155 DE ANI DE LA NAŞTEREA REGELUI FERDINAND I

Acum 155 de ani, în ziua de 24 august, s-a născut regele Ferdinand I, numit „cel Loial”, „Întregitorul” ori „Regele țăranilor”. Cu această ocazie să ne amintim de cel care a fost primul rege al tuturor românilor.

Ferdinand Victor Albert Meinrad, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, s-a născut la 24 august 1865 la Sigmaringen (Prusia), fiind cel de-al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al regelui Carol I, şi al principesei Antonia de Saxa-Coburg-Gotha, infanta Portugaliei.
La fel ca și unchiul său regele Carol I, Ferdinand a ajuns rege al României printr-un concurs de împrejurări. Carol ajunsese domn al țării după refuzul prințului Filip de Flandra, iar Ferdinand, printr-o decizie internă a familiei a fost ales moștenitor al tronului României. Astfel, destinul tânărului prinț german ce se pregătea pentru o carieră militară s-a schimbat radical.
Unchiul său Carol, și soția sa Elisabeta de Wied au fost binecuvântați doar cu nașterea unei fetițe, Maria, care a murit la vârsta de trei ani și jumătate de scarlatină. Lipsa unui succesor direct la tron, a impus găsirea unei soluții, în conformitate cu art. 83 din Constituție, ce prevedea: „În lipsă de coborâtori în linie bărbătească a Măriei Sale Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora”. Conform Constituției, succesiunea revenea principelui Leopold, fratele mai mare al lui Carol I, care a declinat oferta. De asemenea, Wilhelm, fiul cel mai mare al principelui Leopold, a refuzat tronul, astfel succesiunea a revenit lui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui, care a acceptat. La 21 noiembrie/3 decembrie 1880, domnitorul Carol semnează la Sigmaringen „Pactul de familie”, prin care prințul Ferdinand devine moștenitorul tronului României.
Prin studiile urmate, se poate spune despre Ferdinand că a fost cel mai educat dintre regii noștri. Acesta și-a petrecut copilăria la reședința familiei din Sigmaringen, a urmat studiile gimnaziale și liceale la Düsseldorf și le-a continuat pe cele militare și de Științe Politice și Economice la școli din Kassel, Leipzig și Tübingen. Ferdinand a fost un om inteligent, înzestrat cu o foarte bună memorie, un împătimit de lectură și pasionat de studiul limbilor (știa greaca veche, latina, ebraica, engleza, rusa, franceza). În timpul studenției, la îndemnul unchiului Carol I, învață limba română și urmează cursuri de literatura și istoria românilor cu profesorul Vasile D. Păun. Totodată, îi plăcea să călătorească, să vâneze, îl preocupau heraldica, numismatica și filatelia. Însă pasiunea vieții sale a fost botanica, ajungând să cunoască toate denumirile latinești ale plantelor mai bine decât un specialist în domeniu.
Principele Ferdinand a venit pentru prima dată în România, în anul 1884, unde a stat câteva luni, apoi s-a întors în Germania pentru continuarea studiilor. În 1889, s-a stabilit în România, devenind conform art. 76 din Constituție „senator de drept”, fiind moștenitorul tronului României, cu titlul de Alteță Regală.
Carol I cu o fire dominantă și intransigentă, nu-i va permite nepotului său Ferdinand să se implice în activitățile politice, însă îi lasă libertatea să se ocupe de pregătirea militară unde a parcurs toate gradele militare de la sublocotenent până la cel de general de corp armată. Despre acest lucru, Cezar Petrescu spunea: „Și ca să-și cunoscă bine armata pe care mai târziu avea s-o călăuzească în războiul cel mare al tuturor unirilor a schimbat regimentul și arma, pretutindeni lăsând amintire prietenoasă și caldă, străină întru totul de recea privire scormonitoare a unchiului său”. Despre firea dominantă a regelui Carol I amintește și regina Maria: „Ferdinand se supunea tuturor exigențelor unchiului său, îl urma în toate, îi îmbrățișa orbește părerile”.
La curte, viața prințului Ferdinand era una monotonă, cu canoane fixe stabilite de regele Carol I. Clipele de relaxare pentru prinț erau momentele când participa la cenaclurile literare ale reginei Elisabeta, ea însăși autoare de povești, poezii și alte lucrări literare publicate sub pseudonimul Carmen Sylva. La aceste întâlniri literare tânărul prinț o cunoaște pe Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a reginei Elisabeta, iar între cei doi se înfiripă o idilă, încurajată chiar de regina României. Însă căsătoria celor doi nu era posibilă potrivit Statutului Casei Regale, ce menționa obligativitatea tuturor membrilor de a se căsători numai cu persoane aparținând unei familii domnitoare din străinătate. Căsătoria unui membru al familiei regale cu o româncă atrăgea excluderea de la succesiune, și astfel rațiunea de stat a învins sentimentele. Când regele Carol I realizează ce se întâmplă, și confruntându-se cu opoziția întregii clase politice, trece la măsuri drastice. Elena Văcărescu este obligată să plece din țară în Franța, regina Elisabeta este trimisă în exil la casa părintească de la Neuwield, de unde revine în țară abia peste trei ani de la acest eveniment (1894), iar prințului Ferdinand I i se caută mireasa potrivită pentru căsătorie.
În 1891, Ferdinand o cunoaște pe Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg-Gotha, prinţesă a Marii Britanii şi a Irlandei, iar în mai 1892, este celebrată la Potsdam, logodna celor doi. Pe 10 ianuarie 1893, la Castelul Sigmaringen, sub privirile lui Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei şi în faţa unui număr mare de prinţi germani, ruşi şi englezi, cei doi se căsătoreau, având loc trei ceremonii: civilă, catolică și protestantă. Ferdinand și Maria vor avea împreună şase copii: Carol – viitorul rege Carol al II-lea (1893), Elisabeta – viitoarea regină a Greciei (1894), Maria (Mărioara sau Mignon) – viitoarea regină a Iugoslaviei (1900), Nicolae – viitor regent al României (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913), care va muri la 20 octombrie/2 noiembrie 1916 de febră tifoidă.
Cuplul moștenitor au avut ca reședințe Palatul Cotroceni în București și Castelul Pelișor, situat la Sinaia, ce era reședința de vară construită pentru ei de regele Carol I.
Un moment critic pentru tânăra familie a fost în 1897, când principele Ferdinand s-a îmbolnăvit de febră tifoidă și s-a aflat la un pas de moarte. Principele s-a însănătoșit, ca prin minune, dar conform declarațiilor contemporanilor chipul său nu a mai avut niciodată aceeași înfățișare ca odinioară. Desprea înfățișarea tânărului prinț în momentul când și-a revenit, regina Maria nota în jurnalul său: „…îngrozitor de schimbat, cu fața suptă și galbenă ca ceara, cu găuri în obraji și mâini ca de schelet. Mie îmi părea aproape un străin”.

Domnia regelui Ferdinand I a fost relativ scurtă – de numai de 13 ani, între 1914-1927, însă acești ani au marcat istoria României prin evenimente importante, precum: neutralitatea, intrarea în război de partea Antantei, retragerea armatei și ocuparea a două treimi din teritoriul țării de Puterile Centrale, reorganizarea armatei, victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, încheierea păcii de la Buftea-București, noua mobilizare a armatei române din toamna anului 1918 și mai ales făurirea statului național unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu patria-mamă.
Regele Carol I a încetat din viață la 27 septembrie/10 octombrie 1914, și potrivit Constituției, tronul rămas liber, revenea principelui Ferdinand. Moartea regelui Carol I a fost percepută de principele Ferdinand ca o nenonorocire. Nefiind lăsat de unchiul său să se implice în activitățile politice, iar singurul domeniu în care se ilustrase era armata, urcarea pe tron pentru principele Ferdinand la 25 de ani de la venirea în România părea a fi un lucru pentru care nu era pregătit și nici prea dorit. Pe lângă asta, I. G. Duca în amintirile sale politice nota despre principe că era „de o timiditate bolnăvicioasă”, defect fundamental pentru un șef de stat.
Despre timiditatea lui Ferdinand, regina Maria nota în jurnalul său în data de 16/29 noiembrie 1918: „Deși timid, se pricepe la discursuri, uneori face pauze destul de lungi, îngrijorătoare, dar azi a vorbit admirabil”.
Nicolae Iorga aprecia că în momentul urcări pe tron, regele Ferdinand „era pentru cei mai mulți un necunoscut și un neținut în seamă, pentru câțiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranță”.
În ziua de 28 septembrie/11 octombrie 1914, în fața Parlamentului principele Ferdinand a depus jurământul ca rege, prilej cu care a rostit acest discurs:
„Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul marelui întemeietor, care mi-a lasat ca sfântă moştenire simţămintele de iubire şi credinţă ale unui întreg popor, găsesc în dragostea mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre îndeplinirea marei, dar grelei mele sarcini. Pilda aceluia pe care îl plângem toţi ca pe un părinte şi convingerea că numai printr-o neîncetată propăşire se poate asigura viaţa trainică a unui popor, îmi vor fi călăuză în sforţările mele spre a-mi jertfi întreaga muncă a vieţii pentru dezvoltarea puterilor acestui stat. În îndeplinirea acestei înalte datorii, pe care o îmbrăţişez cu neclintită credinţă şi nestrămutată dragoste, stă cea mai dulce mulţumire ce o pot dobândi. Printr-însa aduc cel mai mare prinos de recunoştinţă aceluia a cărui amintire e cea mai scumpă legatură între ţara şi casa mea. În rodnica domnie care face mândria istoriei ţării noastre, primul rege al României a găsit cel mai puternic sprijin în unirea tuturor românilor în jurul tronului ori de câte ori împrejurări mari impuneau această datorie. Sunt sigur că, însufleţiţi de acelaşi înalt patriotism, românii vor şti şi în viitor să dea tronului şi ţării unirea în cugetare şi în acţiune, care este singura chezăşie a unei sănătoase propăşiri naţionale. Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta trudă s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări”.
Despre momentul depunerii jurământului în Parlament a noului rege, Ferdinand I, Maria nota în jurnalul său: „Stam amîndoi în picioare în mijlocul Camerei deputaților. Noul rege își depunea jurământul în fața poporului său; plin de toate nădejdile supușilor săi, sta în fața lor, pe pragul unei vieți noi. Era ca o carte necitită încă; nimeni nu-i știa gîndurile, dar întrupa, poate, zorile unei mari înfăptuiri; că avea să fie cel ce va îndeplini un vis îndelung visat... Eu stam puțin deoparte, cu copiii în jurul meu...Abia deslușii glasul regelui și cuvintele lui, însă auzii aclamările care le întîmpinară...Trăiască regele!”.
Conjunctura deloc favorabilă în care venise pe tron Ferdinand, ne-o descrie cu prilejul încoronării Nicoale Iorga: „Nu se poate începe o domnie în mai grele împrejurări decât a lui Ferdinand, astăzi rege al României. În interior, problema materială, așa de grea, a eliberării țărănimii dintr-o robie economică fără pereche între popoarele Europei întregi. Iar la hotare, războiul european, furia militarilor, toate patimile de cuceririle dezlănțuite, violența, brutalitatea serbându-și infernul sabat, pe când noi stăm înaintea întrebării, nespus de grea, a însuși viitorului nostru național, nu numai al României, dar al tuturor românilor”.
După urcarea lui Ferdinand pe tron, viața la curte s-a schimbat considerabil, deoarece acesta a inaugurat un nou mod de domnie, în care distanța dintre suveran și colaboratorii săi politici s-a micșorat, iar relațiile interumane au devenit mai active. ,,Distanța dintre suveran și omul de rând a dispărut. Suveranitatea olimpiană lăsa locul unui sentiment de prietenie spontană. În locul unui deget ți se întinde azi o mână întreagă, care zguduie cu frenezie brațul poftitului, căruia i se prezintă un scaun, o țigară, un pahar, o glumă, un râs deschis”. Fiind un om timid, nu-i plăcea să vorbească în public, prefera discuțiile așezate, la o țigară, despicând cu interlocutorul său „firul în patru”.
„Regele Ferdinand avea plăcerea discuțiilor în cerc restrâns, pe subiecte dintre cele mai variate, de la limba sanscrită, la piramidele faraonilor, de la denumirea științifică a unei flori, până la romanele sau piesele muzicale cele mai recente. Nu avea orgoliul de a fi considerat singurul conducător al țării, care ia decizii infailibile; de aceea a adunat în jurul său oameni dispuși și capabili să-i dea sfaturi”.
Spre deosebire de regele Carol I, Ferdinand a avut înțelepciunea de a accepta să fie ajutat și influențat de cei din jurul său în privința deciziilor politice majore. Trei persoane l-au influențat în mod pozitiv în momentele cele mai delicate ale vieții sale și ale istoriei noastre. Prima dintre ele a fost regina Maria, care era foarte informată prin relațiile avute cu aproape toți liderii politici, precum și cu diplomații acreditați în capitala României. Încă de la începutul domniei regina Maria, spre deosebire de regina Elisabeta, a jucat şi un important rol politic. În tot timpul domniei regelui Ferdinand I, i-a fost colaboratoare de fiecare zi, participând la marile decizii, hotărâtoare pentru poporul român. Înainte de urcarea pe tron, în august 1914, Maria, s-a opus participării la război a României, alaturi de Puterile Centrale, susţinând alianţa cu ţările Antantei în vederea unirii provinciilor româneşti aflate sub stăpânirea Imperiului Austro Ungar. Astfel în împrejurările dramatice de după izbucnirea conflagraţiei mondiale, regina Maria îl sprijină pe Ferdinand I în decizia angajării ţarii de partea Antantei, alături de Anglia, Franţa şi Rusia. A doua persoană din preajma regelui Ferdinand a fost Barbu Știrbey, administratorul Domeniilor Regale, ce era gata să dea un sfat sau să-și exprime un punct de vedere, de care suveranul putea sau nu ține cont. Dintre oamenii politici cel care a avut o influență puternică și de durată asupra lui Ferdinand I a fost fruntașul PNL Ion I. C. Brătianu, personalitate cu o vastă experiență, hotărât și foarte eficient în tot ceea ce făcea.
Ferdinand, dincolo de simpatiile și antipatiile personale, de „glasul sângelui”, a pus interesele țării ce o conducea, așa cum îi mărturisise, în octombrie 1914, lui I. Gh. Duca: „Eu sunt un rege constituțional, prin urmare, dacă țara crede că interesele ei dictează să meargă împotriva Puterilor Centrale, nu în mine va găsi o piedică în realizarea idealului ei național”.

Prin decizia intrări României în război în ziua de 14/27 august 1916, împotriva Puterilor Centrale, pentru a se realiza idealul național al românilor a fost numit „Ferdinand cel Loial”. Prin acest sacrificiu personal și-a respectat promisiunea de a fi „un bun român”.
Participarea României la Primul Război Mondial a avut o importantă pondere militară, politică și morală în desfășurarea operațiunilor și a tratativelor politice, pe fundalul cărora a fost asigurată victoria Antantei. Jertfa imensă și suferințele fără seamăn ale poporului și armatei române din Primul Război Mondial nu au fost zadarnice, fiind încununate prin făurirea statului național unitar, prin unirea Basarabiei (27 martie 1918), Bucovinei (27 noiembrie 1918) și Transilvaniei (1 decembrie 1918) cu Patria-Mamă. În fiecare an la 1 decembrie, când sărbătorim Ziua Națională, ziua înfăptuirii Marii Uniri și cu prilejul diferitelor aniversări, precum şi cu prilejul „zilei eroilor” trebuie să ne amintim de jertfa ostașilor noștri care și-au dat viața pe câmpul de luptă, în Războiul de Întregire Națională, de stăruința neobosită a întregului popor, a oamenilor politici și, nu în ultimul rând, a regelui Ferdinand și a reginei Maria. După Conferința de pace de la Paris din 1919, România Mare a beneficiat de recunoașterea majorității statelor lumii.
În ziua de 15 octombrie 1922, în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al tuturor românilor, alături de regina Maria. Cu această ocazie regele a citit următoarea Proclamație:
„Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, am moştenit Coroana României, după glorioasa domnie a Regelui Întemeietor. Suindu-mă pe tron am rugat cerul să dea rod muncii ce, fără preget eram hotărât să închin iubitei mele ţări, ca bun român şi rege. Pronia cerească a binecuvântat şi prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru. Am venit astăzi cu regina, care ne-a fost tovarăşă în credinţa neclintită la restrişte şi la bucurie ca printr-această sărbătoare să consacrăm în faţa Domnului şi a scumpului nostru popor legătura ce ne uneşte deapururea cu dânsul. Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei Romane, coroana de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe acei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare. Într-aceste clipe gândul meu se îndreaptă cu recunoştinţă către viteaza şi iubita noastră armată. Pentru răsplata trudelor trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în pace roadele lui binecuvântate şi să propăşească în linişte, frăţie şi muncă harnică. Cu inima plină de dragoste şi credinţă mărturisesc dorinţele sufletului meu. Vreau ca ţărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le aibă de-a puterea de rodire în folosul ei şi al binelui obştesc. Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-şi afle soarta tot mai prosperă într-o viaţă de armonie şi de dreptate socială. Vreau ca, în hotarele României Mari, toţi fiii buni ai ţării, fără deosebire de religie şi de naţionalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor românilor, ca să ajute cu toate puterile statul, în care Cel de Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi. Vreau ca românii din toate straturile sociale, însufleţiţi de năzuinţa unei înfrăţiri naţionale, să se folosească toţi de legitima ocrotire a statului. Vreau ca în timpul domniei mele, printr-o întinsă şi înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să-şi îndeplinească menirea de civilizaţie ce-i revine în renaşterea Orientului european după atâtea veacuri de cumplite zbuciumări. Sunt sigur că, în îndeplinirea marei noastre datorii voi avea sprijinul tuturor bunilor fii ai ţării, nedespărţiţi în gând şi-n faptă în jurul tronului. Acestei sfinte misiuni, în neclintita unire cu poporul nostru, voi închina toate puterile mele de om şi rege şi asupra ei chem, în această zi solemnă de înălţare sufletească binecuvântarea celui A-Tot-Puternic”.
Nicoale Iorga avea să aprecieze că încoronarea regelui și a reginei reprezintă „suprema răsplată pe deplin datorită faptei lor de credință, jertfă și neclintită stăruință” pentru realizarea Marii Uniri din 1918.
Regele Ferdinand I se numără printre personalitățile cele mai strălucite din istoria modernă a României, numele lui fiind legat atât de înfăptuirea Marii Uniri din 1918, cât şi de: introducerea votului universal (numai pentru barbați), egal, direct, secret, obligatoriu, stabilit de Parlament la Iași, în 1917; legile pentru reforma agrară în Vechiul Regat și Basarabia (17 iulie) și respectiv, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș (30 iulie) în 1921, iar cea mai importantă operă legislativă fiind noua Constituție din anul 1923.

Regele Ferdinand I și-a câștigat respectul românilor, care l-au numit „Regele țăranilor”, pentru că a susținut necesitatea reformei agrare și a celei electorale. Făcând o comparație între începutul și sfârșitul domniei regelui Fedinand I, constatăm că România, dintr-o țară mică, ajunse-se un stat de mărime medie în Europa: în 1914, când a urcat pe tron, România se reducea la Vechiul Regat, ce avea o suprafață de 137.903 km², cu o populație de 7,7 milioane de locuitori, iar la sfârșitul domniei, România prin unirea cu Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, era un stat ce se întindea pe 295.049 km², cu o populație de 16,5 milioane de locuitori. Cei 13 ani de domnie au fost extrem de rodnici, iar România a cunoscut progrese considerabile în plan cultural, politic și economic.

După o lungă suferință regele Ferdinand I a trecut în eternitate, în ziua de 20 iulie 1927, la Sinaia. Despre regele Ferdinand I supranumit și „Întregitorul”, la moartea acestuia, în mesajul adresat poporului român, Ion I. C. Brătianu spunea: ,,Primul rege al României Mari a murit. O boală cumplită a înterupt prematur această domnie glorioasă care a îndeplinit visul de secole al poporului nostru. Românii nu vor putea uita niciodată că regele Ferdinand s-a sacrificat pentru binele țării. De neclintit în convingerile sale și în hotărârile sale în timpul războiului, bun și înțelept pe timp de pace, Ferdinand I va rămâne pentru totdeauna regele care s-a identificat cu poporul său și care a înfăptuit marile reforme care au dus statului dreptatea, puterea și liniștea”.
Ferdinand I, acest rege născut și crescut în Germania a arătat în vremuri grele o mare dăruire față de interesele României și ale românilor și a sacrificat totul pentru binele patriei adoptive în detrimentul patriei de origine și s-a dovedit a fi mai român decât mulți români.
Se mai pot spune multe despre cel care a fost „primul rege al tuturor românilor”, însă încheiem amintirile cu aceste însemnări din jurnalul reginei Maria: ,,Nando (cum era alintat în familie) – Ferdinand I cel modest, timid, nesigur pe el, dar cinstit și deloc egoist… un mare rege care a înfăptuit unirea poporului său mai presus de tot ce se credea cu putință”.

Muzeograf Monica CÎRSTEA