Miercuri, 30 Septembrie 2020 08:38
În urmă cu 123 de ani, la 12 octombrie 1897, se inaugura la Ploieşti, în prezenţa M. S. Regelui Carol I, a primului ministru D. A. Sturdza şi a altor oficialităţi locale şi naţionale, primul monument de for public ridicat pe teritoriul României în memoria ostaşilor care îşi sacrificaseră viaţa pentru obţinerea independenţei de stat. Monumentul era opera tânărului artist Giorgio Vasilescu.
Giorgio Vasilescu, cca. 1897 (via http.mistereledunării. wordpress. com)
Fiu al plugarului Vasile Tiucu, acesta s-a născut în anul 1864 la Goeşti, în judeţul Dolj. Cursurile primare le-a urmat în comuna natală, iar după absolvirea acestora „cu mare succes”, sprijinit de actorul Theodor Teodorini, care îl remarcase pentru îndemânarea sa de a ciopli în lemn, urmează timp de şase ani cursurile Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova – secţia sculptură, unde îşi cultivă talentul înnăscut. În 1884, la scurt timp după absolvire, îşi deschide un mic atelier în Craiova, pe Calea Unirii, pe care îl va avea până în toamna anului 1886. În această perioadă îşi câştigă existenţa prin realizarea unor lucrări sculptate în lemn, în special piese de mobilier, obţinând astfel atenţia şi recunoaşterea locuitorilor urbei şi nu numai. Astfel, în 1884 participă la Iaşi la Expoziţia Cooperatorilor din Ţară, organizată de „Societatea cooperativă a constructorilor şi meseriaşilor români”, unde obţine medalia de bronz. Dorinţa sa era însă aceea de a-şi aprofunda şi perfecţiona studiile în străinătate, motiv pentru care depune demersuri pe lângă Consiliul Judeţean Dolj în vederea obţinerii unei burse de studiu. Recunoaşterea talentului său artisitic nu avea să întârzie, astfel că în toamna anului 1886, beneficiind de bursa oferită de Consiliul Judeţean Dolj, precum şi de ajutorul financiar al bisericii „Sf. Treime” din Craiova, Giorgio Vasilescu pleacă în Italia pentru a studia la Academia de Arte Frumoase din Veneţia. Sosit aici, în urma unei probe este admis la „cursul onorariu superior de statue monumentale”. Perioada studiilor în Italia a fost una dificilă din punct de vedere material. Artistul reuşea cu greu să se întreţină din bursa oferită de consiliu, astfel că se vedea nevoit să apeleze, prin intermediul scrisorilor publicate în ziarele locale din Craiova, la ajutorul financiar al celor care doreau să îşi ofere contribuţia pentru plata studiilor sale. Din fericire aceste lipsuri materiale nu i-au afectat puterea de muncă, ba mai mult, pe durata studiilor, datorită conştiinciozităţii şi perseverenţei sale, Vasilescu a atras atenţia profesorilor săi, Luigi Ferrari, Pompeo Molenetti, Nicolo Barozzi, G. Franconi, care l-au sprijinit şi apreciat. În privinţa operelor realizate în perioada cât a studiat la Veneţia (1886-1891), menţionăm trei busturi din gips (Bustul actorului Theodor Teodorini, Portretul d-nei Stolojan şi Micul marinar), bustul unui papă dar şi al unui „angel foarte reuşit şi apreciat” pe care îl trimisese în 1888 la Craiova pentru a fi vândut. O altă dovadă a talentului şi a pregătirii sale este dată şi de ştirea apărută într-o publicaţie din Craiova, care prelua informaţia inserată în ziarul „L’Adriatice” din Veneţia, potrivit căreia, în 1889, Giorgio Vasilescu a reuşit primul la examenul pentru menţinerea ca elev al Academiei de Arte Frumoase, în urma căruia fuseseră respinşi 179 de elevi. În 1890 se face din nou remarcat în ţară, când participă la expoziţia Cercului artistic din Bucureşti cu două sculpturi: Cap de marinar (cel mai probabil Micul marinar transpus în marmură) şi Portretul doamnei X. Tot în vara anului 1890 Vasilescu se căsătoreşte cu o craioveancă, Domnica, cu care a avut un băiat, Ionel şi o fată, Ana.
Un an mai târziu Giorgio Vasilescu absolvea Academia de Arte şi îşi deschidea propriul atelier de sculptură la Veneţia, pe strada Barnaba nr. 3294. Anul 1891 a reprezentat pentru Vasilescu şi anul în care a primit prima comandă mai însemnată: Monumentul funerar al căpitanului Nae I. Proicea, de la Slatina. Realizat din marmură albă sub forma unui baldachin în interiorul căreia era aşezat bustul, tot din marmură, al căpitanului decedat în timpul Războiului de Independenţă, monumentul a fost realizat în vara lui 1891 la Veneţia, iar artistul a şi fost prezent în ţară în cursul lunii octombrie acelaşi an pentru a asista la inaugurare. Ulterior acestui moment, în noiembrie 1891 pleacă în Rusia, la Sankt Petersburg, la invitaţia ministrului de interne şi a contesei Apraxin, prima doamnă de onoare a Ţarinei, întrucât i se încredinţase realizarea Monumentului marelui duce Vladimir, despre care însă nu avem nici o informaţie. În februarie 1892 Vasilescu se afla în ţară, la Craiova, iar o lună mai târziu expunea în magazinul de lucrări de artă al lui Gebauer, situat pe Calea Victoriei din Bucureşti, bustul din marmură albă al d-nei N. Blaremberg. Un articol din 1892, care elogia unele realizări anterioare ale artistului, insista asupra lucrării Rosa de mai, o femeie nud care ţinea în mâna stângă un trandafir pe care îl mirosea, lucrare ce fusese expusă şi premiată la Salonul din Veneţia din acelaşi an. Articolul menţiona, de asemenea, că artistul terminase frontispiciul Muzeului de Arheologie din Cividale, comandat de statul italian, precum şi statuia Rodica, o ţărăncuţă în costum tradiţional, inspirată din poezia omonimă a lui Vasile Alecsandri.
Însă prima lucrare de mari proporţii executată de Giorgio Vasilescu a reprezentat-o Monumentul funerar al lui Vasile Adamachi, din Iaşi. Vasile Adamachi (1817-1892), om politic şi filantrop, a lăsat prin testament Academiei Române o avere de peste două milioane de lei, cu respectarea condiţiei de a se crea un fond din care aceasta să acorde burse de studii în străinătate tinerilor care se distingeau în ştiinţele exacte. Pentru a onora memoria marelui dispărut, în şedinţa din 9/21 octombrie 1892, Academia Română hotăra edificarea unui monument la Iaşi, cel însărcinat cu această problemă fiind D. A. Sturdza. Comanda avea să-i fie încredinţată lui Giorgio Vasilescu. Realizat la Veneţia, în intervalul decembrie 1892 - iunie 1893, monumentul a fost transportat la Iaşi şi montat în cimitirul Eternitatea, fiind inaugurat cu mare fast la 9/21 octombrie 1894 în prezenţa Mitropolitului Moldovei şi Sucevei, Iosif Naniescu, a secretarului general al Academiei Române, D. A. Sturdza, a rectorului Universităţii din Iaşi, N. Culianu etc. Monumentul propriu-zis, cu baza de formă pătrată şi o înălţime de şapte metri, are patru laturi, cea principală fiind considerată cea sudică întrucât aici este fixat, în medalion din bronz, portretul lui Adamachi. Monumentul este aşezat peste cripta din piatră cioplită sub forma unei capele, operă a arhitectului veneţian Rupolo Domenico.
În intervalul 1893-1897, Giorgio Vasilescu a mai executat şi alte lucrări în marmură de Cararra, dintre care menţionăm: monumentul funerar al negustorului craiovean N. Bănicioiu, bustul lui Nae Macovei, busturile soţilor Trişcu, bustul lui Petre Mavrogheni, Doamna cu binoclu (a doua variantă a bustului d-nei N. Blaremberg). În 1897 a participat la Expoziţia Artiştilor în Viaţă cu două busturi, însă Ion Mincu, cel care semna cronica acestei expoziţii, nu oferă mai multe detalii referitoare la acestea.
Cea mai importantă creaţie a lui Giorgio Vasilescu, care avea să-l şi impună în sculptura monumentală românească, a reprezentat-o Monumentul Vânătorilor din Ploieşti. În noiembrie 1890, la propunerea unui tânăr avocat, Ioan Gr. Sorescu, un grup de 35 de ploieşteni s-au constituit într-un Comitet de iniţiativă în scopul de a ridica „pe unul din rondourile bulevardului Independenţei din Ploesci” un monument comemorativ în cinstea ostaşilor prahoveni care luptaseră în timpul Războiului de Independenţă în cadrul Batalionului 2 Vânători. În decembrie acelaşi an, din cadrul acestui Comitet de iniţiativă s-a ales un Comitet de acţiune, format din cinci persoane, care era împuternicit să ia toate măsurile necesare pentru a duce la îndeplinire nobilul scop propus. La un an de la înfiinţarea sa, în decembrie 1891, Comitetul de acţiune hotăra organizarea, în cursul lunii mai 1892, a concursului pentru atribuirea realizării monumentului de către un artist român, din ţară sau din străinătate. Între sculptorii care au participat la acest concurs s-au numărat Giorgio Vasilescu şi Ştefan Ionescu-Valbudea, cel din urmă prezentând două machete în teracotă. La 31 mai 1892, un juriu aflat sub preşedinţia generalului Grigore Cantilli (prahovean de origine), format din: B. P. Haşdeu, G. I. Ionescu-Gion, C. I. Stăncescu – profesor la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, I. Georgescu – sculptor, N. I. Socolescu şi F. Xenopol – arhitecţi şi I. Popovici – inginer, a studiat modelele expuse şi a hotărât că nici un model nu întrunea condiţiile cerute de Comitet, în afară de modelul nr. 2, depus de sculptorul Vasilescu, dar nici acesta nu putea fi adoptat aşa cum era. Modelul consta într-un obelisc ce avea la bază două bazoreliefuri, în vârf un vultur cu aripile desfăcute, iar la colţurile monumentului, pe nişte contraforturi, patru lei.
Proiectul iniţial al Monumentului Vânătorilor din Ploieşti
După negocierile pe care Comitetul le-a avut în cursul anului 1892 cu sculptorul Giorgio Vasilescu, la 6 iulie 1893 se semna contractul de realizare a monumentului între cele două părţi, care avea să fie autentificat de Tribunalul Prahova la 8 iulie 1893. Conform acestuia, monumentul trebuia realizat din granit, partea arhitectonică, şi din bronz antic florentin, partea sculpturală (pct. 2) şi urma a fi montat pe bulevard până cel târziu la data de 1 august 1896 (pct. 5). Înălţimea monumentului trebuia să fie de minim 13 metri, lungimea unei laturi la suprafaţa pământului de 6 metri (pct. 7). Cei patru lei de pe contraforturi urmau să fie înlocuiţi cu statuile a patru vânători din bronz, cu înălţimea de 1,80 metri fiecare, iar bazoreliefurile de pe monument nu puteau fi turnate în bronz decât după ce Comitetul îşi dădea acordul scris (pct. 6). Suma pe care sculptorul Giorgio Vasilescu o primea pentru realizarea monumentului era de 60.000 lei, plătibilă în şapte rate (pct. 3).
Monumentul a fost realizat în Italia, partea sculpturală fiind turnată în bronz în atelierul lui E. Munaretti din Veneţia, iar partea arhitectonică, din granit de Bavenno, fiind realizată în atelierul lui Innocente Pirovano, la Milano. Piesele au fost aduse în ţară pentru a fi asamblate, însă, pe drum, unele dintre acestea au suferit avarii şi sculptorul, conform contractului, a fost nevoit să le refacă pe cheltuiala sa, solicitând totodată şi amânarea termenului de finalizare, fapt aprobat de Comitet.
Monumentul Vânătorilor din Ploieşti
Monumentul a fost asamblat în cursul anului 1897 şi la 15 iunie a fost recepţionat de către o comisie prezidată de D. A. Sturdza. Membrii comisiei au constatat că dimensiunile obeliscului, ale vulturului şi ale statuilor vânătorilor sunt uşor schimbate, fiind un pic mărite, însă se menţineau în „condiţiunile artei şi esteticei după o justă proporţiune”. În urma recepţiei s-a eliberat şi garanţia de 10.000 lei ce fusese depusă iniţial de N. Popp din Craiova, garantul sculptorului Vasilescu.
Inaugurarea monumentului a avut loc la 12 octombrie 1897 şi la aceasta au luat parte M. S. Regele Carol I, prim-ministrul D. A. Sturdza, I. P. S. S. Mitropolitul primat şi alte oficialităţi naţionale şi locale. După discursurile inaugurale, M. S. Regele Carol I a urcat treptele monumentului pentru a-l studia cu atenţie, prilej cu care i-a fost prezentat sculptorul Giorgio Vasilescu. Un martor ocular la acest eveniment menţiona că M. S. l-a felicitat „cu multă vioiciune pe talentatul artist român”.
Medalia inaugurării Monumentului Vânătorilor din Ploieşti
Ultima operă a sculptorului Vasilescu este reprezentată de un alt monument de for public ridicat în memoria ostaşilor români care şi-au jertfit viaţa în timpul războiului din 1877-1878, Monumentul Independenţei din Tulcea. După ce anterior semnase contractul pentru realizarea acestuia, în toamna anului 1897 Vasilescu s-a întors la Veneţia şi s-a apucat de lucru. Concepţia monumentului era aceea a unui obelisc la baza căruia să se afle statuia unui dorobanţ precum şi a unui vultur pregătit să-şi ia zborul. În octombrie 1898, dorind să asiste personal la amplasarea părţii arhitectonice, Vasilescu pleacă de la Veneţia către Tulcea. Pe drum contractează o răceală puternică şi, simţindu-se slăbit, se opreşte la Bucureşti, la fratele său. La insistenţele lui D. A. Sturdza se internează la spitalul Colţea, însă cu toate eforturile medicilor nu a mai putut fi salvat. Giorgio Vasilescu, în vârstă de doar 34 de ani, a murit la 11 noiembrie 1898 şi a fost înhumat în cimitirul Şerban-Vodă din capitală, „în rândul oamenilor săraci”. La înmormântarea sa au luat parte, printre alţii, primul-ministru D. A. Sturdza şi soţia acestuia, Zoe, miniştrii C. Stoicescu, Spiru Haret şi Paladi, primarul oraşului Tulcea, directorul Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti – Stăncescu şi, nu în ultimul rând, membrii Comitetului de acţiune ai Monumentului Batalionului 2 Vânători din Ploieşti. Din cauza morţii neaşteptate a artistului, monumentul din Tulcea avea să fie continuat şi terminat, conform planurilor lui Vasilescu, de către sculptorul Constantin Bălăcescu.
Epistola, pe care o reproducem integral la final, a fost trimisă de sculptorul Giorgio Vasilescu lui Nicolae Pruşanu, membru în Comitetul de acţiune al Monumentului Vânătorilor din Ploieşti. Menţionăm că aceasta este inedită şi a fost achiziţionată în anul 1970 de la I. Pruşanu, unul din fiii lui N. Pruşanu, alături de alte documente referitoare la viaţa şi activitatea tatălui său.
Scrisoarea, datată 26 august 1897, a fost expediată din Abbazia, o cunoscută staţiune de pe ţărmul Mării Adriatice. Textul epistolei, redactat cu cerneală neagră pe o singură coală, recto-verso, ne dezvăluie informaţii inedite cu privire la Monumentul Vânătorilor din Ploieşti.
Scrisoarea lui Giorgio Vasilescu către Nicolae Pruşanu
Aflăm astfel că, urmare a cererii pe care N. Pruşanu o înaintase, în numele Comitetului de acţiune, preşedintelui Consiliului de miniştri al României, Guvernul i-a trimis artistului suma de 12.260 lei, bani pe care acesta îi mai avea de primit pentru realizarea monumentului. Acest fapt relevă incapacitatea Comitetului de acţiune de a strânge suma pe care trebuia să i-o achite sculptorului, fiind astfel nevoit să apeleze la ajutorul Guvernului pentru a completa diferenţa. Dintr-un raport al Comitetului de acţiune, cunoaştem faptul că până în luna iulie 1897 acesta îi plătise artistului suma de 46.240 lei. Ulterior, sculptorul a mai primit 1.500 de lei de la d-na Zoe D. A. Sturdza, aşa cum rezultă tot din această scrisoare. De asemenea, Guvernul României a mai achitat lui E. Munaretti din Veneţia suma de 2.140 lei reprezentând „plusul în bronz ce a turnat la statuele monumentului”.
Prin această scrisoare Giorgio Vasilescu se declara „descărcat de orice obligaţiuni” pentru monumentul care fusese deja luat în primire şi în încheiere mulţumea Comitetului de acţiune pentru „încurajarea şi preferinţa ce mi-aţi dat mie ca artist român, ca să lucrez această operă...”.
Transcrierea textului s-a efectuat în conformitate cu normele ortografice actuale. Porţiunile de texte cuprinse între paranteze drepte [ ] aparţin autorului.
Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, nr. inv. 34 - 42932
Abazia. 1897 Ag 26.
[subl. în text]
Domnule Pruşanu,
Cu aceasta am onoarea a vă anunţa că, după cererea ce Dv. dimpreună cu d-nul secretar Z. Ovessa aţi făcut către onor Preşedintele al Consiliului de miniştri în numele Comitetului de acţiune şi al grupului de iniţiativă pentru ridicarea monumen.[tului] din Ploieşti, onor Guvern a răspuns la apelul Dv. venindu-vă în ajutorul cauzei monumentului.
Astfel că astăzi eu am şi primit de la onor Guvern suma de 12.260 lei , restul ce mai aveam a primi de la onor Comitet al monumentu[lui].
Asemenea, m-am informat că tot din partea onor Guvern s-a trimis suma de lei 2.140 d-lui Em. Munaretti la Venezia, plusul în bronz ce a turnat la statuile monumentului.
Vă rog d-le Pruşanu a aduce aceasta la cunoştinţa tuturor membrilor onor Comitetului de acţiune şi ai grupului de iniţiativă pentru ridicarea monumentului, din care şi Dv. faceţi parte.
Cu aceasta, declar onor Comitet de acţiune că mi-am primit tot dreptul bănesc ce mai aveam a lua pentru monumen.[tul] contractat; rămâne însă ca onor Comitet să mai trimită o chitanţă de primirea a 1.500 [subl. în text] lei doamnei Zoe D. A. Sturdza care mi-a dat această sumă şi care mi s-a pus în socoteală de către onor Comitet; şi să-mi mai restituie suma de lei 100 ce a rămas din ultima chitanţă de 600 lei ce am dat în urmă, plus 65 de lei ce mi s-a reţinut ca taxă la primirea sumei de 12.260 lei din partea onor Guvern.
Din parte-mi mă socotesc descărcat de orice obligaţiuni către onor Comitet de acţiune pentru această lucrare care deja mi s-a luat în primire de către onor Comitet în urma raportului onor Comisiunii de recepţiune, şi pe care lucrare Dumnezeu ne-a ajutat a o duce până la fine cu bine şi cu bună reuşită.
Cu această ocaziune aduc onorabilului şi patrioticului Comitet de acţiune din care şi D-voastră faceţi parte cele mai respectuoase mulţumiri pentru încurajarea şi preferinţa ce mi-aţi dat mie ca artist român ca să lucrez această operă şi prin granit şi bronz să fac a se eterniza gloria armatei române [subl. în text] şi a Bat.[alionului] de vânători din 1877-78 care a[u] reînviat gloria străbună şi ne-au redat independenţa şi libertatea ţării.
Primiţi mult stimate d-le Pruşanu stima şi respectul ce vă păstrez şi vă voi păstra.
Giorgio Vasilescu rumeno
Sculptor
Muzeograf Adrian STAN
Bibliografie:
· Zacharia Antinescu, Încă trei ani de viaţă, Ploiesci, Stabilimentul grafic „Progresul”, 1900.
· Arhiva Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, dos. 987/1969-1970.
· Petre Oprea, Sculptorul George Vasilescu (1864-1898), Revista muzeelor, 4, 1969, p. 368-370.
· Paul D. Popescu, Nicolae Pruşanu, Arhivele Prahovei, 3, 1998, p. 75-79.
· Paul D. Popescu, Nicolae Pruşanu (II), Arhivele Prahovei, 4, 1999, p. 195-196.
· Paul D. Popescu, Ploieştii şi Prahova în vremea dobândirii independenţei de stat a României (1871-1878), Ploieşti, Editura „Ploieşti-Mileniul III”, 2002.
· Darea de seamă a Comitetului de Acţiune către d-nii membri ai grupului de iniţiativă al Monumentului Batalionului II de Vânători din 1877-1878 în şedinţa de la 18 iunie 1893, Primăvara, 6-7, 1897, p. 98-104.
· Darea de seamă a Comitetului de Acţiune către d-nii membri ai grupului de iniţiativă al Monumentului Batalionului II de Vânători din 1877-1878 în şedinţa de la 18 iunie 1893, Primăvara, 8-9, 1897, p. 121-123.
· George Vasilescu, Primăvara, 10-11, 1898, p. 103-104.
· Paul Rezeanu, Artele plastice în Oltenia (1821-1944), Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1980.
· Paul Rezeanu, Contribuţii la istoria artei româneşti: sculptori puţin cunoscuţi, Craiova, Editura Alma, 2007.
· Adrian Stan, Inaugurarea Monumentului Vânătorilor din Ploieşti, Ţara Bârsei, 12, 2013, p. 378-384.