Vă invităm la poveşti!

Miercuri, 22 Februarie 2023 09:45

Prin timp

Era o zi mohorâtă de toamnă târzie. Razele soarelui se întrezăreau printre norii dolofani, plini de apă. Frunze arămii împodobeau străzile și potecile munților ce patronează Cheile Argeșului. Mă plimbam agale, trăgând în piept aerul dulceag al naturii... Vă așteptați să încep așa, corect? Ei bine, am să vă nărui visele.
Întradevăr, priveliștea era frumoasă, era și toamnă târzie, ploaia părea să se apropie și mergeam agale, dar nu mă plimbam. În niciun caz! Mergeam încet pentru că obosisem îngrozitor. Cu mai mult de două ore în urmă, în timp ce mă îndreptam împreună cu un grup de turiști spre ruinele Cetății Poenari, am reușit să mă pierd. Nu mă întrebați cum. În aceste două ore, am încercat să deslușesc acest mister, fără sorți de izbândă.
Așa cum spuneam, obosisem și imaginea începea să mi se învârtă periculos. M-am așezat pe o buturugă, încercând să storc și ultimii stropi de apă din sticla aparent goală. Vântul începuse să geamă în jurul meu. Nu aveam de gând să mai înaintez. Din rucsac am pescuit cartea de care eram de nedezlipit: Scurte Legende despre Întoarcerea în Timp. Creativitatea acelor istorisiri mă captiva de fiecare dată. Ajunsesem la un capitol intitulat „La un pahar de vorbă în Valahia”. Înaintând printre rândurile acelor pagini, literele începură să se învârtă și să amestece. Am crezut că încep să am halucinații. Brusc, vântul se înteți, ridicând frunzele cernute într-o mare de roșu și transformându-le în mici vârtejuri. Pagini fură smulse din carte și tot acel vuiet din jurul meu mă făcu să-mi pierd cunoștința.
M-am trezit buimacă. Pădurea cu care mă obișnuisem în jurul meu, încă era, dar aerul pe care îl simțeam nu era același; parcă îmi ardea plămânii. M-am ridicat îmbârligându-mă în picioarele mele. Cu siguranță eram în aceeași pădure. Cum putea o pădure să se schimbe, privind-o. Mi-am scuturat hainele cum puteam mai bine. Cineva, la câțiva metri de mine, își drese glasul exagerat de tare. Cu un zvâcnet violent al ochilor, mi-am ridicat privirea, încruntându-mă.
În fața mea stăteau călare pe puțin cincizeci de bărbați, îmbrăcați foarte... învechit. Am pășit grăbită cu spatele, până am ajuns să fug, alunecând pe frunze. Un călăreț mă prinse cu ușurință din urmă și mă opri brusc, trecându-și sabia sub bărbia mea. Am căzut dureros. Un altul i se alătură. Cel din urmă arăta foarte... cunoscut. Îi spuse ceva indescifrabil primului bărbat, după care, fără vreo atenționare, prinzându-mă de haine, mă ridică cu ușurință în spatele său, pe cal. Nu am protestat. Am început să mergem în pas alert, fiind obligată să mă țin strâns de bărbat. Am urcat muntele tot mai mult, până când, în fața noastră, se întrezări Cetatea Poenari! Am tresărit surprinsă să observ că nu era deloc o ruină și era animată de persoane ce alergau dintr-o parte în alta, toți îmbrăcați în haine ciudate.
Am intrat pe porțile cetății. Bărbatul cunoscut mă ajută să cobor de pe cal, cu o blândețe stranie pentru răceala trăsăturilor sale. Mă privi dincap până în picioare. Puteam să-mi imaginez cu ușurință că hainele mele nu erau obișnuite pentru acea... zonă? Timp? Renunțasem cu suficient timp în urmă să mai cred că sunt în aceeași pădure, așa că luam în considerare fantasticul.
Bărbatul mă prinse strâns de încheietură și mă trase după el într-o încăpere plină cu mese uriașe de stejar, acoperite cu diverse hărți străine mie. De unul dintre pereți era atârnată o siglă cunoscută. Mi-am răscolit un pic mintea, după care am realizat că era sigla Ordinului Dragonului. Ceea ce însemna că cel din fața mea era... Vlad Țepeș. Din această cauză îmi părea atât de cunoscut! Un sunet de surprindere mi se rostogoli pe buze. Bărbatul mă privi peste umăr cu severitate. Se duse spre un birou din lemn de trandafir, după câte puteam distinge, și dintr-un sertar scoase o carte uriașă pe care o trânti pe o masă mai mică și o deschise pe undeva pe la jumate. Arătă o poză... color a ruinelor cetății și nu am mutut să nu remarc că acea carte era scrisă în limba modernă. Am citit câteva enunțuri și am ridicat privirea întrebătoare spre Vlad Țepeș. Acesta întrebă cu o voce glaciară, ce-mi făcu sângele să mi se scurgă din obraji:
–Ești din această lume, de aici, din carte, nu?
Am încuviințat repede. Acesta se încruntă și mai dădu câteva pagini. Ajunsese la o imagine pe care era reprezentată harta României Mari, cu denumirea Valahiei schimbată în Muntenia. Apăsă cu degetul pe hartă șiîntrebă apăsând pe cuvinte:
–Ce e asta?
–Aceea este harta României, după 1918. Valahia este Muntenia, am adăugat punctând zona corespunzătoare. S-a ajuns la forma asta după două războaie uriașe.
Voievodul încuviință ca pentru sine. Pică pe gânduri. Ceva continua să-l neliniștească. Se apropie de niște rafturi cu diferite pergamente făcute sul. Scoase dintre sulurile de hârtie steagul României cu stema. Mi-l aruncă și l-am prins din mers. Arătă spre el și fără să mă mai întrebe, i-am spus:
–Acesta este drapelul României, iar aceasta, din mijloc este stema, am încheiat atingând peticul detaliat din mijlocul stegului.
Brusc, odată cu atingerea, încăperea se învârti, Țepeș dispăru, și m-am trezit în vârful unui munte, de unde se vedea absolut totul. Pe o stâncă puțin mai deasupra mea, stătea un vultur de două ori cât mine. Era un vultur de aur pe capul căruia era situată Coroana de oțel a României. Îl priveam înmărmurată. Deodată, acesta țipă, făcând munții și văile să se cutremure. Mă privi, se avântă cu putere în aer, după care plonjă spre mine, ridicându-mă pe spatele lui, între aripile sale. Am coborât tot mai jos. În cioc ținea o cruce, iar în gheare ținea strâns un sceptru și o sabie.
Ne-am oprit într-o vale, iar vulturul mă lăsă să alunec cu grijă pe pământ. Rămase în aer, impunător, bătând lent din aripi. În jurul nostru se strânseră mai multe creaturi: două acvile, care țineau câte o cruce în ciocuri, iar una dintre ele avea ochiul drept un soare și cel stâng o lună crai-nouă(lună nouă), un leu de aur încoronat și cu o stea de aur alb pe frunte, un bour cu o roză (trandafir)în bot, și o lună crai-nouă și o stea atârnate de câte un corn, iar într-un lac din imediata apropiere înotau doi delfini azurii, afrontați. Animalele se plecară respectoase în fața Mai Merelui Vultur, se prefăcură în niște globuri oribitoare, se rotiră și se preschibară într-un scut împărțit în cinci părți: Țara Românească, Transilvania, Oltenia, Moldova și Dobrogea. Scutul fu acceptat de aripile primitoare are vulturului regesc, care și-l lipi de piept și se înălță în văzduh. Cu o explodie de lumină, m-am simțit aruncată și împrăștiată în toate direcțiile.
M-am trezit odată cu sunetul unei sirene aparținând unei salvări. Cineva îmi atingea fruntea cu o palmă fierbinte. Un paramedic îmi punea întrebări pe care nu le distingeam. Pe obraz aveam o cicatrice în formă de stea. La piept strângeam în continuare drapelul dat de Vlad Țepeș. În căușul palmei aveam și o insignă a Ordinului Dragonului. Le-am stârns mai bine la piept.
M-am cufundat într-un somn neliniștit. Nu aveam să uit acea zi vreodată.
Iordache Sorina Ioana - Mențiune
Clasa a XI-a, Colegiul „Spiru Haret”, Ploiești, județul Prahova

Link-uri utile