Vă invităm la poveşti!

Luni, 17 Ianuarie 2022 09:04

Întâlnire pe nevăzute
 
Dragă jurnal,
 Am avut cea mai neobișnuită întâlnire din viața mea. Eram în pat și în sfârșit aproape că ațipisem. Oricum, fusese o zi obositoare, dar nu mă așteptam să se întâmple chiar așa ceva. Îmi închisesem ochii…Când...
Aud un sunet ca un tunet. Mă ridic repede și fug către o femeie. O întreb în ce an sunt. Îmi răspunde că suntem în Moldova în anul 1497. În momentul acela, simt că amețesc. Îmi aminteam de la ora de istorie, de Ștefan cel Mare, domnitor în acea perioadă. Am văzut un cal alb cu negru, l-am încălecat și am pornit la galop cu el. Era prima oară când mă simțeam recunoscătoare că știam să călăresc. Nu știam al cui este calul, pur și simplu apăruse din senin ca un semn. Inima mea se oprise. Văzusem un râu în fața ochilor mei. Simțeam de parcă o să mor. Calul se oprise în fața râului. Se auzise iarăși acel sunet ca de tun. Calul se ridică pe două picioare și o zbughi. Căzusem și mă rănisem la picior. Eram speriată, știam că o să mor, DAR, nu voiam sa fiu omorâtă în alt an, nu aici, nu acum. Voiam să trăiesc, dar toate gândurile mi se spulberaseră, când am auzit o voce. Pur și simplu nu mă întorceam, eram prea speriată.
În momentul acela îmi amintisem că eram în Moldova și că Ștefan cel Mare fusese domnitor pentru 47 de ani. Se putea să fie el, dar se putea să fie altcineva. Dintr-o dată își pune mâna pe umărul meu. Ca orice copil de vârsta mea, am țipat. Așa că, am țipat tare. Speram să nu mor, dar nu s-a întâmplat nimic. Chiar dacă nu s-a întâmplat, începusem să alerg. Îmi curgea sânge din rana de la picior și căutam calul. Inima îmi bătea să-mi sară din piept. Am auzit că erau mai mulți oameni după mine. Din fericire am găsit calul, m-am urcat repede și-am fugit. Logic, după puțin timp am căzut de pe cal. Mă simțeam ciudat, de parcă eram înconjurată. Cred că înnebuneam, prima oară iau un cal și fug de un om care nu-l știu și mă simt înconjurată de alți câțiva. Din păcate, chiar eram înconjurată. Auzeam șoapte de bărbați. Total înnebunisem, eram sigură! Bărbații ies la lumină, dar dintr-o dată un cuțit trece fix pe lângă obrazul meu. Bărbații călăresc, îmi iau și mie calul de căpăstru. Când mă uit la omul care-mi ține calul, văd că avea haine de conducător, de voievod, era chiar Ștefan cel Mare în persoană, leșin!
Când mă trezesc, îl văd pe Ștefan cel Mare vorbind cu un sătean despre adopție. În a doua clipă, sunt în picioare, fugind iarăși, de Ștefan cel Mare. Când alergam nu eram sigură dacă oamenii se uitau fiindcă purtăm pantaloni sau de ce îmi curgea SÂNGE DIN OBRAZ!!! Cred că erau obișnuiți să vadă sânge, dar o fată în PANTALONI era inacceptabil, la spânzuratoare cu ea! Din fericire, nu s-a întamplat așa, deci încă nu am murit. Încă!
Mă oprisem la un copac să mai respir, de ce nu? Am început să mai merg și am găsit o bâtă! Acum, mă putem apăra de… ființele periculoase. Din nefericire mi se oprește inima iarăși deoarece îl aud pe Ștefan cel Mare strigând:
-Ea este!
Stau câteva clipe pe gânduri, și îmi arunc bâta spre capul unui sătean. Problema nu este că am aruncat-o pe un sătean, poate nevinovat, care totuși mă urmărea, adevăratul dezastru era că nu puteam să mă apăr de animalele și oameni care probabil, foarte posibil în mintea mea, voiau să mă omoare. Puteam să mor și să nu îmi mai văd prietenii niciodată și calul meu drag de la Plaiul Foii. Trebuia să mă întorc cu orice preț. Am început iar să alerg și m-am adăpostit într-o pădurice. De aici parcă nu reușeau să mă vadă. Muream de foame, așa că nu știam ce să fac, să fug în continuare sau să mănânc ceva. Logic, că am ales mâncarea. Dacă mi-e foame, trebuie să mănânc. Am găsit niște fructe de pădure, erau minunate, cele mai bune.
După ce am mâncat, m-am ascuns fiindcă de când sunt mică, am învățat că nu trebuie să alergi cu mâncare în stomac, așa că am stat cu spatele sprijinită de un copac și am așteptat să îmi treacă senzația de moleșeală. Era „foooarte amuzant”, sunt ironică, voiam acasă, în timpurile mele, cu prietenii mei. Dar, dintr-o dată mi-a venit o idee, puteam să fac magie! Citisem într-o carte că e nevoie de niște petale anumite.
Eu doar începusem să culeg niște petale de floare când, simt iarăși o mână care se pune pe umărul meu. M-am întors, fiindcă nu-mi mai păsa, nici dacă era Ștefan cel Mare, eram prea obosită de toată experiența. Voiam doar să mă întorc acasă. Chiar ceream atât de mult? Nu, așa că m-am întors spre persoana care îmi atinse umărul.
Era un soldat de acestă dată și nu m-am mai opus. Eram prea obosită. Am fost dusă într-o sală mare, friguroasă.
M-au așezat la o masă la care stăteau atât Ștefan cel Mare, cât și alte căpetenii, zic aceasta, luându-mă după felul în care erau îmbrăcați. Stăteam așezată, de data asta legată și pentru a doua oară am auzit cuvântul ADOPȚIE. Tehnic nu voiam să fiu adoptată de un străin, dar îl aud pe Ștefan cum strigă niște nume. Apoi îmi amintesc că acesta avea niște copii pe nume: Petru Rareș; Elena Voloșanca; Bogdan; Alexandru; Vlad. M-au dezlegat. Ștefan cel Mare, cel de care fugisem atât și care mă înfricoșase atât, voia de fapt să mă salveze, să mă adopte. Până la urmă eram doar un copil într-o lume a anilor 1497, o lume în care nu era ușor de trăit, mai ales dacă erai o fetiță de 10 ani. Mă simțeam ciudat, știam că fusese un mare domnitor și conducător de țară. Acum toată fuga mea părea inutilă.
M-a trimis cu copiii lui în camera lor, în camera fetelor. Eram uluită de ce mi se întâmpla. Toți îmi spuneau cât de norocoasă sunt și ce șansă imensă am!
Dar cu lacrimi în ochi am povestit copiilor tot ce mi se întâmplase și că, deși eram onorată de decizia părintelui lor, eu voiam acasă la ai mei.
Mi-au zis să fug pe geam, mi-au arătat și cum, mai adoptau și ei calea aceasta când voiau să iasă în secret la joacă. Așa am făcut. Copiii mi-au făcut cu mâna, în semn de la revedere, și-am fugit. Mă întrebam de ce m-au lăsat să fug din castel. Eram foarte confuză. Din păcate, în fuga mea, m-am izbit într-un soldat care nu părea prea fericit. Mă întrebase unde fugeam. Tot ce-mi pot aminti este că era înalt și posomorât. L-aș fi putut întreba dacă mă poate ajuta, dar îmi era frică să nu mă rănească. Totuși, mi-am încercat norocul, și l-am întrebat:
-Bună seara, sunt din viitor și mă întrebam dacă mă puteți ajuta să mă întorc acasă.
Spre surprinderea mea, acesta nu a fost uimit de cererea mea, mi-a zis să mă duc pe o uliță principală și să intru în casa albastră cu nr. 56. Am făcut ce mi-a zis el.
Când am ajuns în fața casei am intrat în ea în mare grabă, ușa era complet deschisă. Am văzut-o pe mama, eram foarte fericită și surprinsă în același timp. Ea m-a întrebat:
-Te-ai distrat cu prietenele tale?
Dar când mă uit în spatele mamei, văd unele dintre prietenele mele, dar și pe fiica lui Ștefan cel Mare zâmbind la mine de parcă m-ar întreba ,,Ți-a plăcut?”. Sper că nu a fost doar un vis, SAU CĂ NU AM MURIT!
Oricum, sper că voi mai avea experiențe inedite și inexplicabile ca să le pot scrie în jurnal.
 
Popa Ema, Mențiune
Clasa a IV-a, Liceul Teoretic Național, București

Link-uri utile