Costumul de curte medieval

Costumul şi accesoriile sale reprezentau o dovadă a puterii sociale şi în consecinţă, a puterii politice, un cod care definea identitatea fiecărui membru al societăţii, un semn al diferenţei de rang. Între rang şi veşmânt trebuia să existe o corespondenţă perfectă. Prin reglementarea normelor costumare, se trasa un teritoriu rezervat exclusiv puterii, pentru că, doar elitele trebuiau să păstreze o poziţie fruntaşă, afirmată printr-un anumit standard de viaţă şi recunoscută ca atare de cei din jur, prin intermediul veşmintelor purtate. Rangul şi aspectul unui boier sau jupâniţe era dat de haină. Până spre sfârşitul secolului al XVII–lea, hainele reprezentau una dintre cele mai mari averi ale unei familii, pornind încă de pe atunci, de la premisa conform căreia „haina îl face pe om”.

„Arheologia noastră costumară cu numeroasele şi efemerele variante ale portului pământean, oglindeşte pe parcursul ei însăşi istoria principatelor româneşti, cu frământările lor sociale, cu necontenitele lupte pentru libertate. Dintre toate formele de cultură materială, numai veşmântul omului desemnează de la prima vedere condiţia fiecăruia, deosebirea de stare materială vădind prăpastia ce desparte feluritele grupuri între ele, în sânul aceleiaşi comunităţi naţionale. Feluritele travestiuri din trecut ale pământenilor urmăresc nu numai frământările din lăuntru ci şi pe cele din afara graniţelor ţării. Cinci veacuri de neliniştite, bântuite de sângeroase războaie, în decursul cărora costumul istoric din Ţara Românească şi Moldova, de influenţă europeană până în zorii veacului al XV-lea, începe să împrumute tot mai multe elemente orientale, o dată cu pierderea suveranităţii naţionale, pentru ca, să năzuiască apoi, după Revoluţia franceză, a se întoarce la moda continentului. Cinci veacuri în care costumul românesc de epocă pendulează mereu între apus şi răsărit.

În tot acest lung răstimp, fluctuaţiile pe care le suferă haina, oglindesc alternativ epocile de aservire şi cele de libertate, deznădejdile şi speranţele poporului nostru. Căci, în vreme ce veşmântul turcesc şi modul de viaţă legat de el, impuse de-a lungul vremii, însemnau încenuşarea oricărei conştiinţe româneşti, revenirea la moda şi la stilul de viaţă al celorlalte popoare din Europa va coincide cu o viguroasă recrudescenţă a patriotismului nostru. Ea se produce începând cu ultimii ani din veacul al XVIII-lea, când ţările noastre îşi îndreaptă, pentru prima dată, aspiraţiile către Revoluţia franceză.”

Un deschizător de drumuri în ceea ce priveşte studiul atent şi documentat al costumului de curte este Alexandru Odobescu (1834-1895). Scrierile sale subliniază valoarea istorică a veşmintelor, constituind o mărturie de autentică valoare ştiinţifică. Îmbinarea permanentă a rezultatelelor cercetărilor arheologice cu cele ale studierii monumentelor de artă păstrate, oferă un plus de autenticitate lucrărilor sale: „În timp de douăzeci de ani aproape, le-am cules cu osteneli dar şi cu plăcere, le-am plămădit cu ce brumă de ştiinţă am putut şi eu să adun din studii şi călătorii, spre a netezi oarecum drumul celor ce vor descrie într-o zi, cu o mână sigură şi măiastră, originile artei în istoria şi în obiceiurile zilnice ale poporului nostru românesc.”

Cu toate acestea, descrierea veşmintelor purtate de domniţe, realizată de Odobescu, constituie cea mai veridică şi ştiinţifică înfăţişare a costumului feminin începând din secolul al XVI-lea, subliniat fiind rolul portretelor murale de adevărate documente care trebuiesc trecute în rândul izvoarelor scrise. În nuvelele sale istorice „Mihnea Vodă cel Rău” şi „Doamna Chiajna”, descrierea costumelor purtate de domni, boieri şi slujitorimea din alaiuri, era bazată pe cunoaşterea tuturor detaliilor rezultate din cercetarea tablourilor votive şi a izvoarelor scrise, cronici şi documente. În prezentarea mănăstirii Snagov, îmbrăcând în haina literară a unei povestiri de călătorie, un adevărat studiu arheologic şi de istoria artei al vechiului monument, Odobescu dedică primele pagini descrierii costumului de curte feminin din secolul al XVI-lea. Chiar la începutul acestui studiu, el subliniază atât sărăcia izvoarelor literare (descrieri, poezii), care ar fi putut păstra imaginea vechiului costum, cât şi slaba conservare a picturilor murale: „izvoare serbede şi puţin atrăgătoare, foi de zestre şi hrisoave mucede şi portrete de biserici aspre şi înnegrite”.

„Odobescu este cel dintâi om de cultură din ţara noastră, care a atras atenţia asupra creaţiei populare, subliniind însuşirile ei remarcabile în domeniul artelor decorative, întipărite în  portul şi uzurile sale. El s-a preocupat în acelaşi timp de monumentele şi tezaurele artei medievale. Adevărat părinte al istoriei de artă şi al arheologiei româneşti, cu o clarviziune deosebită, deschizător de drumuri în acest domeniu, Odobescu a subliniat, pentru prima dată, valoarea artistică a portului, acordându-i locul pe care îl merită în ansamblul artei româneşti”.

Există, aşadar, multe exemple de la care s-ar putea porni şi tot atâtea direcţii care s-ar putea parcurge în alcătuirea unor lucrări de cercetare privitoare la costumul de curte din perioada medievală.

Însemnările călătorilor străini despre spaţiul românesc în Evul Mediu sunt numeroase şi bogate în date. Veniţi cu diferite misiuni în Ţările Române, călătorii străini au cercetat cu atenţie situaţia politică, economică, socială şi culturală. Aceste însemnări sunt cu atât mai preţioase, cu cât reuşesc să surprindă specificul naţional şi trăsăturile caracteristice ale profilului moral şi spiritual al poporului român. Călătorii străini sosiţi pe meleagurile strămoşeşti, indiferent de misiunea lor, aveau să îşi noteze impresiile de călătorie, privind realităţile istorice, politice, administrative, geografice, etno-folclorice pe care le-au remarcat sau la care au luat parte, transmiţând posterităţii documente de o deosebită valoare, referitoare la Ţările Române din acea perioadă. Din această categorie de izvoare, am folosit pentru documentarea proprie următoarele scrieri:

- Paul de Alep (1627–1669), cronicar şi cleric ortodox sirian, este cel care, călătorind în Moldova şi Ţara Românească între anii 1653-1654, a oferit una dintre cele mai faimoase descrieri ale obiceiurilor şi comportamentului oamenilor care populau cele două ţinuturi, într-o perioadă extrem de tulbure pentru români, care a coincis cu ultimii ani de domnie ai domnitorilor Vasile Lupu (în Moldova) şi Matei Basarab (în Ţara Românească). Prezent la curtea domnească din Târgovişte în ziua înmormântării domnitorului Matei Basarab, Paul de Alep creionează următoarea descriere a veşmintelor acestuia:

„Era îmbrăcat cu veşmântele sale domneşti, cu o haină subţire de brocart de aur, împodobită cu blană de samur de mare preţ, cu ceaprazuri cu nasturi de argint aurit şi cu calpacul de samur pe cap. Era acoperit în întregime până la picioare cu un giulgiu din saten alb, cu o cruce în foi de aur.”

- Anton-Maria Del Chiaro, originar din Florenţa, a fost secretar la curtea lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). În lucrarea sa „Revoluţiile Valahiei”, se referă nu doar la istoria Ţării Româneşti, dar şi la obiceiurile valahilor:

„Îmbrăcămintea femeilor e un amestec de modă grecească şi turcească, fără faţa acoperită. (…) În zile de sărbătoare se gătesc cu haine bogate şi juvaieruri scumpe, cu salbe de monede de aur de diferite mărimi.”

- Misionarul italian Marco Bandini, călător şi el în Ţările Române în anul 1648, completează imaginea portului boieresc din acele timpuri:

„Hainele sunt purtate după obiceiul turcesc, până la călcâie, folosind pentru ele în special mătase, strălucind de bumbi de argint şi de aur la piept şi la braţe.”

Toţi remarcau, în primul rând, luxul deosebit al materialelor folosite pentru veşmintele de curte, croite din mătase sau catifea şi brodate cu fir metalic. Notiţele acestora din timpul călătoriilor, abundă în detalii referitoare la veşmintele purtate de domnitori şi familiile lor, fiind  transformate ulterior în adevărate mărturii  care întregesc cronicile epocii. Aceiaşi călători menţionaţi anterior, au observat contrastul dintre cele două principate, respectiv Moldova şi Ţara Românească, în ceea ce priveşte vestimentaţia. Paul de Alep, subliniază faptul că în Moldova se respectă mai mult costumul tradiţional, influenţa turcească fiind mai slabă decât în Ţara Românească: „Muntenii nu au niciun fel de regulă în privinţa îmbrăcămintei şi a armelor, pe toate acestea le au la fel cu turcii din cauza unor obiceiuri comune. (…) La îmbrăcăminte moldovenii nu se aseamănă, căci muntenii au căzut aproape de tot şi la obiceiurile şi la portul turcilor, pe când moldovenii ţin morţiş la portul lor şi oricine dintre ei care ar adopta de la turci sau de la oricare alt neam vreo parte a portului sau a armelor lor, sau orice alt lucru, este pedepsit cu moartea”.

Costumul de curte – prezentare generală

„Am avut noi românii un costum al nostru şi numai al nostru? A existat oare un costum oficial de curte care să fie propriu Principatelor noastre, aşa cum am avut din străvechi timpuri unul popular? Desigur că nu. (…) Popoarele au împrumutat întotdeauna unele de la altele, osmoza costumară producându-se pe arii şi epoci foarte întinse, iată de ce nu s-ar putea stabili deosebiri esenţiale, adesea, nici măcar între răsărit şi apus. Românii au împrumutat şi ei, urmând sinuoasele căi ale trecutului lor politic. Au împrumutat de la unii, au dat la rândul lor la alţii. E un comerţ obişnuit în fenomenele de cultură. (…) A fost un timp mai îndepărtat, în care, în ţara noastră, protocoalele şi demnităţile erau bizantine, jargonul oficial şi limba de cancelarie erau slavone şi veşmântul era european. Doar sufletul şi graiul poporului erau româneşti. (…) Abia o dată cu începutul veacului al XVI-lea, Principatele române pătrund în zona de influenţă răsăriteană şi îşi însuşesc moda Constantinopolului şi nici atunci dintr-o dată şi pe de-a întregul. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, trăsăturile costumului mai şovăie încă între răsărit şi apus, primind însă destule elemente occidentale prin unguri şi poloni. Curat turcesc, oriental, va fi numai veacul fanarioţilor, şi acesta cu rezerva că niciodată acoperământul capului la aceste două popoare, român şi turc, n-a putut fi acelaşi. Dacă însă nu poate fi vorba despre un costum propriu ţărilor noastre, poate fi vorba, în schimb, de o notă specific românească. Venit din apus sau răsărit, veşmântul capătă cu vremea o înfăţişare particulară pe care străinii o recunosc ca fiind a noastră. Era probabil, în felul de a se îmbrăca ceva cu totul deosebit, o trăsătură cu totul personală, care îi făcea pe străini să nu ne confunde nici chiar cu vecinii cei mai apropiaţi”

Asemănător arhitecturii, mobilierului, ceramicii, textilelor, care alcătuiesc cadrul vieţii cotidiene, costumul depindea de nevoile materiale şi spirituale ale societăţii, în dezvoltarea ei istorică. Menţinerea timp de patru secole a portului oriental în ţările române, ne este dezvăluită ca o obligaţie politică de ceremonial, pentru domni şi dregători, pentru boieri şi slujbaşi, curteni şi casele lor.

„În secolul al XVII-lea sunt foarte întâlnite în vestimentaţia boierilor conteşurile din postav colorat (vişiniu, roşu, albastru, galben), de croială polonă cu misade de samur sau zibelină prelungite în şuviţe subţiri până la poale lungilor haine, cu patru mari sponciuri (nasturi) din argint. Pe dedesubt poartă anterie lungi până în pământ, croite din materiale scumpe, prinse la brâu cu taclituri colorate – şaluri turceşti din mătase. În picioare poartă cizme cu toc, de influenţă polonă, care se făceau în manufacturile transilvane, din piele galbenă întoarsă, roşul fiind culoarea rezervată familiilor domneşti”.

Acestora li se alăturau cuşma şi işlicul, accesorizate la rândul lor cu pietre preţioase, sau surguciul - un panaş din pene, de obicei de struţ, la care se adăugau pietre preţioase. Surguciul era parte componentă a unei garnituri vestimentare apreciată în acea epocă, la care se adăuga centura pentru sabie, lanţurile de caftan sau paftalele şi seturi de nasturi cu mărimi diferite, respectiv, de două sau trei dimensiuni. Asemenea haine groase şi grele erau necesare din cauza temperaturilor, mult mai scăzute în acea perioadă.

În sala numărul VI a expoziţiei permanente a Muzeului „Casa Domnească” Brebu este expus portretul domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688- 1714), pictură originală, realizată de C.P. Stahi , Iaşi, 1910, ulei pe pânză. Imaginea ilustrează fastul costumului de curte. Domnitorul poartă haină boierească din brocart grena cu decor floral din fir de argint aurit şi nasturi din perle, iar deasupra, caftan de culoare grena, mărginit cu bordură din blană de hermină şi închis cu pafta din argint aurit decorată  cu perle şi montură centrală din safir. Pe cap este înfăţişat purtând cucă (alături de caftan, cuca devenise însemn al investiturii domnitorilor) accesorizată cu un surguci din pene de struţ, montură din smarald şi perle. Acest surguci este parte componentă a unei garnituri vestimentare apreciată în acea epocă, la care se adăuga centura pentru sabie, lanţurile de caftan sau paftalele şi seturi de nasturi cu mărimi diferite, respectiv, de două sau trei dimensiuni. Lucrarea de artă plastică originală, este etalată în sala nr. VI din expoziţia permanentă a muzeului „Casa Domnească” Brebu.

În ceea ce priveşte vestimentaţia doamnelor şi domniţelor, acestea purtau „sucne de culoare albă, cu mânecile strânse pe braţ, peste care se regăsea  conteşul de provenienţă polonă, despicat în faţă, cu misadă. Pe cap, doamnele purtau un văl alb, iar fetele o bentiţă albă, probabil din horbotă (dantelă). În veacul al XVII-lea, cămaşa munteană purtată de femei pe dedesubt se caracterizează prin mânecile lungi, croite dintr-o bucată de pânză, de care are ataşată o broderie sau un galon ţesut cu fir, care se răsuceşte în spirală pe braţ. Broderia era cu fir de argint aurit şi mărgăritare, împodobind bogat cămăşile. Rochiile brodate la gât, tivite cu o blăniţă îngustă, şi având mâneci strâmte au luat treptat locul celor răscroite, către sfârşitul secolului al XVII-lea. Materialele din care se fac rochiile sunt diverse, în general, fiind vorba despre ţesături de mătase  cu fir, de provenienţă orientală (atlaz, serasir) sau mătăsuri italiene. Este bine de ştiut că mătasea constituie unul dintre materialele cele mai rezistente, iar firul metalic are, datorită procesului chimic de oxidare, un efect binefăcător asupra mătăsii, prelungindu-i perioada de păstrare. În picioare purtau pantofi de tipul celor escarpen şi cizme din piele fină, înfrumuseţată cu motive decorative”. Obiectele de podoabă completau ţinutele, dintre acestea: cercei şi inele, monturi cu pietre preţioase, şiraguri de mărgăritare, paftale din argint sau argint aurit. Bijuteriile, accesoriile, costumele care se regăsesc în picturi, reprezintă un cod vestimentar, ce subliniază apartenenţa individului la o clasă socială şi culturală, diferenţiindu-l de restul maselor. Portul marilor familii aulice oferea, prin elementele ţinutelor, o imagine a fastului vestimentar specific epocii medievale bizantine şi contura moravurile acestei epoci, aşa cum afirma şi Neagoe Basarab în poveţele sale către fiul său Teodosie, în secolul al XVI-lea: „Să te împodobeşti şi tu cu haine frumoase […], să ieşi cu mare slavă şi să şezi în jelţul tău […] şi sfetnicii tăi cei bătrâni să şadă pe scaunele lor, unde le este locul şi li se cade. Iar boierii cei tineri să fie împodobiţi cum se cuvine şi să stea toţi, de-a rândul, împrejurul tău”.

O altă piesă importantă în vestimentaţia domnitorilor era caftanul. Acesta se caracteriza prin: „croiala mânecilor lungi, până la glezne, strâmte, care cad spre spate, fluturând liber. Veşmântul este larg la poale datorită clinilor triunghiulari adăugaţi piepţilor şi spatelui. Se purta deschis până jos, pe piept cu găitane de fir care prind nasturi de argint aurit sau pietre preţioase în monturi de aur”. În perioada intervenţiei Porţii Otomane resimţită tot mai puternic, caftanul devenise simbolul investirii pe tronul ţării. Era purtat uneori doar agrafat în partea din faţă cu o pafta bătută cu mărgăritare şi pietre preţioase. De regulă, caftanele,  erau  croite din brocarturi (ţesături  scumpe italieneşti)  sau din catifea broşată cu fir de aur şi argint. Acest veşmânt avea o valoare foarte mare şi indica statutul celui  care  îl purta.

Unele haine domneşti, dintre cele mai spectaculoase, decorate cu multe pietre preţioase şi cusute integral cu fir din aur sau argint aurit, erau donate bisericilor şi mănăstirilor, de către ctitorii lor. Din păcate, ele sufereau prefaceri: „Cercetând în toate detaliile, întregul patrimoniu de textile medievale din ţară, am constatat faptul că, cu rare excepţii, cele mai multe dintre brocarturile şi mătăsurile cu fir, folosite pentru împodobirea bisericilor sau ca ornamente liturgice, sunt în realitate veşmintele donatorilor, domni sau boieri, dăruite ctitoriilor lor. Transformările care au dus la schimbarea funcţiei acestor obiecte s-au petrecut, în cele mai multe cazuri, către sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în veacul următor, când, biserica nu mai dispunea de mijloacele din trecut, pentru a-şi procura veşminte liturgice, văluri de tâmplă sau acoperăminte de mormânt, realizate din ţesături scumpe de artă, le desfăceau, refăceau metrajul şi le foloseau ca perdele de altar sau de mormânt, astfel că lăcaşele de cult au avut adevărate depozite de haine boiereşti vechi”.

Până spre sfârşitul secolului al XVII-lea, hainele se croiau din stofe bogat broşate şi brodate cu motive floral-vegetale, iar croielile erau simple subliniind materialele din care erau confecţionate; după aceea încep să se răspândească, alături de vechile materiale, cele vest-europene imprimate. Circulaţia persoanelor şi a mărfurilor devine tot mai accelerată, începuse să se cunoască moda vest-europeană, care se modifica tot mai repede. Cele mai interesate de aceste modificări erau femeile, motiv pentru care au început să preia elemente inspirate mai ales din zonele central-europene, dar şi din zonele cu specific oriental - otoman. Luxul veşmintelor era pus în valoare şi de accesorii din aur sau argint aurit, decorate cu pietre preţioase: „Peste dulame se încingeau cu brâie de mătase împodobite şi ferecate cu pietre scumpe sau cu cingători închise de paftale”.

În patrimoniul muzeului „Casa Domnească” Brebu, ca piese componente ale costumului de curte medieval, sunt etalate patru anterie, o haină boierească şi o rochie de domniţă. Analizând termenul de anteriu, mai rar întâlnit spre deosebire de celelalte două piese de vestimentaţie enumerate anterior, voi prezenta o succintă descriere a sa:

„Este asemenea unei rochii lungi, largă la poale, închisă în faţă până în talie cu nasturi rotunzi, iar în jurul gâtului, un guler lat, brodat, din alt material, pare să fie liber, detaşabil. Ceea ce caracterizează această piesă de îmbrăcăminte este linia mai strânsă în talie în raport cu lărgimea poalelor (…). Nasturii care prind anteriul până în talie sunt metalici, sau din fir de mătase împletit cu fir de argint. Din acelaşi material sunt făcute şi găitanele de pe piepţii anteriului. Pe dos, veşmântul este căptuşit cu o pânză de in sau bumbac. Mânecile anteriului, pentru a se putea îmbrăca având libertate la mişcări, erau despicate până spre cot şi tivite cu fir iar în lateral, acesta avea tăieturi pentru a purta hangerul şi spada (pentru portul bărbătesc). Cu o croială asemănătoare unei rochii, realizată, de regulă, din mătase, îşi menţine aceeaşi croială la bărbaţi şi la femei, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când iese treptat din uzul cotidian.

În ceea ce priveşte rochiile de doamne şi domniţe, trebuie să ţinem cont de faptul că, în acel tip de societate pe cale de constituire şi consolidare, doamna era oglinda bărbatului, jucând un rol foarte important. O femeie bine îmbrăcată arăta nivelul social al familiei şi propunea lărgirea şi binecuvântarea afacerilor. A fi frumoasă, la modă şi elegantă, a fost mereu un ideal al feminităţii. Garderoba devine mai bogată aproximativ din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dar mai ales din secolul următor,  îmbrăcându-se haine orientale sau  croindu-se rochii după moda apuseană. În Moldova, mai mult decât în Valahia, avea succes marfa franţuzească şi englezească. În veacul al XIX-lea, după ce înalta societate românească a renunţat, treptat, la vestimentaţia de tip oriental folosită în timpul domniilor fanariote, au existat două tendinţe pentru modele autohtone: cea franţuzească pentru femei şi englezească pentru bărbaţi. La 1830, se mai păstrau încă multe elemente din vechiul costum iar rochiile doamnelor, aduse direct de la Paris sau Viena, erau accesorizate cu bijuterii variate. Tot în această perioadă sunt realizate compleuri, la care rochia era confecţionată din acelaşi material cu haina purtată deasupra dar, întotdeauna, din materiale  preţioase şi rare.

Expoziţia permanentă a Muzeului „Casa Domnească” Brebu, inaugurată în 12 septembrie 1971, la iniţiativa prof. Nicolae Simache „Ctitorul muzeelor prahovene” a fost îmbogăţită ulterior cu noi exponate. În descrierea ce urmează, figurează şase veşminte medievale ce au aparţinut doamnelor, domniţelor şi boierilor, din perioada secolelor al XVII-XVIII-lea; dintre care primele patru în expoziţia permanentă şi următoarele două în expunere temporară.

- Anteriu de domniţă, din mătase brodată cu fir de argint aurit şi fluturi metalici (paiete), decor naturalist cu motive florale evidenţiate în bordurile care urmăresc linia deschiderii şi despicătura mânecilor, alături de motive fitomorfe (frunze şi ramuri), amplasate pe întreaga suprafaţă. La închiderea anteriului se foloseau 11 nasturi din fir de argint aurit şi găitane confecţionate din acelaşi material. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova prin achiziţie în anul 1968. Datare: secolul al XVIII-lea. Dimensiuni: L = 128 cm, l  = 94 cm. Număr de inventar 3.4. – 10190. A fost restaurată în laboratorul Muzeului de Istorie Ploieşti, în perioada 2010-2012, de către restaurator Sanda Balcan. Stare de conservare: foarte bună. În prezent se află etalată la Muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziţiei permanente de artă medievală, secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

- Anteriu de domniţă, din catifea de culoare vişinie, căptuşit cu mătase şi brodat cu fir de argint aurit. Mânecile prezintă decor floral stilizat, bordură lată din fir de mătase şi se închid lateral cu 16 bumbi metalici. Închiderea din faţă a anteriului, se face cu trei bumbi metalici şi găitane realizate din fir de argint aurit. Ca o particularitate a sa, această piesă componentă a costumului de curte, prezintă buzunare laterale evidenţiate printr-o bordură din mătase împletită cu fir de argint aurit. Pentru a i se acorda lărgime, croiala prezintă doi clini triunghiulari, mărginiţi de aceeaşi bordură din mătase şi fir metalic. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova prin achiziţie în anul 1960. Datare: secolul al XVIII-lea. Dimensiuni: L = 127 cm, l  = 84 cm. Număr de inventar 3.4. – 5036. Stare de conservare: relativ bună. În prezent se află etalată la Muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziţiei permanente de artă medievală, secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

- Haină boierească din brocart, brodată cu fir de argint aurit, prezentând un bogat decor floral stilizat (lujeri), motive fitomorfe (frunze şi ramuri) pe întreaga suprafaţă şi motive geometrice stilizate în jurul deschiderii din faţă. Mâneca scurtă până la cot, permitea evidenţierea broderiei cu care era decorată cămaşa purtată pe dedesubt. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova prin achiziţie în anul 1969. Datare: secolul al XVIII- XIX-lea. Dimensiuni: L = 120 cm, l = 45 cm. Număr de inventar: 34.- 11619. A fost restaurată în laboratorul Muzeului de Istorie Ploieşti, în perioada 2010-2012, de către restaurator Sanda Balcan. Stare de conservare: foarte bună. În prezent se află etalată la Muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziţiei permanente de artă medievală, secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.



 

 

 

 

 

 

 

 

 

- Rochie de domniţă, din catifea brodată cu fir de argint şi căptuşită cu mătase. Are în componenţă două piese: o jachetă şi o fustă lungă cu decor floral stilizat pe întreaga suprafaţă. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova prin achiziţie în anul 1963. Datare: secolul al XVIII- XIX-lea. Dimensiuni: jachetă L = 50 cm, l (u) = 45 cm, fustă L = 97 cm, l= 57. Număr de inventar : 3.4.- 6523. Stare de conservare: bună. În prezent se află etalată la Muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziţiei permanente de artă medievală, secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

- Anteriu de domniţă, din mătase de culoare vişinie, brodat cu fir auriu, decor naturalist, motive florale şi fitomorfe (frunze şi ramuri) amplasate pe întreaga suprafaţă. În partea din faţă, se evidenţiază trăsătura specifică a acestei piese vestimentare, repectiv nasturii mici, rotunzi, realizaţi din fir de bumbac, închişi în găitane confecţionate din acelaşi material. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova prin achiziţie în anul 1957. Datare sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea. Dimensiuni: L = 130 cm, l (u) = 45 cm. Număr de inventar 34. – 1551. Stare de conservare: bună. În prezent se află etalată la Muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziţiei temporare „Măiestrie şi rafinament, nobila artă a prelucrării metalelor”.

 

- Anteriu de domniţă, din bumbac de culoare crem, brodat cu fire argintii, decor geometric şi motive florale stilizate amplasate pe întreaga suprafaţă. În partea din faţă, închiderea se face prin 15 nasturi din fir metalic, închişi în găitane confecţionate din acelaşi material, ascunşi însă în faldurile broderiei. Piesa a intrat în patrimoniul Muzeului Județean de Istorie şi Arheologie Prahova prin achiziţie în anul 1960. Datare: sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea Dimensiuni: L = 130 cm, l (u) = 55 cm. Număr de inventar 34.- 4224. Stare de conservare: bună. În prezent se află etalată la Muzeul „Casa Domnească” Brebu, în cadrul expoziţiei temporare „Măiestrie şi rafinament, nobila artă a prelucrării metalelor”.

 

Bibliografie:

•Alexianu 1971 - Al. Alexianu, Mode şi veşminte din trecut, vol I, editura Meridiane, Bucureşti, 1971;

•Odobescu 1955 - Al. Odobescu, Opere, vol I, Bucureşti, 1955, (ediţie îngrijită de T. Vianu) în studiul „Artele în România în periodul preistoric”;

•Odobescu 1967 - Al Odobescu, Opere, vol II, Bucureşti, 1967 (ediţie îngrijită de Al. Dima) în studiul „Despre unele manuscripte şi cărţi tipărite aflate în mănăstirea Bistriţa”;

•Nicolescu 1970 - Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte în Ţările Române”, editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;

•Holban 1968 - Paul de Alep, Călători străini despre ţările române, vol I ediţie îngrijită de Maria Holban, editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;

•Dersca 1976 - Paul de Alep, Călători străini despre ţările române, vol VI, ediţie îngrijită de M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;

•S. Cris 1929 - Anton Maria Del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, după textul reeditat de Nicolae Iorga, în româneşte de S.Cris -Cristian, editura Viaţa Românească, Iaşi, 1929;

•Diaconescu 2006 - Marco Bandini, Codex  Bandini. Vizitarea generală a tuturor Bisericilor Catolice de rit roman din Provincia Moldova 1646-1648, traducere  prof. univ. dr. Traian Diaconescu, Ed. Presa Bună, 2006.

 

Muzeograf Amalia UNGUREANU

Muzeul “Casa Domnească” Brebu