Marţi, 23 Iunie 2020 10:41
Filmul reprezintă un omagiu adus arheologului Victor Teodorescu, fondatorul Rezervației Arheologice Budureasca și sufletul cercetărilor întreprinse în această zonă începând cu anul 1959, care astăzi ar fi împlinit 88 de ani şi prezintă istoricul cercetărilor și monumentelor arheologice identificate și cercetate în Valea Budureasca, important sit arheologic.
Luni, 22 Iunie 2020 12:28
„Eu nu scriu decât despre viața noastră ci pentru viața noastră, căci alta nu cunosc și nici mă interesează. Împrejurările prin care a trecut şi trece ţara asta a noastră îți întristează adânc sufletul, aşa că vă-ndemn la dragoste pentru patrie. Mă rog la Dumnezeu să vă facă vremuri mai bune la bătrâneţe. Dumnezeu să vă aibă-n pază! Fiţi sănătoşi şi veseli!” I.L.CARAGIALE
Cuvinte-testament, valabile şi acum, la 108 ani de la trecerea in eternitate a genialului nostru dramaturg!
Suntem convinsi, că de acolo, de Sus, dintr-o Stea, Maestrul ne zâmbeşte ...
Povestea urmaşilor lui Caragiale
Ion Luca Caragiale, marele nostru dramaturg, a avut cinci copii, povestea vieții sale putând fi rezumată sub titlul ”O viață furtunoasă”, parafrazându-i titlul piesei cu care a debutat la vârsta de 27 ani.
Ion Luca Caragiale, descris de către contemporanii săi drept „un impulsiv sentimental”, a avut o scurtă legătură amoroasă cu Maria Constantinescu, o tânără angajată a fabricii de tutun „Belvedere”.
Din această relație de scurtă durată a apărut primul născut al marelui dramaturg, Mateiu, în 26 martie 1885 (decedat 17 ianuarie 1936), pe care I.L. Caragiale l-a înregistrat imediat cu numele său.
Deși Ion Luca Caragiale și-a încheiat repede relația cu Maria Constantinescu și s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, dramaturgul nu și-a lăsat fiul în urmă. El s-a ocupat cu atenție de educația fiului său, un copil deosebit de inteligent și sensibil.
Marele dramaturg se simțea în largul lui atât în mijlocul elitelor culturale ale acelui timp, cât și printre mahalagiii și chefliii pentru care atunci, la fel ca și acum, bodega era cea de-a doua casă. Fiul său cel mare, însă, nu l-a moștenit.
Mateiu Caragiale nu a putut uita niciodată că a fost un copil din flori și a pretins întotdeauna, la limita nebuniei, că are strămoși aristocrați – acesta fiind și motivul pentru care, încă de mic, a fost atras de istorie și de heraldică.
Mateiu a încercat să îl convingă pe tatăl lui de această înrudire boierească pe care și-o dorea cu ardoare. Tatăl lui, însă, i-a luat în derâdere obsesia.
„Ce tot spui, mă? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar. Purta tava pe cap. De asta noi suntem turtiți în creștet!“, i-a răspuns, nemilos, dar onest, I.L. Caragiale, care era foarte mulțumit de condiția lui mic- burgheză.
Mateiu Caragiale nu a fost perturbat, însă, de adevărul pe care i l-a trântit în nas tatăl lui. La vârsta de 22 de ani, el a început să își semneze scrisorile adresate prietenilor din străinătate cu „Mathieu-Jean Caragiale, conte de Karabey“.
De altfel, după mulți ani, Mateiu Caragiale și-a numit tatăl, cu dispreț, „berarul, nevrednic, vulgar, cartofor, crai și bețiv“. El ar fi avut această răbufnire în perioada în care marele dramaturg s-a înscris în „Societatea Internațională a Chelnerilor”, deoarece spera să devină și unul dintre cei mai buni berari din București.
Mai târziu, Mateiu Caragiale a obținut victoria la care spera și și-a văzut împlinit visul de boierie. El s-a căsătorit în 1923, la vârsta de 38 de ani, cu Marica Sion, una dintre fiicele poetului Gheorghe Sion. Mireasa lui avea 63 de ani, dar Mateiu nu s-a încurcat în astfel de amănunte. Important a fost că în acest fel a devenit proprietar al unei moșii, deci, iată că a devenit „boier”.
Vădit încântat de noua lui situație, Mateiu Caragiale și-a făcut chiar și un stindard propriu, pe care l-a decorat cu o stemă heraldică imaginară desenată de el și pe care l-a înălțat pe un catarg, în fața conacului de pe moșie.
Mateiu Caragiale și-a compus și o deviză nobiliară: „Cave, age, tace” (Păzește, acționează, taci). Visul aristocratic al lui Mateiu s-a încheiat însă brusc, în 17 ianuarie 1936, odată cu moartea sa neașteptată, în urma unui accident vascular cerebral.
George Călinescu i-a făcut o descriere malițioasă lui Mateiu Caragiale, menționând că părea „un majordom în concediu”.
„Se putea vedea, acum câțiva ani, trecând prin Piața Sfântul Gheorghe un bărbat care, prin înfățișarea lui atrăgea numaidecât atenția. Bărbatul, cam între 40-45 de ani, era drept, părea solid și osos, dar nu gras. Fusese probabil mai slab și acum, prin vârstă, căpătase acea demnitate de volum a oamenilor maturi. Fața rasă era contractată prin lăsarea mușchilor obrajilor în jos, într-o morgă solemnă. Pentru anotimp, era învederat insuficient îmbrăcat, deși se vedea că nu lipsa ci dorința menținerii unei ținute uniforme determina această alegere. Purta pe cap un melon, așezat rigid, ca un semi-țilindru iar pe corp un pardesiu sau un demipalton ușor. Ghetele subțiri, încheiate corect dar anacronic cu nasturi, călcau de-a dreptul pe zăpadă. Melonul și demipaltonul băteau în verdele lucrurilor prea vechi, lustruite, deși ținuta omului era de o corectitudine înțepată, de mare gală. Contrastul dintre acest om ciudat și restul trecătorilor era atât de izbitor încât te gândeai, pe dată, la un boier scăpătat, inadaptabil, la unul dintre acei aristocrați arheologici și plini de ceremonii care înfruntă mucegaiul anilor (…). Totuși, ceva nu admitea această ipoteză. Deși cu o privire cultă, rafinată, omul era prea rigid în protocolul mersului său ca să fie un aristocrat pursânge. În lăsarea în jos a fălcilor sale era o afectare rece. Nu puteai să nu te gândești la unul din acei servitori bătrâni, ei înșiși cu arbore genealogic, unul dintre aceia care sunt luați de vulg drept stăpâni. Părea un majordom în concediu”, este decrierea pe care Călinescu i-a făcut-o fiului cel mare al lui Ion Luca Caragiale.
Mateiu Caragiale a rămas cunoscut pentru „Craii de Curtea- Veche”, un roman unic în literatura română. Despre această carte, George Călinescu spunea că este un „amestec gros de expresii măscăroase, de impulsiuni lascive, cu conștiința unei eredități aventuroase și tulburi, totul purificat și văzut de sus, de o inteligență superioară”.
Următoarele născute în ordine cronologică au fost Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), pe care marele dramaturg Ion Luca Caragiale, le-a avut cu soția sa Alexandrina Burelly și pe care le-a îngropat când acestea erau mici copile.
Cel de-al doilea fiu al lui Ion Luca Caragiale, Luca Caragiale, cunoscut și ca Luchi, s-a născut pe 3 iulie 1893, din căsnicia marelui dramaturg cu Alexadrina Burelly. El a avut o carieră ca scriitor și traducător, dar viața lui s-a încheiat mult prea devreme.
Luchi a fost fiul preferat care, spre deosebire de Mateiu, nu trebuia să facă mare efort pentru a se face iubit. Alături de familia lui, Luchi a văzut mai multe țări din Europa începutului de secol XX, țări precum Franța, Elveția, Austro-Ungaria și Italia. Apoi, s-a stabilit în Germania, la Berlin.
În jurul anul 1909, Luca Caragiale și-a început studiile în particular, avându-l ca profesor, printre alții, pe Panait Cerna. Marele dramaturg Ion Luca Caragiale a avut un rol important în educația fiului său, insuflându-i opinii politice de stânga.
Luchi și tatăl lui au făcut călătorii în nordul Germaniei, pe coasta Mării Baltice și în Danemarca. Până ca tatăl lui să moară, cei doi s-au întors în țară să vadă locurile natale și au petrecut o vacanță la Sinaia.
Ca scriitor, Luca Caragiale a aparținut simbolismului, parnasianismului și literaturii moderniste.
În anul 1915, la trei ani de la moartea tatălui său, Luca Caragiale s-a întors în țară împreună cu mama și sora lui, Ecaterina.
Tânărul Luca Caragiale și-a făcut debutul în timpul Primului Război Mondial, atunci când Vechiul Regat al României se afla în perioada de neutralitate. La 14 mai 1916, Luca a publicat cel mai cunoscut poem al său "Triptic Madrigalesc" în revista literară Flacăra.
Inspirat de propria amintire a șederii la Sinaia a scris „Dintr-un oraș de munte: Meditații” în care va alcătui o imagine unitară a toamnei și a începutului iernii, percepute prin angoasa ce pune stăpânire pe existența poetului; imagini cu o ușoară tușă bacoviană stau alături de propria-i viziune asupra relației om-natură.
Așa cum tatăl său a fost prieten cu teoreticianul marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea, Luca a fost apropiat al familiei Dobrogeanu-Gherea. El s-a căsătorit cu Fany (fiica deputatului „Sașa" Alexandru Dobrogeanu-Gherea), și apoi a făcut un parteneriat cu Ioan Dobrogeanu-Gherea (cel de-al doilea fiu al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea), scriind primul și singurul roman, „Nevinovățiile viclene”.
După ce în 1916 România a intrat în război de partea Antantei, la sfârșitul anului următor sudul țării avea să fie ocupat de trupele Puterilor Centrale. Luca a petrecut mult timp în Bucureștiul ocupat de trupele germane implicându-se în treburile administrației colaboraționiste, formată din rândurile Partidul Conservator. În octombrie 1917, Luca a fost șef de cabinet pentru Virgil Arion, Ministrul Culturii.
În iunie 1918, Luca Caragiale a luat decizia controversată de a se alia cu susținătorii Puterilor Centrale. Se pare că a fost influențat mai mult de gândirea politică a fratelui său, Mateiu Caragiale.
Romanul „Nevinovățiile viclene”, dedicat tuturor iubirilor adolescentine, a fost publicat în revista Viața Românească în anul 1920, cu puțin timp înainte de moartea lui Luchi. Nu se poate discerne în ce anume a constat contribuția fiecăruia în parte dintre cei doi coautori: Ion Luca Caragiale și Ionel Dobrogeanu-Gherea.
În același an, Luchi Caragiale a publicat un articol important în Ideea Europeeană – „ Amintiri despre Caragiale”. Apoi, chiar în ultimul său an de viață, în 1921, Luchi Caragiale a publicat și primul său volum de versuri, „Jocul oglinzilor”.
Luchi Caragiale a murit pe 7 iunie 1921, la 28 de ani încă neîmpliniți, răpus de complicațiile pe care i le-a dat o pneumonie.
Ecaterina Logadi și criticul Barbu Cioculescu i-au publicat ulterior romanul „Nevinovățiile viclene” și volumul de versuri „Jocul oglinzilor”, abia în 1967, respectiv 1972.
Ecaterina Logadi, singurul copil al lui Ion Luca Caragiale care a avut o viață lungă.
Ecaterina Caragiale, căsătorită Logadi, după numele ultimului soț, a fost copilul lui Ion Luca Caragiale care a trăit cel mai mult, până la vârsta de 93 de ani. Ea a fost fiica marelui dramaturg și a soției sale, Alexandrina Burelly, născută la 30 mai 1894.
Fiica lui Ion Luca Caragiale, căreia i se mai spunea Tuski și uneori Kothinka, s-a remarcat în ipostaza de memorialistă, după ce a creionat un manuscris interesant. Lucrarea cuprinde amintirile ei despre marele dramaturg și despre familia lor.
Despre tatăl ei, Ecaterina Caragiale a scris doar în cuvinte de laudă, spre deosebire de fratele ei vitreg, Mateiu Caragiale.
Unul dintre fragmentele manuscrisului ei sună așa: „Până la sfârșitul vieții, tata a rămas cu o tinerețe care făgăduia să dăinuiască îndelung. Spiritul și vioiciunea lui erau intacte. El păstrase același entuziasm pentru ceea ce prețuia și aceeși revoltă pentru ceea ce dezaproba. Mai presus de toate păstrase acea veselie izvorâtă din străfundul firii lui și pe care o răspândea proaspătă și nesecată. A fost aparent sănătos până în ultima clipă, și viață i s-a încheiat așa cum și-a dorit: fără boală, fără suferință, desigur cu seninătatea și armonia perfectă a cugetului său: «Pot să mor liniștit că n-am scris nimic de care să-mi fie rușine»".
În lucrarea ei, Ecaterina Logadi a amintit și o perioadă mai puțin fericită din viața ei de familie – un timp în care Ion Luca Caragiale era nevoit să vândă cărți din biblioteca lui pentru a avea ce pune pe masă.
„Ne-am mutat apoi în str. Sculpturii 20, într-o casă ursuză, cu chirie mai mică. Aici tata era mereu supărat. Într-o noapte de viscol s-a prăbușit cu zgomot asurzitor tot geamlâcul marchizei, iar frigul s-a năpustit dușmănos în casa posacă. Mama mi-a spus mai târziu că, la acea epocă, deși tata era în plină putere de creație, o duceau destul de greu. Lipseau multe în casă și mai cu seamă banii. La un timp nu aveam nici pentru masă, și uneori mama aștepta istovită să vină tata cu banii obținuți din vânzarea unor cărți din bibliotecă. Mama suporta eroic acele lipsuri și nu se plângea niciodată. Peste un an ne-am mutat. De data asta în str. Berzei, și ne-am fi mutat încă de mai multe ori dacă nu am fi plecat din țară”, a scris Ecaterina Logadi.
Ea a amintit și că familia ei s-a stabilit la Berlin, după care au făcut o călătorie în Europa, vizitând mai multe țări, în condiții modeste. Ecaterina Logadi a menționat cu acest prilej că marelui dramaturg îi plăceau schimbările și că se plictisea repede de același decor.
„La Berlin, unde ne-am mărginit să schimbăm doar cinci locuințe în nouă ani, ne-am mutat mai rar, dar am schimbat odăile mai des. Când dormeam cu tata singur, când dormeam eu cu mama, când mă culca în sufragerie, în fine, toate combinațiile ce se puteau face în cele câteva încăperi ale ultimei sale locuințe din Insbruckerstrasse. Tatii îi plăceau schimbările și se plictisea repede de același decor. O întâmplare l-a despovărat pentru o vreme pe tata de grija zilei de mâine. Am plecat cu toții într-o lungă călătorie în străinătate, colindând mai multe țări din Europa, după un itinerar minuțios alcătuit de tata. Această călătorie, făcută totuși în condiții modeste, i-a adus tatii uitarea amărăciunilor și decepțiilor avute până atunci în țară. Timp de un an, într-un ritm precipitat, am văzut Austria, Italia, Elveția, Franța, Olanda și Germania”, a mai scris Ecaterina Logadi.
Ecaterina a avut un singur fiu, pe Vlad Geblescu, tatăl său fiind Vasile Geblescu, fiul moșierului Constantin Ioniță Geblescu. La 5 mai 1921 se naște la București, în casa părinților din str. General Lahovary 8. În 26 decembrie se pronunță sentința de divorț dintre Ecaterina Caragiale și Vasile Geblescu. Prin aceiași sentință, Vlad este încredințat mamei ”pentru creștere și îngrijire”. În 1939, absolvent al Liceului ”Spiru Haret”, Vlad Geblescu e înmatriculat ca student la Facultatea de Drept, a Universității din București. În 1942 Ecaterina Logadi, născută Caragiale, va face o cerere, astfel încât numele fiului său să fie schimbat din Geblescu în Caragiale.
În 1943, prin decretul nr. 3730 al Ministerului Justiției, publicat în Monitorul Oficial nr. 21, din 26 ianuarie s-a încuviințat ca dl. Vlad Geblescu să poarte numele de Caragiale. În același an i se conferă Diploma de Licență în Drept, fiind apoi înmatriculat ca doctorand la Universitatea din Geneva, din semestrul de iarnă 1943-1944. Din 1949, Vlad se stabilește la Paris. Se stinge din viață în 31 august 2006, la vârsta de 85 de ani, fiind înmormântat în cimitirul din localitatea Busset - Franța.
Conservator,
ing. Monica Bostan
Duminică, 21 Iunie 2020 19:32
Sâmbătă, 20 Iunie 2020 08:45
Vineri, 19 Iunie 2020 10:07
În perioada 19 – 21 iunie 2020 se desfășoară Zilele Europene ale Arheologiei. Tema de anul acesta este „Arheologia pentru toți”.
România participă pentru prima dată la acest eveniment, devenind, astfel, unul dintre cele 47 de state membre ale Consiliului Europei invitate să preia ştafeta de la Zilele Naţionale ale Arheologiei, sărbătorite, la iniţiativa Ministerului Culturii francez începând cu 2010 mai întâi în Franţa şi extinse apoi, în 2019, în alte 17 ţări europene: Austria, Belgia, Republica Cehă, Estonia, Germania, Italia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia, Republica Irlanda, Slovenia, Slovacia, Spania , Elveţia, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.
♦ 19 iunie 2020 - Istorici şi arheologi prahoveni în slujba istoriei naţionale: Grigore Tocilescu https://www.youtube.com/watch?v=FFpruK4WRZ8&t=114s
Vineri, 19 Iunie 2020 09:10
Nicolae Iorga a scris peste 1250 de cărți și 25000 de articole. Cele mai multe dintre ele au fost scrise la biroul casei de la Vălenii de Munte și tipărite la Tipografia „Neamul Românescˮ înființată de profesor la Vălenii de Munte în anul 1908:
♦ Așezămintele mele
♦ Vechea artă religioasă la români
♦ Un biruitor: Radu Vodă Șerban
♦ Femeile din viața neamului nostru
♦ Istoria armatei românești
♦ Pagini despre Basarabia de astăzi
♦ Istoria universală văzută prin literatură
La Muzeul Memorial „Nicolae Iorgaˮ, biroul, mapa din piele, călimara de cerneală şi pana de scris, par încă să aştepte venirea profesorului. Pana simplă de gâscă și călimara din sticlă, realizată într-un atelier autohton sunt așezate pe un suport din bronz, care are pe mijloc stilizat un cal.
Joi, 18 Iunie 2020 07:20
Restaurarea unui sfeşnic ceramic din patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
Miercuri, 17 Iunie 2020 13:20
https://www.youtube.com/watch?v=GTX1ysgAGyE
#concursMJIAPh #săptămâna5 #MuzeulSăptămâniiMuzeulMemorialNicolaeIorgaVăleniiDeMunte
Muzeul Memorial "Nicolae Iorga" se află pe strada George Enescu, nr. 1-3 în orașul Vălenii de Munte, județul Prahova (tel. 0244 280 861) și poate fi vizitat de marți până duminică în intervalele orare 9.00-12.00 și 13.00-17.00 (în intervalul 12.00-13.00 se desfășoară igienizarea spațiilor expoziționale).
Regulamentul concursului îl puteți găsi la postarea fixată sau aici: https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=3528482440511634&id=180004115359500&__tn__=K-R
Miercuri, 17 Iunie 2020 08:56
Astăzi, 17 iunie 2020, se împlinesc 195 de ani de la nașterea Elenei Cuza, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Cu această ocazie să ne amintim de cea care a fost prima doamnă a României.
Elena, cunoscută și ca Elena Doamna s-a născut pe 17 iunie 1825, la Iași. A fost fiica postelnicului Iordache Rosetti, fiul Marelui Vornic, cu același nume de la care moștenise moșia Solești, în ținutul Vaslui și a soției sale Ecaterina (Catinca), fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni.
Primii ani ai copilăriei, Elena îi va petrece la moșia părinților de la Solești, alături de cei trei frați: Constantin, Dumitru și Theodor și de sora sa Zoe, sub directa supraveghere a mamei sale. Educația dobândită păstrează tiparul vremii, cu guvernante și profesori particulari străini, ulterior pentru desăvârșirea studiilor, pensionul Buralat. De la 7 ani face școală cu profesori particulari, la conacul unchiului său, Constantin Sturdza, de la Șcheea, împreună cu verii săi și apoi la bunicul său Dumitrache Sturdza de la Miclăușeni.
La 15 ani, Elena s-a reântors la Iași, și conform obiceiului vremii este introdusă în înalta societate, din capitala Moldovei. La Iași pentru adolescenta ce fusese crescută autoritar de părinți și care nu-și dezvoltase personalitatea, totul în jurul său este neașteptat. Curiozitatea și dorința de necunoscut o împinge spre mediul cultural al Iașilor, dar firea temătoare o reținea în multe lucruri. Deprinderea limbilor germană și franceză i-a facilitat accesul la literatură.
Tânăra Elena, fără a fi o frumusețe, se remarcă prin simplitate, naturalețe, timiditate. Aceasta avea ochi mari, negri, sprâncene pronunțate, fața ovală, iar părul bogat îl purta strâns în cozi, cu cărare pe mijloc, după moda vremii.
La seratele organizate de ruda sa, Didița Mavrocordat, îl cunoaște pe Alexandru Ioan Cuza, de care s-a îndrăgostit. Căsătoria celor doi a avut loc pe 30 aprilie 1844, în biserica de pe domeniul părinților din Solești, într-un cerc restrâns. Cei doi soți aveau firi total opuse, lucru remarcat de cei din jurul lor, el fiind o fire extrovertită ce se simțea bine printre oameni, ea o fire introvertită, cu multe inhibiții insuflate de o mamă prea autoritară.
Elena era domoală, timidă, stângace, retrasă, lipsită de încredere în forțele proprii în societate și stăpânită de puternice complexe de inferioritate. În schimb Alexandru plăcea tuturor de la prima vedere datorită purtărilor simple și familiale, pentru că era curtenitor, vesel și prietenos.
În primii ani de căsnicie, când soțul era pasionat de treburile de la judecătorie, Elena și-a găsit consolare în citit și treburile casei, iar vizitele celor de acasă erau o bucurie pentru tânăra soție.
După înăbușirea revoluției de la 1848, Elena Cuza a dat dovadă de un mare curaj. Această femeie timidă și lipsită de încredere în sine, pusă în fața situației când soțul îi este arestat în martie 1844, împreună cu alți revoluționari, de oamenii domnitorului Mihail Sturdza, ia inițiativă și intervine energic pentru a fi eliberat. Aceasta și-a depășit propriile inhibiții, reușind să cumpere cu bani grei vigilența marinarilor, și astfel soțul său evadează în drumul pe Dunăre și cu sprijinul consulului englez din Galați, Cuningham, se refugiează la omologul său din Brăila. De acolo, Alexandru s-a îndreptat spre Transilvania unde a luat parte la marea adunare de la Blaj, apoi a plecat la Cernăuți. Elena Cuza a reușit cu greu să facă rost de bani și înfruntând pericole, își va urma șoțul în exil la Cernăuți, Viena și Paris. Din lipsa banilor, Elena este nevoită să plece spre țară, iar Alexandru la Constantinopol.
După o scurtă perioadă de exil, revoluționarii români se reîntorc în țară în vara anului 1849, unde sunt investiți cu diferite funcții publice de noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica. În perioada în care Alexandru Ioan Cuza a fost pârcălab la Galați au apărut primele neînțelegeri în căsnicie, iar Elena avea să se autoexileze în mai multe rânduri la Paris, fiind nemulțumită de comportamentul libertin al soțului. De asemenea, sub diferite motive, Elena prefera să lipsească de la petrecerile din anturajul soțului, preferând moșia părintească de la Solești sau a socrilor de la Bărboși „unde găsea o atmosferă prielnică pentru liniștirea nervilor săi încordați de uneltirile, șoaptele și vorbele răutăcioase ale femeilor”. Iubirea Elenei pentru Alexandru nu a fost suficientă pentru a avea căsnicia visată. Fiind nevoită să facă față infidelităților soțului, aceasta a reușit să-și ascundă cu discreție durerea. Doar mamei sale ce i-a fost sprijin îi mărturisea din când în când durerea ei, însă după moartea acesteia în 1869, Elena a rămas și mai singură.
Elena își dorea o viață de familie liniștită, însă destinul îi va oferi un rol, pentru care nu era pregătită. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza domnitor în Moldova la 5 ianuarie 1859, dar și în Țara Românească la 24 ianuarie 1859, a propulsat-o pe Elena la vîrful vieții sociale românești. Despre alegerea lui Cuza domn, peste ani Elena își amintea: „Lumea se aduna pe stradă și plângea de bucurie. Casa noastră era a tuturor…De dimineață până seara defilau cu miile...căci Cuza era iubit în Iași și cunoscut ca un om bun, bun din cale afară”.
După alegerea lui Alexandru domn, avea să-i recunoască mamei sale într-o scrisosre că este complet nepregătită pentru noua situație: „Mâine voi merge la o recepție și mărturisesc starea de confuzie. Am trăit întotdeauna departe de societate și nu cunosc nici eticheta, nici obligațiile pe care să mi le asum. Sper în generozitatea compatrioților mei, care-mi vor ierta naivitatea și simplitatea”.
Elena își urmează soțul la Iași și apoi în noua capitală a României moderne, la București. Deși nu era pregătită pentru noile îndatoriri de primă doamnă a țării, și-a controlat bine emoțiile față de cei din jur și a încercat să-și îndeplinească bine responsabilitățile ce-i reveneau. Aceasta a prezidat dineuri, a participat la diferite evenimente la Palat, a organizat baluri de caritate, a primit în audiență oamenii ce doreau să-i vorbească și „se îngrijea de aproape de școalele din Moldova, luându-le sub patronajul ei și plănui reeducarea populației sărace prin instituții de binefacere și cultură, urzându-și în acest mod o activitate rodnică și folositoare pentru țară”. Și-a îndreptat atenția spre copii orfani din București și a înființat Azilul „Elena Doamna” pentru fete orfane în 1862, la Cotroceni, însă nu a uitat de problemele celorlalte categorii sociale defavorizate, precum bolnavii incurabili lăsați în grija statului, vârstnicii, nebunii sau deținuții. Fiind întruchiparea bunătății, a generozității și blândeții, a oferit sprijin financiar tinerelor talente și s-a preocupat de educația femeilor.
Datorită acestor lucruri făcute din generozitate, Elena Doamna i-a cucerit pe români cu modestia ei, cu dragostea ei pentru țară și înțelegerea față de cei nevoiași.
Cu toate schimbările din viața ei, Elena Cuza va avea de înfruntat o nouă amenințare. La petrecerile de la Palatul domnesc și-a făcut apariția frumoasa văduvă, principesa Maria Obrenovici. Aceasta era fiica boierului antiunionist Costin Catargi, și era cu zece ani mai tânără decât Elena. Fiind cochetă, inteligentă, calculată și ambițioasă, a reușit să atragă atenția și să-l seducă pe domnitorul Cuza.
Legătura extraconjugală a soțului cu tânăra văduvă a mâhnit-o pe Elena, care a părăsit căminul conjugal și a preferat un nou exil. Mai bine de trei ani a stat la Paris, unde a vizitat expoziții, a citit intens, a vizionat spectacole de teatru și balet și a onorat invitația la dineu a împăratului Napoleon al III-lea. Tot în această perioadă de exil a acordat o mai mare atenție aspectului ei exterior, s-a îmbracat cu mai multă grijă și mai sofisticat. A devenit o femeie mai puternică ce și-a dezvoltat o personalitate proprie.
Mama s-a îi cerea insistent să-și revendice locul ce i se cuvenea. De asemenea, a avut la Paris o întrevedere cu frații Vasile și Iancu Alecsandri ce i-au propus să se întoarcă în țară incognito, deoarece situația scăpase de sub control și era amenințat tronul principelui. În aceste împrejurări trecând peste suferințele personale, și amintindu-și de îndatoririle pentru țară revine alături de Alexandru. Este primită cu căldură de populația capitalei, iar principele Cuza oferă o grandioasă recepție la palat.
După reîntoarcerea de la Paris, principesa Elena își va uimi soțul și anturajul său, prin comportamentul binevoitor, prin stăpânirea de sine, prin faptul că este cochetă și feminină. Despre această schimbare a principesei îi scria Costache Negri lui Iancu Alecsandri: „Principesa face minuni, primește pe toată lumea, face vizite și merge să vadă toate așezămintele publice, îndeplinind toate acestea cu modestia și delicatețea, care o fac în mod atât de general iubită de toți. Acest ajutor este foarte bine venit principelui, ceea ce va aduce mult bine”.
Elena se va ocupa și de modernizarea palatului de la Ruginoasa, ce fusese achiziționat de domnitor de la familia Sturdza, în 1862. În primăvara anului 1864 palatul a fost inaugurat cu mare fast, acesta devenind oaza de liniște a doamnei Elena Cuza, mai ales în timpul escapadelor soțului infidel.
Prin acțiunile de binefacere Elena și-a cucerit un loc în inima românilor, însă nu a reușit să câștige inima soțului și să-și salveze căsnicia. Ea a suferit enorm pentru că nu a putut să-i ofere lui Cuza un moștenitor. Suflet generos Elena va aceepta înfierea celor doi fii naturali ai soțului său, Alexandru și Dimitrie, a căror mamă era rivala sa, principesa Maria Obrenovici. Decizia ei de a adopta cei doi băieți a venit și din instinctul matern neîmplinit. Ca în tot ce a făcut, s-a dedicat în totalitate celor doi băieți, acordându-le întreaga sa atenție, i-a iubit și crescut ca și cum ar fi fost ai ei. Doamna Elena a continuat să-l susțină pe domnitor, și îl va sprijini în politica reformistă, de modernizare a statului român.
După lovitura de stat din 11 februarie 1866, când domnitorul Cuza abdică silit, doamna Elena a hotărât să-l însoțească pe acesta în exil (în Austria, Franța, Italia, Germania), pentru că „nu putea să-l lase să plece singur, bolnav și întristat cum era”. Perioada de exil a întregii familii poate fi considerată una fericită pentru Elena Cuza. Despre aceasta, ea amintea într-o scrisoare adresată mamei sale: „De la plecarea mea din Principate, duc o viață foarte calmă și dacă nu ar fi dorința de a te revedea, nu m-aș întoarce în țară, unde a-și găsi, fără îndoială aceleași cancan-uri și aceleași mizerii. Frumoasă țară, răi oameni!”
Cu toate acestea, nici în perioada exilului nu a scăpat de umbra Mariei Obrenovici, care continua să se întâlnească cu soțul său prin diferite hoteluri.
Chiar dacă nu a reușit să fie stăpâna inimii domnitorului Cuza, prin loialitatea și dăruirea ei completă a reușit să-i câștige respectul. Ea a fost cea care l-a îngrijit cât a fost bolnav în ultima perioadă a vieții, și tot ea i-a stat la căpătâi când a murit, în 1873, la Heidelberg.
Deși căsătoria nu a fost una reușită, datorită lui Alexandru ce a fost un soț mai puțin statornic, între cei doi s-au păstrat, întotdeauna relații de respect. Chiar și după moartea domnitorului, Elena Cuza „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și-o spune cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept”, scria istoricul Nicolae Iorga.
Rămasă văduvă s-a dedicat în totalitate educării celor doi fii adoptivi. În 1884, când aceștia termină studiile la Paris s-a stabilit cu aceștia la moșia de la Ruginoasa și a continuat operele de binefacere (îmbrăcăminte și materiale pentru copiii săraci și donații în bani).
Ultima parte a vieții i-a fost marcată de două mari tragedii: sinuciderea lui Dimitrie Cuza (1888) și moartea lui Alexandru Cuza (1890), proaspăt căsătorit cu Maria Moruzzi, în urma unui infarct miocardic. Cei doi fii au fost îngropați la Ruginoasa alături de tatăl lor.
Elena Cuza părăsește moșia de la Ruginoasa, fiind nevoită întrucât, conform testamentului a intrat în posesia familiei Moruzzi. „Solești, Șcheea, Ruginoasa, toate locurile scumpe, le părăsise pe rând, cu strângere de inimă, silită de oameni și împrejurări, ca să rămână mereu pribeagă, mereu fără cămin”.
Plecând de la Ruginoasa se stabilește la Iași, unde a lucrat benevol ca infirmieră la Spitalul de copii „Caritas”. Ulterior din cauza bătrâneții și a bolii, s-a retras la Piatra Neamț, locuind singură, într-o locuință modestă.
Doamna Elena a României s-a bucurat, în timpul vieții de simpatia și respectul împăratului Napoleon al III-lea, a lui Carol I, a principilor Ferdinand și Maria, a prietenilor apropiați ai soțului, precum: Costache Negri, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu.
Elena Cuza s-a stins din viață la 2 aprilie 1909, la câteva luni după împlinirea semicentenarului Unirii Principatelor Române, când a fost omagiată de întreg poporul român. A fost înmormântată, la Solești, conform dorinței sale, fără funeralii naționale.
Despre dispariția primei doamne a României, Nicolae Iorga scria: „A murit la Piatra Neamț femeia ideal de bună și modestă care a fost Măria Sa Doamna Elena, tovarășa lui Vodă Cuza…a cărei viață întreagă înseamnă: uitare de sine, iertare pentru alții, binefacere ascunsă de lume”.
Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova deține în patrimoniul său câteva piese muzeale ce ne amintesc de doamna Elena Cuza: o litografie pe hârtie și un număr de fotografii, dar și o serie de obiecte care i-au aparținut acesteia: Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și alte acatiste și rugăciuni, o trusă pentru cusut, o mosorniță și o brățară din argint.
În acest context aniversar, ne-au onorat cu realizarea a două portrete ale Elenei Cuza, doamnele profesoare Liliana Marin (tehnică pitt charcoal pe hârtie) și Adriana Brăileanu (tehnică mixtă) de la Colegiul de Artă ,,Carmen Sylva’’, Ploiești.
muzeograf Monica CÎRSTEA
Bibliografie selectivă:
1.George Marcu, Rodica Ilinca, „Enciclopedia personalităților feminine din România”, Editura Meronia, București, 2012
2.Lucia Borș, „Doamna Elena Cuza”, Editura Casei Școalelor, București. 1940
3.Nicolae Iorga, „Oameni cari au fost”, Editura Militară, 1975
4.Vespasian Pella, „Convorbiri cu Măria Sa Doamna Elena Cuza – Cum a fost întronat și detronat Cuza”, Editura Soc. Anonime pe acțiuni ,,Adevărul’’, 1909
Marţi, 16 Iunie 2020 08:43
Vizionare plăcută!
Mai multe articole..
- 15 iunie - Despre Eminescu
- CAZANIA LUI VARLAAM – 1643
- 15 iunie 2020 - se redeschide Muzeul "Crama 1777" Valea Călugărească
- Un simbol naţional - Monumentul lui Ștefan cel Mare din Chișinău
- Joi, 11 iunie 2020, se redeschide Muzeul "Casă de Târgoveţ din secolele al XVIII-lea - al XIX-lea"
- Muzeul "Casa Domnească" Brebu
- Conferinţa „Plimbare pe Calea Victoriei în perioada interbelică”
- Sfeşnic din lemn, Ierusalim 1819
- ANUNŢ
- Tratatul de la Trianon - 100 de ani
Pagina 54 din 122