Marţi, 20 Octombrie 2020 14:10
Artist în cel mai înalt înțeles al cuvântului, Cincinat Pavelescu, una dintre cele mai reprezentative figuri ale poeziei noastre dinainte și după Primul Război Mondial, „capul unei adevărate dinastii de scriitori”, s-a născut la 20 octombrie 1872, la moșia părintească de pe Milcov (Râmnicul Sărat), unde și-a petrecut anii copilăriei.
După tată (I. Pavelescu – inginer), Cincinat Pavelescu se trăgea din Banul Manta, sfetnicul lui Mihai Viteazul, iar după mamă din spătarul Bucșan, cel decapitat de turci la 1596.
Licențiat în drept, merge la Paris spre a-și lua doctoratul, însă literatura l-a cucerit pe deplin, urmând cursurile mai mult la Sorbona decât la Facultatea de Drept.
Înapoiat în țară, intră în magistratură, străbătând țara în lung și în lat, funcționând ca magistrat la Marginea (Râmnicu Sărat, 1899), Brăila (1901), Corabia, Neamț, Râmnicul Sărat, Snagov, Slănic-Prahova. În 1908 se află la Sinaia, mai apoi la Fundeni, Frunzănești-Ilfov. În 1911, la Constanța, apoi din nou la Sinaia. În 1917 este considerat demisionat din magistratură, când este numit într-o delegație ce avea ca scop susținerea patriei la Paris. Aici scoate ziarul „Românul” și mai apoi „Curierul franco-român”, despre care, după cum mărturisește însuși Cincinat, „Iorga a spus că au adus mare serviciu cauzei noastre”.
Tot la Paris, unde se căsătorește cu cântăreața Alice Viardot-Garcia, mai publică articole în „Le Figaro” ș.a. și funcționează pe rând ca muncitor într-o întreprindere ori ca anticar.
Revenit din străinătate, este numit pe rând la Cluj, Oradea Mare și Brașov, unde a poposit în calitate de procuror la Curtea de Apel, în ultimii șase ani de viață, nefiindu-i dat să ajungă la București așa cum a dorit, tot timpul.
Adevărată fire de poet, Cincinat Pavelescu a dovedit înclinație spre literatură încă de pe băncile liceului, întâile versuri publicându-le în „Literatorul” (1892-1895), pe care l-a și condus între 1892-1893.Colaborează și la revistele: „Convorbiri critice” (1907-1908) ori „Falanga” (seria 1910) ale lui Mihail Dragomirescu, „Flacăra”, „Lumea nouă ilustrată” (1895), „Luceafărul” (1906-1912), „Sămănătorul” (1907), „Viața literară și artistică” (1907-1908), „Junimea literară” (1910-1912) ș.a. Mai târziu, la Brașov, scoate împreuna cu Petru I. Teodorescu, „Brașovul literar” (1932-1934).
Cât despre opera sa tipărită în volume, aceasta nu este prea întinsă. Au văzut lumina tiparului, în broșuri sau volume, următoarele lucrări: „De la Milcov” (1889), nuvele și poezii, „Solnița” și „Epave”, două piese în proză și piesa în versuri „Saul” (aceasta în colaborare cu Alexandru Macedonski), „Poezii” (1900), „Poezii” (1911), „Epigrame” (1925) și volumașul de „Epigrame” apărut sub îngrijirea lui Tudor Măinescu, în 1966.
Cincinat Pavelescu a cultivat, după modelul lui Donici și Grigore Alexandrescu, fabula, cu deosebit succes.
Dacă ne referim la poezia sa, lirică prin excelență, aceasta cântă sentimentul dragostei, în romanțe și cantilene („Romanță”, „Cantilenă”, „Pentru ochii tăi”), serenade și madrigale („Serenadă”, „Intimă”, „Răspuns”, „Madrigal”).
Din ciclul „Sub lampă”, remarcabile sunt: „Se roagă cartea”, „Primăvara”, „Panteism”, „Mamei” ș.a.
Cincinat Pavelescu a practicat, cum spune Tudor Măinescu, epigrama spumoasă, fără a avea acea adâncime pe care o găsim la Marțial, părintele epigramei. În această direcție el s-a impus prin poanta tăioasă, surprinzătoare, inedită. El este unul dintre cei mai abili și spontani versificatori români.
Cincinat s-a duelat în rime, între alții, cu Radu D. Rosetti, I. Gr. Periețeanu, Radu Cosmin, Trancu-Iași și chiar cu marele I. L. Caragiale, căruia, odată, i- a adresat următoarele versuri:
Iancu Luca Caragiale
Îsi bea berea cu măsură
Face și literatură,
Însă nu face parale!
„Cincinat Pavelescu a fost un poet popular. Șezătorile literare, la care luau parte cei mai valoroși scriitori ai noștri din vremea aceea, se încheiau totdeauna cu epigramele lui Cincinat, care constituiau plăcerea cea mai mare a publicului”.
Cincinat Pavelescu a încetat din viață în noiembrie 1934, lăsând un gol de care se resimte și azi în literatura noastră.
Articol apărut în „Studii și materiale privitoare la trecutul istoric al județului Prahova – II”, Ploiești, 1969,
editat de Muzeul de Istorie al Județului Prahova, autori Nicolae I. Simache și Ion Jercan, p. 168-172.