Miercuri, 05 August 2020 08:15
Fiu al preotului David și al prezbiterei Stanca, Gheorghe D. Popescu s-a născut în Breaza de Sus, județul Prahova, la 1 mai 1876. Cursurile primare le-a urmat în comuna natală, iar cele secundare la liceul „Gheorghe Lazăr” din București, secția clasică, pe care le-a absolvit la 1 iulie 1895. Bine înzestrat din punct de vedere intelectual, urmează Facultatea de medicină ca intern al Institutului Medico-Militar (noiembrie 1895 - octombrie 1899). Timp de doi ani (1899 - 1901) activează ca intern doctor la Spitalul Militar Central, perioadă în care își aprofundează studiile, astfel că la 26 noiembrie 1901 își susținea teza de doctorat în medicină și chirurgie, avându-l coordonator pe prof. dr. Christian Buicliu. La scurt timp după susținerea tezei de doctorat este înaintat la gradul de medic locotenent în Regimentul 1 Cetate, unde a activat în perioada 16 decembrie 1901 - 22 aprilie 1903. La 10 mai 1903 era avansat la gradul de medic căpitan în cadrul Regimentului Calafat nr. 31, unde a activat până în aprilie 1904 când este mutat la Regimentul 7 Infanterie Prahova, dar este imediat detașat la Regimentul 6 Călărași. După o perioadă de un an (1905-1906) petrecută și la Regimentul 26 Rovine, la 1 aprilie 1906 era mutat la Regimentul 6 Roșiori, unde va activa până la 1 februarie 1909 când demisionează din armată și este trecut în rezervă.
Nu cunoaștem motivul sau motivele care au stat la baza acestei decizii însă, pe baza evoluției sale profesionale ulterioare, putem bănui că dorința sa era aceea de a fi mai de folos populației civile de la sate de care se simțea foarte legat. Între anii 1909-1915 a ocupat funcții de medic de plasă și de circumscripție medicală în județele Dolj, Argeș dar și în Prahova, unde a activat o perioadă chiar în comuna sa natală. În luna mai 1915, datorită pregătirii sale profesionale excepționale, ca urmare a concursului organizat pe țară pentru ocuparea a cinci posturi vacante de medici, reușește primul la acesta și își alege postul de medic șef al spitalului Huruiești din județul Tecuci (în prezent Bacău). Din calitatea sa de medic, care îi oferea un amplu câmp de cercetare și aplicare a concepțiilor sale profesionale și sociale, își desfășoară cu abnegație munca în paralel cu o vastă și neobosită activitate de popularizare a științei, prin comunicări și conferințe care își propuneau combaterea bolilor, formarea deprinderilor igienice și a educației sanitare dar și ridicarea nivelului cultural al țărănimii.
În timpul celui de-al doilea război balcanic este mobilizat și participă în campania din anul 1913 ca medic căpitan în rezervă în cadrul Regimentului 8 Artilerie, pentru care a și fost decorat cu medaliile Avântul Țării și Bărbăție și Credință clasa I.
După izbucnirea Primului Război Mondial una dintre măsurile luate de România pe plan intern pentru pregătirea intrării forțelor armate în război a vizat și organizarea serviciului sanitar militar. Astfel, la 11 martie 1915, era promulgată Legea relativă la Serviciul Sanitar al Armatei care prevedea că toți medicii, farmaciștii, veterinarii, dentiștii cu titlu academic, precum și studenții în medicină, farmacie și veterinărie care nu erau înscriși în controalele armatei, erau obligați până la vârsta de 65 de ani să servească armata pe timp de mobilizare și război. Datorită acestei legi numărul medicilor mobilizați a ajuns la 1929 față de 397 medici activi la 14 august 1914, ceea ce însemna un medic la 432 de oameni mobilizați, dar și așa acesta era un raport nesatisfăcător care va avea consecințe tragice în perioada epidemiei de tifos exantematic când procentul pierderilor prin deces a personalului medico-sanitar a fost unul extrem de mare.
La intrarea României în război doctorul Gheorghe D. Popescu este mobilizat și campania anului 1916 o face ca medic de regiment în cadrul Diviziei 11 Infanterie. În cursul anului 1917 se remarcă, asemeni multora dintre confrații de breaslă, în combaterea epidemiei de tifos exantematic. Izbucnită la finele anului 1916, aceasta s-a extins cu repeziciune în primele luni ale anului 1917. Prof. dr. Ion Cantacuzino, director al Sănătății publice în timpul războiului, preciza că „lunile ianuarie, februarie, martie și aprilie 1917 au fost pentru ei [medici n.n.] perioada de cea mai grea încercare, nu numai din cauza intensității flagelului și virulenței cazurilor, dar fiindcă tifosul exantematic însuși ca boală era aproape necunoscut în corpul nostru medical”. Datele statistice arată că mortalitatea medie prin tifos exantematic în centrele spitalicești a fost de 15-17% la începutul anului 1917, ajungând până la 30% în luna martie a aceluiași an. Din această cauză, un număr mare de medici care îngrijeau bolnavii s-au îmbolnăvit la rândul lor, mortalitatea în rândul acestora atingând cote alarmante.
La 27 iulie 1917, medicului-maior în rezervă Gheorghe D. Popescu din Regimentul 57/58 Infanterie i se conferea prin Înaltul Decret nr. 782 ordinul „Coroana României” cu spade în grad de ofițer „pentru dragostea și devotamentul de care a dat dovadă în îngrijirea bolnavilor de tifos exantematic”.
Chiar în luna în care era decorat se îmbolnăvește el însuși de tifos. Este evacuat de pe front și internat la spitalul Socola din Iași. Animat continuu de simțul datoriei, își transformă scurtul concediu de convalescență din cursul lunii august 1917 într-o activitate medicală febrilă pentru îngrijirea soldaților români și ruși care afluiau în număr mare dinspre front, o parte din aceștia fiind internați la spitalul din Huruiești unde își făcea acest concediu și unde activase înainte de începerea războiului. Deși slăbit de boală, refuză cu fermitate propunerea de a conduce un spital militar din zona interioară cu următoarele cuvinte: „Dacă toți medicii ar rămâne în spatele frontului, pe răniții din linia întâi cine îi va mai îngriji?”. Consecvent acestei convingeri, la 1 septembrie se întoarce pe front la regimentul său. La 19 septembrie 1917 medicul Gheorghe D. Popescu moare ucis de explozia unui obuz în linia întâi a frontului în luptele de la Fitionești-Putna duse de Regimentul 57/58 Infanterie în această zonă a frontului din Moldova, pe când se afla în inspecția sanitară.
Animat de un intens sentiment de patriotism și având o nestrămutată convingere în victorie, doctorul Gheorghe D. Popescu scrisese cu numai o zi înainte de moartea sa poezia „Santinela” pe care dorea să o trimită ziarului România pentru a fi publicată în paginile acestuia dar pe care nu a mai apucat să o expedieze. În ziua de 27 octombrie 1934 rămășițele pământești ale medicului Gheorghe D. Popescu au fost reînhumate de cei trei copii ai săi în cimitirul Eroilor (Sineasca) din Craiova.
Pierderile ofițerilor medici sunt estimate la cifra de 386. Raportată la efectivul total de ofițeri medici (2800) rezultă un procent de 14%, procent care se situează pe locul doi după procentul pierderilor ofițerilor de infanterie (15%).
Rolul și meritele întregului personal sanitar au fost recunoscute și apreciate de marii comandanți ai armatei române. Alexandru Averescu, fost comandant al Armatei a 2-a, spunea: „Este pentru mine un moment de adevărată detentă sufletească, în fiecare seară, când examinând graficul general ce-mi venea de la întregul serviciu sanitar, vedeam în ce proporție infinit de mică erau decesele față cu vindecările. În schimb, însă, la medici ei înșiși, această proporție a fost exagerat de mare, ceea ce este o dovadă că abnegația lor a mers până la uitarea de sine”, iar Constantin Prezan, fostul șef al Marelui Stat Major, afirma: „Este grație medicilor, în prima linie - care au luptat înfruntând moartea pentru stingerea epidemiilor, că s-a putut reconstitui armata și obține Mărășeștii și Tisa. Ei au dreptul la recunoștiţa țărei, pentru miile de vieți ce au scăpat prin măsurile luate în tot timpul marelui război al neamului”.
Muzeograf Adrian STAN