105 ani de la intrarea Romaniei în Primul Război Mondial

La 14/27 august 1916, după doi ani de neutralitate, România intra în Primul Război Mondial de partea Antantei. În acest război România a dus o campanie de întregire a neamului românesc și de aceea mai este numit și Războiul de Întregire Națională.
Primul Război Mondial (1914-1919), a izbucnit din cauza conflictelor de interese, atât economice cât și politice, ale marilor puteri ale vremii. Pretextul care a declanșat însă războiul l-a constituit atentatul de la Sarajevo (28 iunie 1914), când un tânăr student sârb, pe nume Gavrilo Princip, l-a asasinat pe moștenitorul tronului Austro-Ungariei, arhiducele Franz Ferdinand și pe soția acestuia.
În urma acestui incident Austro-Ungaria a adresat Serbiei un ultimatum, ale cărui condiții nu puteau fi acceptate. În realitate Belgradul nu respinge decât art. 6, care prevede participarea funcționarilor austrieci la ancheta inițiată de sârbi pentru a stabili responsabilitățile în ceea ce privește atentatul, deoarece considerau că atentează la independența statului sârb. Aceasta este de ajuns pentru ca pe 28 iulie, Austro-Ungaria să declare război Serbiei și să bombardeze imediat capitala.
În aceste condiții Marile Puteri au trecut de o parte sau de cealaltă a celor două state aflate în dispută, hotărând mobilizarea. Astfel s-au creat cele două tabere combatante: Tripla Înțelegere (Antanta) formată din Franța, Marea Britanie și Rusia, la care s-a adăugat Belgia, care fusese invadată de trupele germane, iar de cealaltă parte erau Puterile Centrale (Tripla Alianță) – Germania și Austro-Ungaria.
Îndată după declararea războiului, Austro-Ungaria a trecut la presiuni diplomatice asupra guvernului român, spre a determina România să intre în război alături de Puterile Centrale conform Tratatului de Alianță din 1883 (tratatul obliga România să intre în război alături de aliații săi numai în cazul în care aceștia ar fi fost atacați, ceea ce nu era cazul). Dorinței regelui Carol I, ce vroia să-și respecte angajamentul prin tratatul semnat, și demersurilor stăruitoare ale ministrului Austro-Ungar la București pentru intrarea în război, i s-a opus cu hotărâre primul ministru Ion I. C. Brătianu. Acesta inițiase, de mai mult timp, reorientarea politicii externe românești în sensul intereselor împlinirii idealului național al unității statale. Ideea intrării imediate în război de partea Puterilor Centrale – susținută de Carol - mai era sprijinită doar de liderul conservatorilor Petre P. Carp.
Guvernul și oamenii politici s-au pronunțat categoric împotriva cooperării cu Puterile Centrale. De asemenea, opinia publică românească se manifesta împotriva cooperării militare cu Puterile Centrale. În acest moment soluția acceptată de toți era neutralitatea – apreciind că trecerea de partea Antantei nu era posibilă din rațiuni politice, diplomatice, dar, mai ales, economice și militare. România nu era pregătită în acel moment pentru acest război. Ion I. C. Brătianu concepea neutralitatea ca o perioadă de tranziție, o expectativă armată, în vederea pregătirii interne și intrării în război alături de Antantă, pentru desăvârșirea întregirii statale.
La Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, la care au participat regele Carol I, membrii guvernului, foști prim-miniștrii și conducătorii principalelor partide politice – a fost stabilită poziția oficială a României față de război. Dând dovadă de înțelepciune, oamenii politici participanți la acest Consiliu, în acord cu dorințele opiniei publice, au adoptat formula unei neutralități tranzitorii, a expectativei armate, care corespundea intereselor neamului. Așa cum fusese proclamată, neutralitatea era o soluție provizorie, o etapă necesară pe calea încheierii alianței cu Antanta, care promitea sprijinul pentru împlinirea opțiunii naționale de unire la România a teritoriilor românești din Imperiul Austro-Ungar (Transilvania, Banatul, Bucovina).
După moartea regelui Carol I, survenită la 27 sept./10 oct 1914, a urmat la tron principele moștenitor Ferdinand, nepotul de frate, care a continuat aceeași politică de neutralitate. Ferdinand I, dându-și seama care este adevăratul interes al poporului român, el fiind născut și crescut în Germania, devine mai român decât mulți români și hotărăște, în august 1916, să intre în război împotriva propriei sale patrii de origine. Un rol de seamă în acest sens l-a avut și regina Maria, britanică și rusoaică la origine, și adeptă prin convingere a alianței cu puterile Antantei.
Brătianu a purtat negocieri cu Antanta intermitent în 1915 și la începutul lui 1916. El avea convingerea că, dată fiind poziția geografică a țării, neutralitatea nu va putea fi menținută vreme îndelungată. Dorea însă ca momentul intrării să fie decis în raport cu interesele țării, într-o situație favorabilă, care să îngăduie ca, prin sacrificii cât mai mici, să se poată realiza dezideratele naționale. Spre acest obiectiv au fost îndreptate toate eforturile politice, militare și economice.
În anii neutralității (1914-1916), Ion I. C. Brătianu a dus o nemaipomenită bătălie diplomatică pentru a smulge de la Antantă cât mai mult și mai sigur. La loc de frunte printre condițiile negociate era garanția scrisă că România va primi Transilvania, Bucovina și Banatul pentru participarea la război. De asemenea, era conștient de izolarea geografică a țării față de Aliații occidentali și urmărea să obțină garanții din partea lor cu privire la fluxul continuu de armament și provizii care puteau fi transportate numai prin Rusia.
După lungi și dificile tratative, în cele din urmă, s-a ajuns la încheierea celor două convenții cu Antanta – Convenția politică și Convenția Militară. Antanta a acceptat condițiile puse de Ion I. C. Brătianu: pacea să nu fie încheiată înainte ca teritoriile cedate României să fie ocupate și ea trebuia încheiată nu separat, ci concomitent de puterile participante. La 4/17 august 1916, în mare secret, reprezentanții diplomatici la București ai Franței, Marii Britanii, Rusiei și Italiei, pe de o parte, și primul ministru Ion I.C. Brătianu, pe de cealaltă parte au semnat cele două convenții care stipulau condițiile intrării României în război. Încheierea tratatului de alianță cu Antanta a evidențiat marea capacitate de om politic și diplomat a lui Ion I. C. Brătianu. Până la semnarea tratatului, Brătianu jucase strălucit teatrul omului indecis în privința taberei cu care urma să se alieze România.
Cele două convenții prevedeau recunoașterea dreptului României de a-și alipi teritoriile locuite de români din Imperiul Autro-Ungar, garantau integritatea României din acel timp. În schimb, România se angajase să declare război Austro-Ungariei până la 15/28 august cel mai târziu, iar Rusia să întreprindă o puternică ofensivă, pentru a facilita intrarea armatei române în război. Consiliul de Coroană român a aprobat oficial tratatul și a declarat război Austro-Ungariei la 14/27 august 1916, astfel România intra în Primul Război Mondial.
Armata română, deși slab înarmată, insuficient dotată cu tehnică de luptă modernă, lipsită de experiența marilor confruntări – în raport cu adversarul care acumulase 2 ani de experiență concretă în luptă – totuși dornică să elibereze provinciile românești, atacă pe toată lungimea arcului carpatic obiectivele germano-austo-ungare, infiltrându-se în Transilvania și Bucovina, ocupând ca centre mai importante Brașovul și Făgărașul.
 
 
 
După primul șoc, Puterile Centrale dau replica contraatacând pe frontul principal din Transilvania sub conducerea generalului Falkenhayn, în timp ce feldmareșalul August von Mackensen ataca din sud în fruntea unor unități germano-bulgaro-turce.
Cu tot eroismul armatei române, Puterile Centrale reușesc să ocupe 2/3 din teritoriul țării, inclusiv Bucureștiul (la 23 nov./6 dec 1916). România, deși pierduse aproape o treime din efectivele mobilizate în august 1916, va continua să lupte în Moldova, dând dovadă de un eroism fără seamăn.
Înainte de a fi ocupată capitala familia regală și miniștri au fost evacuați de la București la Iași, care devine capitala României și oraș al ,,rezistenței până la capăt’’.
După înfrângerea din 20 nov./3 dec. 1916, s-a decis retragerea generală a armatei române pe Siret, pentru a se evita, pe cât posibil, pierderi mari. Atingând linia Siretului, frontul s-a stabilizat. Armata română, deși învinsă, n-a putut să fie nimicită, potrivit expresiei generalului german Ludendorff. Eșecul armatei române în această primă campanile, determinat de lungimea frontului și de lipsa de înzestrare tehnică, a fost și un rezultat al neândeplinirii de către Aliați a condițiilor stabilite inițial.
Retragerea în Moldova, a creat probleme deosebit de grave. În afară de faptul că teritoriul ocupat a fost supus de către inamic unui regim de teroare și unui jaf fără margini, românii au fost constrânși să incedieze câmpurile petroliere și rafinăriile.
În iarna și primăvara anului 1917, în Moldova, s-a desfășurat o activitate intensă pentru reorganizarea armatei române și refacerea capacității ei de luptă. În condiții dificile, când o mare parte din teritoriul țării era ocupat de inamic, când bolile molipsitoare făceau ravagii în rândurile populației civile și ale unităților militare, opera de renaștere a armatei române a necesitat uriașe eforturi și sacrificii. O contribuție importantă la reorganizarea și instrucția superioară a armatei noastre au adus-o și ofițerii din misiunea franceză, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Paralel cu procesul de reorganizare și înzestrare a unităților s-a continuat instruirea trupelor și a cadrelor de comandă, urmărindu-se însușirea noilor metode și procedee de luptă, precum și mânuirea noului armament din dotare (mitraliere, grenade, puști-mitralieră etc.). Printr-un suprem efort al întregii națiuni s-a reușit ca, într-o perioada relativ scurtă, armata română să-și schimbe complet înfățișarea.
Războiul s-a reluat pe frontul din Moldova, în iulie 1917, când generalul Alexandru Averescu a pornit ofensiva de lângă Mărăști. Între 24 iulie – 1 august 1917, Armata a II-a română și Armata a IV-a rusă, în zona Mărăști, reușesc spargerea frontului german.
 
 
 
La 24 iulie/6 august 1917, mareșalul von Mackensen a lansat, la rândul său, o ofensivă puternică al cărei obiectiv era să dea o lovitură decisivă armatelor română și rusă și să oblige România să iasă din război. Luptele îndârjite au atins punctual culminant la 6/19 august, la Mărășești, când armata română a oprit înaintarea trupelor austriece și germane și a pus capăt ofensivei acestora la porțile Moldovei.
În 26 iulie 1917, la două zile după declanșarea bătăliei de la Mărășești, inamicul a trecut la ofensivă și în valea Oituzului, atacând pozițiile Armatei a II-a române. Cele mai dramatice momente ale bătăliei au fost atacul Cireșoaiei (30 iulie) și lupta de la Coșna (7 și 9 august), care încheie victorios pentru armata română, bătălia de la Oituz. Aici a căzut la datorie, luptând cu o singură mână, aruncătorul de grenade, caporalul Constantin Mușat. Rezistența de la Oituz a împiedicat trupele germane-austro-ungare să pătrundă spre zona carboniferă și petroliferă de pe Valea Trotușului. Victoriile armatei române din vara lui 1917 au avut un puternic ecou în întreaga lume, fiind apreciate ca unele din cele mai importante ale aliaților împotriva Puterilor Centrale.
Între timp s-a ivit un nou pericol deoarece criza din Rusia s-a agravat (după ce în martie 1917 regimul țarist fusese înlăturat). La sfârșitul verii lui 1917, evenimentele revoluționare din Rusia amenințau să dezorganizeze frontul de luptă și să submineze stabilitatea socială și politică din Moldova. În condițiile loviturii bolșevice din octombrie 1917 și a adoptării ,,Decretului Păcii’’ de către noul guvern, care a avut drept urmare încheierea armistițiului cu Puterile Centrale și începerea tratativelor de pace, Frontul de est s-a prăbușit. Ieșirea Rusiei din război implica și ieșirea României.
În ziua de 26 nov./9 dec 1917, se încheie la Focșani armistițiul dintre România și Puterile Centrale, cu toată opoziția Aliaților occidentali. Încheierea Păcii de la Brest-Litovsk, între Rusia Sovietică și Puterile Centrale (la 27 ian./9 febr.1918), urmată de pacea cu Ucraina și de ocuparea teritoriilor rusești și ucrainiene de către armatele austro-germane, tăia României orice posibilitate de a mai primi ajutor din afară. Orice rezistență echivala cu o catastrofă militară.
Forțată de aceste împrejurări, România a fost nevoită să accepte începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale, întrucât nu exista nici o soluție viabilă. La 20 febr./5 martie 1918, se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii. Pacea de la București (semnată la 24 aprilie/7 mai 1918), un adevărat dictat, a impus României condiții înrobitoare: Dobrogea era cedată inamicului; o importantă zonă muntoasă, în suprafață de 5600 km², intra în stăpânirea Austro-Ungariei; să demobilizeze armata; România se obliga să licențieze pe toți ofițerii străini și să sprijine trecerea trupelor Puterilor Centrale spre Odessa. De asemenea, statul român trebuia să cedeze Germaniei monopolul asupra principalelor bogății ale țării și să încheie înrobitoare convenții economoce (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.).
Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze tratatul, care nu a mai avut când să fie aplicat, grație victoriilor Aliaților pe Frontul de Vest. În aceste condiții are loc remobilizarea generală a armatei române la 28 oct./10 nov. 1918, când regele Ferdinand I a ordonat armatei să reintre în război și, la 1 decembrie 1918, a intrat în București în fruntea trupelor.
 
 
Ostilitățile dintre cele două mari grupări combatante au încetat după semnarea, la 11 noiembrie 1918, a Armistițiului de la Compiègne. Tratatul de armistițiu între Antantă și Germania a pus capăt primului război mondial pe Frontul de Vest.
Reintrarea armatei române în război și victoria Aliaților asupra Puterilor Centrale au facilitat procesul întregirii statale inițiat de forurile de conducere ale provinciilor istorice aflate sub dominația directă a Monarhiei Austro-Ungare.
La Conferința de pace de la Paris, care a început la 18 ianuarie 1919, obiectivul primordial al lui Ion I. C. Brătianu a fost acela de a obține recunoașterea internațională a noilor granițe ale țării sale, asigurându-se că țara sa va primi tot ceea ce Aliații îi promiseseră în tratatul din 1916 și, în plus, Basarabia. Marile puteri – Marea Britanie, Franța, Statele Unite, Italia și Japonia – care formau Consiliul Suprem, intenționau să ia singure hotărârile finale și nu aveau de gând să trateze România ca partener egal la încheierea acordurilor de pace. Brătianu însă a pledat cauza României cu forță maximă. La Conferinţa de pace de la Paris, regina Maria, a avut rolul ei, evident neoficial, deoarece Constituţia nu-i acorda nicio putere politică. În calitatea sa de regină a românilor şi sfetnic al regelui Ferdinand I, Maria a pledat, la Paris, pentru recunoaşterea internaţională a României Mari, reamintindu-le aliaţilor occidentali sacrificiul enorm al armatei române.
Decisivă pentru desăvârșirea unității naționale, participarea României la Primul Război Mondial a avut o importantă pondere militară, politică și morală în desfășurarea operațiunilor și a tratativelor politice, pe fundalul cărora a fost asigurată victoria Antantei.
Jertfa imensă și suferințele fără seamăn ale poporului român în primul război mondial închinate cauzei nobile a întregirii naționale nu au fost zadarnice. Ele au stat la temelia hotărârii unanime a românilor care, prin voința lor nestrămutată, au înfăpuit, la încheierea războiului, unirea tuturor pământurilor românești într-un singur stat național, act istoric ce a primit prin tratatele de pace, consacrarea internațională.
 
Muzeograf Monica CÎRSTEA