Mărturii despre Alexandru Vlahuță în colecțiile Muzeului Județean de Istorie si Arheologie Prahova

De Ziua Limbii Române, avem deosebita onoare de a dedica ediția din acest an, OMULUI de valoare al literaturii române, Alexandru Vlahuță (1858 – 1919).

Peste numai câteva zile, la 5 septembrie 2020 se împlinesc 162 de ani de la nașterea marelui poet, prozator, dascăl, revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău, fondator al unor reviste literare reprezentative precum „Vieața”, „Semănătorul”, „Lamura”, referent  la Casa Școalelor, îndrumător în formarea unei noi generații de scriitori, contribuind în stil inovator la dezvoltarea educației și culturii.

 A. Vlahuță fost un „ziarist prin vocaţie, articolele sale având o ţinută publicistică aleasă, într-o limbă românească exemplară”. Este mărturisirea eseistului și criticului literar Valeriu Râpeanu, autorul monografiei „Alexandru Vlahuţă şi epoca sa”. În volumul său, tipărit de Editura Tineretului în 1965, prof. V. Râpeanu indică printre sursele documentare folosite la redactarea lucrării și colecția de fotografii a lui A. Vlahuță ce se află în patrimoniul Muzeului de Istorie din Ploiești.

Ca instituție muzeală ce păstrează un generos patrimoniu aparținând istoriei literaturii române, vă vom prezenta astăzi câteva fotografii, scrisori și cărți poștale privite sub raportul prieteniilor sincere, artistice şi culturale pe care Vlahuță le-a cultivat de-a lungul vietii.

Sensibil și cordial cu toată lumea, Vlahuță a închegat prietenii cu aproape toți marii poeți, scriitori și oameni de artă contemporani lui:  Mihai Eminescu, George Coșbuc, Spiru Haret, Ion Slavici, Ioan Al. Brătescu-Voinești, Constantin Stere, Radu Rosetti, N. Iorga, Octavian Goga, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Gala Galaction.

 
Carte poștală adresată lui I. L. Caragiale, cu ștampila oficiului poștal de expediție (8 septembrie 1911) trimisă de familiile Delavrancea (Marya, Niculina-Pica, Henriquette-Riri, Cella-Aghiuță, Margareta-Bebs), Grigorescu (Gheorghe N. , Ana-Anișoara) și Vlahuță (Alexandru – scriitorul ce a scris și textul cărții poștale și Ruxanda-Alexandrina);  manuscris original
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

 

De Eminescu l-a legat o prietenie sinceră și duioasă. Data când l-a cunoscut rămâne incertă; se pare, în 1879 când Vlahuță a venit în București pentru a-și trece examenul de bacalaureat. Vlahuță urmărește îndeaproape viața lui Eminescu, sufletește îi este alături în momentele grele, deschizând chiar liste de subscripții publice pentru a-i veni în ajutor, impresionat de starea psihică și situația materială din ultima parte a vieții poetului. Trebuie menționată influența covârșitoare a geniului eminescian asupra operei lui Vlahuță.

Prietenia dintre Vlahuță și venerabilul maestru al picturii românești, Nicolae Grigorescu s-a bazat pe un respect deosebit datorat şi diferenţei de vârstă dar şi talentului recunoscut. S-au cunoscut în jurul anului 1890, Vlahuță devenind unul dintre cei mai mari colecționari ai operei lui Grigorescu. Constituită de-a lungul a 15 ani, începând cu 1903, colecția de tablouri a lui A. Vlahuță era considerată cea mai unitară a vremii.

Sentimentul prieteniei era adânc înrădăcinat în firea lui Vlahuță. Pe Barbu Ștefănescu Delavrancea l-a cunoscut Vlahuță îndată ce s-a stabilit în București la Institutul Nou de Domnișoare, condus de Elena Miller Verghi, unde amândoi erau profesori.

 

 

 

 

 

 

 

 

Alexandru Vlahuță împreună cu Barbu Ștefănescu Delavrancea, la Dragosloveni. 

 

 

 

 

 

 

 

 

Momentul când l-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale rămâne însă incert, se pare că, din anii debuturilor la „Convorbiri literare” (1880 – 1881), dar legăturile lor mai strânse datează de pe la 1890.

Camaraderia dintre cei trei scriitori este prezentată atât de bine de marele istoric Nicolae Iorga. „Se adunau adesea seara, când la unul, când la altul, și i-am văzut uneori – scrie N. Iorga, în cămăruța popasului meu bucureștean”.

Vlahuță și Delavrancea erau de aceeași vârstă, iar Caragiale era cu 6 ani mai mare. Marele dramaturg Caragiale avea un temperament original, foarte putermic, covârșindu-i pe cei doi mai tineri scriitori, gustându-i monologul și lăsându-l să domine în convorbire. Amândoi făceau cerc în jurul lui Caragiale, nemaisăturându-se a-l asculta și suferindu-i totodată toanele. Caragiale era nespus de capricios, își schimba adesea părerile și purtarea față de ei. Vlahuță și Delavrancea s-au învățat să-l ia așa cum era, schimbător ca vremea fără să țină sema când acesta le vorbea mai aspru sau îi judeca fără motiv.

Vlahuță, Caragiale și Delavrancea au avut acea prietenie „clasică literară, unică la noi” așa cum scrie I. Gr. Oprișan.

Profesorul Paul Bujor spunea într-o conferință la Bârlad că „nu era zi, fără să se caute unul pe altul”. Nu se poate vorbi de unul dintre ei, fără a aminti de ceilalți doi. Cu Delavrancea a avut o prietenie „de inimă”, cu maestrul Caragiale, una „intelectuală”.

Casa de la Dragosloveni era locul de întâlnire al celor trei prieteni. Caragiale avea o odaie turcească unde obișnuia să doarmă. Delavrancea avea o altă încăpere. Atmosfera caldă și onorurile casei erau opera doamnei Ruxandra Vlahuță, un adevărat „geniu casnic” ce se întrecea să le ghicească preferințele (Cella Delavrancea).

Prietenia dintre familiile Vlahuță, Delavrancea și Grigorescu s-a pecetluit prin căsătoria celor două fiice ale lui A. Vlahuță (din căsătoria cu Margareta Dona): Mimi cu prof. de artă I. D. Ștefănescu, nepot de frate al lui B. Șt. Delavrancea și Anișoara cu Gheorghe Grigorescu, fiul pictorului N. Grigorescu.

Tot la Dragosloveni, în casa lui Vlahuță a fost sărbătorită căsătoria Niculinei Pica Delavrancea (cea de-a treia fiică a scriitorului Delavrancea) cu dr. Raul Dona.

 

 

 

A. Vlahuță în locuința sa din Palatul Funcționarilor publici (Calea Victoriei) împreună cu Caragiale și Delavrancea. Pe pereți se disting tablourile de N. Grigorescu.

 

 

 

 

 

 

A. Vlahuță în locuința sa din Palatul Funcționarilor publici (Calea Victoriei) împreună cu Caragiale.

 

 

 

 

 

 

 

Alexandru Vlahuță împreună cu Barbu Ștefănescu Delavrancea, la Dumitrești.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Scrisoare adresată de A. Vlahuță lui Jubi Dona, datată 28 iulie 1912 prin care scriitorul își exprimă durerea pentru moartea lui Caragiale. Manuscris original.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pentru o scurtă perioadă de timp, Vlahuță a locuit la noi, pe meleagurile prahovene. Fata cea mică, Ana l-a convins să se stabilească în Câmpina pentru a-și reface sănătatea șubredă. Aici, a stat între lunile iulie – octombrie 1919 într-o casă a societății „Steaua Română”, în apropiere de casa unde locuise pictorul N. Grigorescu și unde era stabilită familia fiicei sale. La Câmpina, scriitorul și-a continuat activitatea publicistică, iar prietenii care îl vizitau erau întâmpinați de el cu aceeași căldură și voie bună. A. Vlahuță a plecat în toamna anului 1919 la București, unde s-a stins din viață la 19 noiembrie 1919 în locuința sa din str. Visarion, fiind înmormântat la 21 noiembrie, la Cimitirul Bellu.

Ioana Constantin, muzeograf la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova

Referințe bibliografice:

Valeriu Râpeanu, „Alexandru Vlahuţă şi epoca sa”, Editura Tineretului, București,1965

Al. Bojin, „Alexandru Vlahuță – Studiu biobibliografic”, Editura de Stat pentru imprimate și publicații, București, 1959

Horia Dumitrescu, „Alexandru Vlahuță și Dragoslovenii”, Editura Pallas, Focșani, 2011