Sâmbătă, 15 august  2020, Muzeul „Casa Domnească”, com. Brebu, jud. Prahova, secţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova; va fi deschis pentru vizitare, în intervalele orare 9.00 – 12.00 şi 13.00 – 17.00 (în intervalul 12.00 – 13.00 se desfăşoară igienizarea spaţiului expoziţional).

Vizitarea muzeului se va face cu respectarea următoarelor măsuri:
- purtarea măştii (medicală/nonmedicală) pe toată durata vizitei, inclusiv pentru copiii cu vârsta de peste 5 (cinci) ani;
- Termometrizarea non-contact a vizitatorilor – Vizitatorii care refuză verificarea temperaturii nu vor avea acces în spațiile expoziționale;
- Igienizarea mâinilor cu soluție dezifectantă/gel antibacterian, puse la dispoziţie de către muzee;
- Igienizarea încălţămintei utilizând covorul dezinfectant amplasat la intrarea în muzeu;
- Accesul la standul muzeului, pentru achitarea biletelor, se permite doar după îndeplinirea condițiilor prezentate mai sus;
- Respectarea circuitului de vizitare unidirecţional stabilit în interiorul sălilor de expoziţie, precum şi indicaţiile personalului de supraveghere şi ale serviciului de pază.

Celelalte secţii muzeale vor avea următorul program:

Primii cinci ani de independență, au constituit pentru România, din punct de vedere al relațiilor internaționale, o experiență dură. Concluzia pe care trebuiau să o tragă oamenii politici români, era aceea a unei alianțe suficient de puternice pentru a putea face față presiunilor din exterior, mai ales după cum fusese tratată România în problema Dunării.
În aceste împrejurări, România se vede nevoită să adere la „Tripla Alianță”, care era formată din Germania, Austro-Ungaria și Italia.

Opțiunea politică a României spre Tripla Alianță apare pe deplin justificată, chiar dacă au existat mari probleme între România și Austro-Ungaria, privind tentativele de asimilare ale românilor din Transilvania, ea reprezentând singura alternativă. Nu a însemnat însă, abandonarea sprijinului luptei românilor din Transilvania, ci consolidarea statului existent deja, crearea unei baze de pe care să se poată înfăptui în viitor desăvârșirea unității naționale. Tratatul va fi încheiat pe 18 octombrie 1883, fiind valabil pe o perioadă de cinci ani. A fost reînnoit în anul 1907 și 1913.
În articolul doi al tratatului se stipula obligația pentru Austro-Ungaria de a acorda ajutor României în cazul în care aceasta ar fi fost atacată; Monarhia Dualistă obținea și ea sprijin în cazul în care ar fi fost atacată de unul din statele limitrofe României: Imperiul Țarist, Serbia sau Bulgaria.
Reorientarea politicii externe românești a evoluat pe măsură ce interesele naționale intrau în contradicție cu cele ale Austro-Ungariei, în Balcani. Emanciparea popoarelor din această zonă și lupta comună împotriva Imperiului Otoman, a degenerat în urma amestecului Dublei Monarhii, care urmărea expansiunea aici. În aceste condiții România nu mai putea rămâne în alianță cu Puterile Centrale în orice condiții.
După atentatul de la Sarajevo 28 iunie 1914, când arhiducele Franz Ferdinand și soția sa ducesa Sophie Albina Chotek au fost uciși, Austro-Ungaria s-a considerat victimă și a întreprins „acțiunea de pedepsire” a Serbiei, fără însțiințarea în prealabil a guvernelor Italiei și României, țări cu care era aliată prin tratat. Odată cu declanșarea războiului, Austro-Ungaria a trecut la presiuni diplomatice asupra guvernului României, pentru a intra în război alături de Puterile Centrale, dar tratatul reînnoit în 1913, avea un caracter defensiv.
De mai mult de un deceniu, I.C. Brătianu, inițiase reorientarea politicii externe românești în sensul intereselor fundamentale ale împlinirii idealului național al unității naționale. Aceste interese nu puteau fi realizate alături de Austro-Ungaria, sub dominația directă a căruia se aflau românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina. Interesul național intra în contradicție flagrantă cu alianța încheiată în 1883 cu Puterile Centrale.
În aceste condiții, Consiliul de Coroană de la Sinaia din 3 august 1914, declară neutralitatea României. Guvernul român nu a dorit însă o neutralitatea definitivă pentru că la 27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei.

Manager interimar,
Muzeograf Mihai Dumitrache

Bătălia de la Mărăști
11/24 iulie-19iulie/1 august 1917

În vara anului 1917 armatele Puterilor Centrale urmăreau scoaterea României din război prin declanșarea a două mari ofensive: una în zona Nămoloasa comandată de generalul von Mackensen și una în zona Oituz, comandată de generalul von Gerok. Dacă acest plan ar fi reușit armata română ar fi fost distrusă, iar Moldova ocupată. Efectivele militare concentrate în sudul Moldovei în vara anului 1917, atât cele ce aparțineau României și Rusiei, cât și cele ale Puterilor Centrale însumau 800.000 de combatanți în prima linie și 1 milion rezervă.

Bătălia de la Mărăști a fost purtată de Armata a 2-a română, comandată de generalul Alexandru Averescu, în compunerea armatei fiind 4 divizii de infanterie (56 batalioane), 1 brigadă de cavalerie (14 escadroane), 448 mitraliere, 228 tunuri și 21 avioane, în total 50.000 de ostași. Trupele române erau sprijinite de Armata a 4-a rusă. Forțele germano-austro-ungare dispuneau de 4 divizii (21 batalioane), 36 escadroane de cavalerie, 252 mitraliere și 142 tunuri. Generalul Alexandru Averescu a decis spargerea frontului pe o porțiune de 13 kilometri între Poiana Încărcătoarea și Mărăști. Această sarcină îi va reveni Corpului 2 Armată (Diviziile 3 și 6 Infanterie) comandat de generalul de divizie Artur Văitoianu sprijinit de Corpul 4 Armată comandat de generalul Gheorghe Văleanu. Bătălia de la Mărăști care s-a purtat în depresiunea Vrancei și Zăbrăuțiului, a început pe data de 24 iulie cu un puternic bombardament al artileriei române, Divizia a 3-a Infanterie a rupt frontul inamic apropiindu-se de satele Câmpuri, Roșculeți și Ciuruc care dominau Valea Șușiței. În aceeași zi Regimentul 22 Infanterie a reușit să ocupe satul Mărăști puternic fortificat. Un Corp de Armată rus alături de Divizia a 15-a Infanterie rusă a cucerit vârful Momâia. În prima zi a ofensivei trupele române au produs o spărtură largă de 10 km în frontul Diviziei 218 Infanterie germană, luând 1500 de prizonieri. În zilele următoare unitățile române, prin lupte grele au reușit să cucerească Plaiul Măgurii și Cornul Măgurii, iar pe data de 28 iulie Armata a 2-a își atinge obiectivul fixat. Divizia a 3-a eliberează Putna, iar Divizia a 6-a Infanterie și Regimentul 7 Vânători ocupă vârful Zboina Neagra. În ziua de 1 august este ocupată Măgura Cașinului, generalul Alexandru Averescu hotărând cu acestă ocazie oprirea operațiunilor militare în acest sector de front. Armata a 2-a a obținut o victorie importantă realizând străpungerea frontului inamic pe o adâncime de 20 km și o lungime de 30 km eliberând 30 de localtăți. Pierderile Puterilor Centrale s-au ridicat la peste 2000 de morți, 2746 prizonieri, 40 de tunuri, 30 de mortiere și 22 mitraliere capturate. Armata a 2-a română a avut pierderi cifrate la 1469 de morți și 3052 răniți, fiind emise 32 de Ordine „Mihai Viteazul” clasa a III-a care au fost acordate ofițerilor români. Aceeași distincție a fost acordată și drapelelor Regimentelor 4, 18, 30 Infanterie și 2 Vânători. Generalul Alexandru Averescu a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a II-a.

Bătălia de la Mărășești
24 iulie/6 august -21 august/ 3 septembrie 1917

Ca urmare a victoriei de la Mărăști, Armata 1-a română și Armata a 5-a rusă au început să pregătească o ofensivă în zona Nămoloasa, însă, la data de 25 iulie, au primit ordin să suspende operațiunile. Datorită înfrângerii suferite la Mărăști, armata germană transferă centrul ofensivei între Siret și cotul Carpaților pe direcția Focșani-Mărășești-Adjud, în același timp în zona Oituz urmând a se desfășura un puternic atac dus de grupul Gerok. Cele două ofensive ale Puterilor Centrale aveau ca obiectiv scoaterea României din război și deschiderea drumului către Odessa și sudul Ucrainei. Armata a 1-a română comandată de generalul Constantin Christescu era constituită din 6 divizii, trei brigăzi, un grup de artilerie grea și Grupul 2 aerian, însumând aproape 170.000 de soldați. Alături de Armata a 1-a română se afla Armata a 4-a rusă comandată de generalul Aleksandr Ragoza compusă din 84 de batalioane, 32 de escadroane, 79 de baterii, însumând 98.0000 de ostași. Armata a 9-a germană comandată de generalul Joachim von Ebers era formată din 174 de batalioane, 16 de escadroane, 150 de baterii, trei escadrile și o companie de ciclişti și însuma 285.000 de ostași. Pe Frontul Mărășești ce se desfășura pe o suprafață de 35 km, Armata a 9-a germană concentrase un număr de 1.100 piese de artilerie. Ofensiva germană a început pe data de 6 august, cu un puternic atac al Corpului I Rezevă asupra Diviziei 34 Infanterie rusă atac ce produce o spărtură a frontului româno-rus pe o adâncime de 3 km și o lungime de 10 km. Intervenția Diviziei 5 Infanterie române împiedică ocuparea de către trupele germane a trecerilor peste Siret de la Ciușlea și Movileni. Mareșalul von Mackensen schimbă direcția de atac pe aliniamentul Moara Albă-Doaga, fapt ce determină ocuparea satului Doaga, pe care Diviziile 5 și 9 române și 13 și 71 ruse nu reușesc să-l recucerească. Datorită divergențelor de opinii între generalul Christescu și generalul rus Ragoza, comandantul armatei 1-a este înlocuit cu generalul Eremia Grigorescu, trupele româno-ruse fiind trecute sub comandă rusă. În urma puternicului atac german din zona Panciu, din data de 13 august unitățile ruse se retrag 6 km, fapt ce duce la izbucnirea unei crize între comandamentele român și rus.

Pentru rezolvarea acestei situații generalul Ragoza este înlocuit de la comanda trupelor româno-ruse, cu generalul Eremia Grigorescu. În ziua de 14 august se desfășoară un puternic atac german asupra Corpului 18 Armată rus prin care se urmărea străpungerea flancului stâng al Armatei a 2-a române angajată în bătălia de la Oituz. Intervenția rapidă a Diviziei a 10-a Infanterie române, a oprit înaintarea trupelor germane și a împiedicat dezvoltarea unei situații periculoase pentru trupele române. Dorind să exploateze defecțiunea unităților ruse care își abandonau pozițiile de luptă, pe data de 19 august armata germană declanșează atacul general asupra trupelor române. Atacul este efectuat de Corpul 1 Armată german în direcția Mărășești și de Corpul 18 Rezervă în direcția Panciu-Muncelu, grupul de armate german fiind comandat de generalul von Morgen. Lovitura principală a atacului a fost dată în sectorul Mărășești-Răzoare, sector apărat de Diviziile 9 și 13 Infanterie române. Divizia a 13-a Infanterie comandată de generalul Ioan Popescu, avea să fie unitatea ce va suporta greul ofensivei germane în zona Mărășești. Cele mai intense lupte au fost duse pe platoul Muncelu, la Răzoare, Cota 100, pe dealurile Panciului, la podul de la Cosmești, în zona satului Dumbrava și la marginea localității Mărășești.

În sectorul Răzoare - Cota 100, compania de mitraliere comandată de căpitanul Grigore Ignat a luptat până la ultimul soldat, iar unitățile române au rezistat atacurilor tuturor atacurilor germane. Contraatacurile la baionetă a unităților române ce aparțineau Diviziilor 10 și 13 Infanterie a dus la retragerea dezordonată a trupelor germane și la obținerea unei importante victorii în sectorul Răzoare. Din cauza pierderilor mari suferite, comandamentul german decide să oprească ofensiva în zona Mărășești, ambele tabere profitând de acest lucru pentru a-și reorganiza forțele.
Bătălia de la Mărășești se va încheia cu ofensiva Armatei a 1-a din data de 3 septembrie, când după un puternic baraj de artilerie și lupte corp la corp, Divizia a 13 a Infanterie a cucerit marginea de est a satului Muncelul, luptele încetând practic pe data de 3 septembrie.
„Timp de aproape două luni, prin rezistența îndârjită ce ați opus cu piepturile voastre la Mărășești și Muncelu năvălirii dușmanului cotropitor, ați făcut să se întunece visurile de cucerire ușoară a părții ce ne-a mai rămas din scumpa noastră țară. La Siret, în focul urii răzbunătoare, nesocotind lipsa sângelui, ați smuls biruința cea mare. Ați făcut să reînvie în mintea tuturor amintirea glorioasă a străbunilor noștri. Ați atras admirația lumii întregi. Din sângele vostru se va ridica, curat și măreț, o țară românească a tuturor românilor.”  ♦ General Eremia Grigorescu

Bătălia de la Oituz
26 iulie/8 august -9/ 22 august 1917

În același timp cu desfășurarea ofensivei germane pe direcția Focșani-Mărășești, armatele germane și austro-ungare au urmărit pătrunderea în Moldova pe direcția Oituz-Cașin-Slănic. În zona Oituz forțele inamice erau reprezentate de un grup de armate condus de generalul Frederich von Gerok, grup care era situat în flancul drept al Armatei 1-a austro-ungare, grupul de armate fiind compus din mai multe divizii germane și austro-ungare. Armata a 2-a română comandată de generalul Alexandru Averescu, având în compunere Diviziile 1, 3, 6, 7, 8 și 12 Infanterie, ocupa un dispozitiv ce se întindea pe aliniamentul Râul Dofteana-Râul Oituz-Măgura Cașinului-Zboina Neagră-Valea Sarii. Trupele române din zona Oituz aveau în compunere 34 de batalioane și 104 piese de artilerie, fiind inferioare numeric celor 54 de batalione și 200 piese de artilerie inamice. Dispozitivul de luptă al Armatei a 2-a avea o lățime de 60 km, sectoarele principale fiind comandate de generalii Gheorghe Văleanu și Arthur Văitoianu, situația forțelor române fiind complicate prin transferarea Corpului 40 Armată rus în Bucovina și Galiția unde armatele austro-ungare străpunseseră frontul. Conform planurilor generalului von Gerok lovitura principală urma să fie dată pe direcția Ferăstrău-Grozești-Onești-Târgu Ocna pentru a destabiliza flancul drept al Armatei a 2-a române și flancul stâng al Armatei a 9-a ruse.

Bătălia începe pe data de 8 august cu un puternic bombardament de artilerie care a durat patru ore. Corpul 8 Armată german a atacat cu toată forța obligând diviziile 6 şi 7 Infanterie române să se retragă, inamicul ocupând în zilele următoare vârful Cireșoaia, dealurile Coșna și Știbor. Contraatacul Diviziei 1 Cavalerie din ziua de 13 august duce la recucerirea dealului Coșna, însă vârful Cireșoaia rămîne sub controlul forțelor germane, acest moment constituind punctul culminant al luptelor de la Oituz. După o acalmie de 5 zile unitățile germane au întreprins un nou atac reușind să reocupe dealul Coșna însă trupele române au rezistat în toate celelalte sectoare ale frontului de la Oituz. Pe data de 22 august armatele germane și austro-ungare opresc efortul ofensiv datorită epuizării și pierderilor suferite, obiectivul principal, acela de a pătrunde în Moldova, nefiind îndeplinit. Rezistența ostașilor români la Oituz combinată cu eșecul ofensivei germane de la Mărășești, a permis României să supraviețuiască, planurile germane de ocupare a teritoriului Moldovei fiind zădărnicite. Pentru faptele de arme săvârșite la Oituz, 25 de Ordine „Mihai Viteazul” clasa a III-a au fost acordate ofițerilor români. La Oituz, Armata a 2-a română a avut pierderi totalizate 12.350 de ostași dintre care 1.800 morți, 4.850 răniți și 1.570 dispăruți.

Muzeograf Claudiu ROBE