LIMBA ROMÂNĂ A ANULUI 1942 ANALIZATĂ DE I. A. BASSARABESCU

 

După terminarea Primului Război Mondial, I. A. Bassarabescu îşi va continua activitatea politică, fiind numit prefect al judeţului Prahova în anul 1918, apoi senator între anii 1926-1927.

În anii care vor urma, I. A. Bassarabescu se va îndepărta uşor de politică, mai ales că atmosfera de după anul 1930, devine tot mai tensionată, după cum scria unui bun prieten din Bârlad, poetul G. Tutoveanu în anul 1935 despre „prezentul haotic la care ne uităm speriaţi ca la o vedenie de pe alt tărâm”.

Cariera de profesor de liceu avea să îi ocupe cea mai mare parte din timp, fiind unul dintre profesorii cei mai apropiaţi şi iubiţi de elevii săi, acesta fiind şi motivul pentru care va scrie mai rar. Totuşi în anul 1930, ca o confirmare a bunei aprecieri de care se bucura în rândul cititorilor, I. A. Bassarabescu primeşte Premiul naţional de proză.

 George Călinescu îl considera pe Bassarabescu, un continuator al lui Caragiale şi al lui Brătescu-Voineşti, care realiza întocmai, în alegerea eroilor, acea condiţie care pare a fi temeiul nuvelei. Aceşti eroi nu mai sunt inadptabili, învinşi, ci mai degrabă mulţumuţi. Însă existenţa lor este mediocră, idealul terestru şi viaţa lor decurge automatic, fără nici o mişcare neprevăzută. Ei sunt impiegaţi P.T.T., şefi de staţie, văduve dând camere mobilate, oameni umili, care nu suferă, fiindcă nu doresc, sau mai bine-zis nu bănuiesc, o existenţă deosebită a lor.

În calitatea sa de scriitor, profesor, om politic, I. A. Bassarabescu a fost invitat la diferite conferinţe unde a susţinut o serie de prelegeri pe diferite teme, culturale sau politice. Prelegerea „Erezii gramaticale”, a fost susţinută de către profesor la data de 17 aprilie 1942. Aceasta se doreşte o analiză a evoluţiei gramaticei şi a limbii române a anului 1942. În aceeaşi prelegere autorul cere sprijinul auditoriului pentru corectarea derapajelor fonetice, ortografice, de limbă, etc.

Textul prelegerii l-am publicat păstrând normele anului 1942, de ortografie şi exprimare.

Documentul face parte din „Fondul I. A. Bassarabescu” al Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova şi are număr de inventar 34-25600.

 

 

 

17 aprilie 1942

Conferinţă

Erezii gramaticale

 

 Gramatica e nu numai o ştiinţă, ci şi o artă. Ea ne învaţă cum să vorbim şi să scriem corect şi estetic şi e extrasă din însuşi studiul limbii. Căci nu gramatica a creat limba, ci limba a creat gramatica. Or, limba o vorbim cu toţii. E a noastră, a tuturor. Nu putem contesta nici unui bun român- sub pretextul că nu e specialist- dreptul de a-şi spune părerea sa mai mult sau mai puţin autorizată, atunci când descoperă scâlcieri de limbă, de ortografie, de fonetică etc.

 Cunosc ziarişti, literaţi, medici distinşi cari au adus contribuţia preţioasă a bunului lor simţ românesc, revoltat de nenumăratele năzbâtii strecurate în limba noastră.

La rândul meu, am băgat de seamă că, în zilele noastre, şi mai ales la noi, interjecţia sporeşte în paguba celorlalte părţi de cuvânt. Ea prinde pe neaşteptate în vârful de ac al semnului de exclamaţie, nu numai substantive, dar şi adjective şi alte părţi de cuvânt.

E neîndoios că evoluţia limbii - la orice popor - e în strânsă legătură cu progresele culturii. Ştiinţa, literatura, sportul, răsboiul, aduc neîncetat - odată cu obiectul nou creat de ele - şi cuvintele corespunzătoare, unele de mare folos tuturor; altele aproape inutile, atât de inutile încât încurcă de cele mai multe ori Dicţionarul limbii, ca un lest, adesea de scurtă durată, menit să dispară la cea mai uşoară adiere de vânt contrariu.

Multe din aceste neologisme par aşa de stridente în armonia generală a limbii, încât nu o dată devin stranii pentru urechile marii mulţimi neobişnuite cu ele şi cad în ridicul, făcând ca nepregătiţii care pocesc limba din incapacitatea

să zică - ba chiar să scrie - exploadat, în loc de explodat, deposedat, în loc de depozitat; studiou în loc de studio; orificiu, în loc de oficiu etc.

Fac, în privinţa aceasta o neobosită şi stârnitoare anchetă. Ea m-a dus la concluzia că - după poezie - etimologia e cel mai invadat teren de foarte mulţi ... amatori nespecialişti ...

Nu ştiu dacă în străinătate o fi tot aşa. Dar, la noi, Poezia şi Etimologia sunt cele mai expuse imigraţiunilor. Câţi oameni nu scriu versuri pe întinsul ţării noastre? Dar şi câţi nu facem - fireşte, cu cele mai bune intenţii - etimologia usque ad finem?

Şi fiindcă nici eu n-am fost şi nu sunt gramatic de meserie, nu voiu pune nici un fel de ştiinţă gramaticală în conferinţa mea: nici fonologie, nici lexicologie, nici semantică, nici morfologie, nici alte anexe aninate ca aricii de toamnă de sărmana limbă, toată santinela dârj înarmată, gata de atac.

Din parte-mi, n-am nici un motiv să mă iau la harţă cu ele ?...

Las altora această încercare de vitejie. Eu am să le ignorez pă toate şi voiu atrage atenţia asupra importanţei ce observ că se dă de la o vreme interjecţiilor sau mai bine zis... strigătelor de tot felul.

Din tot ce am putut cerceta şi analiza de la o vreme cu privire la limbă, iese parcă o tendinţă generală spre întunecare şi prescurtare.

S-ar părea că de la excesul perifrazei se va ajunge la acela al contracţiunii şi că epoca actuală întinde braţe din ce în ce mai afectoase strigătelor scurte, iniţialelor şi deci semnului de mirare, schimbând de multe ori accepţiunea cuvintelor şi modificând vizibil chiar înţelesul lor.

De la erori grosolane gramaticale trecute mereu cu vederea de indulgenţa vinovată a Românului, care le înghite şi le rabdă de cele mai multe ori şi din fericire fără să le înţeleagă, ca: „Ni spune, ni face, ni dă, cu ni- ca la câini - în loc de ne dă, ne face, ne spune etc. aşa cum vorbim cu toţii; sau ca exploadat în loc de explodat, sau se vrea, sau oribilul nicicând, trebue că (trebue că a venit), admise peste tot: în ziaristică, şi chiar în literatura de azi, marea mulţime românească, atotvorbitoare, ajunge să prescurteze în loc să priceapă. Şi, după cum din Niculae ea face Nae, din interminabilul Alexandru face Sandu, tot aşa din mănânc face mânc şi din mă duc, mă’c !

Aceasta mai ales la ţară.

În oraşe, prescurtările se fac pe categorii. În lumea pungaşilor de buzunare există un anumit vocabular, pe care numai poliţia îl înţelege. Într-un fel auzim prescurtările în hale, în alt fel în restaurante, în tramvaie, la calea ferată, pe stradă, şi chiar în gura copiilor mai mult sau mai puţin desculţi de la periferie.

Nu treceţi, vă rog, indiferenţi pe lângă fiecare din aceste categorii de oameni şi locuri. Daţi atenţie cuvintelor ce vi se strecoară pe la ureche şi veţi vedea că unele sunt vrednice să fie notate în carnetul dumneavoastră, că de multe ori substantivul se dă la o parte, pentru a face loc interjecţiei, care se ridică trufaşe şi dreaptă ca şi semnul de punctuaţie care o însoţeşte.

Numele sfinţilor din calendar sunt fără îndoială substantive mişcătoare, duioase, divine. Dar - ca injurii - ce interjecţii îngrozitoare devin ele deodată.

Totul depinde de trâmbiţă şi de felul cum ştiu s-o mânuiască precupeţii de vorbe goale. Sunt - fireşte - şi discursuri scurte, rezumate într-un strigăt plin de înţeles şi de avânt care înflăcărează deodată inimile. Pe câmpia Blajului, la 3/15 mai 1848, vorbiseră mulţi mari oratori ai neamului nostrum. Mulţimea însă era toată cu ochii pe Viteazul Munţilor Avram Iancu, aşteptând s-audă ce are să zică el. Şi el a zis numai atât:

-    Gata, fraţilor?

-    Gata, i-au răspuns cu toţii.

Iar el a adăogat numai atât:

-    No că hai!

Şi interjecţia lui a străbătut ca un fior sfânt şi generos prin toată inima obştei, pe care nimeni şi nimic n-a mai putut apoi s-o stăpânească.

Dar câtă depărtare de la „No că hai!” al lui Aveam Iancu şi până la allo! de astăzi luat din lumea telefoanelor, şi strecurat printre mesele restaurantelor şi asvârlit pe deasupra lungilor teşghele ale marilor magazine!

-    Allo, chelner! allo, picolo! allo, birjar! allo, taxi! allo, domnule Popescu!....

Dar în magazine am mai auzit şi altă interjecţie:

-    Nu există!!

Dacă-ţi-exprimi îndoiala asupra calităţii unui obiect de vânzare, asupra materiei prime din care e fabricat, negustorul stă gata cu acest răspuns invariabil şi apocaliptic pe buze:

-    Nu există!

Dacă, la afirmările lui stăruitoare - dar suspecte - că marfa e confecţionată în străinătate, îţi arăţi bănuiala că ea ar putea să emane şi din industria noastră naţională, protestul lui prompt urmează imediat, ca un leit-motiv:

-    Nu există!!

Şi te lasă cu nedumerirea în suflet, neştiind ce răspuns să dai întrebărilor ce-ţi tot faci singur: Ce nu există? Ce n-o fi existând?

Nu există!... Şi pace!

Când a descoperit greutatea specifică a corpurilor, Arhimede a exclamat: Eureca! Iar când Coana Zoiţica din „Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale se vede reintrată în posesia scrisorii pe care o pierduse, a strigat numai atât:

-    Fănică!...Fănică!

Şi toată fericirea clipei s-a concentrat în acest nume al dragului ei Fănică, repetat cu patos şi însoţit de săruturi calde aplicate pe toate paginile scrisorii.

În contrast cu aceste modeste interjecţii clasice, avem în timpurile creatoare de azi câteva inovaţii a căror splendoare e peste putinţă să nu ne uimească prin genialitatea lor:

Cred că nu o dată v-aţi împiedicat, fie pe jos, fie în maşină, la răspântii, vrând să treceţi pe partea cealaltă a străzii, de ameninţătorul „Stop!” mai mult sau mai puţin însoţit de agentul respectiv, obligat să vă păzească de accidente.

Până aici, n-aş avea de zis decât bine asupra acestui neologism sălciu şi monosilabic. Dar „stop” a trecut tam-nesam de pe stradă în textul telegramelor, în rol de gutuie înecăcioasă, silindu-te gratuit să citeşti biata frază cu hopuri şi poticneli, întocmai ca un car cu boi pe un drum desfundat.

Ce-o fi căutând sărmanul verb englezesc devenit interjecţie românească şi cum o fi ajuns el de la răspântie la telegramă, mă minunez într-una şi mă întreb singur şi acum.

Nu de mult timp, un alt substantiv devenit interjecţie îmi strică de asemenea tot echilibrul simţurilor şi mă sileşte să-l aud, să-l gust, să-l văd, să-l pipăi chiar cu foarte mult desgust:

-    Ascultă, şefule!....Christos a înviat, şefule! Să trăieşti, şefule!

Şi mai ales, când am timp să mă opresc să văd pe interlocutor şi timpul îmi îngădue să-l admir şi pe <<Şef>>, care de obiceiu e sau minor şi în sdrenţe sau major şi desculţ, grăbesc pasul şi mă depărtez cu reflecţii melancolice asupra sărmanei şefii, odinioară în floare şi acum atât de uzurpată.  

În legătură cu... <<şefule>> şi uneori cu acel excepţional <<Coane!>>, s-a clasat în mintea mea, aproape alături, o altă inovaţie populară, un alt exemplu de prescurtare flagrantă, aproape tot aşa de puţin tolerată de armonia simţurilor normale.

Vreau să vorbesc de strigătul <<Domnu!>> ieşit de la o vreme destul de des din gura birjarilor cari sunt gata să te calce sau din aceea a anonimilor altruişti cari vor să te apere de vreun accident sau să-ţi atragă atenţia că ţi-a căzut batista sau mănuşa.

Înainte vreme - şi nu aşa prea de demult - oamenii erau mai puţin greoi la vorbă şi rosteau vocativele pe de-a întregul. Când voiau să cheme pe un necunoscut, ei rosteau vorba toată, la vocativ, cu articolul lui, fără nici o reducere:

-    Domnule!

Şi le sta foarte bine.

Acest Domnu! Economisit cu sgârcenie, mutilat şi pocit de gura poporului mi se pare un semn de vitregie al vremurilor. Şi vi-l semnalez şi Dumneavoastră.

Dar cu anonimii nu ne putem certa şi împotriva curentelor populare nu putem sta cu prea mulţi sorţi de câştig.

Acolo însă unde economia fără rost îşi atinge culmea contracţiunii şi a minimalizării, cu desăvârşirea inexplicabilă, inaplicabilă şi inutilă, e unde atâtea instituţii, societăţi, birouri şi chiar unele state, şi-au redus numele lor proprii la iniţiale scrise cu litere mari şi cu puncte după fiecare literă: A.B.C.D., C.D.A.B., I.R.M.T., V.A.X.Y., U.R.S.S., S.U.R.M. etc.

Fiecare iniţială e exponenta unui cuvânt mai mult sau mai puţin lung, căruia cel interesat trebue să-i ţie minte pe de rost atât restul literelor cât şi legătura cu celelalte cuvinte exprimate prin iniţiale, căci altfel riscă - mai ales dacă e provincial şi nu cunoaşte bine Capitala - să rămână în Bucureşti cel puţin două săptămâni, până desleagă aritmogriful şi dibueşte adresa căutată.

Las la o parte confuziile zilnice provocate de acest dedal epigrafic şi-mi exprim numai dorinţa - cred, legitimă - de a se publica o carte cum e aceea a telefoanelor, unde să ni se dea deslegarea ghicitorii fiecărui A.B.C. în parte. Iar în prefaţă, să se explice cititorilor şi motivele logice care au împins la pulverizarea numelor Societăţilor şi unor autorităţi în nişte litere aride, rigide şi insipide, devenite şi ele un fel de interjecţii cu semn de mirare nescris, însă adânc înscris în sufletele noastre consternate.

Sportul de tot felul, cărţile de joc, jocul de table, de şah etc. au introdus atâţia termeni noui, atâtea interjecţii, că nu ştiu de ce ar trebui să mă ocup mai întâi. Paginile sportive ale ziarelor abundă în nume proprii devenite interjecţii, ca Sparta, Venus, Praga etc. precum şi în numerale schimbate la iuţeală în exclamaţii, mulţumită semnului mirării, ca: „Doi la doi!”, “Trei la opt!” ş.a.

Unele noţiuni capătă deodată un accent puternic şi devin strigăte datorită mai multor cauze ca: nevoile trupului, încetineala de cugetare a vorbitorului, cerinţa jocurilor şi adeseori însuşi creerul omenesc, care procedează întocmai ca oglinzile diformante: pocesc corpul şi figura omului care se uită în ele şi-l fac să râză de propria lui făptură.

Dar mă întreb: gramaticii autorizaţi n-or fi având ei, în nici un fel, partea lor de vină în tot acest proces de scrântire a rostului vorbelor noastre normale?

Părerea mea e că se fac vinovaţi de prea multă carenţă faţă de năvala de cuvinte noui venite din toate părţile şi intrate pe toate uşile - şi pe nepoftite - în câmpul limbii româneşti.

Nici un control, nici un protest de nicăeri. Gramaticii nu numai certant, dar şi tacunt...

Găsim cuvinte care dăinuiesc în limba noastră de atâta vreme, fără ca gramatica să-şi fi dat osteneala să atragă atenţia cât mai apăsat asupra lor, ca să nu silească pe copiii noştri să ne tot întrebe la ce parte de cuvânt trebuesc înscrise unele expresii destul de vechi şi îndeobşte cunoscute, ca: harcea-parcea, tura-vura, tranca-fleanca, teleap-teleap, tronc Marico, chitic, tiptil etc.

În locuţiunea interjectivă „ia fă bine!” sau „ia te cară!” ce parte de cuvânt o fi acel ia?, că doar se vede cât de colo că nu e afirmativul german ia şi nici imperativul verbului românesc a lua.

Vor răspunde – poate - domnii gramatici că Dicţionarul Academiei n-a ajuns încă până la cuvintele de mai sus,  ca să le putem găsi oficial clasate la locul ce li se cuvine.

Dar până atunci domniile lor au toată autoritatea, fie şi cu oarecare aproximaţie - să puie regulă în limbă, cu riscul de a li se cere socoteala în leatul când Dicţionarul va fi gata.

În realitate, pericolul e departe de a fi mare.

Ca şi Hasdeu, care a spus că limba, ca orice organism viu, îşi primeneşte mereu moleculele, fără să-şi altereze fiinţa, tot aşa şi Titu Maiorescu linişteşte pe cei alarmaţi afirmând că: „Vorba purtată de altul nu e gândul vorbitorului, ci graiul purtătorului.”

Ştiu:

Limba e ca oceanul: Primeşte tot şi acoperă tot. Iar ea continuă să se arate pe tot întinsul ei infinit, constant azurie, măreaţă şi senină, ca şi cum nici un etimolog - autorizat sau improvizat- nu s-ar fi atins vreodată de ea.

Şi totuşi stridenţa vorbelor pocite tot se aude. Ea tot ne supără urechea, întocmai ca vaetul geamandurelor în liniştea nopţii. Vaetul acesta întrece cadenţa aromitoare a valurilor şi-i strică armonia...

Şi n-aş vrea ca pe deasupra epocii, destul de turbure de azi, viitorimea să vază proectându-se un imens punct de exclamaţie, mai ales că semnul mirării - aşa cum l-a plăsmuit tiparul - seamănă, în felul lui, şi a lacrimă.

Am găsit cu cale să semnalez numai unele aberaţii etimologice prea isbitoare şi să atrag atenţia opiniei publice asupra lor.

 

I. A. Bassarabescu

 

 

 

 

Muzeograf Mihai Dumitrache

 

Bibliografie:

 

·   Fondul I. A. Bassarabescu al Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.

·   I. A. Bassarabescu, Un om în toată firea, ediţie îngrijită de Tiberiu Avramescu, Editura „Ion Creangă” , Bucureşti, 1973.

·   G.Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.