Terminarea Războiului de Independenţă a conferit României posibilitatea de afirmare în politica externă, urmare a noului statut juridic internaţional. Aceasta a fost pusă în slujba realizării principalelor deziderate ale perioadei de după 1878 – consolidarea independenţei, asigurarea climatului internaţional favorabil pentru dezvoltarea internă, lupta pentru desăvârşirea statului naţional unitar. Pornind de aici, diplomaţia română a trebuit să aibă în vedere întregul context al relaţiilor internaţionale. Ori, tocmai după 1878, acestea au căpătat o intensitate deosebită, ca urmare a intereselor divergente ale marilor puteri, care aveau să aibă drept consecinţă izbucnirea Primului Război Mondial. Elementul esenţial l-a constituit formarea celor două blocuri politico-militare, Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere (Antanta), între care a existat o rivalitate diplomatică mai întâi, militară mai apoi.

Felul în care fusese România tratată în problema Dunării, după Congresul de la Berlin, dovedea necesitatea încheierii unei alianţe suficient de puternice pentru a face faţă presiunilor din exterior. Opţiunea trebuia deci să se îndrepte spre soluţia care prezenta dezavantaje mai mici.

Relaţiile comerciale ale României cu Austro-Ungaria şi Germania erau deosebit de dezvoltate. Din acest motiv, dar şi a faptului că Regele Carol I, după cum spunea chiar el că este „un bun prusac şi un bun german”, pornea de la ideea că orientarea spre Puterile Centrale trebuia să constituie un element de bază al politicii externe a României. Astfel că, la 18/30 octombrie 1883, România semnează tratatul de alianţă cu Austro-Ungaria, la care a aderat în aceeşi zi şi Germania.

Verificarea eficacităţii Tratatului din 1883 în condiţii de război nu s-a putut face – la articolul 2 din Tratat se stipula ajutor militar reciproc în cazul în care una dintre părţi ar fi fost atacată – datorită îndepărtării şi apoi desprinderii României de Puterile Centrale. Timp de trei decenii, el a stat însă la baza rapoturilor cu ele, asigurându-le o bună stabilitate.

Reorientarea politicii externe româneşti a evoluat pe măsură ce interesele naţionale intrau în contradicţie cu cele ale Austro-Ungariei în Balcani, manifestând cele mai evidente intenţii de agresiune contra vecinilor săi. Actul de agresiune comis împotriva Serbiei a fost pregătit de multă vreme de cercurile conducătoare de la Viena cu acordul Germaniei. Atentatul de la Sarajevo a constituit pretextul pentru declanşarea războiului. Îndată după declararea războiului, Austro-Ungaria a trecut la presiuni diplomatice asupra guvernului român spre a determina România să intre în război alături de Puterile Centrale, dar Tratatul reînnoit în 1913 avea un caracter defensiv. De asemenea, o participare a României la război alături de Dubla Monarhie, în cuprinsul căreia românii erau supuşi unei aspre asupriri naţionale, reprezenta un fapt imposibil sub raport moral.

Evenimentele se vor succeda cu rapiditate. La numai două zile de la declaraţia de război a Austro-Ungariei, diplomaţii puterilor Antantei au avansat propuneri de participare la război, în schimbul recunoaşterii dreptului unirii Transilvaniei cu România. La 19 iulie/1august 1914, Germania a declarat război Rusiei, apoi la 21 iulie/3 august 1914 a declarat război Franţei. În aceste condiţii Regele Carol I convoacă la Sinaia Consiliul de Coroană în data de 21 iulie/3 august 1914 pentru a pregăti mobilizarea generală şi intrarea în război alături de Puterile Centrale. În profida apelului stăruitor al regelui, participanţii la şedinţa Consiliului de Coroană s-au pronunţat, fără echivoc, în favoarea neutralităţii. Neutralitatea nu putea fi menţinută permanent, deoarece România era încojurată din toate părţile de fronturi de luptă, iar guvernul român nici nu dorea aceasta.

În aceste condiţii vor începe lungi tratative. Acceptând poziţia de neutralitate proclamată de România, diplomaţia rusă, reprezentanta Antantei în est, recunoaşte dreptul legitim al acesteia de a-şi alipi teritoriile româneşti din Imperiul Austro-Ungar.

Semnarea documentelor de alianţă cu Antanta s-a desfăşurat în cel mai mare secret la 4/17 august 1916, în locuinţa lui Vintilă Brătianu. Au fost semnate cinci exemplare originale pentru Franţa, Rusia, Marea Britanie, Italia şi România. În seara zilei de 14/27 august 1916, ca urmare a ratificării deciziei Consiliului de Coroană de la Cotroceni, în cursul aceleiaşi zile, ministrul României la Viena, Edgar Mavrocordat, a prezentat declaraţia de război la Ministerul de Externe al Austro-Ungariei.