Privit în asamblul său, de cele mai multe ori, ceasul este admirat pentru mai multe motive: ingeniozitatea mecanicii, precizia de măsurare a timpului și nu în ultimul rând pentru elementele artistice, toate acestea conducând către valoarea pe care o acordăm ceasurilor.

În cazul ceasurilor de buzunar, alături de decorarea carcaselor sau a cadranelor prin gravarea cu o multitudine de motive, prin emailarea policromă având ca rezultat adevărate opere de artă sau decorarea în tehnica niello, un loc aparte îl ocupă coq-urile. Aceste piese devin adevărate grațioase bijuterii, datorită unor artiști care s-au alăturat orologierilor în timpurile când, pentru realizarea unui instrument de precizie așa cum este ceasul, era necesară conlucrarea oamenilor de știință cu artiștii talentați.

Definiția cea mai utilizează pentru coq, spune că această piesă delicată este cea care protejeză și întreține balansierul unui ceas și constă  într-o plăcuță situată în partea din spate a mecanismului. O altă definiție mai recentă, spune că acesta este podul de echilibru, în contrast cu cadranul și ușa de acces a mecanismului.

Primul coq este datat de bibliografia de specialitate în anul 1490, atunci cand a fost realizat un ceas portabil cu coq. Producerea coq-urilor a continuat până la 1820-1830; au fost realizate coq-uri pentru ceasuri de masă de mici dimensiuni, pentru ceasuri de călătorie și pentru ceasuri de buzunar.

Țările de origine ale coq-urilor sunt Franța, Anglia, Olanda și Elveția. Celelalte țări nu au produs aceste componente în mod special.

Este cunoscut faptul că, mai ales în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, mulți ceasornicari erau adevărați savanți sau artiști care, cu resurse destul de limitate construiau instrumente de măsurat timpul; ei cunoșteau legile mecanici, studiau astronomia și astrologia și au încercat construirea de ceasuri siderale.

Chiar dacă această piesă este relativ ascunsă, având în vedere poziționarea ei și faptul că un ceas este deschis mai rar în partea din spate, coq-ul a fost întotdeauna o componentă extrem de atrăgătoare; coq-urile puteau fi ajurate sau gravate cu motive florale sau geometrice, cu personaje mitologice iar unele dintre ale includeau în decor monograme sau chiar portrete. În proiectarea coq-urilor, pot fi regăsite păsări, dragoni, delfini, lei, șerpi, heruvimi, simboluri heraldice și masonice, fețe bizare și grotești, animale mitologice, coșuri de flori, urne etc. Faptul cel mai minunat dintre toate este că, fiecare coq este cu adevărat unic nefiind descoperite vreodată două la fel.

Este de menționat faptul că pentru realizarea unei asemenea piese, uneori era nevoie de implicarea a cel puțin cinci meșteri diferiți: cel care realiza plăcuța propiu-zisă, un lăcătuș ce o tăia și o perfora, un ceasornicar, un gravor și un bijutier, mai ales că multe dintre coq-uri erau aurite. Specialiștii în domeniu orologeriei, au clasificat coq-urile după proveniență, în coq-uri: franceze, engleze, austriece, olandeze, sau elvețiene. Cele mai multe și mai importante modificări de formă și dimensiune o comportă însă cu siguranță, coq-urile franceze și engleze.

În timp ce mecanismul de ceas a cunoscut mai multe transformări, coq-ul a evoluat atât din punct de vedre al formei și dimensiunii cât și al tipului de decor. Astfel, în prima jumătate a secolului XVI, coq-ul este încă o piesă rudimentară, de forma literei „S” având ca ornament o canelură îngustă.

Între anii 1540 și 1560, coq-ul devine o componentă mai importantă prin dimensiunea sa, astfel încât să poată fi decorată cu adevărat. Forma sa este deasemeni modificată, fiind acum realizată din două părți unite între ele, cee ce conferă posibitatea prinderii acestuia de plăcuța mecanismului, cu un șurub.

În Franța, dezvoltarea regulatorului spiralat duce la apariția unui ceas de formă rotundă, caracterizat de dimensiunea sa mare și de forma extrem de bombată, numindu-se generic „ceas ceapă”. De aceea, în perioada 1675-1720, coq-urile ceasurilor de această formă, sunt rotunde și mari, acoperind întreaga supafață a plăcii mecanismului, armarea, întoarcerea ceasurilor realizându-se prin cadran.

Ceasurile engleze din aceeași perioadă diferă de cele franceze, prin forma carcasei; acestea erau de cele mai multe ori duble sau triple, oferind mai multă protecție mecanismului, confecționate din lemn sau metal, îmbrăcate în piele sau baga, cu nituri metalice.

Din acest motiv coq-ul unui asemenea ceas se constituia într-un disc situat sub balansier, iar axul de întoarcere era situat pe platina superioară. Astfel, timp de aproape 40 de ani, producția franceză de coq-uri o domină pe cea engleză.

În prima jumătate a secolului XVIII, apariția ceasurilor cu sonerie a fost un mare succes în orologerie. Soneria inventată de englezul  D.E. Barlow în 1680 a dat posibilitatea anunțării sferturilor, jumătăților și orelor întregi, prin apăsarea unui buton al soneriei situat în apropierera anoului sau al tortiței de susținere.

Sistemul de sonorizare al ceasurilor englezești avea de regulă un clopoțel și un ciocănel, în timp ce sistemele franțuzești erau dotate cu o sonerie silențioasă, sistem dezvoltat de celebrul Julien Le Roy (1686-1759). Acest sistem de sonorizare constă într-un ciocănel ce lovește o componentă metalică sudată de carcasă.

În aceeași perioadă, undeva în jurul anului 1700, în Londra începe utilizarea rubinelor, materiale utilizate în alte țări, dar mai ales în Franța, nu mai devreme de 1720. Începând cu acest an, dimensiunile ceasurilor franceze devin mult mai reduse, astfel încât majoritatea coq-urilor montate acestor ceasuri, nu depășesc 2 cm, au formă rotundă și sunt foarte frecvent confecționate din aur, gravate cu motive vegetale, curbe asimetrice, specifice stilului rocaille. Chiar dacă și ceasurile englezești din aceeași perioadă suferă transformări și îmbunătățiri așa cum am specificat anterior, carcasele nu se remarcă printr-un decor artistic. Coq-urile acestora rămân cea mai decorată componentă a unui ceas englezesc și au aspectul unui disc care nu este perforat dar este cizelat cu mascheroni sau frunze de acant.

Ceea ce m-a determinat să abordez această temă este un articol numit ,,Secretele cesurilor Verge: un studiu în simbolism și design”, semnat de Arthur Thomson, articol cuprins în eseurile antropologice semnate de Burn Taylor în 1907.

Arthur Thomson, 1858-1935, a fost profesor de antropologie la Oxford; în afara mediului academic, el era pasionat de pictura în acoarelă. Thomson s-a remarcat ca un pasionat colecționar al coq-urilor de la sfârșitul secolului XIX; în anul 1907 colecția sa număra peste 160 de coq-uri. Studiind designul acestor coq-uri, A. Thomson sugerează că desenele de pe acestea au fost inițial concepute ca protecție împotriva deochiului, fie asupra ceasului fie a proprietarului. El a realizat chiar o clasificare a acestor coq-uri după modele și anume: față, vază, decor floral, boluri și vase, păsări și desene ciudate.

Faptul că, așa cum am mai spus coq-ul nu este în mod normal vizibil, este primul argument al distinsului profesor; cel de al doilea argument pe care de altfel îl și demonstrează, este acela că desenele sau modelele folosite la decorarea coq-urilor sunt aproape universal folosite ca talismane împotriva deochiului. În sprijinul acestui argumen, el descrie un coq de la începutul secolului XVIII, care prezintă un copil fluturând o cruce în timpul unei confruntări cu un șarpe și care poartă legenda ,,Malgre l' Envie”, ceea ce se traduce prin ,,împotriva sau în ciuda invidiei”. Colecția de coq-uri a lui Arthur Thomson a fost donată de către soția supraviețuitoare Muzeului Pitt Rivers din Oxford.

Chiar dacă teoria deochiului este o simplă supoziție, în lipsa unei alte explicații pentru grija și efortul depus în decorarea unei componente ascunse privirii, această supoziție poate avea o doză de realism, mai ales că în secolele XVII și XVIII, ceasurile au fost purtate mai mult ca obiecte decorative decât ca mijloace de măsurat timpul. Cu toate acestea, tradiția decorării coq-urilor s-a dezvoltat și s-a perpetuat și în secolul XIX, atunci când ceasul devine un obiect comun și util deopotrivă.

În societatea modernă, o mulțime de obiecte, idei și practici își pierd sensul și astfel poate se explică apariția încă din a doua jumătate a secolului XIX a bijuteriilor create din coq-uri: broșe, coliere, cercei, ce se pot găsi de vânzare și astăzi.

Coq, ceas George Prior, Anglia, sec.XVIII

Coq, ceas de trăsură, Philipp Jacob Bickelman, Austria, sec.XVIII

Coq, ceas Girardier Laine, Franța, sec.XVIII

Coq, ceas Lepin a Paris, sec.XVIII

Coq, ceas Edward Prior, Anglia sec.XIX

Şef secţie Tatiana Ristea

Muzeul Ceasului „Nicolae Simache”, Ploieşti

Costumul şi accesoriile sale reprezentau o dovadă a puterii sociale şi în consecinţă, a puterii politice, un cod care definea identitatea fiecărui membru al societăţii, un semn al diferenţei de rang. Între rang şi veşmânt trebuia să existe o corespondenţă perfectă. Prin reglementarea normelor costumare, se trasa un teritoriu rezervat exclusiv puterii, pentru că, doar elitele trebuiau să păstreze o poziţie fruntaşă, afirmată printr-un anumit standard de viaţă şi recunoscută ca atare de cei din jur, prin intermediul veşmintelor purtate. Rangul şi aspectul unui boier sau jupâniţe era dat de haină. Până spre sfârşitul secolului al XVII–lea, hainele reprezentau una dintre cele mai mari averi ale unei familii, pornind încă de pe atunci, de la premisa conform căreia „haina îl face pe om”.

„Arheologia noastră costumară cu numeroasele şi efemerele variante ale portului pământean, oglindeşte pe parcursul ei însăşi istoria principatelor româneşti, cu frământările lor sociale, cu necontenitele lupte pentru libertate. Dintre toate formele de cultură materială, numai veşmântul omului desemnează de la prima vedere condiţia fiecăruia, deosebirea de stare materială vădind prăpastia ce desparte feluritele grupuri între ele, în sânul aceleiaşi comunităţi naţionale. Feluritele travestiuri din trecut ale pământenilor urmăresc nu numai frământările din lăuntru ci şi pe cele din afara graniţelor ţării. Cinci veacuri de neliniştite, bântuite de sângeroase războaie, în decursul cărora costumul istoric din Ţara Românească şi Moldova, de influenţă europeană până în zorii veacului al XV-lea, începe să împrumute tot mai multe elemente orientale, o dată cu pierderea suveranităţii naţionale, pentru ca, să năzuiască apoi, după Revoluţia franceză, a se întoarce la moda continentului. Cinci veacuri în care costumul românesc de epocă pendulează mereu între apus şi răsărit.

În tot acest lung răstimp, fluctuaţiile pe care le suferă haina, oglindesc alternativ epocile de aservire şi cele de libertate, deznădejdile şi speranţele poporului nostru. Căci, în vreme ce veşmântul turcesc şi modul de viaţă legat de el, impuse de-a lungul vremii, însemnau încenuşarea oricărei conştiinţe româneşti, revenirea la moda şi la stilul de viaţă al celorlalte popoare din Europa va coincide cu o viguroasă recrudescenţă a patriotismului nostru. Ea se produce începând cu ultimii ani din veacul al XVIII-lea, când ţările noastre îşi îndreaptă, pentru prima dată, aspiraţiile către Revoluţia franceză.”

Un deschizător de drumuri în ceea ce priveşte studiul atent şi documentat al costumului de curte este Alexandru Odobescu (1834-1895). Scrierile sale subliniază valoarea istorică a veşmintelor, constituind o mărturie de autentică valoare ştiinţifică. Îmbinarea permanentă a rezultatelelor cercetărilor arheologice cu cele ale studierii monumentelor de artă păstrate, oferă un plus de autenticitate lucrărilor sale: „În timp de douăzeci de ani aproape, le-am cules cu osteneli dar şi cu plăcere, le-am plămădit cu ce brumă de ştiinţă am putut şi eu să adun din studii şi călătorii, spre a netezi oarecum drumul celor ce vor descrie într-o zi, cu o mână sigură şi măiastră, originile artei în istoria şi în obiceiurile zilnice ale poporului nostru românesc.”

Cu toate acestea, descrierea veşmintelor purtate de domniţe, realizată de Odobescu, constituie cea mai veridică şi ştiinţifică înfăţişare a costumului feminin începând din secolul al XVI-lea, subliniat fiind rolul portretelor murale de adevărate documente care trebuiesc trecute în rândul izvoarelor scrise. În nuvelele sale istorice „Mihnea Vodă cel Rău” şi „Doamna Chiajna”, descrierea costumelor purtate de domni, boieri şi slujitorimea din alaiuri, era bazată pe cunoaşterea tuturor detaliilor rezultate din cercetarea tablourilor votive şi a izvoarelor scrise, cronici şi documente. În prezentarea mănăstirii Snagov, îmbrăcând în haina literară a unei povestiri de călătorie, un adevărat studiu arheologic şi de istoria artei al vechiului monument, Odobescu dedică primele pagini descrierii costumului de curte feminin din secolul al XVI-lea. Chiar la începutul acestui studiu, el subliniază atât sărăcia izvoarelor literare (descrieri, poezii), care ar fi putut păstra imaginea vechiului costum, cât şi slaba conservare a picturilor murale: „izvoare serbede şi puţin atrăgătoare, foi de zestre şi hrisoave mucede şi portrete de biserici aspre şi înnegrite”.

„Odobescu este cel dintâi om de cultură din ţara noastră, care a atras atenţia asupra creaţiei populare, subliniind însuşirile ei remarcabile în domeniul artelor decorative, întipărite în  portul şi uzurile sale. El s-a preocupat în acelaşi timp de monumentele şi tezaurele artei medievale. Adevărat părinte al istoriei de artă şi al arheologiei româneşti, cu o clarviziune deosebită, deschizător de drumuri în acest domeniu, Odobescu a subliniat, pentru prima dată, valoarea artistică a portului, acordându-i locul pe care îl merită în ansamblul artei româneşti”.

Există, aşadar, multe exemple de la care s-ar putea porni şi tot atâtea direcţii care s-ar putea parcurge în alcătuirea unor lucrări de cercetare privitoare la costumul de curte din perioada medievală.

Însemnările călătorilor străini despre spaţiul românesc în Evul Mediu sunt numeroase şi bogate în date. Veniţi cu diferite misiuni în Ţările Române, călătorii străini au cercetat cu atenţie situaţia politică, economică, socială şi culturală. Aceste însemnări sunt cu atât mai preţioase, cu cât reuşesc să surprindă specificul naţional şi trăsăturile caracteristice ale profilului moral şi spiritual al poporului român. Călătorii străini sosiţi pe meleagurile strămoşeşti, indiferent de misiunea lor, aveau să îşi noteze impresiile de călătorie, privind realităţile istorice, politice, administrative, geografice, etno-folclorice pe care le-au remarcat sau la care au luat parte, transmiţând posterităţii documente de o deosebită valoare, referitoare la Ţările Române din acea perioadă. Din această categorie de izvoare, am folosit pentru documentarea proprie următoarele scrieri:

- Paul de Alep (1627–1669), cronicar şi cleric ortodox sirian, este cel care, călătorind în Moldova şi Ţara Românească între anii 1653-1654, a oferit una dintre cele mai faimoase descrieri ale obiceiurilor şi comportamentului oamenilor care populau cele două ţinuturi, într-o perioadă extrem de tulbure pentru români, care a coincis cu ultimii ani de domnie ai domnitorilor Vasile Lupu (în Moldova) şi Matei Basarab (în Ţara Românească). Prezent la curtea domnească din Târgovişte în ziua înmormântării domnitorului Matei Basarab, Paul de Alep creionează următoarea descriere a veşmintelor acestuia:

„Era îmbrăcat cu veşmântele sale domneşti, cu o haină subţire de brocart de aur, împodobită cu blană de samur de mare preţ, cu ceaprazuri cu nasturi de argint aurit şi cu calpacul de samur pe cap. Era acoperit în întregime până la picioare cu un giulgiu din saten alb, cu o cruce în foi de aur.”

- Anton-Maria Del Chiaro, originar din Florenţa, a fost secretar la curtea lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). În lucrarea sa „Revoluţiile Valahiei”, se referă nu doar la istoria Ţării Româneşti, dar şi la obiceiurile valahilor:

„Îmbrăcămintea femeilor e un amestec de modă grecească şi turcească, fără faţa acoperită. (…) În zile de sărbătoare se gătesc cu haine bogate şi juvaieruri scumpe, cu salbe de monede de aur de diferite mărimi.”

- Misionarul italian Marco Bandini, călător şi el în Ţările Române în anul 1648, completează imaginea portului boieresc din acele timpuri:

„Hainele sunt purtate după obiceiul turcesc, până la călcâie, folosind pentru ele în special mătase, strălucind de bumbi de argint şi de aur la piept şi la braţe.”

Toţi remarcau, în primul rând, luxul deosebit al materialelor folosite pentru veşmintele de curte, croite din mătase sau catifea şi brodate cu fir metalic. Notiţele acestora din timpul călătoriilor, abundă în detalii referitoare la veşmintele purtate de domnitori şi familiile lor, fiind  transformate ulterior în adevărate mărturii  care întregesc cronicile epocii. Aceiaşi călători menţionaţi anterior, au observat contrastul dintre cele două principate, respectiv Moldova şi Ţara Românească, în ceea ce priveşte vestimentaţia. Paul de Alep, subliniază faptul că în Moldova se respectă mai mult costumul tradiţional, influenţa turcească fiind mai slabă decât în Ţara Românească: „Muntenii nu au niciun fel de regulă în privinţa îmbrăcămintei şi a armelor, pe toate acestea le au la fel cu turcii din cauza unor obiceiuri comune. (…) La îmbrăcăminte moldovenii nu se aseamănă, căci muntenii au căzut aproape de tot şi la obiceiurile şi la portul turcilor, pe când moldovenii ţin morţiş la portul lor şi oricine dintre ei care ar adopta de la turci sau de la oricare alt neam vreo parte a portului sau a armelor lor, sau orice alt lucru, este pedepsit cu moartea”.

Costumul de curte – prezentare generală

„Am avut noi românii un costum al nostru şi numai al nostru? A existat oare un costum oficial de curte care să fie propriu Principatelor noastre, aşa cum am avut din străvechi timpuri unul popular? Desigur că nu. (…) Popoarele au împrumutat întotdeauna unele de la altele, osmoza costumară producându-se pe arii şi epoci foarte întinse, iată de ce nu s-ar putea stabili deosebiri esenţiale, adesea, nici măcar între răsărit şi apus. Românii au împrumutat şi ei, urmând sinuoasele căi ale trecutului lor politic. Au împrumutat de la unii, au dat la rândul lor la alţii. E un comerţ obişnuit în fenomenele de cultură. (…) A fost un timp mai îndepărtat, în care, în ţara noastră, protocoalele şi demnităţile erau bizantine, jargonul oficial şi limba de cancelarie erau slavone şi veşmântul era european. Doar sufletul şi graiul poporului erau româneşti. (…) Abia o dată cu începutul veacului al XVI-lea, Principatele române pătrund în zona de influenţă răsăriteană şi îşi însuşesc moda Constantinopolului şi nici atunci dintr-o dată şi pe de-a întregul. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, trăsăturile costumului mai şovăie încă între răsărit şi apus, primind însă destule elemente occidentale prin unguri şi poloni. Curat turcesc, oriental, va fi numai veacul fanarioţilor, şi acesta cu rezerva că niciodată acoperământul capului la aceste două popoare, român şi turc, n-a putut fi acelaşi. Dacă însă nu poate fi vorba despre un costum propriu ţărilor noastre, poate fi vorba, în schimb, de o notă specific românească. Venit din apus sau răsărit, veşmântul capătă cu vremea o înfăţişare particulară pe care străinii o recunosc ca fiind a noastră. Era probabil, în felul de a se îmbrăca ceva cu totul deosebit, o trăsătură cu totul personală, care îi făcea pe străini să nu ne confunde nici chiar cu vecinii cei mai apropiaţi”

Asemănător arhitecturii, mobilierului, ceramicii, textilelor, care alcătuiesc cadrul vieţii cotidiene, costumul depindea de nevoile materiale şi spirituale ale societăţii, în dezvoltarea ei istorică. Menţinerea timp de patru secole a portului oriental în ţările române, ne este dezvăluită ca o obligaţie politică de ceremonial, pentru domni şi dregători, pentru boieri şi slujbaşi, curteni şi casele lor.

„În secolul al XVII-lea sunt foarte întâlnite în vestimentaţia boierilor conteşurile din postav colorat (vişiniu, roşu, albastru, galben), de croială polonă cu misade de samur sau zibelină prelungite în şuviţe subţiri până la poale lungilor haine, cu patru mari sponciuri (nasturi) din argint. Pe dedesubt poartă anterie lungi până în pământ, croite din materiale scumpe, prinse la brâu cu taclituri colorate – şaluri turceşti din mătase. În picioare poartă cizme cu toc, de influenţă polonă, care se făceau în manufacturile transilvane, din piele galbenă întoarsă, roşul fiind culoarea rezervată familiilor domneşti”.

Acestora li se alăturau cuşma şi işlicul, accesorizate la rândul lor cu pietre preţioase, sau surguciul - un panaş din pene, de obicei de struţ, la care se adăugau pietre preţioase. Surguciul era parte componentă a unei garnituri vestimentare apreciată în acea epocă, la care se adăuga centura pentru sabie, lanţurile de caftan sau paftalele şi seturi de nasturi cu mărimi diferite, respectiv, de două sau trei dimensiuni. Asemenea haine groase şi grele erau necesare din cauza temperaturilor, mult mai scăzute în acea perioadă.

În sala numărul VI a expoziţiei permanente a Muzeului „Casa Domnească” Brebu este expus portretul domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688- 1714), pictură originală, realizată de C.P. Stahi , Iaşi, 1910, ulei pe pânză. Imaginea ilustrează fastul costumului de curte. Domnitorul poartă haină boierească din brocart grena cu decor floral din fir de argint aurit şi nasturi din perle, iar deasupra, caftan de culoare grena, mărginit cu bordură din blană de hermină şi închis cu pafta din argint aurit decorată  cu perle şi montură centrală din safir. Pe cap este înfăţişat purtând cucă (alături de caftan, cuca devenise însemn al investiturii domnitorilor) accesorizată cu un surguci din pene de struţ, montură din smarald şi perle. Acest surguci este parte componentă a unei garnituri vestimentare apreciată în acea epocă, la care se adăuga centura pentru sabie, lanţurile de caftan sau paftalele şi seturi de nasturi cu mărimi diferite, respectiv, de două sau trei dimensiuni. Lucrarea de artă plastică originală, este etalată în sala nr. VI din expoziţia permanentă a muzeului „Casa Domnească” Brebu.

În ceea ce priveşte vestimentaţia doamnelor şi domniţelor, acestea purtau „sucne de culoare albă, cu mânecile strânse pe braţ, peste care se regăsea  conteşul de provenienţă polonă, despicat în faţă, cu misadă. Pe cap, doamnele purtau un văl alb, iar fetele o bentiţă albă, probabil din horbotă (dantelă). În veacul al XVII-lea, cămaşa munteană purtată de femei pe dedesubt se caracterizează prin mânecile lungi, croite dintr-o bucată de pânză, de care are ataşată o broderie sau un galon ţesut cu fir, care se răsuceşte în spirală pe braţ. Broderia era cu fir de argint aurit şi mărgăritare, împodobind bogat cămăşile. Rochiile brodate la gât, tivite cu o blăniţă îngustă, şi având mâneci strâmte au luat treptat locul celor răscroite, către sfârşitul secolului al XVII-lea. Materialele din care se fac rochiile sunt diverse, în general, fiind vorba despre ţesături de mătase  cu fir, de provenienţă orientală (atlaz, serasir) sau mătăsuri italiene. Este bine de ştiut că mătasea constituie unul dintre materialele cele mai rezistente, iar firul metalic are, datorită procesului chimic de oxidare, un efect binefăcător asupra mătăsii, prelungindu-i perioada de păstrare. În picioare purtau pantofi de tipul celor escarpen şi cizme din piele fină, înfrumuseţată cu motive decorative”. Obiectele de podoabă completau ţinutele, dintre acestea: cercei şi inele, monturi cu pietre preţioase, şiraguri de mărgăritare, paftale din argint sau argint aurit. Bijuteriile, accesoriile, costumele care se regăsesc în picturi, reprezintă un cod vestimentar, ce subliniază apartenenţa individului la o clasă socială şi culturală, diferenţiindu-l de restul maselor. Portul marilor familii aulice oferea, prin elementele ţinutelor, o imagine a fastului vestimentar specific epocii medievale bizantine şi contura moravurile acestei epoci, aşa cum afirma şi Neagoe Basarab în poveţele sale către fiul său Teodosie, în secolul al XVI-lea: „Să te împodobeşti şi tu cu haine frumoase […], să ieşi cu mare slavă şi să şezi în jelţul tău […] şi sfetnicii tăi cei bătrâni să şadă pe scaunele lor, unde le este locul şi li se cade. Iar boierii cei tineri să fie împodobiţi cum se cuvine şi să stea toţi, de-a rândul, împrejurul tău”.

O altă piesă importantă în vestimentaţia domnitorilor era caftanul. Acesta se caracteriza prin: „croiala mânecilor lungi, până la glezne, strâmte, care cad spre spate, fluturând liber. Veşmântul este larg la poale datorită clinilor triunghiulari adăugaţi piepţilor şi spatelui. Se purta deschis până jos, pe piept cu găitane de fir care prind nasturi de argint aurit sau pietre preţioase în monturi de aur”. În perioada intervenţiei Porţii Otomane resimţită tot mai puternic, caftanul devenise simbolul investirii pe tronul ţării. Era purtat uneori doar agrafat în partea din faţă cu o pafta bătută cu mărgăritare şi pietre preţioase. De regulă, caftanele,  erau  croite din brocarturi (ţesături  scumpe italieneşti)  sau din catifea broşată cu fir de aur şi argint. Acest veşmânt avea o valoare foarte mare şi indica statutul celui  care  îl purta.

Unele haine domneşti, dintre cele mai spectaculoase, decorate cu multe pietre preţioase şi cusute integral cu fir din aur sau argint aurit, erau donate bisericilor şi mănăstirilor, de către ctitorii lor. Din păcate, ele sufereau prefaceri: „Cercetând în toate detaliile, întregul patrimoniu de textile medievale din ţară, am constatat faptul că, cu rare excepţii, cele mai multe dintre brocarturile şi mătăsurile cu fir, folosite pentru împodobirea bisericilor sau ca ornamente liturgice, sunt în realitate veşmintele donatorilor, domni sau boieri, dăruite ctitoriilor lor. Transformările care au dus la schimbarea funcţiei acestor obiecte s-au petrecut, în cele mai multe cazuri, către sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în veacul următor, când, biserica nu mai dispunea de mijloacele din trecut, pentru a-şi procura veşminte liturgice, văluri de tâmplă sau acoperăminte de mormânt, realizate din ţesături scumpe de artă, le desfăceau, refăceau metrajul şi le foloseau ca perdele de altar sau de mormânt, astfel că lăcaşele de cult au avut adevărate depozite de haine boiereşti vechi”.

Până spre sfârşitul secolului al XVII-lea, hainele se croiau din stofe bogat broşate şi brodate cu motive floral-vegetale, iar croielile erau simple subliniind materialele din care erau confecţionate; după aceea încep să se răspândească, alături de vechile materiale, cele vest-europene imprimate. Circulaţia persoanelor şi a mărfurilor devine tot mai accelerată, începuse să se cunoască moda vest-europeană, care se modifica tot mai repede. Cele mai interesate de aceste modificări erau femeile, motiv pentru care au început să preia elemente inspirate mai ales din zonele central-europene, dar şi din zonele cu specific oriental - otoman. Luxul veşmintelor era pus în valoare şi de accesorii din aur sau argint aurit, decorate cu pietre preţioase: „Peste dulame se încingeau cu brâie de mătase împodobite şi ferecate cu pietre scumpe sau cu cingători închise de paftale”.

În patrimoniul muzeului „Casa Domnească” Brebu, ca piese componente ale costumului de curte medieval, sunt etalate patru anterie, o haină boierească şi o rochie de domniţă. Analizând termenul de anteriu, mai rar întâlnit spre deosebire de celelalte două piese de vestimentaţie enumerate anterior, voi prezenta o succintă descriere a sa:

„Este asemenea unei rochii lungi, largă la poale, închisă în faţă până în talie cu nasturi rotunzi, iar în jurul gâtului, un guler lat, brodat, din alt material, pare să fie liber, detaşabil. Ceea ce caracterizează această piesă de îmbrăcăminte este linia mai strânsă în talie în raport cu lărgimea poalelor (…). Nasturii care prind anteriul până în talie sunt metalici, sau din fir de mătase împletit cu fir de argint. Din acelaşi material sunt făcute şi găitanele de pe piepţii anteriului. Pe dos, veşmântul este căptuşit cu o pânză de in sau bumbac. Mânecile anteriului, pentru a se putea îmbrăca având libertate la mişcări, erau despicate până spre cot şi tivite cu fir iar în lateral, acesta avea tăieturi pentru a purta hangerul şi spada (pentru portul bărbătesc). Cu o croială asemănătoare unei rochii, realizată, de regulă, din mătase, îşi menţine aceeaşi croială la bărbaţi şi la femei, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când iese treptat din uzul cotidian.

În ceea ce priveşte rochiile de doamne şi domniţe, trebuie să ţinem cont de faptul că, în acel tip de societate pe cale de constituire şi consolidare, doamna era oglinda bărbatului, jucând un rol foarte important. O femeie bine îmbrăcată arăta nivelul social al familiei şi propunea lărgirea şi binecuvântarea afacerilor. A fi frumoasă, la modă şi elegantă, a fost mereu un ideal al feminităţii. Garderoba devine mai bogată aproximativ din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dar mai ales din secolul următor,  îmbrăcându-se haine orientale sau  croindu-se rochii după moda apuseană. În Moldova, mai mult decât în Valahia, avea succes marfa franţuzească şi englezească. În veacul al XIX-lea, după ce înalta societate românească a renunţat, treptat, la vestimentaţia de tip oriental folosită în timpul domniilor fanariote, au existat două tendinţe pentru modele autohtone: cea franţuzească pentru femei şi englezească pentru bărbaţi. La 1830, se mai păstrau încă multe elemente din vechiul costum iar rochiile doamnelor, aduse direct de la Paris sau Viena, erau accesorizate cu bijuterii variate. Tot în această perioadă sunt realizate compleuri, la care rochia era confecţionată din acelaşi material cu haina purtată deasupra dar, întotdeauna, din materiale  preţioase şi rare.

Expoziţia permanentă a Muzeului „Casa Domnească” Brebu, inaugurată în 12 septembrie 1971, la iniţiativa prof. Nicolae Simache „Ctitorul muzeelor prahovene” a fost îmbogăţită ulterior cu noi exponate. În descrierea ce urmează, figurează şase veşminte medievale ce au aparţinut doamnelor, domniţelor şi boierilor, din perioada secolelor al XVII-XVIII-lea; dintre care primele patru în expoziţia permanentă şi următoarele două în expunere temporară.

- Anteriu de domniţă, din mătase brodată cu fir de argint aurit şi fluturi metalici (paiete), decor naturalist cu motive florale evidenţiate în bordurile care urmăresc linia deschiderii şi despicătura mânecilor, alături de motive fitomorfe (frunze şi ramuri), amplasate pe întreaga suprafaţă. La închiderea anteriului se foloseau 11 nasturi din fir de argint aurit şi găitane confecţionate din acelaşi material. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova prin achiziţie în anul 1968. Datare: secolul al XVIII-lea. Dimensiuni: L = 128 cm, l  = 94 cm. Număr de inventar 3.4. – 10190. A fost restaurată în laboratorul Muzeului de Istorie Ploieşti, în perioada 2010-2012, de către restaurator Sanda Balcan. Stare de conservare: foarte bună. În prezent se află etalată la Muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziţiei permanente de artă medievală, secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.

- Anteriu de domniţă, din catifea de culoare vişinie, căptuşit cu mătase şi brodat cu fir de argint aurit. Mânecile prezintă decor floral stilizat, bordură lată din fir de mătase şi se închid lateral cu 16 bumbi metalici. Închiderea din faţă a anteriului, se face cu trei bumbi metalici şi găitane realizate din fir de argint aurit. Ca o particularitate a sa, această piesă componentă a costumului de curte, prezintă buzunare laterale evidenţiate printr-o bordură din mătase împletită cu fir de argint aurit. Pentru a i se acorda lărgime, croiala prezintă doi clini triunghiulari, mărginiţi de aceeaşi bordură din mătase şi fir metalic. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova prin achiziţie în anul 1960. Datare: secolul al XVIII-lea. Dimensiuni: L = 127 cm, l  = 84 cm. Număr de inventar 3.4. – 5036. Stare de conservare: relativ bună. În prezent se află etalată la Muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziţiei permanente de artă medievală, secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.

- Haină boierească din brocart, brodată cu fir de argint aurit, prezentând un bogat decor floral stilizat (lujeri), motive fitomorfe (frunze şi ramuri) pe întreaga suprafaţă şi motive geometrice stilizate în jurul deschiderii din faţă. Mâneca scurtă până la cot, permitea evidenţierea broderiei cu care era decorată cămaşa purtată pe dedesubt. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova prin achiziţie în anul 1969. Datare: secolul al XVIII- XIX-lea. Dimensiuni: L = 120 cm, l = 45 cm. Număr de inventar: 34.- 11619. A fost restaurată în laboratorul Muzeului de Istorie Ploieşti, în perioada 2010-2012, de către restaurator Sanda Balcan. Stare de conservare: foarte bună. În prezent se află etalată la Muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziţiei permanente de artă medievală, secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.

- Rochie de domniţă, din catifea brodată cu fir de argint şi căptuşită cu mătase. Are în componenţă două piese: o jachetă şi o fustă lungă cu decor floral stilizat pe întreaga suprafaţă. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova prin achiziţie în anul 1963. Datare: secolul al XVIII- XIX-lea. Dimensiuni: jachetă L = 50 cm, l (u) = 45 cm, fustă L = 97 cm, l= 57. Număr de inventar : 3.4.- 6523. Stare de conservare: bună. În prezent se află etalată la Muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziţiei permanente de artă medievală, secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.

- Anteriu de domniţă, din mătase de culoare vişinie, brodat cu fir auriu, decor naturalist, motive florale şi fitomorfe (frunze şi ramuri) amplasate pe întreaga suprafaţă. În partea din faţă, se evidenţiază trăsătura specifică a acestei piese vestimentare, repectiv nasturii mici, rotunzi, realizaţi din fir de bumbac, închişi în găitane confecţionate din acelaşi material. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova prin achiziţie în anul 1957. Datare sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea. Dimensiuni: L = 130 cm, l (u) = 45 cm. Număr de inventar 34. – 1551. Stare de conservare: bună. În prezent se află etalată la Muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziţiei temporare „Măiestrie şi rafinament, nobila artă a prelucrării metalelor”.

- Anteriu de domniţă, din bumbac de culoare crem, brodat cu fire argintii, decor geometric şi motive florale stilizate amplasate pe întreaga suprafaţă. În partea din faţă, închiderea se face prin 15 nasturi din fir metalic, închişi în găitane confecţionate din acelaşi material, ascunşi însă în faldurile broderiei. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Județean de Istorie şi Arheologie Prahova prin achiziţie în anul 1960. Datare: sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea Dimensiuni: L = 130 cm, l (u) = 55 cm. Număr de inventar 34.- 4224. Stare de conservare: bună. În prezent se află etalată la Muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziţiei temporare „Măiestrie şi rafinament, nobila artă a prelucrării metalelor”.

Bibliografie:

•Alexianu 1971 - Al. Alexianu, Mode şi veşminte din trecut, vol I, editura Meridiane, Bucureşti, 1971;

•Odobescu 1955 - Al. Odobescu, Opere, vol I, Bucureşti, 1955, (ediţie îngrijită de T. Vianu) în studiul „Artele în România în periodul preistoric”;

•Odobescu 1967 - Al Odobescu, Opere, vol II, Bucureşti, 1967 (ediţie îngrijită de Al. Dima) în studiul „Despre unele manuscripte şi cărţi tipărite aflate în mănăstirea Bistriţa”;

•Nicolescu 1970 - Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte în Ţările Române”, editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;

•Holban 1968 - Paul de Alep, Călători străini despre ţările române, vol I ediţie îngrijită de Maria Holban, editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;

•Dersca 1976 - Paul de Alep, Călători străini despre ţările române, vol VI, ediţie îngrijită de M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;

•S. Cris 1929 - Anton Maria Del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, după textul reeditat de Nicolae Iorga, în româneşte de S.Cris -Cristian, editura Viaţa Românească, Iaşi, 1929;

•Diaconescu 2006 - Marco Bandini, Codex  Bandini. Vizitarea generală a tuturor Bisericilor Catolice de rit roman din Provincia Moldova 1646-1648, traducere  prof. univ. dr. Traian Diaconescu, Ed. Presa Bună, 2006.

Muzeograf Amalia UNGUREANU

Muzeul “Casa Domnească” Brebu

            Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova și secțiile sale vă invită sâmbătă, 19 septembrie 2020, să participați la evenimentele organizate cu prilejul celei de XXVIII-a ediții a Zilelor Europene ale Patrimoniului, cu tema „Patrimoniul și educația”. Intrarea este gratuită, cu respectarea măsurilor medicale.

În Ploiești

•Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova,

Ploiești, str. Toma Caragiu, nr.10, tel. 0244 522 656

https://www.facebook.com/Muzeul-Judetean-de-Istorie-si-Arheologie-Prahova-180004115359500/

Expoziție: Piese monetare din tezaurul de la Ceptura

•Muzeul Ceasului „Nicolae Simache“,

Ploiești, str. Nicolae Simache, nr. 1, tel. 0244 542 861

https://www.facebook.com/m.ceasului

Microexpoziţie: Comori de suflet – ceasuri dăruite

•Muzeul „Casă de Târgoveț din sec. XVIII-XIX“,

Ploiești, str. Democrației, nr.2, tel. 0244 529 439

https://www.facebook.com/muzeul.casadetargovet

Expoziție: Armele târgoveților din secolul XIX

•Muzeul „Ion Luca Caragiale”,

Ploiești, str. Kutuzov, nr. 1, tel. 0244 525 394

https://www.facebook.com/muzeul.ionlucacaragiale

Online: Caragiale şi Junimea

•Muzeul Memorial „Paul Constantinescu”,

Ploiești, str. Nicolae Bălcescu, nr.15, tel. 0244 522 914

https://www.facebook.com/muzeulpaul.constantinescu

Expoziție: Documente inedite din patrimoniul Muzeului Memorial „Paul Constantinescu”

•Muzeul Memorial „Nichita Stănescu”,

Ploiești, str. Nichita Stănescu, nr.1, tel. 0344 100 768;

https://www.facebook.com/Muzeul-Memorial-Nichita-Stanescu-115982386443986

Expoziţie: Elevul Nichita

În județ

•Muzeul Memorial „Constantin şi Ion Stere” Bucov,

Parcul Memorial „Constantin Stere“ Bucov, str. Dacia nr. 13, tel. 0244 344 040

https://www.facebook.com/muzeulmemorial.constantinstere

Miniexpoziție: Piese rare din colecția Suzana Stere-Paleologu

Muzeul „Crama 1777” Valea Călugărească,

Str. Valea Largă, nr.139A, tel. 0244 235 470

https://www.facebook.com/Crama-de-la-1777-un-muzeu-o-poveste-348300978697318

Online: Emoție și creație. Simbolurile care alcătuiesc patrimoniul comun al omenirii

Muzeul Memorial „Nicolae Iorga“ Vălenii de Munte,

Str. George Enescu, nr. 1-3, tel. 0244 280 861

https://www.facebook.com/Muzeul-Memorial-Nicolae-Iorga%CB%AE-101887441365967

Online: Cerdacul Muzeului Memorial „Nicolae Iorga“

Muzeul „Conacul Pană Filipescu“ Filipeștii de Târg,

Nr.868, tel. 0244 389 480

https://www.facebook.com/profile.php?id=100012309997055

Online: Palatele Nababului Gheorghe Grigore Cantacuzino: Muzeul Național „George Enescu“ București

Palatul Cantacuzino din Bușteni

Micul Trianon

Muzeul „Conacul Bellu“ Urlați,

Str. Orzoaia de Sus, nr. 12, tel. 0244 271 721

https://www.facebook.com/conaculbellu

Online: Patrimoniu pierdut

•Muzeul „Casa Domnească” Brebu,

tel. 0244 357 731

https://www.facebook.com/Muzeul.Casa.Domneasca.Brebu

Online: Patrimoniul material și imaterial

•Muzeul Memorial „Cezar Petrescu” Bușteni,

Str. Tudor Vladimirescu, nr. 1, tel. 0244 321 080

https://www.facebook.com/muzeulcezarpetrescu

Online: Educația ne unește

În cadrul Cabinetului de Numismatică al Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova sunt expuse trei monede de aur tip solidus, emise în timpul împăraţilor romani Constantin cel Mare (306-337), Valentinian al III-lea (425-455) şi Mauricius Tiberius (582-602). Contextul istoric în care  împăratul Constantin cel Mare a luat decizia de a emite o nouă monedă de aur numită solidus sau nomisma se datorează dorinţei sale de a continua reformele iniţiate de împăratul Diocleţian. Constantin a reformat fiscalitatea, unificând diferitele sisteme de taxare, fapt ce permitea statului să alcătuiască un buget, ţinând şi evidenţa sumelor de bani astfel colectate, taxele impuse având ca scop rezolvarea necesităţilor armatei şi administraţiei. Reformele iniţiate de împăratul Diocleţian aduseseră o oarecare stabilitate economică în Imperiu, însă Edictul Preţurilor prin care se stabileau preţuri fixe ale mărfurilor a dus la o creştere a inflaţiei. Introducerea de către Constantin cel Mare a unei noi monede de aur solidus de 4,55 gr avea ca scop redarea încrederii populaţiei în sistemul monetar. Moneda nou introdusă se va afla în circulaţie pentru aproximativ 700 de ani şi va înlocui moneda aureus, cantitea de aur din care se emitea moneda fiind echivalată cu o livră romană, adică 324 grame, dintr-o astfel de livră fiind obţinute 72 de monede solidus, la care se adaugă şi subdiviziuni ale monedei solidus, cum sunt semissis (1/2 solidus) şi tremissis (1/3 de solidus). După unele opinii solidus nu a fost o monedă în adevăratul sens al cuvântului, ci doar o metodă de tezaurizare a aurului ca metodă de protecţie împotriva inflaţiei, puritatea şi cantitatea aurului conţinut în monedă fiind o preocupare constantă a autorităţilor romane şi bizantine de mai târziu. În ceea ce priveşte aurul din care erau emise monedele, acesta provenea din confiscările de tezaure aflate în templele păgâne, din tributul pe care diverse popoare le plăteau Romei la care se adaugă noile taxe impuse de Constantin, taxe ce erau plătite în aur şi argint. În ciuda faptului că moneda nou introdusă avea o puritate mare de aur, inflaţia a continuat să afecteze economia Imperiului Roman, fapt relevat de creşterea preţului aurului. Astfel, dacă în timpul domniei lui Diocleţian o livră de aur, ce însemna 324 gr, valora 50.000 de denarii de argint, în anul 324 livra de aur ajunsese să valoreze 300.000 de denarii de argint. Datorită acestui fapt, la mijlocul secolului al IV-lea valoarea monedei solidus va continua să crească. În unele provincii, precum Egiptul, se va ajunge ca o livră de aur să valoreze 2.120.000.000 denarii de argint, lucru ce va duce la dispariţia eventuală a denarului de argint. Introducerea solidusului urmărea în acelaşi timp să creeze o nouă monedă etalon în jurul căreia să graviteze atât preţurile produselor cât şi valorile celorlalte monede aflate în circulaţie, ceea ce făcea ca taxele şi salariile să fie plătite preferenţial în acestă monedă. Valoarea solidusului era una intrinsecă fiind dată de puritatea şi valoarea aurului conţinut în monedă, în acelaşi timp valoarea fiind dictată de preţul aurului aflat pe piaţă în condiţiile în care moneda solidus devenise o monedă de largă circulaţie.

             Încă din secolul al IV-lea au existat anumite suspiciuni ce priveau calitatea aurului existentă în monedă, acest fapt determinându-l pe împăratul Valentinian I să scoată din circulaţie şi să topească mai multe emisiuni de monede solidus. Tot referitor la calitatea monedelor şi pentru a preveni falsurile, începând cu anul 368 solidi erau inscripţionaţi cu literele OB, obryzum, termen din limba greacă ce desemnează aurul pur, monedele astfel inscripţionate având garanţia că respectă standardele oficiale. Pentru verificarea respectării standardelor, în anul 363 împăratul Iulian Apostatul crează oficiul zygostaţilor (zygostates), funcţionari ce aveau ca sarcină verificarea greutăţii monedelor solidus şi combaterea falsurilor. Din a doua jumătate a secolului al V-lea, emisiunile mai vechi de solidii nu mai sunt acceptate în tranzacţii probabil datorită faptului că monedele nu mai corespundeau standardelor oficiale, în ceea ce priveşte puritatea aurului. De altfel sursele menţionează existenţa a două tipuri de solidi, un tip ce respecta standardul oficial numit şi solidus greu şi un alt tip ce avea o greutate mai mică decât standardul, solidus uşor, numit astfel datorită circulaţiei intense sau a modificării intenţionate. Trebuie spus că încă de la primele emisuni sub Constantin cel Mare greutatea monedei solidus varia uşor în funcţie de monetăria în care monedele erau emise. Astfel monede emise la Trier au greutatea de 4,59 gr, cele emise la Ticinum au greutatea de 4,50 gr, cele emise la Sirmium au greutatea de 4,51 gr, cele emise la Salonic au greutatea de 4,52 gr, apropriindu-se de valoarea standard de 4,55 gr. După anul 476, moneda solidus, numită nomisma va fi emisă în monetăriile Imperiului Roman de Răsărit, în special la Constantinopole, păstrându-şi în mare parte din puritatea aurlui până în prima jumătate a secolului al XI-lea, când împăratul Mihail al IV-lea (1034-1041) emite monede nomisma a căror puritate a aurului era inferioară monedelor emise până atunci. Până la sfârşitul secolului al XI-lea valoarea monedei decade, aurul conţinut în nomisma ajunge de la 24 carate (secolul IV) la 8 carate, împăratul Alexios I (1081-1118), realizând o reformă monetară prin care moneda solidus (nomisma) este înlocuită practic cu o nouă monedă hyperper a cărui greutate se apropia de ceea a monedei solidus puritatea aurului fiind de 20 ½ carate. Toate cele trei monede solidus au fost achiziţionate de Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova Ploieşti, două dintre ele în anul 1965, iar una în anul 1995.

Descrierea monedelor:

1. Solidus  Constantin cel Mare

AV: capul laureat al împăratului spre dreapta; legenda: CONSTANT INUS PF AVG

RV: În centru Sol Invictus privind spre stânga chlamida peste umăr, mâna dreaptă ridicată iar în mâna stângă ţine un glob; jos, în partea stângă se află un barbar îngenunchiat.

Legendă: CLARITAS REIPVBLICAE, jos SM TS marca monetăriei (Sacra Moneta Thesalonica), anul emiterii  317

RIC VII p. 500

 Date tehnice: 4,57 gr, 19x19,7 mm, nr inv. 34-2838

2. Solidus Valentinian

AV: În centru împăratul Valentinian III, bust cuirasat cu diademă şi perle, lance pe umărul stâng, scut în mâna dreaptă.

Legendă: DN VALENTI IANVS PF AVG

 RV: Împăraţii Theodosius II şi Valentinian III stând pe tron, în costum consular şi ambii împăraţi ţinând mapa în mâna dreaptă şi sceptru cruciform în mâna stângă, stea în partea de sus

Legenda: SALVS REI PVBL ICAE, CONOB (monetăria Constantinopole) an emitere 425-429

Date tehnice: 4,48 gr ;20,5x21,1 mm. nr.inv.34-8169

3. Solidus Muricius Tiberius

Bibliografie:

·   Manfred Claus –Împăraţi Romani ,Editura Enciclopedică,Bucureşti, 2001

·   Glyn Davies-A History of Money from The Ancient Times to the Present Day, University of Wales Press, Cardiff, 2002

·   Bruun Patrick M. – The Roman Imperial Coinage ,vol 7, London, Spink and Son, 1966

·   Philip Grierson - Byzantine Coinage, Dumbarton Oaks Trustees for Harvard University 1999

·   Warwick Wroth – Catalogue of the Imperial Byzantine Coins in the British Museum, London Order of the Trustees, 1908

           Surse online:

·   Borek Nicholas – The Zygostates, the Solidus and Monetary Technology in the Later Roman Empire, 2015 în https://qspace.library.queensu.ca/handle/1974/ 13496

·   http://www.wildwinds.com/coins/ric/valentinian_III/RIC_0242.txt

           Abrevieri:

RIC ,VII - Bruun Patrick M. – The Roman Imperial Coinage, vol 7, London, Spink and Son, 1966

În concepţia modernă asupra restaurării, aceasta reprezintă un ansamblu de măsuri menite să reîntinerească un bun patrimonial dar excluzând la modul absolut categoric orice adaos care i-ar modifica structura, forma, stilul sau maniera specifică epocii în care a fost creat.

         Ca şi al omului, trupul cărţii nu este etern. Dintr-un început însă viaţa unei cărţi trebuie să acopere, să reziste mai multor generaţii de oameni. De pe urma simplului răsfoit, chiar şi de pe urma aparent tihnitei şederi în rafturile bibliotecilor până la schimbarea locurilor depozitării şi a nenorocirilor iscate de inundaţii sau incendii, cărţile suferă. Restaurarea se face manual. Se restaurează doar bunuri de patrimoniu. Mai întâi se investighează starea de degradare produsă de factorii fizico-chimici, starea de „sănătate” a cărţii, natura atacurilor provocate de diverse ciuperci, bacterii sau insecte. Se stabileşte un diagnostic şi se alege un tratament corespunzător. Timpul acordat unei lucrări variază de la una la alta. Depinde pe de-o parte de gravitatea deteriorării, iar, pe de altă parte de mărimea lucrării. Se deschide astfel dosarul cărţii. Diagnosticul fiind pus, munca de restaurator poate începe. Prima este desprăfuirea şi curăţarea uscată. Cu pensule, bisturiu, halat, mănuşi şi mască pe faţă. La nevoie, dacă e murdară cartea se spală în tăvi umplute cu apă încălzită la temperatura corespunzatoare. Cu cât hârtia este mai veche, cu atât se spală mai bine, pentru că la început hârtia avea o calitate mai bună, superioară celei de azi. Se foloseşte săpun cu pH neutru. După spălare urmează limpezirea, după care filele se lasă la uscat natural (nu cu ajutorul unei surse de caldură). Filele uscate şi uşor încreţite se pun într-o presă, protejate de voalul de nylon, hârtie de filtru şi platane de lemn. Urmează consolidarea zonelor de text fragilizate cu văl japonez şi hârtie japoneză care se face cu adeziv organic (carboximetilceluloza), bisturiu, foarfeci, pensă, spatule, fălţuitoare din os. După uscare se curăţa tot surplusul de hârtie japoneză, se fixează din nou cu adeziv marginile şi se presează cu fălţuitorul. După uscare se pun iar în presă (se umezesc prin sprayere), se pun între valurile de nylon, hârtie de filtru, platane de lemn. Recompus în fascicole, volumul va lua calea legătoriei şi în cele din urmă pe raftul de unde a venit. Fiecare lucrare reprezintă ceva nou, iar restaurarea este un mod de a te exprima personal.

Voi prezenta restaurarea volumului: Apostol, Buzău 1743, aflat în gestiunea Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Tipăritura scrisă cu caractere slavone.

DESCRIEREA MORFOLOGICĂ A VOLUMULUI

Conţine 178 file, un singur tip de hârtie din fibre textile, fabricată manual. Prezintă linii de apă dispuse vertical. Hârtia are aspect rugos.

Textul este scris cu cerneală tipografică neagră şi roşie. Fiecare literă de început de paragraf se află în chenar cu ornament floral, cerneală roşie).

Forzaturile cărţii sunt din hârtie manuală (linii de apă dispuse vertical).

Fiecare paragraf începe cu iniţială monocromă – motive florale.

Foaia de titlu (faţă + verso)

Text scris cu cerneală roşie şi neagră. Textul este încadrat de un ornament floral şi geometrizant.

Verso:pe 50% din suprafaţa paginii se observă un desen ce are în stânga un cap de bour cu o coroana regală deasupra. În stânga capului – soare, iar între capul de bour şi coroana regală se vede o floare. În dreapta – un vultur ce are în cioc o cruce, cu capul îndreptat spre capul de bour; deasupra acestuia se află o coroană regală şi în dreapta vulturului un cerc în care este desenată luna. În partea de jos – coline, dealuri. Tot desenul este încadrat de ornament floral şi geometrizant. Însemnările grafice sunt făcute cu cerneală neagră.

Fila nr.2 (faţă)

Transa superioară – însemnare cerneală ferogalică (5 rânduri).

Transa frontală - însemnare cerneală ferogalică (7 rânduri).

- însemnare cerneală ferogalică (9 rânduri).

Transa inferioară şi transa interioară – 6 ornamente (4 –1/1cm; 2 – 2/2cm) florale, geometrice simbolizând Crucea Domnului.

Volumul prezintă deteriorări de natură fizico-mecanice, chimice, biologice soldate cu:

- incluziune metalică, pete rugină (f.1,f.3, f.7, f.24, f.33);

- pete cerneală ferogalică roşie (f.1, f.3, f.5, f.16, f.90, f.104^v);

- pete cerneală ferogalică neagră (f.1, f.5, f.19, f45, f.48);

- pliu natural (f.22, f.37, f.54, f.63, f.9l, f.133, f.154);

- însemnare creion (f.37, f.44^v, f.45, f.46, f.47, f.52, f.69, f.82^v,f.89, f.92, f.93, f.94, f.97, f.99, f.101, f.103^v, f.106^v, f.107, f.108, f.110^v, f.116, f.117, f.129, f.136, f.178);

- însemnări cerneală ferogalică (f.2,f.5,f.7,f.8,f.9,f.10,f.11-43, f.81^v, f.178, f.142);

- colţuri cu patina vulgară accentuată;

- murdărie – pe toată suprafaţa volumului;

- murdărie insecte (f.1-5, f.14, f.63 şi în toată zona falţului);

- găuri de cari (f.1-4,.f.85,.f.175, f.176, f.177,(zona cu text), f.178, şi aproape toată suprafaţa forzaţurilor);

- restaurări anterioare (f.1 – zona falţului, f.2-25, f.75, f.76-f106, f.109^v, f.110, f.111^v, f.116-127, f.132-151, f.161-178);

- urme şi depozite de ceară (f.1-178);

- îndoituri, franjurări marginale, rupturi transe (f1, f2, f3-8);

- însemnare cerneală chimică - ştampilă, (f.14, forzat posterior fix);

- lipsă suport material (zona cu text), (colţ inferior dreapta);

- îmbrunirea şi pătarea filelor.

Toate aceste deteriorări au dus la degradarea accentuată a legăturii şi corpului cărţii.

FORZAŢUL ANTERIOR FIX prezintă:

- găuri de cari;

- însemnare creion;

- însemnare;

- cerneală ferogalică neagră;

 -îmbrunirea hârtiei.

FORZAŢUL ANTERIOR MOBIL prezintă:

FAŢĂ:

- însemnare cerneală ferogalică neagră;

- însemnare creion, creion roşu;

- însemnare pix albastru (nr. inv.);

- însemnare pix negru ( nr. inv.);

- însemnare cerneală chimică mov (ştampilă);

 -găuri de cari.

VERSO:

- însemnare creion;

- însemnare cerneală ferogalică neagră;

- însemnare culoare albastră.

FORZAŢ POSTERIOR FIX prezintă:

- găuri de cari;

- murdărie;

- însemnare creion;

- însemnare cerneală chimică mov (ştampile);

- însemnare cerneală chimică roşie (ştampilă).

FORZAŢ POSTERIOR MOBIL prezintă:

FAŢĂ:

- însemnare creion;

- pliu natural;

- pete rugină;

- găuri de cari;

- pete cerneală neagră;

- însemnare cerneală ferogalică neagră;

- murdărie.

VERSO:

- pete cerneală ferogalică;

- însemnare cerneală ferogalică neagră.

Din oglinda cărţii reiese că volumul conţine 46 fascicole. Primul fascicol este format din 2 file (f1+f2) iar restul de 45 fascicole sunt formate din câte 4 file.

STARE DE CONSERVARE

Volumul a prezentat o degradare avansată fizico-chimică, biologică a suportului de scriere, soldată cu fragilizarea, fisurarea, pierderea suportului material, deformarea cotorului, degradarea cusăturii.

DIAGNOSTIC

Îmbrunire amplă a întregului volum, deteriorări de natură fizico-mecanică, chimică şi biologică cu afectarea aspectului şi structurii volumului; profundă deteriorare biologică asociată cu sfâşierea fascicolelor în dreptul punctelor de coasere, deoarece aţa cusăturii era fragilizată şi nu era continuă iar unele fascicole erau în pericol de a se pierde; propun restaurarea integrală a volumul prin desfacerea cusăturii.

TRATAMENT EFECTUAT

1. Fotografiere iniţială;

2. Numerotarea filelor;

3.Curaţare uscată – desprăfuirea blocului cărţii pentru îndepărtarea depozitelor de murdărie;

4.Detaşarea corpului de scoarţe prin dezlipirea părţii fixe a forzaţului şi dezlipirea capetelor nervurilor din interiorul scoarţei;

5.Îndepărtarea cleiului vechi de pe cotor;

6. Descoaserea volumului (tăierea aţei de cusut degradate);

7.Desfacerea blocului de carte pe fascicole (s-a constatat că volumul a mai suferit restaurări anterioare - transa interioară, transa inferioară);

8. Întocmirea oglinzii cărţii;

9. Curăţare mecanică – eliminarea depozitelor de ceară;

10. Curăţare umedă a filelor detaşate şi a forzaţurilor;

11. Corectare de pH;

12. Uscare liberă;

13. Presare intermediară;

14. Restaurarea fiecărei file – completare hârtie japoneză de dimensiune adecvată la hartia suport de text;

- consolidare val japonez, la dublu sau la simplu (a zonelor fragilizate, a zonelor lipsă, rupturi);

(Completările predomină în zona colţurilor şi în zona falţului);

15. Uscare liberă;

16. Presare intermediară;

17. Refacerea fiecărui mijloc al filelor (92) + aripioare la forzaţurile anterior şi posterior mobil (pentru aceasta s-a executat pe masa luminoasă un şablon – chenar - cu dimensiunile originale ale filelor)

18. Degajarea surplusului de hârtie şi val japonez cu ajutorul bisturiului;

19. Presare intermediară;

20. Tăierea la format (dimensiunile originale);

21. Colaţionarea filelor (cu ajutorul fălţuitorului);

22. Reranjarea filelor pe fascicole (conform oglinzii cărţii);

23. Presare finală;

24. După presarea finală şi refacerea fascicolelor blocul cărţii a fost predat la legătorie pentru refacerea legăturii cărţii.

       I se va confecţiona o casetă de protecţie după care va fi pusă pe raft la locul care i se cuvine.

Restaurator Nicoleta Ionescu

Aflat la contactul dintre zona de câmpie și dealurile subcarpatice, situl arheologic de la Urlați este localizat acolo unde Cricovul Sărat își face loc în câmpie coborând dintre dealuri. Este situat pe un grind natural care are o formă triungiulară, delimitat de o zonă mlăștinoasă aflată în zona de sud-est a localității. Cercetările arheologice de la Urlați au început în anul 2013 și au continuat cu o cadență anuală până în prezent. Au fost descoperite o succesiune de asezări din epocile neolitică (cultura Starčevo-Crș), eneolitică (cultura Gumelnița), a bronzului (cultura Tei). Importante sunt și locuirile din sec. II-III d.Hr., V-VII d.Hr, dar și cele din evul mediu legate de începuturile localității Urlați (sec. XVI-XVII).  

Cercetările din acest sit se derulează în cadrul unui proiect care vizează abordarea ariei nordice a culturii Gumelniţa, cu o preocupare pentru locuirea în zona de deal sau din imediata apropiere a acesteia. De asemenea, având în vedere descoperirile din campaniile precedente, importante au devenit și obiectivele datând din primul mileniu creștin și evul mediu (sec. XVI-XVII). Aceste două segmente culturale și cronologice sunt marcate de descoperirea unor locuințe adâncite (bordeie) și gropi de extragerea lutului, dar și materiale arheologice, în special de ceramică fragmentară.

Ca și în anii precedenți în așezarea eneolitică atribuită culturii Gumelnița (4350-4250 î.Hr.) au continuat să apară numeroase piese din silex întregi, izolate sau depuse într-un număr restrâns de piese sub forma unor mici depozite. Un astfel de depozit descoperit anul acesta era format din 11 piese, din care unele nefolosite. Erau însoțite de fragmente de la un vas din lut. Este al șaselea depozit de acest tip, ceea ce confirmă un anumit comportament al comunității eneolitice care a locuit în acest sit acum peste 6 milenii.

Foarte important este un depozit de piese din metal (fier și bronz) datând din evul mediu (sec. XI-XVII) descoperit la adâncimea de circa 0,5 m. Un număr de 14 piese erau depuse într-o mică groapă (0,5 m diametrul și 0,4 m adâncime). Dintre piese se remarcă prezența unui topor, trei cârlige, a unui dorn, perforator de lemn, fragment de lanț cu două verigi, fragmente de la o coasă (2 buc.), etc.

În apropierea șantierului arheologic a fost amenajată o bază logistică care permite derularea cercetărilor în bune condiții și dezvoltarea în viitor a unui program complex de cercetare a Văii Cricovului Sărat. În cadrul acestui program se derulează și săpăturile de pe Dealul Merez aflat la nord de Valea Semanului, cercetări realizate anul acesta în luna iulie. De asemenea, pe raza localității Urlați, dar și pe valea râului Cricovul Sărat, au continuat cercetările de suprafață prin care au fost identificate și cartate numeroase situri arheologice care certifică importanța acestei căi de comunicare de-a lungul istoriei. La Muzeul „Foisorul Bellu” din Urlați a fost realizată o expoziție permanentă în care pot fi admirate principalele descoperiri arheologice rezultate în urma cercetărilor derulate în ultimii ani.

Responsabil șantier

Cercetător Științific Gradul I, dr. Alin Frînculeasa

Muzeograf Claudiu Robe

Muzeul Memorial „Constantin şi Ion Stere”, secţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, deţine în patrimoniul său o piesă de orfevrărie, cunoscută sub numele de Tipsia de la Urziceni, donată de doamna Suzana Stere Paleologu, nora lui Constantin Stere.

Muzeograf Monica CÎRSTEA