Marţi, 21 Iulie 2020 08:29
21 iulie 1821 se naşte la Mirceşti cel ce avea să devină un reprezentant de seamă al generaţiei paşoptiste, omul politic şi diplomatul Vasile Alecsandri. Cunoscut înainte de toate ca poet şi dramaturg, debutează în 1840 în paginile « Daciei literare ». Pionier al pastelului în literarura română, Vasile Alecsandri foloseşte elementele descriptive cu obiectivitate, evocând natura aşa zis domestică, idilică.
Concomitent cu activitatea literară Alecsandri a avut o viaţă politică intensă, fiind unul din liderii evenimentelor de la 1848. A fost pe rând arhivar al statului, secretar de stat la Departamentul Trebilor de Afară, deputat de Bacău în Divanul Ad-Hoc. Deşi a fost candidatul la tron care întrunea cele mai multe voturi, Alecsandri a declinat propunerea numindu-l pe Costache Negri.
După Unire Alecsandri a dus o activitate diplomatică intensă în Cancelariile europene pledând pentru recunoşterea „faptului împlinit”. Ocupă mai apoi funcţiile de ministru de externe, deputat şi ministru plenipotenţiar la Paris.
Din 1860 se retrage la Mirceşti cu familia, unde rămâne până la sfârşitul vieţii.
Carte poştală ilustrată , Statuia lui Vasile Alexandri, Jaşi,
tipărită de N. S. Scharaga Jaşi, Chiosk lângă Bis. Sf. Nicolae, 1957
din colecţia Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.
tipărită de N. S. Scharaga Jaşi, Chiosk lângă Bis. Sf. Nicolae, 1957
din colecţia Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.
Amalia NICOARĂ - şef Birou Istorie
Luni, 20 Iulie 2020 13:20
Astăzi, 20 iulie 2020, se împlinesc 93 de ani de la trecerea în eternitate a regelui Ferdinand I al României.
Ferdinand Victor Albert Meinrad, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, s-a născut la 24 august 1865 la Sigmaringen (Prusia). A fost fiul principelui Leopold de Hohenzollern, și al principesei Antonia de Braganza, infanta Portugaliei, iar regele Carol I a fost unchiul său din partea tatălui.
Regele Ferdinand a fost un om inteligent, fiind înzestrat cu o foarte bună memorie. Era împătimit de lectură, pasionat de studiul limbilor (știa greaca veche, latina, ebraica, engleza, rusa, franceza). De asemenea, învățase și limba română, încă din timpul studenției. Totodată, îi plăcea să călătorească, să vâneze, îl preocupau heraldica, numismatica și filatelia. Însă pasiunea vieții sale a fost botanica, ajungând să cunoască toate denumirile latinești ale plantelor mai bine decât un specialist în domeniu.
În 1891, Ferdinand o cunoaște pe Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg-Gotha, prinţesă a Marii Britanii şi a Irlandei, iar pe 10 ianuarie 1893, la Castelul Sigmaringen, cei doi se căsătoreau.
Domnia regelui Ferdinand I a fost relativ scurtă – de numai 13 ani, între 1914 -1927, însă acești ani au marcat istoria României prin evenimente importante, precum: neutralitatea, intrarea în război de partea Antantei și mai ales făurirea statului național unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu patria-mamă.
În ziua de 28 septembrie 1914, ziua depunerii jurământului ca rege, Ferdinand și-a luat angajamentul să domnească „cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român și rege să închin iubitei mele țări”.
Numele regelui Ferdinand I este legat de: înfăptuirea Marii Uniri din 1918 – el devenind primul rege al tuturor românilor; introducerea votului universal (numai pentru barbați), egal, direct, secret, obligatoriu, stabilit de Parlament la Iași, în 1917; legile pentru reforma agrară în Vechiul Regat și Basarabia (17 iulie) și respectiv, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș (30 iulie) în 1921, iar cea mai importantă operă legislativă fiind noua Constituție din anul 1923.
Regele Ferdinand I și-a câștigat respectul românilor, care l-au numit „Regele țăranilor”, pentru că a susținut necesitatea reformei agrare și a celei electorale.
După o lungă suferință regele Ferdinand I a trecut în eternitate, în ziua de 20 iulie 1927, la Sinaia. Regele Ferdinand se numără printre personalitățile cele mai strălucite din istoria modernă a României. Dincolo de simpatiile și antipatiile personale, de „glasul sângelui”, a pus interesele țării ce o conducea. Astfel prin decizia intrări României în război împotriva Puterilor Centrale, pentru a se realiza idealul național al românilor a fost numit „Ferdinand cel Loial”. Prin acest sacrificiu personal și-a respectat promisiunea de a fi „un bun român”.
La sfârșitul domniei regelui Ferdinand I, România era un stat ce se întindea pe 295.049 km², cu o populație de 16,5 milioane de locuitori și cu progrese considerabile în plan cultural, politic și economic.
Despre regele Ferdinand I supranumit și „Întregitorul”, la moartea acestuia, în mesajul adresat poporului român, Ion I. C. Brătianu spunea: „Primul rege al României Mari a murit. O boală cumplită a înterupt prematur această domnie glorioasă care a îndeplinit visul de secole al poporului nostru. Românii nu vor putea uita niciodată că regele Ferdinand s-a sacrificat pentru binele țării. De neclintit în convingerile sale și în hotărârile sale în timpul războiului, bun și înțelept pe timp de pace, Ferdinand I va rămâne pentru totdeauna regele care s-a identificat cu poporul său și care a înfăptuit marile reforme care au dus statului dreptatea, puterea și liniștea”.
Muzeograf Monica CÎRSTEA
Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
Luni, 20 Iulie 2020 10:32
Pe 20 iulie 1927, la Sinaia, se stingea din viață Regele Ferdinand I al României, lăsându-l ca urmaș pe nepotul său, Principele Mihai.
Regele Ferdinand I, Întregitorul, a fost al doilea rege al României, dar primul rege al tuturor românilor, suveranul sub domnia căruia s-a realizat Marea Unire din 1918.
Om de o cultură vastă, poliglot, iubitor de ţară, Ferdinand I a reuşit să realizeze cele mai importante reforme ale României Mari.
S-a născut la 24 august 1865, la Sigmaringen, ca al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern, fratele mai mare al regelui Carol I şi al prinţesei Antoaneta, infanta Portugaliei.
A studiat la Școala Militară din Kassel, la Universitatea din Leipzig, la Universitatea din Bonn şi la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen.
Pentru că unchiul său, regele Carol I, şi soţia lui, regina Elisabeta, nu au avut moştenitori, tânărul Ferdinand a fost ales pentru a duce mai departe monarhia în ţara noastră.
„ ... Trebuie să-mi părăsesc patria, părinţii, fraţi şi surori şi prieteni... De acum încolo sunt român; voi fi român din tot sufletul meu”.
Vine în România, oficial, în primăvara lui 1889 pentru a se familiariza cu serviciul administrativ, fiind primit cu mult entuziasm, înţelegând că „poporul nutreşte sentimente prieteneşti faţă de dinastie”.
A fost încadrat în batalionul 1 vânători şi mai apoi, colonel şi comandant al Regimentului 4 roşiori, a fost ales membru de onoare al Academiei Regale de Ştiinţe, a primit drept de vot şi loc în Senat, prilej cu care afirma: „Voi contopi astfel existenţa ţării cu a mea; în mine veţi găsi un coleg mândru de a conlucra la tot ce va da tărie şi strălucire patriei noastre neatârnate.”
A urcat pe tron în octombrie 1914, într-un moment dificil al istoriei noastre, marcat de izbucnirea Primului Război Mondial.
După doi ani de neutralitate, la 14/27 august 1916, Consiliul de Coroană, condus de Ferdinand, decide intrarea României în război, alături de Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia, Italia). Este de remarcat faptul că Regele Ferdinand, deşi născut german şi rudă a Împăratului Germaniei, a aşezat interesul României mai presus de legătura lui de sânge şi a luptat împotriva ţării lui de origine, demonstrând o capacitate imensă de sacrificiu personal. „După lupte teribile care s-au dat în mine, sacrific totul pentru binele patriei”, a spus, atunci, Ferdinand.
Regele nu şi-a sacrificat pentru România numai familia, ci şi credinţa: din cauză că nu îşi botezase copiii în rit catolic, a fost excomunicat de Papă, lucru dureros pentru un catolic fervent ca el, care interiorizase perfect deviza familiei sale: Nihil sine Deo. Același lucru urma să se întâmple în anul 1948 cu Regina Ana, excomunicată de Papă pentru că Regele Mihai I a refuzat să-și boteze copiii în rit catolic.
După un război cu imense sacrificii umane şi materiale, s-a înfăptuit România Mare, prin unirea succesivă a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria mamă.
Ca o consecinţă firească a realizării României Mari, pe 15 octombrie 1922, la Alba – Iulia, regele Ferdinand I Intregitorul este încoronat ca rege al tuturor românilor „de la Nistru pân’ la Tisa”. Ceremonia are loc în noua şi grandioasa catedrală ortodoxă, construită special pentru această ocazie.
S-a spus că marele atu al Regelui a fost soţia sa, Principesa Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, cu care s-a căsătorit la Sigmaringen, în ziua de 10 ianuarie 1893.
Cu personalitatea sa magnetică şi cu un simţ practic extraordinar, Regina Maria avea să fie infirmieră pe front şi diplomat în cancelariile europene, cea fără de care România Mare ar fi fost, spun istoricii, un deziderat mult mai greu de atins.
În timpul domniei lui Ferdinand s-au pus bazele consolidării statului naţional unitar român şi s-au adoptat măsuri fundamentale pentru dezvoltarea ţării: votul universal, reforma agrară, Constituţia din 1923.
În 1914, când Ferdinand a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km pătraţi; în 1927, la moartea sa, ţara număra 17,1 milioane locuitori şi avea 295.049 km pătraţi. Dintr-o ţară mică, România ajunsese un stat cu mărime medie în Europa (locul 8 după numărul de locuitori şi locul 10 după suprafaţă).
A fost un rege iubit de români, un rege care a avut oroare de demagogie, de parada grotescă a vorbelor mari. Iubea esența, exprimarea concretă, tăcerea semnificativă. Modestia lui excesivă merita prin ea însăși o reverență. A fost un rege care a domnit în spirit creştin, fără emfază şi fără gesturi gratuite, un patriot autentic.
De aceea, în momentul morții sale, a fost plâns de o țară întreagă, dovadă fiind funeraliile ce au avut dimensiuni impresionante. Pe tot drumul de la Sinaia la București și apoi spre Curtea de Argeș, locul unde a fost înmormântat, gările și drumurile au fost pline de oameni în doliu. În acea zi tristă s-a văzut cât de iubit a fost Regele românilor, modest și discret, care a domnit ca un rege al tuturor românilor.
„Am înţeles că în viaţă nu trebuie să iei nimic cu lejeritate şi că nechibzuinţa nu aduce decât pagubă!” ♦ Ferdinand I
Muzeograf Paulina MăniŞor
Muzeul Memorial "Constantin şi Ion Stere" Bucov
Sâmbătă, 18 Iulie 2020 12:00
Astăzi, 18 iulie 2020, se împlinesc 82 de ani de la trecerea în eternitate a reginei Maria a României.
Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg-Gotha, prinţesă a Marii Britanii şi a Irlandei, s-a născut la 29 octombrie 1875 în Eastwell-Park, comitatul Kent. A fost fiica lui Alfred duce de Edinburg, fiul reginei Victoria a Angliei, şi a Mariei Alexandrovna Romanov, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a ţarului Alexandru al II-lea.
În 1891, Maria îl cunoaşte pe Ferdinand Victor Albert Meinrad, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, principele moştenitor și viitorul Rege al României (1914-1927), iar pe 10 ianuarie 1893, la Castelul Sigmaringen, cei doi se căsătoreau.
Regina Maria a fost o femeie frumoasă, elegantă, inteligentă, plină de curaj, eficientă și cea mai influentă regină a României. A rămas în istoria neamului românesc drept una dintre cele mai importante personalități feminine din prima parte a secolului al XX-lea, datorită devotamentului ei faţă de ţară şi faţă de poporul ei. Ajunsă în România prin căsătorie, a știut să se identifice cu interesele și aspirațiile poporului român, rămânând nemuritoare în inimile românilor. Răsfoindu-i autobiografia ,,Povestea vieții mele’’, descoperi un suflet sensibil, devotat poporului român, pe care a învățat să-l iubească și pe care l-a iubit foarte mult, până la sfârșitul vieții.
Datorită acţiunilor sale din perioada Primului Război Mondial a fost supranumită de popor Mama Regina, Mama răniţilor, Regina soldat. Pe lângă acţiunile caritabile din perioada războiului, Regina Maria a susţinut şi activităţi diplomatice pentru recunoaşterea Marii Uniri.
La Conferinţa de pace de la Paris din 1919, a avut rolul ei, evident neoficial, deoarece Constituţia nu-i acorda nicio putere politică. În calitatea sa de Regină a românilor şi sfetnic al regelui Ferdinand I, Maria a pledat, la Paris, pentru cauza românilor, reamintindu-le aliaţilor occidentali sacrificiul enorm al armatei române. Prin vizitele oficiale făcute suveranului englez la Londra, ori întrevederile cu conducătorii politici ai Franţei şi S.U.A. la Paris, ori articole publicate în diferite ziare şi reviste europene, s-a străduit să prezinte cât mai bine interesele României.„După ce a cucerit un număr mare de oameni politici și de afaceri, Regina Maria a fost sfătuită să părăsească Parisul în culmea succesului... Când trenul ieșea din gară, se spunea deja că Regina Maria «pusese România pe hartă» la Conferința de pace – o apreciere măgulitoare la care Regina însăși contribuise din toată inima”.
De la venirea pe meleagurile românești, Regina Maria și-a mărturisit dragostea față de România și poporul său, prin fapte, însemnări, articole și cărți, dar a făcut-o și printr-o ultimă scrisoare adresată poporului român, aceasta fiind testamentul său, scris încă din anul 1933:
„Ţării mele şi Poporului meu,
[…] Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută […]”.
Prețuirea de care s-a bucurat Regina Maria din partea poporului său, a rămas statornică până la trecerea în eternitate, la data de 18 iulie 1938. Mărturie sunt și versurile lăsate de G. C. Baisan, unul din eroii Războiului de Întregire Națională:
Regina Maria a fost o femeie frumoasă, elegantă, inteligentă, plină de curaj, eficientă și cea mai influentă regină a României. A rămas în istoria neamului românesc drept una dintre cele mai importante personalități feminine din prima parte a secolului al XX-lea, datorită devotamentului ei faţă de ţară şi faţă de poporul ei. Ajunsă în România prin căsătorie, a știut să se identifice cu interesele și aspirațiile poporului român, rămânând nemuritoare în inimile românilor. Răsfoindu-i autobiografia ,,Povestea vieții mele’’, descoperi un suflet sensibil, devotat poporului român, pe care a învățat să-l iubească și pe care l-a iubit foarte mult, până la sfârșitul vieții.
Datorită acţiunilor sale din perioada Primului Război Mondial a fost supranumită de popor Mama Regina, Mama răniţilor, Regina soldat. Pe lângă acţiunile caritabile din perioada războiului, Regina Maria a susţinut şi activităţi diplomatice pentru recunoaşterea Marii Uniri.
La Conferinţa de pace de la Paris din 1919, a avut rolul ei, evident neoficial, deoarece Constituţia nu-i acorda nicio putere politică. În calitatea sa de Regină a românilor şi sfetnic al regelui Ferdinand I, Maria a pledat, la Paris, pentru cauza românilor, reamintindu-le aliaţilor occidentali sacrificiul enorm al armatei române. Prin vizitele oficiale făcute suveranului englez la Londra, ori întrevederile cu conducătorii politici ai Franţei şi S.U.A. la Paris, ori articole publicate în diferite ziare şi reviste europene, s-a străduit să prezinte cât mai bine interesele României.„După ce a cucerit un număr mare de oameni politici și de afaceri, Regina Maria a fost sfătuită să părăsească Parisul în culmea succesului... Când trenul ieșea din gară, se spunea deja că Regina Maria «pusese România pe hartă» la Conferința de pace – o apreciere măgulitoare la care Regina însăși contribuise din toată inima”.
De la venirea pe meleagurile românești, Regina Maria și-a mărturisit dragostea față de România și poporul său, prin fapte, însemnări, articole și cărți, dar a făcut-o și printr-o ultimă scrisoare adresată poporului român, aceasta fiind testamentul său, scris încă din anul 1933:
„Ţării mele şi Poporului meu,
[…] Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută […]”.
Prețuirea de care s-a bucurat Regina Maria din partea poporului său, a rămas statornică până la trecerea în eternitate, la data de 18 iulie 1938. Mărturie sunt și versurile lăsate de G. C. Baisan, unul din eroii Războiului de Întregire Națională:
,,Majestății sale Reginei Maria a României
Te-ai stins din viață, bună Mamă,
Cu lacrimi grele țara plânge;
Plâng clopotele de aramă
Și soarele-i scăldat în sânge.
În vremuri grele de război
Ne-ai fost un Înger de lumină
Când coborai din zbor la noi
În haina zilei de hermină.
Iar când în șanțuri ne priveai
Cu raza ochilor albastră,
În orice suflet pătrundeai
Ca o lumină prin fereastră.
Și-ai îndurat cu noi urgia
Subt vifor groaznic de obuz
Și ne-ai văzut și vitejia
În luptele de la Oituz.
Cu roua lacrimii în ploape
Ne-mbărbătai pe toți la rând
Și Te-am fi vrut cât mai aproape
Ca să murim cu Tine-n gând.
Te duci acum, Regină bună,
Zadarnic inima ne-o frângem;
Plâng clopotele de aramă
Și noi, ostașii Tăi, Te plângem.’’
Adresăm mulțumirile noastre pentru portretele Reginei Maria, elevilor:Delia Mande, Elena Șendroiu, Florin Daniel Radu, Lorena-Gabriela Diaconu, Andra Lorena Gălenciu, Oana Gabriela Sima, Cosmin Prăjescu, Patricia Zaroschi, Ioana Ionescu, Andreea Zamfir de la Colegiul de Artă ,,Carmen Sylva’’, Ploiești, coordonați de doamnele profesoare Liliana Marin, Adriana Brăileanu, Rita Bădulescu, Cristina Galai, Mădălina Gheorghe Tănase și Iulia Ignat.
Muzeograf Monica CÎRSTEA
Vineri, 17 Iulie 2020 16:51
Muzeul Memorial „Nicolae Iorga”, secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova a vernisat expoziția temporară: „În tranşee pentru ţară".
Expoziţia rememorează, pentru publicul iubitor de istorie, încrâncenatele lupte din vara anului 1917 de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, desfăşurate sub deviza „Pe aici nu se trece!”
„Prima victorie adevărată a armatei române” în Primul Război Mondial sau „Verdunul românesc” sunt câteva dintre caracterizările consemnate în istoriografie referitoare la eroica mobilizare a armatei române în Războiul de Reîntregire a Neamului.
Patrimoniul muzeal etalat – fotografii, uniforme, medalii, instrumentar medical, armament, într-o manieră captivantă, ambianţa, spiritul cazon, contextul militar-istoric al idealurilor vremii sintetizate sugestiv de istoricul Nicolae Iorga prin îndemnul „Unitatea naţională fă-o în inimi, şi de la sine se va scrie pe steag”.
Vineri, 17 Iulie 2020 07:50
RESTAURAREA UNEI OALE TRONCONICE
Vasul ceramic care face obiectul acestui articol a fost descoperit în cursul campaniei arheologice din anul 2002, jud. Prahova, com. Fântânele, punct Budureasca 4.
Complexul în care a fost identificat s-a dovedit a fi o locuinţă (hallstatiană), de suprafaţă care s-a păstrat parţial, fiind perforată de mai multe complexe aparţinând nivelului de locuire al secolelor V-VII p.Chr. Limitele acestui complex nu au fost observate foarte clar, delimitarea spaţiului locuinţei realizându-se pe baza concentrării materialului ceramic şi a urmelor de lipitură provenite din demantelarea (demolarea) pereţilor.
Vasul a fost descoperit în apropierea laturii de vest a locuinţei L1, pe podea, peste el găsindu-se o cantitate mare de lipitură provenită de la pereţi.
Vasul de tip oală, tronconic, modelat cu mâna, pasta de culoare gălbuie, are în compoziţie, ca degresant cioburi pisate mărunt; prezintă ardere secundară materializată prin schimbarea culorii pastei de la roşu cărămiziu la violet şi negru - ardere secundară care ar putea avea ca origine utilizarea casnică. Decorul este realizat dintr-un şir de alveole plasat în partea superioară, având intercalaţi patru butoni dispuşi simetric din care s-au păstrat doi.
Starea de conservare:
Vasul se prezintă în stare fragmentară (56 fragmente), ceea ce permite reconstituirea sa în proporţie de aproximativ 70%.
La o examinare atentă s-a constatat că fragmentele ceramice prezintă depuneri de sol.
Fragmentele de forme diferite sunt într-o stare de conservare bună; pasta ceramică este de bună calitate, modelată cu grijă.
Etapele procesului de restaurare:
În primă fază, fragmentele ceramice s-au spălat sub jet de apă curentă pentru îndepărtarea depunerilor de sol, după care au fost imersate în băi succesive de apă distilată pentru desalinizare.
Uscarea fragmentelor s-a făcut lent, la temperatura mediului ambiant, fragmentele fiind puse pe hârtie de filtru.
A urmat identificarea fragmentelor componente şi desfăşurarea formei vasului pe masa de lucru în vederea asamblării.
Lipirea fragmentelor s-a realizat cu aracet, începând de la baza vasului; fragmentele se vor lipi pe rând două câte două, obţinându-se panouri care, asamblate şi lipite între ele, duc la panouri mari ce dau în final forma vasului.
Deoarece vasul se întregeşte în proporţie de aproximativ 70% s-a luat amprentă cu ceară dentară de pe zonele originale existente şi cu ajutorul acesteia s-a realizat completarea zonelor lipsă cu ipsos de modelat.
Îndepărtarea excesului de ipsos s-a făcut mecanic, cu ajutorul bisturiului în stare semiumedă. Finisarea zonelor completate s-a realizat cu hârtie abrazivă de diferite granulaţii.
Dimensiuni după restaurare:
H = 22,8 cm, Dg = 19,6 cm, Df= 13 cm.
Se recomandă ca vasul să fie depozitat sau expus într-un mediu salubru, în condiţii corespunzătoare de microclimat, în poziţie funcţională, asigurându-se o bună stabilitate, fără tensionări şi ferit de şocuri mecanice.
Restaurator ceramică Claudia DUMITRESCU
Joi, 16 Iulie 2020 08:28
Antim Ivireanul este considerat unul dintre cei mai iluștri oameni de cultură din istoria Țării Românești, comparat cu Ierarhii Moldovei Varlaam și Dosoftei sau diaconul Coresi-Transilvania.
S-a născut la jumătatea secolului al XVII-lea (nu se cunoaște cu exactitate data oficială), în Iviria Georgiei, din părinții Ioan și Maria, primind la botez numele de Andrei. Ulterior a fost vândut ca rob turcilor de unii dintre compatrioții săi, fiind eliberat din robie de către Patriarhul Ierusalimului Dositei Nottara. Din îndemnul acestuia, Antim a îmbrăcat rasa monahală, fiind numit egumen la mânăstirea Cetățuia - Iași. Aici a devenit ucenic tipograf al episcopului Mitrofan al Hușilor, prin intermediul căruia și-a însușit admirabil limba română precum și arta tiparului.
Anterior acestei perioade, la Constantinopol, a învăţat arta sculpturii, caligrafiei, miniaturii, broderiei şi limbile greacă, arabă și turcă, manifestând un talent ieșit din comun. În anul 1691, a fost numit conducătorul tipografiei din București, cu scopul de a apăra ortodoxia prin tipărirea unui număr cât mai mare de cărți bisericești și laice, din inițiativa Patriarhului Ierusalimului Dositei Nottara, susținută fervent de domnitorii români Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
A desfășurat o activitate prodigioasă în domeniul tipăririi cărților de slujbă bisericească, nu numai în limbă română, dar și în limba greacă, slavonă, arabă, pentru necesitățile cultice ale bisericilor. Începe munca de tipărire în anul 1692: Slujba Sfintei Parascheva și a Sfântului Grigore Decapolitul, având un merit deosebit prin efortul său de introducere definitivă a limbii române în slujbele Bisericii Ortodoxe Române, proces început în epoca Matei Basarab (1632-1654), după anul 1640. Predicile sale faimoase, tipărite în număr de 28 sub numele de Didahii (învățături), i-au determinat pe contemporanii săi, să-l asemene cu cei mai mari ierarhi ai ortodoxiei creștine: Sf. Vasile cel Mare, Grigorie și Ioan Gură de Aur. Dintr-un total de 63 cărți tipărite de-a lungul carierei sale, 39 i-au aparținut în integralitate, opțiunile lingvistice fiind diferite și anume: 30 în limba greacă, 22 în limba română cu alfabet chirilic, și celelalte în: slavonă, slavo-română, greco-arabă, greco-română precum și greco-slavo-română. Din acest punct de vedere a reprezentat un caz singular în activitatea culturală din Țara Românească, și nu numai.
În expoziția permanentă a muzeului „Casa Domnească” Brebu - secție a Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova, sunt expuse tipăriturile originale atribuite mitropolitului Antim Ivireanu precum: Mărgăritare (1691 - București), Evanghelie Greco-Română (1693 - Snagov), Mineiul - Viețile Sfinților pe luna lui martie (Buzău - 1698), Carte sau Lumină (Snagov - 1699), Floarea Darurilor (Snagov - 1700), Sevastos Chimenitul (Snagov - 1701), Noul Testament (București - 1703), Triod (Râmnic - 1706), Liturghier (Târgoviște - 1713), Octoihul (Târgoviște - 1714).
Mânăstirea Antim din București a reprezentat cea mai importantă ctitorie a epocii sale, locaș monahal unde a ocupat funcția de stareț (1694-1701), pentru ca, mai târziu, între (1705-1708) să fie numit episcop de Râmnic și în final mitropolit (1708-1716).
Intrând într-un conflict deschis cu domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat (1709-1710 și 1711-1716), datorită problemelor de politică externă a Țării Românești, rezultate din conflictul austro-otoman, este acuzat de simpatie pentru partea austriacă și uzurparea puterii domniei în țară. A fost arestat și întemnițat la Curtea Domnească din București. Patriarhia ecumenică prin hotărârea irevocabilă a forului suprem, Sfântul Sinod, îl va pedepsi prin caterisire, cu exilare definitivă la Mânăstirea Sf. Ecaterina din Sinaiul Egiptului. În luna septembrie 1716, a fost escortat de o garnizoană turcească, fiind ucis prin înecare în râul Tungia, zona Adrianopolului, din estul Bulgariei de azi, deoarece constituia un pericol pentru puterea otomană și cea de la București, conform documentelor timpului, având scopuri precise de apărare a valorilor ortodoxiei creștine în fața expansiunii Semilunii și evident apropierii de puterile creștine din apusul Europei. În anul 1966 Patriarhia Ecumenică de Constantinopol a anulat sentința de caterisire, pronunțată în 1716, pentru ca, în 1992 Sf. Sinod al Patriarhiei Române din București, să hotărască canonizarea acestuia și prăznuirea anuală la data de 27 septembrie în calendarul român ortodox.
Răzvan RADU
Muzeograf coordonator la Muzeul "Casa Domnească" Brebu
Miercuri, 15 Iulie 2020 08:24
Ceasul generalului Alexandru Averescu
Pentru istoria noastră naţională, Marea Unire de la Alba-Iulia din 1918 reprezintă evenimentul cel mai important ce semnifică împlinirea idealului românesc de a trăi liber într-un singur stat naţional unitar. În panoplia numelor sonore în domeniul militar Alexandru Averescu este una dintre cele mai ilustre personalităţi româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea, afirmate plenar în timpul Primului Război Mondial.
Alexandru Averescu (1859-1938), personalitate distinctă şi complexă a vieţii militare, politice şi culturale, mai bine de cinci decenii, a dominat scena socio-politică a României prin gesturile şi faptele sale. A ocupat importante funcţii militare, dintre care: comandant al Şcolii Superioare de Război din Bucureşti şi profesor de tactică, ataşat militar la Berlin, şef al Secţiei Organizare din Marele Stat Major, şef al Marelui Stat Major, comandant al Corpului 1 Armată, al Armatei a 2-a şi şef al Grupului de Armate Sud.
Pe plan politic, a fost preşedintele Ligii Poporului (1918). A deţinut înalte funcţii de stat: prim-ministru şi ministru interimar la externe, ministru de interne, al industriei şi comerţului, preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru secretar de stat şi consilier al Coroanei.
Alexandru Averescu a condus armata română spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz în Războiul pentru Întregirea Neamului, iar pe scena politică a avut succes prin întemeierea propriul partid, Partidul Poporului. În primii ani de după război, s-a creat un adevărat mit în jurul său, ţăranii considerându-l un „Mesia al neamului românesc”.
În patrimoniul Muzeului Ceasului „Nicolae Simache” Ploiești se regăsește un ceas de buzunar, din aur, marca INTERNATIONAL WATCH Co SCHAFFHAUSEN, care i-a aparținut generalului Al. Averescu. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Regional de Istorie Prahova în anul 1971, fiind achiziţionată de la un colecţionar de ceasuri din Bucureşti, care menționa în oferta sa faptul că „după acest ceas s-a dat semnalul atacului de la Mărășești, atunci când Alexandru Averescu comanda Armata a II-a”.
Ceasul, realizat în primul deceniu al secolului XX, cu o greutate de 22, 97 grame, prezintă carcasă din aur de 14 karate, cu două capace. Pe capacul mediu este inscripţionat cu litere cursive, în limba română indicaţia privind numele posesorului, data onomasticii, anul şi localitatea în care s-a făcut achiziţia: „General Averescu Al. / 30 August 1912/ Wien”. Sub această gravură este inscripţionat numele mărcii International Watch Co Schaffhausen, una dintre cele mai apreciate manufacturi elvețiene.
Cadranul emailat, cu cifre arabe pentru ore şi linii pentru minute prezintă inscripția: MARTIN HALBKRAM/K.U.K. HOFUHRMACHER/WIEN (furnizor al Curții Imperiale); secundarul este excentric, la ora 6. Mecanismul, cu întoarcere manuală, prezintă eşapament anker și este în stare de funcţionare. Deviza firmei International Watch co Schaffhausen-PROBUS SCAFUSIA, ce desemnează calitate și încredere, este ștanțată pe capacul din spate al carcasei și pe placa mecanismului.
Conservator ing. Carmen BANU
Marţi, 14 Iulie 2020 09:16
Vă invităm să vizionaţi conferinţa „Mai avem nevoie de literatură?” din ciclul "Istorie şi Cizilizaţie",
susţinută de Alex Ştefănescu - critic și istoric literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România,
accesând link-ul https://www.youtube.com/watch?v=b1Vz2V7-tyg
Luni, 13 Iulie 2020 10:40
13 iunie -13 iulie 1878 - Conferința și Tratatul de pace de la Berlin.
Recunoașterea internațională a independenței României
Conferința de pace de la Berlin a fost convocată la inițiativa cancelarului german Otto von Bismarck, scopul conferinței fiind acela de a modifica consecințele tratatului de la San Stefano (3 martie 1878) tratat prin care Rusia câștiga o mare influență în Balcani, zonă în care mai aveau interese importante Austro-Ungaria și Marea Britanie. La conferința de pace au participat Germania, Rusia Imperiul Otoman, Austro-Ungaria, Franța, Italia și Marea Britanie. România nu a participat la dezbaterile conferinței, dar a fost invitată, prin reprezentanții săi Mihail Kogălniceanu și Ion Brătianu, să facă anumite declarații.
Asupra României s-au făcut presiuni din partea Germaniei referitor la problema acordării cetățeniei române tuturor locuitorilor indiferent de religie, cât și a problemei concesionării căilor ferate române. Tratatul semnat la finalul conferinței (13 iulie 1878) prevedea câteva modificări politice și teritoriale.
Astfel România, Serbia și Muntenegru devin state suverane deplin recunoscute de diplomația internațională; Principatul autonom al Bulgariei este redus teritorial față de tratatul de la San Stefano; se constituia provincia Rumelia Orientală guvernată de Imperiul Otoman; Austro-Ungaria ia în administrare Bosnia și Herțegovina, iar Marea Britanie ocupa insula Cipru. În ceea ce privește România, Marile Puteri refuză să-i acorde un statut de neutralitate asemănător Belgiei. Din punct de vedere teritorial, România primește Dobrogea, teritoriu care se aflase sub stăpânirea otomană încă din anul 1418, alături de Delta Dunării și Insula Șerpilor. O pierdere teritorială importantă pentru România o reprezintă cedarea către Rusia a județelor Cahul, Ismail și Bolgrad, teritorii prin care Rusia dobândea acces la Dunăre prin Brațul Chilia. Acest fapt însemna încălcarea de către Rusia a articolului 2 al Convenției din 16 aprilie 1877 prin care Rusia se angaja să respecte integritatea teritorială a României. Per ansamblu tratatul de la Berlin consființește pe plan internațional recunoșterea independenței României, independență obținută pe câmpul de luptă.
Muzeograf Claudiu ROBE
Mai multe articole..
- RESTAURARE ŞI RESTAURATORI
- CEASURI CU VALOARE MEMORIALĂ
- Conferinţa "Deceniul 4 al secolului XX. Drumul către dictatură"
- IMAGO MUNDI - un tezaur cartografic prahovean din Epoca Luminilor
- 6 iulie 1600 – Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei
- Marţi, 7 iulie 2020, se redeschide Muzeul Memorial "Paul Constantinescu" Ploieşti
- Marţi, 7 iulie 2020, se redeschide Muzeul Memorial "Nichita Stănescu" Ploieşti
- RESTAURARE ŞI RESTAURATORI
- Conferinţa „Ploieștii și Prahova în anul premergător Marii Uniri”
- 28 iunie 1914. Declanşarea Primului Război Mondial
Pagina 51 din 122