Acum 104 de ani, capitala României se muta la Iași

În toamna anului 1916, Iașul devine capitala României și oraș al ,,rezistenței până la capăt’’. Astfel pentru doi ani, în perioada noiembrie 1916 – noiembrie 1918, orașul Iași a adăpostit familia regală, Guvernul, Parlamentul, armata și refugiații civili din ținuturile ocupate și a fost salvarea României care fusese redusă la o treime din teritoriul ei. Iașul a fost capitala de care avea atâta nevoie regele Ferdinand, autoritățile de stat și armata română.



Mutarea capitalei la Iași a fost generată de seria de înfrângeri suferite de armata română în campania militară din 1916. Pe 14 august 1916, România a intrat în război, partcipând efectiv în Prima Mare Conflagrație Mondială, alături de puterile Antantei (Franța, Anglia și Rusia). Motivația intrării României în război după doi ani de neutralitate fiind realizarea idealului național al tuturor românilor, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români.
Entuziasmul din faza inițială a războiului, favorizat de înaintarea rapidă a armatei române în Transilvania, s-a diminuat rapid. Intrarea Bulgariei în război de partea Puterilor Centrale a deschis ofensiva din sud spre București, cu obiectivul de a ușura situația militară a armatelor germană și austro-ungară în Transilvania. După lupte grele, armata română a fost nevoită să se retragă din Transilvania, apoi din Oltenia, Muntenia și Dobrogea. Pentru a nu ceda Capitala fără a se fi încercat măcar apărarea ei, s-a hotărât să se dea o bătălie pe Neajlov și Argeș (,,Bătălia pentru București’’) în zilele de 16-20 noiembrie 1916. După înfrângerea survenită ca urmare a unei copleșitore superiorități militare a inamicului, s-a decis retragerea generală a armatei române spre Siret, unde frontul s-a stabilizat. Despre retragerea armatei române din iarna anului 1916, ofițerul român Ștefan Zeletin a relatat într-un mic volum de amintiri: ”Soldații flămânzi cerșeau mâncare la porțile caselor sau furau prin spatele curților. Au murit mai puțini soldați în încleștările cu inamicul și mai mulți din cauza lipsei de hrană și de istovire, de pe urma marșurilor”.
Autoritățile au părăsit Capitala în ziua de 20 noiembrie 1916, iar trupele Puterilor Centrale au intrat la 23 noiembrie 1916.
Eșecul armatei române în Campania militară a anului 1916 a avut mai multe cauze: lungimea frontului (1500 km), superioritatea inamicului în tehnica de luptă, neonorarea angajamentelor luate de Antantă față de România, modul defectuos în care a fost conceput planul de acțiune, dotarea necorespunzătoare a armatei, deși Guvernul a avut la dispoziție doi ani (perioada neutralității). Pierderile armatei române în cele patru luni de război au fost majore, 250000 de soldați fiind uciși, răniți sau luați prizonieri, la care se adaugă pierderea unei importante cantități de material de război (mitraliere și tunuri). Mai mult de jumătate din teritoriul țării, care cuprindea regiunile agricole și centrele industriale cele mai importante, fusese ocupat de inamic.
Retragerea spre Moldova s-a făcut fără nici un plan și sprijin din partea autorităților. I. G. Duca, ministru în guvernul Brătianu, a făcut o descriere a condițiilor cumplite prin care a trecut populația în refugiul ei spre Moldova: ,,Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbați, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruțe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor și îl târau după ei. Alții nu mai puteau înainta și cădeau sleiți de puteri și lihniți de foame de-a lungul șoselelor. Alții mureau prin șanțuri și trupurile lor descompuse erau lăsate pradă corbilor. Pe lângă aceasta, exodul populației civile se amesteca cu convoiurile armatei în retragere…Era o viziune de infern’’.
„Regina Maria împreună cu copiii a plecat cu trenul la Iași, unde a ajuns după aproape două săptămâni, instalându-se în casa Sybilei Chrissoveloni. Regele Ferdinand a călătorit împreună cu ofițerii din Cartierul General, și s-a stabilit la Zorleni, lângă Bârlad. De aici venea la Iași, unde locuia în casa lui A. I. Cuza (astăzi Muzeul Unirii).” Parlamentul și-a ținut lucrările în clădirea Teatrului Național din Iași, iar actualul sediu al Primăriei Iași (Palatul Roznovanu) a găzduit sediile unor ministere.
Viața în Moldova a fost pentru marea majoritate a populației, inclusiv pentru ostași un adevărat calvar („mai mult de un milion și jumătate de suflete” veniseră aici din teritoriile ocupate). Problema spațiului de locuit a fost dramatică, în condițiile în care populația Iașului crescuse. Extraordinara aglomerație din Iași, lipsa condițiilor elementare de igienă a dus la apariția unei epidemii de tifos exantematic, care a răpus zeci de mii de vieți omenești.
În acele zile grele, regina Maria dând dovadă de mult curaj vizita spitalele de răniți și bolnavi. Ea și-a dobândit astfel titlul de ,,Mama răniților’’. Despre curajul mamei sale, principesa Ileana avea să scrie: ,,Când se întorcea seara târziu, acasă la Iași, partea de jos a rochiei era de culoare gri-cenușiu, ca și cum ar fi fost de praf, dar nu era praf, erau păduchi. Toți cei din jur erau înspăimântați și o îndemnau să-și facă injecții ca să fie protejată împotriva tifosului exantematic care făcea ravagii, dar mama protesta spunând: eu nu am timp să fiu bolnavă, și atâta timp cât România are nevoie de mine, Dumnezeu o să mă ocrotească, nu pentru mine, dar pentru că țara are nevoie de mine. În timpul războiului nu a luat nici un medicament preventiv și Dumnezeu într-adevăr a păzit-o’’.
La sfârșitul lui 1916 mai exista doar o palmă de pământ din teritoriul României, teritoriu unde statul român a funcționat vreme de doi ani. Iașul nu a fost pregătit pentru găzduirea unui număr atât de mare de oameni, dar chiar și așa, orașul a rezistat. Ieșenii s-au luptat cu greutățile, iar situația s-a stabilizat chiar dacă lipsa mâncării și a hainelor era o mare problemă.



Istoricul Nicolae Iorga într-un discurs remarcabil rostit în fața Parlamentului refugiat la Iași, evocând trecutul istoric, a reamintit cuvintele lui Petru Rareș, când se afla și el în pribegie ,,vom fi iarăși ceea ce am fost și încă mai mult decât atât’’.

Muzeograf Monica CÎRSTEA
Bibliografie selectivă:
Ioan Scurtu „Ferdinand I”, Editura Enciclopedică, Buc. 2016
Ioan Scurtu „Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947)”, vol. II - Ferdinand I, Editura Enciclopedică, Buc. 2011
* „Istoria românilor”, vol. VII, Tom II, „De la Independență la Marea Unire (1878 - 1918)”, Editura Enciclopedică, Buc. 2003