Cultura în Ţara Românească şi Moldova

Fenomenul cultural din Principate, prin dimensiunile, complexitatea şi caracteristicile sale, reflectă însuşi drumul străbătut de societatea românească în perioada de după 1600 şi până la instaurarea regimului fanariot. Fapt vizibil încă din primele decenii ale veacului al XVII-lea, din timpul Movileştilor, al lui Radu Şerban sau al Mihneştilor, când se fac simţite însemnate manifestări pe tărâmul culturii ecleziastice şi al artelor în spirit tradiţional, dar şi sub semnul înnoirilor, ce aveau să-şi pună amprenta asupra epocii medievale secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea. Şi aceasta mai ales către mijlocul secolului, când Ţările Române se vor afirma, treptat, ca adevărate centre de cultură ale Creştinătăţii răsăritene, nu numai prin fidelitate faţă de tradiţiile de gândire şi creaţie, ci şi prin receptarea marilor curente de idei şi manifestări cărturăreşti ale timpului. Lucru explicabil, statele româneşti situându-se la confluenţele lumii sud-est, central şi vest europene, de unde străbăteau ecouri ale Reformei şi Contrareformei, ale gândirii filozofice, ale rezultatelor ştiinţelor pozitive, ceea ce a condus la primele confruntări ale raţionalismului cu viziunea despre lume a Ortodoxiei şi a mesajelor cartesianismului cu vechile precepte aristotelice, care dominaseră evul de mijloc, ca şi la amplificarea dialogului în probleme dogmatice, teologice şi etice.
Lărgirea cadrului preocupărilor de ordin cultural se datorează cu deosebire domniilor îndelungate ale lui Matei Basarab, în Muntenia, şi Vasile Lupu, în Moldova, care, în raport cu prima treime a veacului al XVII-lea, au făcut posibilă afirmarea autorităţii puterii centrale, au introdus stabilitate în plan mai larg social, cu consecinţe benefice pentru progresul general.
Aceasta s-a reverberat şi în planul raporturilor dintre Ţările Române, ca şi al relaţiilor cu popoarele din Balcani şi din Orientul Apropiat.
Principalele căi pe care au putut fi înfăptuite valoroase programe culturale sunt nemijlocit legate de învăţământ, sub toate formele lui, de reactivarea tiparului, ca mijloc de multiplicare şi răspândire largă a scrierilor în limbă română. De asemenea, prin cunoaşterea înfăptuirilor în arhitectura şi arta altor ţări, îndeosebi prin intermediul meşterilor străini prezenţi în ţările române, dar şi ca urmare a sporirii interesului faţă de cărţile străine, a căror circulaţie este atestată şi de bogăţia fondurilor marilor biblioteci din veacul al XVIII-lea.
O privire de ansamblu asupra acestor activităţi pune în lumină valoroase iniţiative şi stăruitoare angajamente ale cărturarilor din lumea laică şi ecleziastică a elitelor, dar şi a numeroşi iubitori ai slovelor din medii mai largi ale locuitorilor, dregători şi slujitori din aparatul administrativ de stat, negustori, meseriaşi - fruntaşi ai breslelor - clerici de mir şi monahi, târgoveţi, chiar şi reprezentanţi ai obştilor megieşeşti. Aceştia au fost adevăraţii factori propulsori ce aveau să dea noi dimensiuni structurilor culturii, la sud-est de Carpaţi, cu deosebire în domniile lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, ce au însumat circa 35 de ani, până la 1714.
Adoptarea scrisului în limbă română era o nevoie stringentă şi pentru împlinirea operei Bisericii şi a clerului din Principate. Folosirea slavonei ecleziastice în cult, prin hotărârile Patriarhiei ecumenice, întâmpina însă în epocă mari dificultăţi. Şi aceasta din cauza intensificării prozelitismului catolic şi protestant, care impunea preoţilor şi laicilor instruirea în domeniile dogmatice şi etice ale ortodoxismului în limbile accesibile spaţiului românesc, nu în greacă şi slavonă, limbi necunoscute mediilor largi ale populaţiei. După primele decenii ale secolului al XVII-lea, înalţii prelaţi cărturari din Ţara Românească au încurajat traducerea cărţilor liturgice în limba română, copierea şi tipărirea lor, cu referire la mitropolitul Grigorie, şi la urmaşii acestuia la cârma Mitropoliei, ca Teofil şi mai ales Ştefan.
În desfăşurarea activităţii cultural-ecleziastice din timpul lui Matei Basarab se afirmă de fapt două tendinţe referitoare la imprimarea cărţilor liturgice: Voievodul, doamna sa Elina şi fratele acesteia, boierul cărturar Udrişte Năsturel, vor susţine şi tiparul de expresie slavonă, pe lângă cel românesc, ca un mijloc de ajutorare a ortodoxiei din Balcani.
Continuarea imprimării cărţilor de slujbă în limba slavă, ignorată de majoritatea locuitorilor din spaţiul etnic românesc, când textele bizantino-slave îşi pierduseră, în parte, atracţia de odinioară, fiind întâlnite numai în scriptorii episcopale sau monastice, au stimulat interesul ierarhilor cărturari de a aduce la lumină şi cărţi liturgice în graiul poporului. Astfel, sub păstorirea mitropolitului Teofil a apărut prima tipăritură în româneşte: „Pravila de la Govora”, (1640). Această preocupare este continuată apoi de Vlădica Ştefan, care va imprima şi el cărţi bisericeşti, începând cu „Pogrebania preoţilor”, (1650). Aceeaşi preocupare va fi întâlnită şi la arhiereii moldavi, de sub teascul de la Iaşi ieşind prima lucrare destinată clerului tipărită în Moldova, „Cazania mitropolitului Varlaam”, (1643). Aceasta se adresa românilor din Moldova şi Ţara Românească, dar a fost răspândită şi în Transilvania care era ameninţată de prozelitismul calvin, unde au fost identificate sute de exemplare.



"Cazania", Iaşi (1643)
foaie de titlu şi 384 file numerotate , 113 file numerotate cu erori şi file legate greşit,

2 file nenumerotate , lipsă filele 5-8, 121, 323.
 
Opera de răspândire a scrisului în limba naţională a continuat sub imboldul marilor exemple ale îndrumătorului clerului, în scriptoriile aşezămintelor monastice ca: Tismana, Cozia, Bistriţa, Dealu, din cadrul Mitropoliei şi episcopiilor de Râmnic şi Buzău. Prin străduinţa atâtor logofeţi, grămătici şi dieci au fost realizate în epocă sute de copii ale unor texte cu conţinut istoriografic, sapienţial, de delectare, hagiografic, unele lexicoane, ca cel slavo-român al lui Mardarie Cozianul, alcătuit la 1649, necesar înţelegerii învăţăturilor Bisericii, şi multe altele. Are loc o adevărată expansiune a culturii scrise marcată de spiritul umanist, ale cărui prezenţe se desluşesc, deopotrivă, în mediul religios şi laic al timpului.
 
 
Document / facsimil, referitor la înfiinţarea primei mori de hârtie de pe Olt, 4 aprilie 1646,
epoca Matei Basarab (1632-1654),
înregistrat de către profesorul Nicolae Simache
 
Dintre elitele Ţării Româneşti se remarcă cărturari vestiţi: Udrişte Năsturel, stolnicul Constantin Cantacuzino, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, instruiţi mai întâi în familie cu dascăli români şi străini, apoi în prestigioase instituţii de învăţământ, ca acelea urmate de amintitul vlăstar Cantacuzin la Constantinopol, Veneţia, Padova şi Viena, hotărâtoare pentru formarea personalităţii sale de valoare europeană. Lângă aceştia trebuie alăturată figura lui Antim Ivireanul, care a dat viaţă atâtor iniţiative pe tărâmul culturii ecleziastice.
Factor dinamic în promovarea şi răspândirea învăţământului şi culturii în întregul spaţiu românesc şi al Ortodoxiei sud-est europene şi din Orientul Apropiat, tiparul era reintrodus în Ţara Românească după mai bine de o jumătate de veac de întrerupere prin hotărârea domnului Matei Basarab şi conlucrarea mitropolitului Grigorie. Cu ajutorul înaltului ierarh Petru Movilă al Kievului, la 1635 un atelier a fost instalat la Câmpulung-Muşcel. În activitatea teascului tipografic de aici va exista o pauză, până în 1642, din cauza lucrărilor de refacere din incinta lăcaşului, întreprinse de noul ctitor, Matei vodă. Efortul de imprimare a cărţilor de slujbă va continua după 1635 la mănăstirea Govora-Vâlcea, de unde ieşea la lumină, în 1637, o Psaltire Slavonă. La Govora, munca tipografică va înceta în 1642, când teascul a fost mutat la mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte, procesul editorial urmând din 1644 cu Evanghelia învăţătoare (Cazania) imprimată parţial din 1642 în amintitul lăcaş vâlcean, una dintre cărţile cu însemnate rosturi în promovarea limbii române.
 
 
"Carte sau Lumină", Snagov (1699)
4 file nenumerotate şi 108 file numerotate (20x15 cm),
tipărită în tiparniţa domnească a mânăstirii Snagov, cu drepte dovediri din dogmele Bisericii Răsăritului
descoperită şi aşezată de prea învăţatul ieromonah Maxim Pelopoesianul,
tipărită de Mitropolitul Antim Ivireanul „de acum întâi tipărită pre limbă rumânească”.
 
Tiparniţele de la Câmpulung, Govora, Dealu au imprimat între anii 1644 -1652 cărţi de slujbă îngrijite şi sub patronajul doamnei Elina şi al lui Matei Basarab.
Ceea ce caracterizează, în ansamblu, rostul tiparului din Moldova şi Ţara Românească este producţia de cărţi slavone, greceşti, arabe difuzate în spaţiul Ortodoxiei din sud-estul european şi Orientul Apropiat. Pentru creştinii melchişi (de limbă arabă), la stăruinţa fostului Patriarh al Antiohiei, Athanasie Dabbas, Constantin Brâncoveanu a cerut ieromonahului Antim Ivireanul să graveze literele trebuitoare. Exemplificator în aceast sens a fost Liturghierul greco-arab (1701), scos la lumină în mănăstirea Snagov de lângă Bucureşti.
 
Răzvan RADU
Muzeograf coordonator al Muzeului „Casa Domnească” Brebu
Bibliografie:
• Martin Bodinger, „Cartea românească veche în colecţiile Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi. Catalog adnotat”, Iaşi, 1976.
• Gabriel Cocora, „Tipar şi cărturari”, Editura Litera, 1977.
• Ioachim Crăciun, „Incunabulele româneşti şi cărţi rare şi preţioase tipărite pe pământul românesc” (1508-1600), Studii şi cercetări de bibliologie, XI, 1969.
• Gherasim Cristea, „Constantin Brâncoveanu”, Editura Episcopiei Râmnicului, 2001.
• Florian Dudaş, „Cazania lui Varlaam în vestul Transilvaniei”, Timişoara, 1979.
• Peretz Dumitru, „Pravila 1640”, Bucureşti, Editura Universitară, 1911.
• Alexandru Duţu, „Coordonate ale literaturii româneşti în secolul al XVIII-lea”, Editura pentru literatură, 1968
• Constantin C. Giurescu, „Istoria Românilor”, vol.I-II, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1937.
• „Istoria Românilor” (coord. Acad. Virgil Cândea), vol. V, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
• Iacob Mârza, „Cornel Tatai-Baltă, Răspândirea tipăriturilor vechi româneşti în Transilvania (mijl. sec. al XVII-lea – primele decenii ale sec. al XIX-lea) în lumina unui material arhivistic,” Acta Musei Napocensis, XVII, 1980.
• Mircea Tomescu, „Istoria cărţii româneşti de la începuturi până la 1918”, Editura Ştiinţifică, 1968.
• Gabriel Ştrempel, „Antim Ivireanu – Opere”, Bucureşti, 1997.