OMAGIU - ION LUCA CARAGIALE

„Eu nu scriu decât despre viața noastră ci pentru viața noastră, căci alta nu cunosc și nici mă interesează. Împrejurările prin care a trecut şi trece ţara asta a noastră îți întristează adânc sufletul, aşa că vă-ndemn la dragoste pentru patrie. Mă rog la Dumnezeu să vă facă vremuri mai bune la bătrâneţe. Dumnezeu să vă aibă-n pază! Fiţi sănătoşi şi veseli!” I.L.CARAGIALE
Cuvinte-testament, valabile şi acum, la 108 ani de la trecerea in eternitate a genialului nostru dramaturg!
Suntem convinsi, că de acolo, de Sus, dintr-o Stea, Maestrul ne zâmbeşte ...

Povestea urmaşilor lui Caragiale

Ion Luca Caragiale, marele nostru dramaturg, a avut cinci copii, povestea vieții sale putând fi rezumată sub titlul ”O viață furtunoasă”, parafrazându-i titlul piesei cu care a debutat la vârsta de 27 ani.

Ion Luca Caragiale, descris de către contemporanii săi drept „un impulsiv sentimental”, a avut o scurtă legătură amoroasă cu Maria Constantinescu, o tânără angajată a fabricii de tutun „Belvedere”.
Din această relație de scurtă durată a apărut primul născut al marelui dramaturg, Mateiu, în 26 martie 1885 (decedat 17 ianuarie 1936), pe care I.L. Caragiale l-a înregistrat imediat cu numele său.

Deși Ion Luca Caragiale și-a încheiat repede relația cu Maria Constantinescu și s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, dramaturgul nu și-a lăsat fiul în urmă. El s-a ocupat cu atenție de educația fiului său, un copil deosebit de inteligent și sensibil.
Marele dramaturg se simțea în largul lui atât în mijlocul elitelor culturale ale acelui timp, cât și printre mahalagiii și chefliii pentru care atunci, la fel ca și acum, bodega era cea de-a doua casă. Fiul său cel mare, însă, nu l-a moștenit.
Mateiu Caragiale nu a putut uita niciodată că a fost un copil din flori și a pretins întotdeauna, la limita nebuniei, că are strămoși aristocrați – acesta fiind și motivul pentru care, încă de mic, a fost atras de istorie și de heraldică.
Mateiu a încercat să îl convingă pe tatăl lui de această înrudire boierească pe care și-o dorea cu ardoare. Tatăl lui, însă, i-a luat în derâdere obsesia.
„Ce tot spui, mă? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar. Purta tava pe cap. De asta noi suntem turtiți în creștet!“, i-a răspuns, nemilos, dar onest, I.L. Caragiale, care era foarte mulțumit de condiția lui mic- burgheză.
Mateiu Caragiale nu a fost perturbat, însă, de adevărul pe care i l-a trântit în nas tatăl lui. La vârsta de 22 de ani, el a început să își semneze scrisorile adresate prietenilor din străinătate cu „Mathieu-Jean Caragiale, conte de Karabey“.
De altfel, după mulți ani, Mateiu Caragiale și-a numit tatăl, cu dispreț, „berarul, nevrednic, vulgar, cartofor, crai și bețiv“. El ar fi avut această răbufnire în perioada în care marele dramaturg s-a înscris în „Societatea Internațională a Chelnerilor”, deoarece spera să devină și unul dintre cei mai buni berari din București.
Mai târziu, Mateiu Caragiale a obținut victoria la care spera și și-a văzut împlinit visul de boierie. El s-a căsătorit în 1923, la vârsta de 38 de ani, cu Marica Sion, una dintre fiicele poetului Gheorghe Sion. Mireasa lui avea 63 de ani, dar Mateiu nu s-a încurcat în astfel de amănunte. Important a fost că în acest fel a devenit proprietar al unei moșii, deci, iată că a devenit „boier”.
Vădit încântat de noua lui situație, Mateiu Caragiale și-a făcut chiar și un stindard propriu, pe care l-a decorat cu o stemă heraldică imaginară desenată de el și pe care l-a înălțat pe un catarg, în fața conacului de pe moșie.
Mateiu Caragiale și-a compus și o deviză nobiliară: „Cave, age, tace” (Păzește, acționează, taci). Visul aristocratic al lui Mateiu s-a încheiat însă brusc, în 17 ianuarie 1936, odată cu moartea sa neașteptată, în urma unui accident vascular cerebral.
George Călinescu i-a făcut o descriere malițioasă lui Mateiu Caragiale, menționând că părea „un majordom în concediu”.

„Se putea vedea, acum câțiva ani, trecând prin Piața Sfântul Gheorghe un bărbat care, prin înfățișarea lui atrăgea numaidecât atenția. Bărbatul, cam între 40-45 de ani, era drept, părea solid și osos, dar nu gras. Fusese probabil mai slab și acum, prin vârstă, căpătase acea demnitate de volum a oamenilor maturi. Fața rasă era contractată prin lăsarea mușchilor obrajilor în jos, într-o morgă solemnă. Pentru anotimp, era învederat insuficient îmbrăcat, deși se vedea că nu lipsa ci dorința menținerii unei ținute uniforme determina această alegere. Purta pe cap un melon, așezat rigid, ca un semi-țilindru iar pe corp un pardesiu sau un demipalton ușor. Ghetele subțiri, încheiate corect dar anacronic cu nasturi, călcau de-a dreptul pe zăpadă. Melonul și demipaltonul băteau în verdele lucrurilor prea vechi, lustruite, deși ținuta omului era de o corectitudine înțepată, de mare gală. Contrastul dintre acest om ciudat și restul trecătorilor era atât de izbitor încât te gândeai, pe dată, la un boier scăpătat, inadaptabil, la unul dintre acei aristocrați arheologici și plini de ceremonii care înfruntă mucegaiul anilor (…). Totuși, ceva nu admitea această ipoteză. Deși cu o privire cultă, rafinată, omul era prea rigid în protocolul mersului său ca să fie un aristocrat pursânge. În lăsarea în jos a fălcilor sale era o afectare rece. Nu puteai să nu te gândești la unul din acei servitori bătrâni, ei înșiși cu arbore genealogic, unul dintre aceia care sunt luați de vulg drept stăpâni. Părea un majordom în concediu”, este decrierea pe care Călinescu i-a făcut-o fiului cel mare al lui Ion Luca Caragiale.
Mateiu Caragiale a rămas cunoscut pentru „Craii de Curtea- Veche”, un roman unic în literatura română. Despre această carte, George Călinescu spunea că este un „amestec gros de expresii măscăroase, de impulsiuni lascive, cu conștiința unei eredități aventuroase și tulburi, totul purificat și văzut de sus, de o inteligență superioară”.

Următoarele născute în ordine cronologică au fost Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), pe care marele dramaturg Ion Luca Caragiale, le-a avut cu soția sa Alexandrina Burelly și pe care le-a îngropat când acestea erau mici copile.

Cel de-al doilea fiu al lui Ion Luca Caragiale, Luca Caragiale, cunoscut și ca Luchi, s-a născut pe 3 iulie 1893, din căsnicia marelui dramaturg cu Alexadrina Burelly. El a avut o carieră ca scriitor și traducător, dar viața lui s-a încheiat mult prea devreme.


Luchi a fost fiul preferat care, spre deosebire de Mateiu, nu trebuia să facă mare efort pentru a se face iubit. Alături de familia lui, Luchi a văzut mai multe țări din Europa începutului de secol XX, țări precum Franța, Elveția, Austro-Ungaria și Italia. Apoi, s-a stabilit în Germania, la Berlin.
În jurul anul 1909, Luca Caragiale și-a început studiile în particular, avându-l ca profesor, printre alții, pe Panait Cerna. Marele dramaturg Ion Luca Caragiale a avut un rol important în educația fiului său, insuflându-i opinii politice de stânga.
Luchi și tatăl lui au făcut călătorii în nordul Germaniei, pe coasta Mării Baltice și în Danemarca. Până ca tatăl lui să moară, cei doi s-au întors în țară să vadă locurile natale și au petrecut o vacanță la Sinaia.
Ca scriitor, Luca Caragiale a aparținut simbolismului, parnasianismului și literaturii moderniste.
În anul 1915, la trei ani de la moartea tatălui său, Luca Caragiale s-a întors în țară împreună cu mama și sora lui, Ecaterina.
Tânărul Luca Caragiale și-a făcut debutul în timpul Primului Război Mondial, atunci când Vechiul Regat al României se afla în perioada de neutralitate. La 14 mai 1916, Luca a publicat cel mai cunoscut poem al său "Triptic Madrigalesc" în revista literară Flacăra.
Inspirat de propria amintire a șederii la Sinaia a scris „Dintr-un oraș de munte: Meditații” în care va alcătui o imagine unitară a toamnei și a începutului iernii, percepute prin angoasa ce pune stăpânire pe existența poetului; imagini cu o ușoară tușă bacoviană stau alături de propria-i viziune asupra relației om-natură.
Așa cum tatăl său a fost prieten cu teoreticianul marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea, Luca a fost apropiat al familiei Dobrogeanu-Gherea. El s-a căsătorit cu Fany (fiica deputatului „Sașa" Alexandru Dobrogeanu-Gherea), și apoi a făcut un parteneriat cu Ioan Dobrogeanu-Gherea (cel de-al doilea fiu al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea), scriind primul și singurul roman, „Nevinovățiile viclene”.
După ce în 1916 România a intrat în război de partea Antantei, la sfârșitul anului următor sudul țării avea să fie ocupat de trupele Puterilor Centrale. Luca a petrecut mult timp în Bucureștiul ocupat de trupele germane implicându-se în treburile administrației colaboraționiste, formată din rândurile Partidul Conservator. În octombrie 1917, Luca a fost șef de cabinet pentru Virgil Arion, Ministrul Culturii.
În iunie 1918, Luca Caragiale a luat decizia controversată de a se alia cu susținătorii Puterilor Centrale. Se pare că a fost influențat mai mult de gândirea politică a fratelui său, Mateiu Caragiale.
Romanul „Nevinovățiile viclene”, dedicat tuturor iubirilor adolescentine, a fost publicat în revista Viața Românească în anul 1920, cu puțin timp înainte de moartea lui Luchi. Nu se poate discerne în ce anume a constat contribuția fiecăruia în parte dintre cei doi coautori: Ion Luca Caragiale și Ionel Dobrogeanu-Gherea.
În același an, Luchi Caragiale a publicat un articol important în Ideea Europeeană – „ Amintiri despre Caragiale”. Apoi, chiar în ultimul său an de viață, în 1921, Luchi Caragiale a publicat și primul său volum de versuri, „Jocul oglinzilor”.
Luchi Caragiale a murit pe 7 iunie 1921, la 28 de ani încă neîmpliniți, răpus de complicațiile pe care i le-a dat o pneumonie.

Ecaterina Logadi și criticul Barbu Cioculescu i-au publicat ulterior romanul „Nevinovățiile viclene” și volumul de versuri „Jocul oglinzilor”, abia în 1967, respectiv 1972.

Ecaterina Logadi, singurul copil al lui Ion Luca Caragiale care a avut o viață lungă.
Ecaterina Caragiale, căsătorită Logadi, după numele ultimului soț, a fost copilul lui Ion Luca Caragiale care a trăit cel mai mult, până la vârsta de 93 de ani. Ea a fost fiica marelui dramaturg și a soției sale, Alexandrina Burelly, născută la 30 mai 1894.
Fiica lui Ion Luca Caragiale, căreia i se mai spunea Tuski și uneori Kothinka, s-a remarcat în ipostaza de memorialistă, după ce a creionat un manuscris interesant. Lucrarea cuprinde amintirile ei despre marele dramaturg și despre familia lor.
Despre tatăl ei, Ecaterina Caragiale a scris doar în cuvinte de laudă, spre deosebire de fratele ei vitreg, Mateiu Caragiale.
Unul dintre fragmentele manuscrisului ei sună așa: „Până la sfârșitul vieții, tata a rămas cu o tinerețe care făgăduia să dăinuiască îndelung. Spiritul și vioiciunea lui erau intacte. El păstrase același entuziasm pentru ceea ce prețuia și aceeși revoltă pentru ceea ce dezaproba. Mai presus de toate păstrase acea veselie izvorâtă din străfundul firii lui și pe care o răspândea proaspătă și nesecată. A fost aparent sănătos până în ultima clipă, și viață i s-a încheiat așa cum și-a dorit: fără boală, fără suferință, desigur cu seninătatea și armonia perfectă a cugetului său: «Pot să mor liniștit că n-am scris nimic de care să-mi fie rușine»".
În lucrarea ei, Ecaterina Logadi a amintit și o perioadă mai puțin fericită din viața ei de familie – un timp în care Ion Luca Caragiale era nevoit să vândă cărți din biblioteca lui pentru a avea ce pune pe masă.
„Ne-am mutat apoi în str. Sculpturii 20, într-o casă ursuză, cu chirie mai mică. Aici tata era mereu supărat. Într-o noapte de viscol s-a prăbușit cu zgomot asurzitor tot geamlâcul marchizei, iar frigul s-a năpustit dușmănos în casa posacă. Mama mi-a spus mai târziu că, la acea epocă, deși tata era în plină putere de creație, o duceau destul de greu. Lipseau multe în casă și mai cu seamă banii. La un timp nu aveam nici pentru masă, și uneori mama aștepta istovită să vină tata cu banii obținuți din vânzarea unor cărți din bibliotecă. Mama suporta eroic acele lipsuri și nu se plângea niciodată. Peste un an ne-am mutat. De data asta în str. Berzei, și ne-am fi mutat încă de mai multe ori dacă nu am fi plecat din țară”, a scris Ecaterina Logadi.
Ea a amintit și că familia ei s-a stabilit la Berlin, după care au făcut o călătorie în Europa, vizitând mai multe țări, în condiții modeste. Ecaterina Logadi a menționat cu acest prilej că marelui dramaturg îi plăceau schimbările și că se plictisea repede de același decor.
„La Berlin, unde ne-am mărginit să schimbăm doar cinci locuințe în nouă ani, ne-am mutat mai rar, dar am schimbat odăile mai des. Când dormeam cu tata singur, când dormeam eu cu mama, când mă culca în sufragerie, în fine, toate combinațiile ce se puteau face în cele câteva încăperi ale ultimei sale locuințe din Insbruckerstrasse. Tatii îi plăceau schimbările și se plictisea repede de același decor. O întâmplare l-a despovărat pentru o vreme pe tata de grija zilei de mâine. Am plecat cu toții într-o lungă călătorie în străinătate, colindând mai multe țări din Europa, după un itinerar minuțios alcătuit de tata. Această călătorie, făcută totuși în condiții modeste, i-a adus tatii uitarea amărăciunilor și decepțiilor avute până atunci în țară. Timp de un an, într-un ritm precipitat, am văzut Austria, Italia, Elveția, Franța, Olanda și Germania”, a mai scris Ecaterina Logadi.
Ecaterina a avut un singur fiu, pe Vlad Geblescu, tatăl său fiind Vasile Geblescu, fiul moșierului Constantin Ioniță Geblescu. La 5 mai 1921 se naște la București, în casa părinților din str. General Lahovary 8. În 26 decembrie se pronunță sentința de divorț dintre Ecaterina Caragiale și Vasile Geblescu. Prin aceiași sentință, Vlad este încredințat mamei ”pentru creștere și îngrijire”. În 1939, absolvent al Liceului ”Spiru Haret”, Vlad Geblescu e înmatriculat ca student la Facultatea de Drept, a Universității din București. În 1942 Ecaterina Logadi, născută Caragiale, va face o cerere, astfel încât numele fiului său să fie schimbat din Geblescu în Caragiale.


În 1943, prin decretul nr. 3730 al Ministerului Justiției, publicat în Monitorul Oficial nr. 21, din 26 ianuarie s-a încuviințat ca dl. Vlad Geblescu să poarte numele de Caragiale. În același an i se conferă Diploma de Licență în Drept, fiind apoi înmatriculat ca doctorand la Universitatea din Geneva, din semestrul de iarnă 1943-1944. Din 1949, Vlad se stabilește la Paris. Se stinge din viață în 31 august 2006, la vârsta de 85 de ani, fiind înmormântat în cimitirul din localitatea Busset - Franța.

Conservator,
ing. Monica Bostan