilor militare (a condițiilor privitoare la limitarea armamentului și a forțelor sale armate), cererile de reparații și restituiri să nu fie mai mari decât cele stabilite prin Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944, dreptul de a dispune de libertate deplină în politica economică și de a înlătura stipulațiile art. 30 privind obligația acordării clauzei națiunii celei mai favorizate pentru toate Națiunile Unite. Declarația exprima, totodată, satisfacția pentru felul în care au fost soluționate problemele teritoriale și de graniță în partea de nord-vest a țării (pe 7 mai 1944 Dictatul de la Viena a fost declarat nul, iar frontiera dintre România și Ungaria fiind restabilită în limitele existente la 1 ianuarie 1938) și preciza că tratatul de pace nu putea rezolva problema regimului Dunării, aceasta, trebuind a fi soluționată ulterior de către țările riverane.
În 13 august 1946, în ședința plenară a Conferinței de pace, Gheorghe Tătărescu expune punctual de vedere al României privind proiectul Tratatului de pace. El cere recunoașterea calității de cobeligerant și recunoașterea faptului că România a intrat în război de la 23 august 1944 și nu de la 12 septembrie 1944, așa cum este stipulat în proiectul Tratatului de pace. Reprezentantul României subliniază caracterul nedrept al unora dintre clauzele economice și militare.
Doleanța României de recunoaștere a statutului de stat cobeligerant a fost supusă la vot în ședinta din 27 august 1946 a Comisiei Consiliului miniștrilor afacerilor străine. Numai patru delegații, ale Bielorusiei, Franței, Cehoslovaciei și Ucrainei au votat pentru, iar celelalte opt Australia, Marea Britanie, Canada, India, Noua Zeelandă, Uniunea Sud–Africană, U.R.S.S. și S.U.A. au votat contra. Explicându-și votul, reprezentantul Franței generalul Catroux, a declarat că "a votat pentru credința că cei trei mari erau deciși pentru a acorda cobeligeranța României, ceea ce echivala cu retractarea votului. Catroux a atras atenția președintelui comisiei că pe viitor nu se mai pronunță asupra altor probleme decât după ce se va cunoaște, mai întâi punctul de vedere al celor trei mari puteri". Acordarea statutului de cobeligerant, reprezentând o cerere justă bazată pe aportul militar și economic considerabil al României la victoria aliată din 1945, nu s-a realizat cu toate eforturile diplomației de la București. Dacă s-ar fi obținut acest deziderat just întregul statut internațional al României la Conferința din 1946 și, mai ales, după aceea ar fi fost, desigur, altul.
La 24 ianuarie 1947, Joseph Paul Boncour, reprezentantul politic al Franței la București, a remis președintelui Consiliului de Miniștri al guvernului roman invitația de a participa la semnarea Tratatului de pace, fixată pentru 10 februarie 1947, la Paris.
În nota prezentată la 8 februarie 1947 lui Georges Bidault ministrul de externe al Franței, pentru a fi transmisă reprezentanților Puterilor Aliate și Asociate, ministrul român al afacerilor străine, Gheorghe Tătărescu exprima înca o dată observațiile, convingerile și speranțele cu care România urma să semneze "Tratatul de pace impus de Puterile Aliate și Asociate".
La 10 februarie 1947, delegația română, formată din Gheorghe Tătărescu, șeful delegației, Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Voitec și Dumitru Dămăceanu, a semnat la Quai d' Orsay, în Sala Orologiului, textul Tratatului de pace cu Puterile Aliate și asociate. În 23 august 1947, în unanimitate, Parlamentul român ratifică Tratatul de pace de la Paris. Gheorghe Tătărescu, ministrul Afacerilor Străine, rostește cu acest prilej o cuvântare în care artă că "Tratatul cuprinde multe clauze grele și multe clauze injuste", totuși "Guvernul a acceptat tratatul și sincer s-a obligat să execute în mod loial clauzele lui".
Din punctul de vedere al dreptului internaţional, prin semnarea Tratatului de pace, România ieşea de sub regimul armistiţiului cu Naţiunile Unite şi devenea un stat independent şi suveran. Într-adevăr, Înalta Comisie Aliată de Control şi-a încetat existenţa, iar activitatea guvernului român nu mai era "monitorizată" şi amendată de reprezentanţii S.U.A., Uniunii Sovietice şi Marii Britanii. În realitate, statutul internaţional al României nu a cunoscut o ameliorare, deoarece ea a rămas practic sub ocupaţia sovietică.
În 10 februarie 1947 au fost semnate la Paris tratatele de pace și cu celelalte foste state aliate ale Germaniei: Italia, Ungaria, Bulgaria și Finlanda. Tratatele le-au permis Italiei, Ungariei, Bulgariei, și Finlandei să își reasume responsabilitățile ca state suverane în relațiile internaționale, dar au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând sfârșitul imperiului colonial al Italiei din Africa și modificări ale frontierelor. Finlanda pierdea 10% din teritoriu în favoarea Uniunii Sovietice; Italia ceda localitățile Tende și La Brigue Franței; Zadar și regiunea Istria Iugoslaviei și arhipelagul Dodecanez Greciei; România datorită contribuției militare de partea aliaților după 23 august 1944, primea înapoi Transilvania de nord, dar pierdea Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța în favoarea Uniunii Sovietice și Dobrogea de sud în favoarea Bulgariei.
Al Doilea Război Mondial a demonstrat, înca o dată, lipsa de șansă geopolitică a statelor mici, care sunt nevoite să suporte totdeauna istoria facută de marile puteri. Anii de la sfârșitul războiului și cei imediat următori au ilustrat înca o dată vechiul proverb care spunea că "este destul de posibil să câștigi războiul și să pierzi pacea".
Necesitatea de a lupta împotriva unui dușman comun nemaiexistând "Marea Alianță" nu întârzie să se dizolve și să exercite influențe care se vor confrunta curând în diverse puncte ale planetei. Apare de aici o lungă perioada de conflict mocnit, punctată de câteva crize violente, căreia contemporanii i-au dat denumirea de "războiul rece".
Muzeograf Monica CÎRSTEA
Vineri, 07 August 2020 12:47
Muzeul Memorial „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte, secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, a vernisat vineri, 7 august 2020, expoziția temporară „Universitatea Populară de Vară - trecut și prezent”. Vă invităm să vizionați expoziția accesând link-ul https://youtu.be/XbRU14B2AAM
Vizionare plăcută!
Vineri, 07 August 2020 08:44
Caricatură antidinastică publicată în „Ghimpele”, în 1872. În stânga: Al. I Cuza trădat de Ion Brătianu. În dreapta: Carol I sprijinit de Bismark şi Brătianu, având la bază influenţa germană şi având împotrivă „vocea ţării” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Joi, 06 August 2020 10:05
Bătălia de la Mărăști
11/24 iulie-19iulie/1 august 1917
În vara anului 1917 armatele Puterilor Centrale urmăreau scoaterea României din război prin declanșarea a două mari ofensive: una în zona Nămoloasa comandată de generalul von Mackensen și una în zona Oituz, comandată de generalul von Gerok. Dacă acest plan ar fi reușit armata română ar fi fost distrusă, iar Moldova ocupată. Efectivele militare concentrate în sudul Moldovei în vara anului 1917, atât cele ce aparțineau României și Rusiei, cât și cele ale Puterilor Centrale însumau 800.000 de combatanți în prima linie și 1 milion rezervă.
Bătălia de la Mărăști a fost purtată de Armata a 2-a română, comandată de generalul Alexandru Averescu, în compunerea armatei fiind 4 divizii de infanterie (56 batalioane), 1 brigadă de cavalerie (14 escadroane), 448 mitraliere, 228 tunuri și 21 avioane, în total 50.000 de ostași. Trupele române erau sprijinite de Armata a 4-a rusă. Forțele germano-austro-ungare dispuneau de 4 divizii (21 batalioane), 36 escadroane de cavalerie, 252 mitraliere și 142 tunuri. Generalul Alexandru Averescu a decis spargerea frontului pe o porțiune de 13 kilometri între Poiana Încărcătoarea și Mărăști. Această sarcină îi va reveni Corpului 2 Armată (Diviziile 3 și 6 Infanterie) comandat de generalul de divizie Artur Văitoianu sprijinit de Corpul 4 Armată comandat de generalul Gheorghe Văleanu. Bătălia de la Mărăști care s-a purtat în depresiunea Vrancei și Zăbrăuțiului, a început pe data de 24 iulie cu un puternic bombardament al artileriei române, Divizia a 3-a Infanterie a rupt frontul inamic apropiindu-se de satele Câmpuri, Roșculeți și Ciuruc care dominau Valea Șușiței. În aceeași zi Regimentul 22 Infanterie a reușit să ocupe satul Mărăști puternic fortificat. Un Corp de Armată rus alături de Divizia a 15-a Infanterie rusă a cucerit vârful Momâia. În prima zi a ofensivei trupele române au produs o spărtură largă de 10 km în frontul Diviziei 218 Infanterie germană, luând 1500 de prizonieri. În zilele următoare unitățile române, prin lupte grele au reușit să cucerească Plaiul Măgurii și Cornul Măgurii, iar pe data de 28 iulie Armata a 2-a își atinge obiectivul fixat. Divizia a 3-a eliberează Putna, iar Divizia a 6-a Infanterie și Regimentul 7 Vânători ocupă vârful Zboina Neagra. În ziua de 1 august este ocupată Măgura Cașinului, generalul Alexandru Averescu hotărând cu acestă ocazie oprirea operațiunilor militare în acest sector de front. Armata a 2-a a obținut o victorie importantă realizând străpungerea frontului inamic pe o adâncime de 20 km și o lungime de 30 km eliberând 30 de localtăți. Pierderile Puterilor Centrale s-au ridicat la peste 2000 de morți, 2746 prizonieri, 40 de tunuri, 30 de mortiere și 22 mitraliere capturate. Armata a 2-a română a avut pierderi cifrate la 1469 de morți și 3052 răniți, fiind emise 32 de Ordine „Mihai Viteazul” clasa a III-a care au fost acordate ofițerilor români. Aceeași distincție a fost acordată și drapelelor Regimentelor 4, 18, 30 Infanterie și 2 Vânători. Generalul Alexandru Averescu a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a II-a.
Bătălia de la Mărășești
24 iulie/6 august -21 august/ 3 septembrie 1917
Ca urmare a victoriei de la Mărăști, Armata 1-a română și Armata a 5-a rusă au început să pregătească o ofensivă în zona Nămoloasa, însă, la data de 25 iulie, au primit ordin să suspende operațiunile. Datorită înfrângerii suferite la Mărăști, armata germană transferă centrul ofensivei între Siret și cotul Carpaților pe direcția Focșani-Mărășești-Adjud, în același timp în zona Oituz urmând a se desfășura un puternic atac dus de grupul Gerok. Cele două ofensive ale Puterilor Centrale aveau ca obiectiv scoaterea României din război și deschiderea drumului către Odessa și sudul Ucrainei. Armata a 1-a română comandată de generalul Constantin Christescu era constituită din 6 divizii, trei brigăzi, un grup de artilerie grea și Grupul 2 aerian, însumând aproape 170.000 de soldați. Alături de Armata a 1-a română se afla Armata a 4-a rusă comandată de generalul Aleksandr Ragoza compusă din 84 de batalioane, 32 de escadroane, 79 de baterii, însumând 98.0000 de ostași. Armata a 9-a germană comandată de generalul Joachim von Ebers era formată din 174 de batalioane, 16 de escadroane, 150 de baterii, trei escadrile și o companie de ciclişti și însuma 285.000 de ostași. Pe Frontul Mărășești ce se desfășura pe o suprafață de 35 km, Armata a 9-a germană concentrase un număr de 1.100 piese de artilerie. Ofensiva germană a început pe data de 6 august, cu un puternic atac al Corpului I Rezevă asupra Diviziei 34 Infanterie rusă atac ce produce o spărtură a frontului româno-rus pe o adâncime de 3 km și o lungime de 10 km. Intervenția Diviziei 5 Infanterie române împiedică ocuparea de către trupele germane a trecerilor peste Siret de la Ciușlea și Movileni. Mareșalul von Mackensen schimbă direcția de atac pe aliniamentul Moara Albă-Doaga, fapt ce determină ocuparea satului Doaga, pe care Diviziile 5 și 9 române și 13 și 71 ruse nu reușesc să-l recucerească. Datorită divergențelor de opinii între generalul Christescu și generalul rus Ragoza, comandantul armatei 1-a este înlocuit cu generalul Eremia Grigorescu, trupele româno-ruse fiind trecute sub comandă rusă. În urma puternicului atac german din zona Panciu, din data de 13 august unitățile ruse se retrag 6 km, fapt ce duce la izbucnirea unei crize între comandamentele român și rus.
Pentru rezolvarea acestei situații generalul Ragoza este înlocuit de la comanda trupelor româno-ruse, cu generalul Eremia Grigorescu. În ziua de 14 august se desfășoară un puternic atac german asupra Corpului 18 Armată rus prin care se urmărea străpungerea flancului stâng al Armatei a 2-a române angajată în bătălia de la Oituz. Intervenția rapidă a Diviziei a 10-a Infanterie române, a oprit înaintarea trupelor germane și a împiedicat dezvoltarea unei situații periculoase pentru trupele române. Dorind să exploateze defecțiunea unităților ruse care își abandonau pozițiile de luptă, pe data de 19 august armata germană declanșează atacul general asupra trupelor române. Atacul este efectuat de Corpul 1 Armată german în direcția Mărășești și de Corpul 18 Rezervă în direcția Panciu-Muncelu, grupul de armate german fiind comandat de generalul von Morgen. Lovitura principală a atacului a fost dată în sectorul Mărășești-Răzoare, sector apărat de Diviziile 9 și 13 Infanterie române. Divizia a 13-a Infanterie comandată de generalul Ioan Popescu, avea să fie unitatea ce va suporta greul ofensivei germane în zona Mărășești. Cele mai intense lupte au fost duse pe platoul Muncelu, la Răzoare, Cota 100, pe dealurile Panciului, la podul de la Cosmești, în zona satului Dumbrava și la marginea localității Mărășești.
În sectorul Răzoare - Cota 100, compania de mitraliere comandată de căpitanul Grigore Ignat a luptat până la ultimul soldat, iar unitățile române au rezistat atacurilor tuturor atacurilor germane. Contraatacurile la baionetă a unităților române ce aparțineau Diviziilor 10 și 13 Infanterie a dus la retragerea dezordonată a trupelor germane și la obținerea unei importante victorii în sectorul Răzoare. Din cauza pierderilor mari suferite, comandamentul german decide să oprească ofensiva în zona Mărășești, ambele tabere profitând de acest lucru pentru a-și reorganiza forțele.
Bătălia de la Mărășești se va încheia cu ofensiva Armatei a 1-a din data de 3 septembrie, când după un puternic baraj de artilerie și lupte corp la corp, Divizia a 13 a Infanterie a cucerit marginea de est a satului Muncelul, luptele încetând practic pe data de 3 septembrie.
„Timp de aproape două luni, prin rezistența îndârjită ce ați opus cu piepturile voastre la Mărășești și Muncelu năvălirii dușmanului cotropitor, ați făcut să se întunece visurile de cucerire ușoară a părții ce ne-a mai rămas din scumpa noastră țară. La Siret, în focul urii răzbunătoare, nesocotind lipsa sângelui, ați smuls biruința cea mare. Ați făcut să reînvie în mintea tuturor amintirea glorioasă a străbunilor noștri. Ați atras admirația lumii întregi. Din sângele vostru se va ridica, curat și măreț, o țară românească a tuturor românilor.” ♦ General Eremia Grigorescu
Bătălia de la Oituz
26 iulie/8 august -9/ 22 august 1917
În același timp cu desfășurarea ofensivei germane pe direcția Focșani-Mărășești, armatele germane și austro-ungare au urmărit pătrunderea în Moldova pe direcția Oituz-Cașin-Slănic. În zona Oituz forțele inamice erau reprezentate de un grup de armate condus de generalul Frederich von Gerok, grup care era situat în flancul drept al Armatei 1-a austro-ungare, grupul de armate fiind compus din mai multe divizii germane și austro-ungare. Armata a 2-a română comandată de generalul Alexandru Averescu, având în compunere Diviziile 1, 3, 6, 7, 8 și 12 Infanterie, ocupa un dispozitiv ce se întindea pe aliniamentul Râul Dofteana-Râul Oituz-Măgura Cașinului-Zboina Neagră-Valea Sarii. Trupele române din zona Oituz aveau în compunere 34 de batalioane și 104 piese de artilerie, fiind inferioare numeric celor 54 de batalione și 200 piese de artilerie inamice. Dispozitivul de luptă al Armatei a 2-a avea o lățime de 60 km, sectoarele principale fiind comandate de generalii Gheorghe Văleanu și Arthur Văitoianu, situația forțelor române fiind complicate prin transferarea Corpului 40 Armată rus în Bucovina și Galiția unde armatele austro-ungare străpunseseră frontul. Conform planurilor generalului von Gerok lovitura principală urma să fie dată pe direcția Ferăstrău-Grozești-Onești-Târgu Ocna pentru a destabiliza flancul drept al Armatei a 2-a române și flancul stâng al Armatei a 9-a ruse.
Bătălia începe pe data de 8 august cu un puternic bombardament de artilerie care a durat patru ore. Corpul 8 Armată german a atacat cu toată forța obligând diviziile 6 şi 7 Infanterie române să se retragă, inamicul ocupând în zilele următoare vârful Cireșoaia, dealurile Coșna și Știbor. Contraatacul Diviziei 1 Cavalerie din ziua de 13 august duce la recucerirea dealului Coșna, însă vârful Cireșoaia rămîne sub controlul forțelor germane, acest moment constituind punctul culminant al luptelor de la Oituz. După o acalmie de 5 zile unitățile germane au întreprins un nou atac reușind să reocupe dealul Coșna însă trupele române au rezistat în toate celelalte sectoare ale frontului de la Oituz. Pe data de 22 august armatele germane și austro-ungare opresc efortul ofensiv datorită epuizării și pierderilor suferite, obiectivul principal, acela de a pătrunde în Moldova, nefiind îndeplinit. Rezistența ostașilor români la Oituz combinată cu eșecul ofensivei germane de la Mărășești, a permis României să supraviețuiască, planurile germane de ocupare a teritoriului Moldovei fiind zădărnicite. Pentru faptele de arme săvârșite la Oituz, 25 de Ordine „Mihai Viteazul” clasa a III-a au fost acordate ofițerilor români. La Oituz, Armata a 2-a română a avut pierderi totalizate 12.350 de ostași dintre care 1.800 morți, 4.850 răniți și 1.570 dispăruți.
Muzeograf Claudiu ROBE
Miercuri, 05 August 2020 14:16
Muzeul Memorial „Nicolae Iorgaˮ din Vălenii de Munte, str. George Enescu nr. 1-3, secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, vă invită vineri, 7 august 2020, ora 1100, la vernisajul expoziției temporare „Universitatea Populară de Vară – trecut și prezentˮ desfăşurat on-line pe paginile de facebook: https://www.facebook.com/Muzeul-Memorial-Nicolae-Iorga; https://www.facebook.com/Muzeul-Judetean-de-Istorie-si-Arheologie-Prahova, pe site şi pe canalul de youtube ale Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.
Mai multe articole..
- Un erou necunoscut al Primului Război Mondial - medicul Gheorghe D. Popescu (1876-1917)
- Conferinţa „Constantin Stere şi curentul germanofil în anii Primului Război Mondial”
- Scene eroice din anul 1917 relatate în ziarul „Neamul Românesc
- Conferința „Enigme pe cerul istoriei”
- ELLA NEGRUZZI - personalitate marcantă a mişcării feministe din România în perioada Primului Război Mondial
- Versurile poeziei „Un răsunet” – Imnul Național al României
- Ziua Imnului Național
- Un arhitect prahovean pe frontul Războiului de Întregire Naţională
- Note de calendar – 27 iulie 1956
- Vernisajul expoziţiei temporare "În tranşee pentru ţară"
Pagina 48 din 122
Link-uri utile
- REGULAMENT DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE
- REGULAMENT INTERN
- CONTRACT COLECTIV DE MUNCĂ
- ORGANIGRAMA MUZEULUI JUDEŢEAN DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE PRAHOVA
- CODUL DE CONDUITĂ
- OFERTA CULTURAL-EDUCATIVĂ PENTRU ANUL 2023
- TAXE ŞI SERVICII CULTURALE - 2023
- BILETE UNICE DE VIZITARE A MUZEELOR DIN JUDEŢUL PRAHOVA
- BILETE ONLINE
- TURURI VIRTUALE
- ANUNŢ - Concurs angajare arheologi
- Anunţ - Rezultatul selecţiei de dosare pentru concursul în vederea ocupării posturilor de arheologi
- ANUNŢ - Concurs angajare arheolog debutant
- ANUNŢ - negocieri CCM
- CONCURSUL DE POEZIE "FRUNZĂ VERDE DE ALBASTRU", EDIŢIA I, 2023
- Notă de informare privind prelucrarea datelor cu caracter personal ale angajaţilor Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
- RAPORT DE EVALUARE A IMPLEMENTĂRII LEGII NR. 544/2001 ÎN ANUL 2016
- RAPORT DE EVALUARE A IMPLEMENTĂRII LEGII NR. 544/2001 ÎN ANUL 2017
- RAPORT DE EVALUARE A IMPLEMENTĂRII LEGII NR 544/2001 ÎN ANUL 2018
- LISTĂ FUNCŢII ŞI SALARII LA 31 MARTIE 2023
- LISTĂ FUNCŢII ŞI SALARII LA 30 SEPTEMBRIE 2022
- LISTĂ FUNCŢII ŞI SALARII LA 31 MARTIE 2022
- LISTĂ FUNCŢII ŞI SALARII LA 30 SEPTEMBRIE 2021
- LISTĂ FUNCŢII ŞI SALARII LA 31 MARTIE 2021
- LISTĂ FUNCŢII ŞI SALARII LA 30 SEPTEMBRIE 2020
- LISTĂ FUNCŢII ŞI SALARII LA 31 MARTIE 2020
- LISTĂ FUNCŢII ŞI SALARII LA 30 SEPTEMBRIE 2019
- Listă funcţii şi salarii la 28 martie 2019
- DECLARAŢII DE AVERE ŞI INTERESE - 2021
- DECLARAŢII DE AVERE ŞI INTERESE - 2022
- DECLARAŢII DE AVERE ŞI INTERESE 2020
- DECLARAŢII DE AVERE ŞI INTERESE 2019
- DECLARATII DE AVERE SI DE INTERESE 2018
- 112
- Cerere cercetare arheologică preventivă/diagnostic arheologic/supraveghere arheologică
- Cerere punct de vedere (PUZ)