155 de ani de la adoptarea Contituției din 1866

La 29 iunie/11 iulie 1866, Parlamentul a votat în unanimitate prima Constituție modernă a României, pe care domnitorul Carol I a depus jurământul la 30 iunie/12 iulie 1866: „Jur a păzi Constituțiunea și legile poporului român, a menține drepturile lui naționale și integritatea teritoriului”. În discursul rostit după depunerea jurământului, domnitorul a spus: „Actul ce s-a îndeplinit este cel mai însemnat din viața unui popor. Prin Constituțiunea ce dăm astăzi statului român realizăm aspirațiunile legitime ale națiunii, garantând interesele tuturor stărilor, precum și toate drepturile ce cetățeanul trebuie să găsească într-o societate civilizată. Acest act pentru mine în parte este cel mai solemn al vieții mele, căci el este pactul definitiv, care mă leagă pentru totdeauna cu destinele noii mele patrii, România. […] Țara intră într-o stare normală. Un guvern monarhic constituțional este așezat. Să stăruim dar cu toții, ca din leala și sincera aplicare a principiilor acestei Constituțiuni, ea să poată produce binefăcătoarele ei roade”.
Legea fundamentală a fost publicată în „Monitorul oficial” din 1 iulie 1866 și a constituit baza juridică a instaurării formei de guvernământ în România, monarhie-constituțională care se va menține până în februarie 1938. Constituția din 1866 a fost opera de compromis a forțelor politice și a fost inspirată după modelul Constituției belgiene din 1831. Aceasta nu este însă o simplă imitație a celei belgiene, deoarece în articolele referitoare la proprietate, învățământ, alegeri și guvernare locală autorii ei au luat în considerație condițiile specifice României.
În momentul adoptării acestei constituții, România se afla sub suzeranitatea otomană și plătea tribut, dar în legea fundamentală nu se regăsește nicio referire la această stare de dependență. Acest lucru arată tendința spre independență absolută a țării preconizată de liderii săi politici.
Constituția din 1866 are opt titluri: I. Despre teritoriul României, II. Despre drepturile românilor, III. Despre puterile statului, IV. Despre finanțe, V. Despre puterea armată, VI. Disposițiuni generale, VII. Despre revisuirea Constituțiunei, VIII. Dispozițiuni transitorii și suplimentare. Aceasta avea la bază: principiul separării puterilor în stat (legislativă, executivă și judecătorească), principiul suveranității naționale (toate puterile statului emană de la națiune) și principiul guvernării reprezentative (națiunea nu putea guverna decât prin delegați).
Primul titlu al Costituției proclama dreptul țării de a-și purta denumirea pe care i-o conferiseră locuitorii ei: „Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub numele de România”. Utilizarea denumiri de România este o dovadă că se dorea aplicarea tuturor hotărârilor luate de adunările ad-hoc.
Cel de-al doilea titlu cuprinde 26 de articole cu drepturi și libertăți precum: libertatea individuală (nimeni nu poate fi urmărit sau arestat decât în cazuri prevăzute de lege), libertatea conștiinței (dreptul de a avea propriile idei, credințe, dar respecând ordinea publică și bunele moravuri), libertatea presei (dreptul de a publica propriile idei), libertatea învățământului (învățământul primar era gratuit și obligatoriu), libertatea de instruire și asociere, egalitatea înaintea legilor, a impozitelor și a sarcinilor publice, admisibilitatea în funcțiile publice, civile și militare, dreptul de petiționare, secretul corespondenței, inviolabilitatea proprietății (acceptându-se exproprierile numai „pentru cauză de utilitate publică” și doar cu „o dreaptă și prealabilă despăgubire”), dreptul de a alege și a fi aleși în parlament și în consiliile județene și comunale. Populația era împărțită în patru colegii electorale, după avere – la colegiul I și II votau marii proprietari funciari, la colegiul III votau burghezii, liber profesioniștii și ofițerii în retragere, iar la colegiul IV votau țăranii. La colegiul IV votul era indirect, prin reprezentanți (își alegeau dintre ei niște reprezentanți și doar aceia votau). Țăranilor li se garanta posesiunea loturilor pe care le obținuseră în virtutea legii din 1864, dar și moșierilor expropriați li se garantau despăgubirile.
Titlul III face referire la organizarea statului, proclamându-se, prin articolul 31, că „toate puterile statului emană de la națiune”. Puterea legislativă era exercitată colectiv de către Domn și Reprezentanța Națională (alcătuită din Adunarea deputaților și Senat). Pentru a se asigura un echilibru ,,orice lege cere învoirea a câtor trele ramuri ale puterii legiuitoare’’. Nici o lege nu putea fi supusă sancțiunii domnului decât după ce s-a discutat și votat liber de majoritatea ambelor Adunări. Inițiativă legislativă aveau atât domnitorul, cât și Adunarea deputaților și Senatul. Puterea executivă era încredințată Domnului „care o exercita în mod regulat prin Constituțiune”. Puterea judecătorească se exercita de Curți și Tribunale. Hotărârile și sentințele se pronunțau în virtutea legii și în numele domnului.
Constituția din 1866 marca trecerea la domnia ereditară și de la domnii pământeni la principele străin. Articolul 82 stabilea că „puterile constituționale ale domnului sunt ereditare, în linie coborâtoare directă și legitimă a Măriei Sale principelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură și cu excluderea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor. Coborâtorii Măriei Sale vor fi crescuți în religiunea ortodoxă a răsăritului”. În articolul 83 se preciza că „în lipsă de coborâtori în linie bărbătească ai Măriei Sale Carol I, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi” sau descendenților acestora. La suirea pe tron, domnitorul trebuia să depună următorul jurământul de credință către țară: „Jur a păzi Constituțiunea și legile poporului român, a menține drepturile lui naționale și integritatea teritoriului”.
Prin articolul 93 erau stabilite atribuțiile domnitorului: numește și revocă pe miniștri săi; sancționează și promulgă legile; are dreptul de amnistie în materie politică; are dreptul de a ierta sau micșora pedepsele în materii criminale; numește sau confirmă în toate funcțiile publice; face regulamentele necesare pentru executarea legilor; este capul puterii armate; conferă gradele militare în conformitate cu legea; conferă decorații conform unei anume legi; are dreptul de a bate monedă, conform unei legi speciale; încheie cu statele străine convenții necesare pentru comerț, navigațiune și altele asemenea, însă pentru ca aceste acte să aibă autoritate îndatoritoare, trebuie mai întâi a fi supuse puterii legislative și aprobate de ea. Domnitorului îi mai revenea să convoace, să deschidă și să închidă Adunarea deputaților și Senatul. Avea și dreptul de a le dizolva, însă cu obligația de a le reconstitui, în temeiul unor noi alegeri, în termen de trei luni. Constituția stabilea și cazurile în care domnul nu avea dreptul să intervină: nu putea crea o nouă funcție fără o lege specială; nu putea ierta sau micșora pedepsele hotărâte de justiție în privința miniștrilor; nu putea suspenda cursul urmăririi sau a judecății, nici a interveni prin nici un mod în administrarea justiției; nu putea modifica sau suspenda legile și nu putea scuti pe nimeni de aplicarea lor.
Domnul era implicat în toate ramurile puterii de stat, bucurându-se de largi prerogative, însă comparativ cu Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris puterea domnului era mult îngrădită. Cea mai serioasă îngrădire a puterii domnului era stabilită prin articolul 92: „Persoana domnului este neviolabilă. Miniștrii lui sunt răspunzători. Nici un act al domnului nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act”. De asemenea „nici un membru al familei domnitoare nu putea fi ministru”. Articolul 96 prevedea că „domnul nu are alte puteri, decât acelea date lui prin Constituțiune”.
Dincolo de controversele create în timp Constituția din 1866 este considerată una din cele mai democratice constituții din Europa în momentul respectiv, fiind adoptată fără acordul Marilor Puteri. România fiind primul stat constituțional din sud-estul Europei ce a oferit un exemplu demn de urmat statelor din zona geografică.
muzeograf Monica CÎRSTEA
Bibliografie selectivă:
Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Vol. I: Carol I, Editura Enciclopedică, București, 2011.
Istoria Românilor, vol. VII, tom. II. Coordonator Acad. Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, București, 2003.
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998