Vă invităm la poveşti!

Vineri, 21 Ianuarie 2022 08:17

Scrisoare către Iancu de Hunedoara

Hunedoara, 3 iunie 1456
 
Soţul meu,
Îţi scriu, într-un final, cât de repede am putut, de îndată ce treburile domneşti de la curte îmi dădură răgazul de a o face.
Intenţia mea de a-ţi scrie nu este legată de cine şi cum a muncit sau cât a trudit la curtea Hunedoarei, ci vreau şi consider de bună cuviinţă să-mi anunţ soţul de trăirile şi gândurile mele cele mai adânci şi de nepătruns. Căci ceasuri întregi am cugetat de la enigmele lumii acesteia şi până la tristul fapt că tu eşti la mile depărtare, iar eu aici, întrebându-mă ce faci şi cum te simţi.
De când ai plecat, chemat de nobila datorie de a ne apăra ţinuturile de păgâni, la Seghedin, mi-am petrecut zilele în biblioteca de la primul cat, chiar dacă nu este atât de dotată, precum cea de la parter, ocupată din zori şi până la asfinţit de Matia şi de cărturarul Grigore de Sanok. Consider că tutorele său îl învaţă lucruri bune, de folos pentru un băiat ca el, dar nu toate învăţăturile sale au o însemnătate mare pentru copil. Căci îl ştii şi tu pe Matia al nostru... Un băietan căruia îi stă mintea numai la pasărea aia, la şoimul tău. Dar ce contează părerea mea, în vremurile noastre? Însă nu vreau să umplu paginile cu plângeri fără rost. Şi toată ziua mi-o petrec între paginile cărţilor, ori pierdută prin împrejurimile castelului, mergând fără niciun scop. Desigur, oamenii curţii sunt oameni buni, oneşti, cu care mă înţeleg şi care îmi sunt de-a dreptul ca o familie, dar cu toate astea, simt că sunt singură şi că, uneori, ei nici nu ar exista. Iancu, tu nu mă poţi înţelege pe de-a-ntregul pentru că eşti întotdeauna ocupat, dar eu... Eu am, din nefericire, tot timpul din lume pentru a cugeta la absenţa ta.
În ultimele săptămâni, am luat la pas pădurile de pe domeniul Hunedoarei, uneori însoţită de Matia, însă, de cele mai multe ori singură. Am cercetat fiecare potecă, m-am adâncit în verdele curat şi tânăr al verii, cât încă mai este, căci în scurt timp, toamna îl va înghiţi. Mergeam în plimbări călare pe roibul meu pe meleaguri neumblate de oameni şi priveam castelul de departe, gândindu-mă că sunt stăpâna a tot ce vedeam, deşi nu mă simţeam deloc aşa. Încearcă să vezi cu ochii minţii dealurile încinse de căldură şi pădurile de smarald, îngânând cântecul sălbatic al vântului din întâia lună a verii. Încearcă să-ţi imaginezi, ori de câte ori ai răgazul, castelul, vechiul castel plin cu amintiri de aur, animat de boieri şi servitori şi pe Matia, alergând prin curte. Îţi spun toate astea ca să nu uiţi pământurile noastre şi pe noi. Ca să păstrezi în inimă cele mai preţioase amintiri.
Ştii tu, când mă plimbam pe câmpuri şi dealuri auzeam uneori galop de cai şi, de fiecare dată întorceam capul cu inima bătând puternic, crezând că eşti tu. Dădeam cu ochii, însă, doar de amăgitoarea imagine a unor călăreţi oarecare şi a cailor lor. Niciunul nu semăna cu tine... Chiar şi acum, uneori, când mai scriu scrisori aud nechezat de cai şi mă ridic în grabă să văd dacă nu cumva te-ai întors de la vreo vânătoare. Dar, din nou, sunt doar oamenii curţii. Şi mă întorc în odaia pustie, goală pe dinăuntru şi nu mai pot scrie, ca şi cum toată inspiraţia mea s-a scurs în clipele acelea de dezamăgire. Acum nu vreau să-ţi scriu despre suferinţele mele, căci cred că te-aş întrista, domnul meu. Aş vrea să-ţi povestesc, însă, o întâmplare şi urmările ei. Ştiu că mă vei ocărî când ne-om vedea.
În dimineaţa zilei de ieri (Ziua Domnului fiind), m-am trezit plină de viaţă, o stare neobişnuită doamnei Hunedoarei, de parcă se schimbase ceva în mine. După ce s-a terminat slujba din capelă (straşnic vorbeşte părintele nostru) şi după ce mi-am isprăvit treburile domneşti, am urcat în odaia mea. Nu-mi mai rămăsese altceva de făcut decât să stau şi să aştept Vecernia. Dar, dintr-o dată, m-am ridicat şi am îmbrăcat nişte straie vechi de vânătoare, care fuseseră ale lui Mihaly. Înainte de toate, am luat tolba cu săgeţi şi arcul tău. Apoi am coborât în taină în grajd, am încălecat iapa, am luat pe ogarul tău credincios, Lupu, am ieşit în galop şi am luat-o ţintă spre pădure. M-am simţit numaidecât eliberată de tristeţile mele şi oarecum aproape de tine, ştiind că fac ceea ce făceai tu, în zilele tale bune, când erai acasă. Apoi am înălţat capul în vântul după-amiezii şi am rugat pe Bunul Dumnezeu să mă binecuvinteze. Apoi am dat pinteni calului şi am pornit la vânătoare. În timp ce urmăream câte un iepure sau o vulpe, mirosul pădurii şi al pământului proaspăt udat de binefăcătoarea ploaie de vară, care tocmai se oprise, mă umplea de viaţă, iar vântul înţepător, de libertate. Mă descurcam binişor cu arcul şi îmi imaginam cum ai fi făcut dacă ai fi fost şi tu acolo. La un moment dat, în vâltoarea vânătorii, am zărit cu coada ochiului un mistreţ. Vântul rece, care parcă mă sufoca, mi-a dat avântul de a urmări animalul, aşa că am întors calul. În toiul galopului, mistreţul a dispărut după o stâncă, iar în faţa mea au coborât din înalt câţiva corbi, care croncăneau sfâşietor. Fără să vreau, gândul mi-a zburat la tine. Oare păţiseşi ceva, Iancu de Hunedoara, din neamul Corvinilor? Calul era nespus de speriat, eu nu apucasem să îmi dau seama de situaţie, iar când am tras din hăţuri la dreapta, iapa a alunecat într-o râpă. M-am dezechilibrat şi-am căzut de pe ea. Lupu, care rămăsese în urmă, s-a oprit lângă mine şi m-a privit cald. Cu toate că braţul drept mă durea îngrozitor şi îmi ardea, am încercat să mă ridic, dar în zadar. Căutam în ochii lui Lupu salvare, dacă nu fizică, măcar puţină alinare, căci eram deznădajduită, iar spaima se cuibărise în inima mea. Dar când Lupu a plecat de lângă mine, m-a părăsit şi ultima fărâmă de lumină, rămânând într-o suferinţă cum nu îţi poţi imagina. Şi am căzut într-o toropeală, dârdâind de frig. După o vreme, am auzit vag nişte voci, printre care şi cea a călugărului Capistrano.
Apoi m-am trezit în odaia mea, cu braţul înfăşurat în tătăneasă proaspătă şi cu răni pe mâini şi pe chip. O slujnică mi-a adus puţină coada şoricelului pentru răni. Tot ce se întâmplase îmi părea un vis. Slujnica mi-a spus încântată că e meritul lui Lupu că sunt aici, căci el e cel care venise la castel să dea de ştire de lipsa mea. Am vrut de îndată să-ţi scriu, deoarece mâna mea stângă cu care am deprins scrisul era teafără, dar durerile nu mi-au îngăduit să o fac. Aşa că am lăsat pe azi şi iată-mă scriindu-ţi şi simţind astfel că nu eşti chiar aşa de departe de mine. Şi fii pe pace, pe când vei fi primit epistola, eu voi fi bine, căci rănile mele nu sunt grave.
Un lucru mai vreau să-ţi spun. Ştiu că nu se cuvine ca doamna unui castel să vâneze singură, dar cu toate astea am făcut-o şi nu regret. Ştiu că nu se cuvine ca doamna unui castel să încalce regulile, nu are voie să plece de acasă, dar cu toate acestea, am decis (şi aş vrea să-ţi dai consimţământul în legătură cu acest lucru) să te vizitez la Seghedin. Mi-ar plăcea nespus de mult să văd cum îţi organizezi oştirile şi cum faci faţă necesităţilor pregătirii unei astfel de bătălii, căci ştiu ce greu e să porneşti încă o cruciadă, poate cea mai importantă.
Şi prin mila lui Dumnezeu am scris această scrisoare şi ţi-am relatat faptele întâmplate. Şi prin mila Lui se vor scrie şi altele...
Cu speranţă, a ta doamnă,
Elisabeta Silaghi
Vasiu Hannah, Premiul I
Clasa a VIII-a C, Şcoala Gimnazială „Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca, județul Cluj

Link-uri utile