145 de ani de la naşterea modernismului în sculptură – Constantin Brâncuşi



„Nu trebuie să fie respectate sculpturile mele. Trebuie să le iubeşti şi să ai dorinţa să te joci cu ele... eu vreau să sculptez forme care pot da bucurie oamenilor.”  ♦ Constantin Brâncuşi

Să prezinţi creaţia lui Brâncuşi într-o expoziţie este aproape de neconceput, iar atunci când nu ai lucrările tridimensionale ale artistului este, după opinia unora, către imposibil. Patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova are în colecţiile sale trei mape, ce cuprind 38 de fotografii şi cărţi poştale ilustrate alb negru, tipărite sub egida Ministerului Culturii în anul 2001 – Anul Constantin Brâncuşi. Aceste mape au intrat în patrimoniul instituţiei prahovene graţie donaţiei prof. univ. dr. Ioan Opriş.
Primele 12 instantanee fotografice ne poartă prin Hobiţa, în casa sa natală, şi ne fac cunoscute lucrările din „Primii ani”, între 1898-1907. Este o perioadă plină de frământări artistice pentru tânărul sculptor, care alături de lipsurile materiale, simte o adevărată încordare spirituală: „în fiecare zi lucram la alt model... pentru a-l distuge din nou seara, deoarece lucrurile nu sunt greu de făcut, ceea ce este greu este să ne transpunem în starea de a le realiza.”
Următoarea mapă cuprinde fotografii din perioada 1907-1913, ani de căutări, de regăsire a unui drum propriu. Influenţa lui Rodin se amplifică, ducându-l la noi concluzii, toate aceastea constituind punctul de plecare spre modernism. Brâncuşi a înţeles arta lui Rodin plecând de la fragment şi nu de la întreg, descoperind în mişcare şi lumină noi sensuri, ignorate până atunci. În 1952 sculptorul român scria despre Rodin: „În secolul XX situaţia sculpturii era desperată. Rodin soseşte şi transformă totul... Graţie lui sculptura redevine umană în dimensiunile sale şi în semnificaţia conţinutului său. Influenţa lui Rodin a fost şi rămâne imensă”. „Sărutul” (1908) constituie, paradoxal, continuarea influenţei sculptorului francez şi totodată reacţia puternică împotriva stilului rodinizant. Este momentul de ruptură faţă de trecut şi de purificare a formei, desprinderea de motiv fiind tratată în mod contemplativ.







În expoziţie se pot vedea, de asemenea, 13 reproduceri după fotografiile pe care chiar Constantin Brâncuşi le-a realizat în atelierul său din Paris. Fotografia i-a permis maestrului român să vadă şi să-şi impună propria viziune. Jocul luminii l-a atras, iar obiectivul foto l-a ajutat să o înţeleagă şi să o folosească în arta sa. Încă din 1916, când s-a instalat în Impasse Ronsin, Brâncuşi şi-a reunit operele în ansambluri, creând astfel un tot, tocmai pentru a fi înţeles, individualul fiind rupt de consistenţă.
Singura sa operă monumentală – Ansamblul de la Târgu Jiu – Coloana fără sfărşit, Masa Tăcerii, Poarta sărutului, definitivată între anii 1937-1938, este creaţia unde sculptorul devine arhitect vizionar. Maestrul le gândise de mult, Coloana având o primă variantă încă din 1918, iar scaunele din 1928. Totul reprezintă o expresie a legăturii profunde a artistului cu arta populară; regăsim motive preluate, dar nu imitate, de pe lăzile de zestre, covoarele olteneşti, stâlpii caselor. Coloana fără sfârşit poate avea ca simbol bradul, arborele celest, iar elementele componente ale acesteia se constituie în trepte către spiritualitate. Ansamblul arhitectural de la Târgu Jiu este un monument vast şi complex care îmbină unitar funcţia estetică cu cea utilitară şi pe aceasta cu semnificaţia istorică şi simbolică. Astfel creaţia lui Brâncuşi are o corespondenţă clară cu realitatea, sculporul protestând ferm împotriva considerării artei sale ca fiind suprarealistă sau abstractă. Brâncuşi a elaborat principiile moderne ale sculpturii, ajungând la sinteza formei sculpturale.
În 1928 Paul Morand scria „Brâncuşi este un artizan înnăscut. El nu are nici elevi, nici ucenici, polizori sau cioplitori în marmură. Face singur tot. Materialele îi sunt întotdeauna fidele, i se abandoneză. El le apropie din toate părţile. A practicat toate meseriile. Arta lui este simplă şi adânc trăită, mai mult ca la oricare dintre sculptorii moderni. Prin aceasta el se deosebeşte radical de abstracţionişti. În lucrările abstracţioniştilor asistăm la o transpunere arbitrară a unei idei într-o formă oarecare, fără o contingenţă cu realitatea. La Brâncuşi suntem în faţa interpretării realităţii în forma cea mai sintetică. Brâncuşi se deosebeşte de abstracţionişti şi prin faptul că imaginile sale nu rezultă din manifestări subiective necontrolate, aşa cum întâlnim la abstracţioniştii lirici. Dar totodată el nu este nici clasic nici baroc. El este un modern şi un original.”
Opera sa este expresia unei gândiri artistice şi subtil filosofice, lucidă, elaborată, proprie lui. Brâncuşi a depăşit definiţiile prea rigide. Scupltor modern el a trecut prin impresionism, expresionism, cubism, suprarealism şi abstracţionism, dar a rămas liber, bogat, deasupra genurilor şi formelor. Rămâne un mare creator de forme, găsindu-le expresia inedită în realitate. Întoarcerea la oul originar pe care o realizează în sculptură, posedă o semnificaţie nouă, ca simbol al creaţiei însăşi. De asemenea, când vorbim de Brâncuşi trebuie să observăm grija pentru execuţie şi finisare pe care artistul a acordat-o lucrărilor sale. Forma prezentării este în egală măsură importantă ca şi configurarea conţinutului. Nu rămâne indiferent la forma soclului şi a materialului din care este făcut. Toate acestea contribuie la realizarea mişcării, a dinamismului, echilibrului şi unităţii operei.
Amalia Nicoară, șef Birou Istorie