51 de ani de la moartea poetului Miron Radu Paraschivescu

 



S-a născut la 2 octombrie 1911, la Zimnicea şi moare la 17 februarie 1971, Bucureşti. Este fiul Paulinei Paraschivescu (născută Scorţeanu) şi al lui Romulus Paraschivescu, învăţători. Urmează şcoala primară la Vălenii de Munte, liceul la „Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti şi face studii de arte plastice la Cluj şi la Bucureşti, aici devenind apoi student la Facultatea de Litere şi Filosofie.
Debutează în 1929, cu poezia “Iubire”, semnată Emil Soare, la „Povestea”, „foaie de expoziţie literară în versuri” din Predeal-Sărari. Îşi continuă activitatea publicistică la „Gazeta învăţătorilor prahoveni” din Ploieşti (1930). Ulterior colaborează la numeroase publicaţii, majoritatea de stânga, fiind şi secretar de redacţie la „Era nouă” (1936), redactor la ziarul „Timpul” (1936-1938), unde conduce pagina de literatură şi artă, semnând cu pseudonimul Paul Scorţeanu (numele bunicului matern). În 1939 este numit şef al Biroului Presei, la Cluj. Redactează „Gazeta statului” (cu Ion Vinţe) şi face parte din grupul care animă revista clujeană „Ţara nouă” (1939-1940), de orientare democratică radicală.
Reîntors la Bucureşti, la „Timpul” (1940-1943), reia conducerea paginii culturale şi trece în aceeaşi calitate la „Ecoul” (1943-1944), cotidian condus de Mircea Grigorescu. După război lucrează la „Scânteia” şi la „România liberă” (1944-1946), e redactor-şef la „Revista literară” (1947), ulterior la „Almanahul literar” din Cluj (1949-1952), după care se retrage din presă până la mijlocul anilor ’60. Acum iniţiază, cu o pasiune irepresibilă, „Povestea vorbii”, supliment al revistei „Ramuri” (1966-1969).
Animator literar de vocaţie, şi-a dedicat o parte însemnată a activităţii descoperirii de noi talente. Locuieşte o vreme la Braşov, apoi la Bucureşti, pentru a se izola, în cele din urmă, la Vălenii de Munte, unde va fi şi înmormântat.
După un debut de „mare succes“, în 1941, cu Cântice ţigăneşti (cu mai multe ediţii „adăugite“ în 1957, 1958, 1972 etc.), Miron Radu Paraschivescu mai publică şi alte remarcabile volume de versuri.
Conştiinţa lirică deschisă, e un declarat patetism, dar şi poet în descendența lui Anton Pann, evocând, în “Cântece ţigăneşti”, “raiul beteag” al unei umanităţi fruste şi pitoreşti, Miron Radu Paraschivescu dovedeşte disponibilităţi remarcabile şi în domeniul meditaţiei filozofice. Fără ca starea de accentuată intelectualitate să altereze cumva fiorul liric, o mare parte din poeziile volumului “Laude”, dezvoltat ulterior în “Laude şi alte poeme”, sunt expresii ale uimirii în faţa naturii. Peste sufletul inocent al poetului se arcuieşte însă prudent cumpăna înţelepciunii, în aşa fel încât tainele sunt integrate într-o ordine superioară, în care micul şi marele cosmos se armonizează şi îşi corespund.
“Cine ar fi pătruns ca neofit în lumea literarã bucureşteană din anii ‘60 ai secolului trecut, ar fi întâlnit, de bună seamă, un bărbat de înălţime mijlocie, cu faţa oacheşă, gesturi neliniştite şi privire pãtrunzãtoare, înveştmântat de obicei cu eleganţã de boier scãpãtat însã cultivând o conduitã populistã şi grandilocventã ce îi dãdea un fel de fascinaţie şi crease un fel de mitologie. Acest personaj neobişnuit, locuind, precum Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte şi primind ceremonios şi confratern pe oricare începãtor (aşa cum procedase odinioarã şi Alexandru Vlahuţã), era Miron Radu Paraschivescu, autor al “Cânticelor ţigãneşti “ şi, o vreme, animator al unei publicaţii de poezie, intitulatã, cu o formulã antopannescã, “Povestea vorbei”. Omul avea, într-adevãr, geniu în raporturile cu debutanţii şi este înafarã de orice îndoialã cã Miron Radu Paraschivescu a rãmas şi astãzi chiar, pentru nu puţini, un obiect de adoraţie şi un izvor de legende în felul celor ce „beatificã“, o generaţie mai încoace, pe Nichita Stãnescu” – scria Artur Silvestri în, Radiografia spiritului creol – Cazul Miron Radu Paraschivescu.
Jurnalul său este un jurnal de eternă criză, dar şi un jurnal de creaţie, transformat, pe parcurs, în acea operă unică la care Miron Radu Paraschivescu visa de multă vreme, dar pe care o căutase în genuri ce nu i se potriveau: mai întîi poezia, apoi teatrul, în cele din urmă romanul. Veşnic neliniştit, măcinat de tulburări psihice, chinuit de absenţa imaginii paterne în formarea existenţei sale şi de prezenţa resimţită opresiv a imaginii materne, Miron Radu Paraschivescu face din jurnal terapie psihanalitică, pe care o aplică atît propriului său destin, cît şi evenimentelor istoriei. Grila prin care citeşte istoria este, de fapt, grila psihanalitică prin care se citeşte pe sine.
Când rosteşti numele poetului, gândul îţi zboară la originea lui. Călător din fire, vine dinspre Vălenii de Munte, judeţul Prahova, întâmpinat de istoria ce domină acest loc mirific . Pe malul râului Teleajen, unul dintre locurile îndrăgite ale poetului, încă vibrează emoţia şi amintirea lui Miron Radu Paraschivescu. Dragostea şi devotamentul lui faţă de locul natal, admiraţia faţă de frumuseţile naturii, o dată cu trecerea timpului, oricine poate auzi în adierea vântului poeziile lui exprimate cu o gingăşie aparte a unor gânduri sensibile şi curate. Sufletul lui împrejmuieşte Vălenii de Munte cu toată gama sentimentelor lui exprimate-n creaţiile sale .
muzeograf Mihaela Voicea