GENERALUL HENRI MATHIAS BERTHELOT ŞI MISIUNEA SA ÎN ROMÂNIA

Intrarea României în război alături de Antanta nu a fost pregătită aşa cum ar fi trebuit. Anii neutralităţii nu au fost valorificaţi, din punct de vedere militar, efectivele rămânând scăzute, iar echipamentul insuficient. Dacă în 1913 armata număra 400 000 de militari, la 1916 în rândurile acesteia erau 833 000, cu o rezervă de 416 000, care constituia un total de 1 250 000. În ceea ce priveşte echipamentul, ambasadorul american la Bucureşti, Charles J. Vopicka, afirma: „marea majoritate a armatei române era constituită din soldaţi neexperimentaţi, care în bună măsură nu aveau cadre ofiţereşti corespunzătoare. ...Armata română nu avea artilerie....Era, de asemenea, o mare lipsă de grenade de mână”.
Din punct de vedere diplomatic România a intrat în război cu un handicap. Franţa şi Rusia avuseseră un îndelung dezacord cu privire la România. Francezii doreau ca aceasta să intre în război ca o contrapondere faţă de Rusia, în care nu aveau încredere. Pe de altă parte ruşii se temeau că trupele române, fiind prost instruite, ar fi putut deveni o piedică şi considerau excesive revendicările teritoriale ale guvernului de la Bucureşti.


 
Regele Ferdinand I şi generalul Henri Mathias Berthelot, 1917
 
La începutul lunii octombrie 1916, ofensiva Germaniei asupra României era evidentă. În aceste condiţii, Parisul l-a trimis pe generalul Henri Berthelot drept consilier militar al armatei române. Om de statură impresionantă, Berthelot avea, potrivit ministrului francez Saint Aulaire, „tot atâta delicateţe ca şi rotunjime”. Competenţa lui, dublată de un optimism tenace şi cu o „voinţă calmă, binevoitoare, inflexibilă”, l-au făcut pe generalul francez să câştige afecţiunea Reginei Maria a României.
Generalul francez a sosit la Bucureşti la 18 octombrie 1916 cu 277 de ofiţeri, 37 piloţi, 88 medici, farmacişti şi veterinari, patru ofiţeri de marină, opt ofiţeri de intendenţă şi 1.150 de grade inferioare. Călătorise în România prin Rusia şi se oprise pentru o audienţă la Ţar cât şi pentru unele întâlniri cu Sturmer şi conducătorii militari ruşi. Nicolae al II-lea l-a asigurat pe generalul francez, cu toată sinceritatea, de fidelitatea Rusiei faţă de aliatul ei. Poziţia lui Sturmer, ministrul de externe al Ţarului, a fost întărită de şeful Statului Major Rus. Acesta, într-o întrevedere cu Berthelot, i-a arătat o hartă pe care a evidenţiat linia dintre Muntenia, pe care ruşii plănuiau să o evacueze, şi Moldova pe care el o trata ca pe o parte a Rusiei şi pe care ei aveau de gând să o apere. Sosirea ulterioară a generalului francez în România a determinat trimiterea unei directive secrete trimise de la St. Petersburg către Misiunea rusă de la Bucureşti: „Nu uitaţi că scopul nostru fundamental este să facem să nu reuşească misiunea franceză”. În aceste condiţii politice şi militare generalul francez şi-a început activitatea.
La sfârşitul lunii octombrie generalul Berthelot şi Marele Stat Major Român au cerut ca soldaţii ruşi să fie trimişi să-i schimbe pe românii epuizaţi şi să menţină frontul din Transilvania. Marele Stat Major Rus a refuzat. Bombardat cu telegrame de la Bucureşti şi Paris, prin care i se cereau întăririle făgăduite, şeful Marelui Stat Major Rus i-a telegrafiat şefului Misiunii Militare ruse din România: „Nici un om, nici o puşcă!” Aceasta, a spus ministrul francez, era „trădare militară”, conformă cu declaraţia lui Berthelot cu privire la necesitatea de a abandona Muntenia.
Bătălia pentru Bucureşti, deşi a beneficiat de un succes iniţial, a fost pierdută la 20 noiembrie/3 decembrie 1916 ca urmare a unei copleşitoare superiorităţi militare a inamicului. Retragerea spre Siret, pentru a elimina din pierderi, a făcut ca Bucureştiul să cadă în mâna armatei inamice. În aceste condiţii guvernul român prezidat de Ion I. C. Brătianu a părăsit capitala şi s-au îndreptat spre Iaşi. Despre ofiţerii francezi , în 1916, decembrie, Nicolae Iorga scria următoarele: „...în triumfurile, încercările şi revanşa lor, pentru că de ele am legat totdeauna o veche recunoştinţă şi, în ceasuri de reculegere, şi cele mai mari speranţe, ale ostaşilor Franciei. Oriunde le vedem, ele ţin cald inimilor noastre, prin ce înseamnă ca nobilă hotărâre de a jertfi tot ce dă viaţă pentru scopuri care-i sunt superioare şi o senină şi voioasă demnitate în a sprijini şi a învinge orice greutăţi”.
Astfel, în iarna şi primăvara anului 1917, într-o perioadă de acalmie militară, Misiunea Franceză condusă de generalul Berthelot a continuat această reorganizare a armatei române. Berthelot i-a trimis pe membrii misiunii în toate regimentele, să trăiască alături şi împreună cu soldaţii români. Generalul însuşi îşi petrecea timpul printre soldaţii de rând, imaginea lui rămânând legendară şi traversând deceniile.
Au fost scoşi din rândurile armatei cei corupţi, incompetenţi şi pe cei care nu meritau încredere din punct de vedere politic, vechii generali fiind înlocuiţi cu tineri ofiţeri care aveau deja experienţă pe câmpul de luptă. Noii recruţi erau instruiţi de ofiţeri francezi conform stilului de luptă occidental şi înzestraţi cu tunuri şi muniţii de provenienţă franceză transportate prin Rusia, sub escortă, de gărzi franceze înarmate. Până în aprilie 1917, armata română, deşi considerabil redusă ca număr, era o forţă de luptă competentă, bine instruită, redutabilă chiar. Până în vară, soldaţii români constituiau, după spusele ambasadorului american, „una dintre cele mai bune organizaţii de luptă din Europa”.
 
 
Generalul Berthelot remite legiunea de onoare generalului Eremia Grigorescu, Oneşti, 1917

Eforturile lui Berthelot au fost recompensate de ţinuta impecabilă a armatei române în timpul cumplitelor bătălii din vara anului 1917.
Amalia NICOARĂ, şef Birou Istorie
 
Lista bibliografică:
• Platon 2003 – Gheorghe Platon, „Istoria Românilor, vol.II, Tom II De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918)”, Bucureşti, 2003;
• Vopicka, 1921 – Charles J. Vopicka, „Secrets of the Balkans – seven years of a diplomatist’s life in the storm centre of Europe”, Chicago, 1921;
• Kiriţescu 2014 – Constantin Kiriţescu, „Istoria războiului pentru întregirea României”, Volumul II, Ploieşti, 2014;
• Pakula 1984 – Hannah Pakula, „Ultima romantică – Viaţa reginei Maria a României”, Bucureşti, 1984;
• Iorga 1916 – Nicolae Iorga, „Ofiţeri francezi din România, Neamul Românesc”, 29 decembrie 1916.