Miercuri, 28 Octombrie 2020 11:58
La 28 octombrie 1920, reprezentanţii Franţei, Italiei, Japoniei, Marii Britanii şi României au semnat la Paris tratatul prin care se recunoştea unirea Basarabiei cu România. Deşi semnarea Tratatului de la Paris a fost salutată cu multă bucurie de întreg poporul român, evenimentul în sine nu a găsit totuşi o reflectare în presa vremii pe măsura importanţei lui. O primă explicaţie o găsim în paginile ziarului „Steagul”, organ de presă al Partidului Conservator Progresist, care arăta că opinia publică românească era puţin interesată de această recunoaştere nu pentru că nu-i acorda valoarea pe care o merita, ci pentru că „ştia bine că mai curând sau mai târziu ea trebuia să vină cu necesitatea pe care o pretind faptele firesc şi definitiv împlinite. Românii simţeau aşa de mult Basarabia a României că uitau să se turbure de faptul că recunoaşterea unirii ce repara o mare nedreptate nu era încă formal săvârşită”. Alte două explicaţii le găsim în vizita pe care primul-ministru Alexandru Vaida-Voevod o făcuse la Londra la începutul anului 1920 şi în urma căreia primise o confirmare scrisă din partea Puterilor Aliate şi Asociate privind recunoaşterea unirii Basarabiei, ştire difuzată pe larg în ţară, şi în prima grevă generală a muncitorilor din România, care a atras atenţia asupra sa unei mari părţi a opiniei publice.
Cu toate acestea, la aflarea veştii semnării tratatului, în ţară au avut loc numeroase manifestaţii de bucurie. „Această ştire – scria „Glasul Bucovinei” din Cernăuţi – a umplut de bucurie toată suflarea românească”. Într-un alt articol din acelaşi ziar se sublinia faptul că unirea fusese hotărâtă „în vreme când Vechiul Regat era silit la umilinţele tratatului de la Bucureşti cu Puterile Centrale”, ceea ce dădea votului Sfatului Ţării sensul unei dovezi strălucite „că peste nenorocirile vremelnice de atunci poporul român ştia cu îndârjire şi curaj să-şi croiască singur drumul vieţii sale”. Ziarul „Îndreptarea”, organul Partidului Poporului, evidenţia binefacerile pe care unirea le adusese Basarabiei: „Smulsă din haosul rusesc, în care bazele unei alcătuiri sociale nu s-au aşezat încă, Basarabia a găsit în organizarea de stat a patriei întregite ordinea sprijinită pe liberul consimţământ al tuturor şi a scăpat convulsiilor bolşevice în care se zbate marele imperiu care a ţinut-o sub asuprire”, şi îşi sublinia poziţia cu privire la raporturile dintre români şi minorităţile entice: „Dorim între noi şi naţionalităţile aşezate între hotarele provinciei unite o convieţuire liniştită şi o conlucrare rodnică”. Nicolae Iorga, în paginile “Neamului Românesc” din 3 noiembrie 1920, sublinia meritele pe care le-au avut toate partidele politice atât în înfăptuirea unirii cât şi în recunoaşterea acesteia, dar opina că principalul merit în unire îl avea totuşi ţăranul moldovean „căruia mai mult decât soldaţilor noştri îi datorăm Basarabia”, şi în sprijinul acestuia cerea grabnice măsuri: „E vremea să îmbunăm acuma pe acela a cărui dăinuire, credincioasă vieţii naţionale, a dat României Mari una din cele mai mândre ţări ale sale”. Ziarul „Steagul” vedea în actul de recunoaştere a unirii „nu dreptatea ce ni s-a făcut nouă, ci tardiva renunţare la încercările sterile de a întoarce îndărăt cursul istoriei”, referire clară la deosebirile de vederi existente între Marile Puteri cu privire la viitorul statului rus, din cauza cărora recunoaşterea unirii Basarabiei se produsese atât de târziu.
Într-un articol de fond intitulat sugestiv Limpezire, ziarul „Universul” a salutat cu entuziasm semnarea tratatului din 28 octombrie 1920. „Ne-am bucurat sincer la primirea vestei că s-a făcut în sfârşit şi lucrul acesta şi am felicitat din toată inima pe conducătorii noştri care au reuşit să dea la o parte ultima piedică”. Referindu-se la reacţia populaţiei basarabene faţă de semnarea Tratatului de la Paris „Universul” arăta că nu numai românii dar şi evreii şi germanii din Basarabia şi-au manifestat public bucuria, în timp ce o parte din minoritatea rusă a trebuit să renunţe la „speranţa deşartă” provocată de incertitudinea de până atunci. „Dar s-a isprăvit. Nu mai e loc nici pentru cel mai mic echivoc.” - conchidea „Universul”. La Iaşi, „Opinia” sublinia că Basarabia, pe care aliaţii o recunoscuseră „în principiu” ca provincie asupra căreia „drepturile entice, istorice, geografice şi economice” ale României erau „indiscutabile”, în urma semnării tratatului, era legată de patria-mamă „prin toate garanţiile diplomatice internaţionale”.
„Gestul Basarabiei de a se fi unit din propria ei voinţă capătă ratificarea marilor aliaţi”, punându-se astfel capăt unei situaţii „care a îngrijorat multă vreme suflarea românească”, scria ziarul „Epoca” în editorialul din 1 noiembrie 1920. Alături de alte publicaţii, precum „Chemarea”, „România” şi altele, „Epoca” a publicat articole laudative la adresa oamenilor politici români al căror nume era legat de obţinerea recunoaşterii unirii Basarabiei, nota comună a acestora fiind sublinierea meritelor avute de Al. Vaida-Voevod şi Take Ionescu, concomitent cu critica activităţii delegaţiei condusă de Ion I. C. Brătianu la Conferinţa de Pace.
Dar cele mai ample şi mai pertinente comentarii în legătură cu recunoaşterea unirii Basarabiei cu România au apărut în ziarele „Dimineaţa” şi „Adevărul”, sub semnătura unor prestigioşi publicişti. În articolul „Basarabia ne este recunoscută”, publicat de Emil D. Fagure în „Adevărul”, autorul arăta că tratatul a adus „liniştea şi siguranţa în spirite şi încrederea poporului nostru că încetul cu încetul roadele jertfelor sale scumpe şi grele sunt de-a pururea câştigate. E un rezultat care va ridica moralul ţării înlăuntru, întărind şi mai trainic legăturile României cu aliaţii fireşti”. Iosif Nădejde, în „Dimineaţa” din 1 noiembrie 1920, aprecia că semnarea tratatului va produce efecte pozitive în primul rând în Basarabia. „Există în această provincie oameni – scria el – care nu se pot împăca cu noua stare de lucruri şi privesc mereu peste Nistru, în speranţa unui triumf al reacţiunii în Rusia. Sunt oamenii trecutului regim inconsolabil de pierderea vechilor privilegii, aceia care au agitat şi în Basarabia şi la Paris cu tot soiul de mijloace”. Totodată, el arăta că pentru întărirea unirii era necesară realizarea deplinei unităţi sufleteşti a tuturor locuitorilor ţării prin introducerea în Basarabia a unei administraţii cinstite, drepte, fără abuzuri. Tot în „Dimineaţa”, Beno Brănişteanu sublinia că ceea ce se întâmplase la Paris nu era altceva decât un „act de reparaţiune”, consfinţindu-se astfel dreptatea românească prin puterea dreptului internaţional. Referindu-se la clauzele privitoare la minorităţi din cuprinsul tratatului, Brănişteanu arăta că de modul în care va fi tratată întreaga populaţie a Basarabiei depindea, în ultimă instanţă, consolidarea unirii. „Mai tari decât drepturile istorice, decât cele înscrise în documente internaţionale, mai tari decât drepturile apărate de tunuri şi de baionete sunt sentimentele ce se nasc şi se dezvoltă în sânul mulţimii […] Istoria există pentru a servi de învăţare. Populaţia Basarabiei, fără deosebire de rasă, religie şi limbă, trebuie să se simtă bine sub guvernarea naţională românească. Dragostea, devotamentul, ataşamentul ei vor fi astfel adevărata consacrare a unirii, consacrare de fond. Toate celelalte sunt forme, necesare, dar nu hotărâtoare.”
Tratatul de Pace de la Paris, faţă de care numeroase personalităţi româneşti ale vieţii politice, ştiinţifice şi culturale şi-au exprimat entuziasmul, a fost unanim apreciat în publicaţiile vremii ca „un act de dreptate istorică”, menit să repare astfel o nedreptate flagrantă săvârşită la 1812.
Muzeograf Adrian STAN