Vă invităm la poveşti!

Noaptea vitejilor

Anul trecut, împreună cu familia mea, am mers la Cetatea Poenari. Citisem despre isprăvile lui Vlad Țepeș în povestirile istorice scrise de Dumitru Almaș, așa că am primit cu bucurie vestea acestei excursii. Puteam să văd locurile descrise în cărți.
În timp ce urcam spre cetate, am zărit lângă al doilea panou de informare cu privire la numărul de scări parcurse, ceva care strălucea. M-am aplecat să văd ce era și am descoperit un inel cu o piatră roșie. M-am întrebat dacă era posibil să fi fost rubin, dar nu am zăbovit prea mult asupra acestui gând. Inelul părea foarte vechi și era plin de țărână, așa că l-am pus în buzunar și mi-am continuat drumul. Cetatea semeață m-a impresionat. Mi-a plăcut că ghidul ne-a povestit cu amănunte multe întâmplări petrecute între zidurile și în împrejurimile cetății, iar în timp ce vorbea, parcă aș fi fost martor la toate scenele.
Ajunși acasă, mi-am amintit de inel și l-am curățat. Apoi, după ce s-a zvântat, l-am pus pe deget. Când am atins piatra strălucitoare, s-a întâmplat ceva neașteptat: a început să bată vântul, un vânt care aducea cu sine timpuri de mult apuse. Apoi s-a auzit o voce tunătoare:
- Copile, alege o întâmplare vitejească ce a schimbat destinul țarii tale.
- Cine a vorbit? am întrebat cu teamă.
- Eu, Inelul Trecutului! Ai atins rubinul meu. De mult așteptam pe cineva dornic să călătorească printre vremuri.
- Ooo, sigur că mi-ar plăcea! Dar unde vrei să mă duci?
- Oriunde dorești tu, în istoria nației tale.
- Dar părinții mei, sora mea, bunicii, ce se va întâmpla cu ei? Nu se vor speria dacă eu lipsesc?
- Nu, fii fără grijă! Datorită puterilor mele, timpul s-a oprit în lumea ta.
- Atunci să nu mai așteptăm! am zis plin de entuziasm și numaidecât am auzit inelul grăind din nou.
- Prin fața ochilor tăi trec nenumărate imagini desprinse din vieți de domnitori și de domnițe. Alege una și vei fi acolo!
Degetul meu se opri pe o imagine cu o noapte întunecată, o noapte de pomină! Și numaidecât m-am regăsit în chipul căpitanului Ion.
Era noapte. Făcliile ardeau în sala cea mare, iar pe tron era el, domnitorul aspru pe care îl știam din cărți. Era Vlad Țepeș în carne și oase.
El a grăit cu voce puternică:
- Românii mei, turcii vor iarăși să ne cotropească țara! Nu am vrut să-i dăm copiii țării tribut, iar acum sultanul Mahomed vine asupra noastră. Armatele lui sunt numeroase ca frunza și ca iarba. Dar nu vom fugi ca iepurii în fața lupului. Vom lupta pentru libertatea noastră! Căpitane Ion!
- Da, Măria ta! am răspuns eu.
- Strânge armata cea mare! Fiecare obște să dea voinicii săi, căci vom lupta pentru glia strămoșească!
Am încălecat îndată pe Negru, calul meu cel fără de seamăn, și am mers din sat în sat, din târg în târg ridicându-i pe toți sub steagul de luptă al domnitorului.
- Veniți cu toții lângă Vodă! Să scăpăm țara de năvălitorii cei lacomi!
Armata țării se mărea. Voinicii și-au lăsat ogoarele și oile, și-au luat săbiile, au încălecat pe cai și au venit în urma mea la locul hotărât de domnitor.
- Bravo, căpitane! Ai adus voinici tot unul și unul! a zis Vodă. Dar să știi că turcii sunt mulți încât nu mai încap la numărătoare.
- Și ce facem, Măria ta? Să fugim din fața lor?
- Nu, căpitane, am ticluit un plan. Doar știi că eu am trăit de copil printre turci, căci tatăl meu a fost silit să mă trimită acolo. Am învățat toate rânduielile oastei lor. Iată cum vom face: alege două sute de viteji, cei mai voinici dintre voinici. Îi vom îmbrăca în hainele pe care le-am luat de la cetele de turci pe care i-am prins la jaf. Vom aștepta să se lase întunericul peste tabăra lor. Apoi, cei care știm turcește, vom amuți străjile. Vom intra în tabăra lor și îi vom lovi unde nu se așteaptă. Vom da foc corturilor, iar apoi îi vom lăsa să se omoare unii pe ceilalți. Ai înțeles?
- Da, Măria ta!
În dimineața următoare, ceata voinicilor lui Vodă a pornit la drum. Au lăsat caii la loc ferit și spre seară au ajuns aproape de tabăra turcilor. Domnul le-a poruncit să se ascundă și să aștepte.
După ce a trecut de miezul nopții, Vodă a grăit în șoaptă:
- Căpitane Ion!
- Aici sunt, Măria ta!
- Acum e timpul!
Vlad-Vodă știa turcește. A ademenit străjile turce, pe care împreună cu câțiva voinici le-am biruit fără zgomot.
- Acum să atacăm! zise Vodă îndârjit.
La semnul domnitorului, ceata de voinici români, îmbrăcați ca niște soldați turci, a intrat fără zgomot în tabăra turcească, ca lupii între oi. I-au lovit cu tărie pe turcii care erau pe jumătate adormiți și de-abia se mișcau. Apoi au dat foc corturilor.
Împreună cu Vlad-Vodă am ajuns până la cortul sultanului. Dar acesta nu a fost de găsit.
Parcă intrase în pământ. După ce am dat foc și acelui cort, domnul mi-a spus:
- Acum … retragerea!
Am încordat arcul și am dat semnalul de retragere: o săgeată arzând a zburat către înaltul cerului întunecat.
Împreună cu Vodă și ceilalți oșteni am ieșit din focul luptei. În spate se vedeau corturile ce ardeau și se auzeau urletele de groază ale turcilor care, buimăciți de somn și speriați, se tăiau cu săbiile unii pe alții, crezând că se apără de ceata de români.
Călăream în urma lui Vodă și când întorceam capul, vedeam în depărtare luminile focurilor ce ardeau roșiatic în tabăra turcilor.
Chiar atunci m-am trezit, privind către Inelului Trecutului care strălucea și el roșiatic.
Nu se mai vedea mantia de pe spatele lui Vodă, iar eu nu mai eram căpitanul Ion.
- Bine! am auzit vocea tunătoare a inelului. Copile, spune-mi acum ce ai învățat din ceea ce ai văzut!
- Eu am învățat că: „Buturuga mică răstoarnă carul mare.” dacă ești înțelept și neînfricat.
- Bravo, copile! Acum poți merge acasă.
Într-o clipită eram în patul meu și mă întrebam dacă am visat sau am trăit cu adevărat acea întâmplare. Inelul era însă tot pe degetul meu. L-am pus cu grijă în cufărul meu secret, iar atunci când îmi voi mai dori o aventură, îl voi pune din nou pe deget. Așa că am să vă povestesc cu altă ocazie întâmplările de seamă prin care acest inel mă va purta.

Nițu Andrei Teodor, Premiul special al juriului
Clasa a III-a D, Școala Gimnazială ,,Sfântul Vasile”, Ploiești, județul Prahova