Situată la circa 13 km NV de oraşul Mizil, pe teritoriul comunei Fântânele, cu aspect de amfiteatru, fortăreaţa naturală a dealurilor subcarpatice, accesibilă numai pe la sud, Valea Budureasca a concentrat pe circa 10 km2 31 de arheosituri cu 160 nivele de locuire, din paleoliticul superior până în sec. VIII p. Ch.. Cercertările arheologice anuale, iniţiale în 1959 de arheologul Victor Teodorescu, au definit-o ca pe o veritabilă Rezervaţie Arheologică, eşantion paleodemografic reprezentativ, ce ilustrează continuitatea şi stabilitatea activă miultimilenară, unitatea culturală a comunităţilor umane care au populat-o, exploatat-o şi umanizat-o.

Rezervaţia arheologică Budureasca ilustrează relaţia cronologică, evolutivă om- ambient geoecologic, decodifică modelele comportamentale umane, istoric determinate, conform reperelor vitale: habitat, activităţi practice-productive, activităţi simbolice. Cercetarea intervenţiilor antropice a relevat tipurile de ocupare şi amenajare a terenului şi valorificarea potenţialului acestuia.

Promontoriile şi terasele înalte cu păşini şi pădiri dese, au fost preferate în preistoric pentru aşezări sezoniere sau de tip cenuşar în epoca bronzului,(Budureasca 1,16,19,20,30). Terasele înalte sau joase, largi şi ascunse între ravene, aproape de apă, au adăpostit, începând din Hallstatt, comunităţile stabile, conturate cultural, care au amenajat aşezări cu locuinţe de suprafaţă( Latene, daci liberi: Budureasca 2-18, 24-31) cu bordeie semiîngropate, cu pietrare, cu şi fără treaptă sau cuptor pentru pâine (sec. IV-VII p. Ch. Budureasca 1-17, 26,27, 31), cu ateliere şi cuptoare pentru prelucrarea fierului (sec. IV-VII p. Ch. Budureasca 3,4,5,9,), cu ateliere de bijutier (sec. V-VI p. Ch. Budureasca 5, 31), cât şi cu necropole de incineraţie (sec. IV a.Ch.- I p. Ch. Budureasca 1,4,5,7,22) sau de inhumaţie(sec II-III p. Ch. Budureasca 15A; medievale: Budureasca 6,23,25).

Sub aspectul activităţilor practice-productive comunităţile umane din Valea Budureasca evoluează conform criteriilor istorice general valabile privind ocupaţiile, exploatarea mediului, mediu tehnologic (viatehnologie, pirotehnologie necesar producţiei, individualizarea producţiei aferent ocupaţiilor, cu efecte asupra relaţiilor intercomunicare (schimb), comunitare, regimului proprietăţii, situaţiei social politice şi aspectelor etno-culturale.

Specificarea locală se conturează începând din sec. IV p. Ch. Când în vale fiinţează un puternic centru meşteşugăresc în care producţia derulează toate etapele: exploatarea la lumina zilei a minereurilor de fier (din lentile feruginoase aluvionar-sedimentare sau roci de neoformaţiuni cu oxizi de fier), pregătirea minereului de fier (sfărâmare, spălare, ardere în aer liber, Budureasca 9-halde), reducerea propriu-zisă (cuptoare pentru una sau mai multe şarje, Budureasca 3,4,5,9), prelucrarea şi producţia finită de unelte( Budureasca 3,4,5,7,9). Meşteşugarii de la Budureasca turnau şi prelucrau metale neferoase, folosind în atelierele de bijutier (Budureasca 5) instrumente adecvate, realizau podoabe prin excelentă romanice, prelucrau lemnul şi piatra pentru construcţii, lucrau osul şi cornul, practicau plăritul de tehnică daco- romană, încercau practicarea policromiei (Budureasca 31). Materializările suprasrtucturale (magico-religioase, artistice, rit şi ritual) au un caracter simbolic şi evoluează de la conştiinţa propriei umanităţi spre adâncirea şi nuanţarea cunoaşterii cât şi spre reflectarea schimbărilor din viaţa comunităţii. Şi în Valea Budureasca reprezentarile neolitice ale culturilor chtoniene sunt inlocuite in epoca bronzului de simbolurile conceptiei solare, cultelor uraniene, iar din Hallstatt tendinta de antropomorfizare a simbolurilor noi: oul (regenerare), capete de lup, sarpe, vultur.

Grija pentru morti, amenajarile si ritualurire aferente incinerarii (epoca bronzului – ciste: Budureasca 4;Hallstatt- tumuli: Budureasca 4) reflecta o societate bine structurata.

In epoca migratiilor si a formarii poporului roman, pe fondul unei civilizatii agrare se dezvolta productia provinciala romana artizanala care imbina traditii daco-romane, in forme si tehnici, cu elemente de reprezentare proprii migratorilor, influente spirituale romane-bizantine si sensuri noi provenite din doctrina crestina, cu simbolul principal semnul crucii.

Destinul crestinismului, dupa lungi persecutii, implinit in sec. IV p. Ch. (313 edictul de la milano) capata pentru daco-romani valoarea unui factor de romanizare si stabilitate autohtona, fiind difuzat fara ordin sau interventie politica si avand caracter latin. In sec. VIII p. Ch. Centrul mestesugaresc se muta spre sud, la ses, unde la 12 aprilie 1635 este amintit satul medieval Budureasca, iar in 1778, 1792, 1793 documente externe si interne vorbesc despre poporul din Budureasca, ot sud Saac.

arhg. Marinela Peneş