Vă invităm la poveşti!

Joi, 23 Februarie 2023 09:51

Răspunsul lui Iancu de Hunedoara către Elisabeta Silaghi
10 iulie 1456
Cetatea Seghedin
Draga mea soţie,
Iată că Bunul Dumnezeu mi-a mai dat încă o zi pentru a-ţi putea răspunde la epistolă. Ca să ştii, Elisabeta, scriu în grabă, căci a pregăti un întreg război de unul singur nu e lucru puţin, mai ales că totul cade pe umerii mei. Niciun nobil maghiar nu socoteşte să-mi întindă o mână de ajutor, cel puţin pentru a-mi însufleţi dorinţa de apărare a cetăţilor împotriva păgânilor. Măcar că această dorinţă se stinge încet-încet în negura fiecărei seri care vine peste noi, dimineaţa, ştii bine, acea năzuinţă se-nfiripă la loc, ca mai apoi să dispară din nou. Povara e grea, draga mea soţie, dar nădăjduiesc că voi reuşi. Îmi pot imagina tristeţea din inima ta şi povara singurătăţii, dar sfaturi nu ştiu să-ţi dau, căci eu nu mă confrunt cu astfel de lucruri. Te pot încuraja însă spunându-ţi că, într-o lună, la sfârşitul lui august, voi porni cu oştile mele la locul de întâlnie cu oştile lui Ladislau şi Mihaly.
Că e zi, că e noapte, numai la aceste lucruri mă gândesc: destui oameni nu am, iar august vine în fugă; apoi, Ladislau ca Ladislau, el e mare deja, dar pe Matia nu l-am mai văzut de luni de zile, iar tu eşti departe. Şi, citind epistola ta, pentru o clipă, am văzut şi am simţit răcoarea pădurii, umezeala pământului, chiar şi croncănitul corbilor. Cum să te ocărăsc, când toate veştile de la tine sunt ca aurul în mâna mea? Cum să te învinuiesc pentru că îţi este dor de mine? Sau să te cert din pricina neascultării tale, când eu însumi sunt un păcătos în faţa lui Dumnezeu? Numai un nesăbuit ar face asta. Cuvintele tale m-au liniştit, m-au făcut să uit de zbuciumul gândurilor.
Mărturisesc că eram deznădăjduit cu privire la oastea mea. Fără nobilimea pe care mă bizuiam nu puteam începe o cruciadă. Vezi tu, nici chiar cu entuziasmul bunului călugăr Ioan de Capistrano, tot nu eram un număr mare de oameni. Atunci, în sufletul meu a pătruns un gând neaşteptat, o îngrijorare nerostită: nu atât că nu vom câştiga cruciada, dar şansa mea de a mă mai întoarce acasă pe scut şi nu sub el era foarte mică.
Acum, permite-mi să-ţi vorbesc despre piedicile care au apărut. Poate aşa vei ajunge tu însăţi la răspunsul cu privire la venirea ta la Seghedin. Iată:
Călugărul Ioan de Capistrano mi-a promis până la sfârşitul lunii iunie încă o ceată de pedestraşi destul de numeroasă. I-am spus că oricâţi ar fi, e bine, căci avem mare nevoie. După vreo trei săptămâni, a ajuns la curte o carte semnată de Sfinţia Sa în care mai cere răgaz o lună, din cauză că oamenii greu se încumetă să plece la luptă. Ce era să fac? L-am păsuit şi am mai trimis şi alţi franciscani ca să cheme lumea la Seghedin. După cum ţi-am destăinuit, începusem să mă întreb dacă nu cumva această bătălie va fi ultima. Până acum nu mi-a fost frică de moarte, pentru că aveam şanse mari de victorii, dar o înfrângere aşa gravă, draga mea Elisabeta, ar deschide poarta turcilor către marea creştinătate. Iar gândul că nu o să vă mai văd mi-a sfâşiat sufletul.
Şi m-am pus să-i scriu lui Ladislau, cerându-i o amânare a întâlnirii noastre, pe motivul lipsei cruciaţilor. Tot scriind, mai ridicam din când în când privirea pe fereastră, de parcă aşteptam în orice clipă un sol care aducea veşti bune. Bineînţeles, nimeni nu venea şi, totuşi, eu aşteptam. Apoi, lucru ciudat, am auzit atât de clar nişte corbi croncănind. Însă nu era nici urmă de pasăre pe cer. M-am ridicat de la masa de scris, plimbându-mă prin încăpere şi am apucat scrisoarea ta: "au coborât din înalt câţiva corbi care croncăneau sfâşietor [...] gândul mi-a zburat la tine". Apoi, când m-am aşezat la loc pentru a sfârşi epistola, am zărit la orizontul încins de soare un călăreţ. Am coborât în fugă să-l întâmpin chiar eu. În sfârşit, de departe mi-am amintit că îl mai întâlnisem cândva pe acel om. Deşi nu era îmbrăcat în straie regale, eram aproape sigur că este un nobil. Numai când s-a apropiat, am văzut un zâmbet ostenit pe chipul său aspru şi mi-am dat seama că e un vechi prietin. Nicicând n-ai să ghiceşti cine a străbătut atâta drum pentru a mă ajuta! A fost nimeni altul decât Skanderbeg albanezul pe care l-am cunoscut în urmă cu vreo 12-13 ani, când a luat hotărârea de a se elibera de jugul otoman. După ce s-a prezentat, m-a informat cum că auzise cu ceva vreme în urmă de un anume Ioan de Capistrano, care făcea chemări la oaste pentru "temutul Ioan al Corvinilor". Cu toate că radia de bucurie pentru că mă vedea, se putea citi pe chipul său un fel de teamă. L-am întrebat care e pricina temerii sale.
"- Faptul că, în clipa asta, stau în faţa dumitale, este doar harul Bunului Dumnezeu. Fiindcă, de mai bine de zece ani, sunt urmărit şi vânat de turci, din cauza faptei mele necugetate de a le întoarce spatele, măcar că nu regret săvârşirea ei." Aşa mi-a spus, cu o asemenea hotărâre, încât m-am ruşinat de propriile poveri şi temeri. Omul acesta i-a sfidat pe turci, chiar cu preţul de a muri, s-a luptat din greu pentru libertatea nemului său, iar acum venea să mă ajute.
L-am poftit înăuntru şi l-am asigurat că paza este bună, nu avea de ce să se teamă. Dar m-a lămurit că se obişnuise cu starea de fugar, doar că frica lui privea siguranţa mea. Vorbele sale care au urmat am să le ţin minte cât oi trăi:
"- Ioan, admiraţia mea pentru tine e mare, de aceea am venit să te ajut. În toţi aceşti zece ani de când sunt liber să lupt pentru creştinătate, mi-a fost foarte frică, dar când am auzit despre curajul tău de a începe o cruciadă de unul singur, m-am îmbărbătat şi mi-am pus capul în joc venind pâna aici pentru a-ţi aduce vestea cea bună. Am luat hotărârea de a lupta alături de tine cu două mii de pedeştri şi patru sute de călăreţi.
I-am mulţumit din tot sufletul şi, văzându-i sclipirea de curaj din ochi, m-am lepădat de orice temere pe care o avusesem până atunci. A fost acel lucru de care aveam disperată nevoie ca să duc mai departe atât lupta lăuntrică, cât şi pe cea de apărare a creştinătăţii. Mare este Dumnezeu!
După ce l-am condus pe Skanderbeg în odaia sa, m-am întors la masa de scris şi am distrus scrisoarea către Ladislau. În următoarea zi, albanezul a fost martor la citirea unei alte scrisori de la călugărul de Capistrano. Acesta spunea că că se va întoarce în două săptămâni cu o oaste de ţărani în număr de două mii trei sute cu tot cu nobilii pe care îi slujesc. Bineînţeles, numărul nostru nu va fi niciodată la fel de mare ca al otomanilor, dar întâmplarea asta mi-a dat avânt şi curaj în cele câte mai am de pregătit.
Nu ştiu dacă nu şi auzirea acelor corbi a dus la îmbărbătarea mea. Poate că da, poate că nu, dar cred că este ceva ce ne leagă pe noi doi în toată Povestea asta. Bănuiesc că dincolo de neputinţa minţii noastre de a pătrunde tainele, este ceva cu totul diferit şi mai înalt decât noi, pe care, uneori, Îl numim "întâmplare" şi cred că ne înşelăm spunându-I aşa.
Elisabeta, sunt ostenit, dar ce e drept, e mai uşor când ai cu cine să împarţi poverile. Aşa că, draga mea soţie, pregăteşte degrabă cele necesare de drum lung şi porneşte spre Seghedin. Adu-l şi pe Matia!
Dumnezeu să îţi ajute şi să te păzească în drumul tău!
Şi prin harul Său ţi-am scris aceste lucruri şi prin harul Său se vor mai scrie!
Al tău,
Ioan de Hunedoara

Vasiu Hannah - Mențiune
Clasa a IX-a F, Liceul Teoretic "Nicolae Bălcescu", Cluj-Napoca, județul Cluj

Link-uri utile