Astăzi, 17 iunie 2020, se împlinesc 195 de ani de la nașterea Elenei Cuza, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Cu această ocazie să ne amintim de cea care a fost prima doamnă a României.

Elena, cunoscută și ca Elena Doamna s-a născut pe 17 iunie 1825, la Iași. A fost fiica postelnicului Iordache Rosetti, fiul Marelui Vornic, cu același nume de la care moștenise moșia Solești, în ținutul Vaslui și a soției sale Ecaterina (Catinca), fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni.
Primii ani ai copilăriei, Elena îi va petrece la moșia părinților de la Solești, alături de cei trei frați: Constantin, Dumitru și Theodor și de sora sa Zoe, sub directa supraveghere a mamei sale. Educația dobândită păstrează tiparul vremii, cu guvernante și profesori particulari străini, ulterior pentru desăvârșirea studiilor, pensionul Buralat. De la 7 ani face școală cu profesori particulari, la conacul unchiului său, Constantin Sturdza, de la Șcheea, împreună cu verii săi și apoi la bunicul său Dumitrache Sturdza de la Miclăușeni.
La 15 ani, Elena s-a reântors la Iași, și conform obiceiului vremii este introdusă în înalta societate, din capitala Moldovei. La Iași pentru adolescenta ce fusese crescută autoritar de părinți și care nu-și dezvoltase personalitatea, totul în jurul său este neașteptat. Curiozitatea și dorința de necunoscut o împinge spre mediul cultural al Iașilor, dar firea temătoare o reținea în multe lucruri. Deprinderea limbilor germană și franceză i-a facilitat accesul la literatură.

Tânăra Elena, fără a fi o frumusețe, se remarcă prin simplitate, naturalețe, timiditate. Aceasta avea ochi mari, negri, sprâncene pronunțate, fața ovală, iar părul bogat îl purta strâns în cozi, cu cărare pe mijloc, după moda vremii.
La seratele organizate de ruda sa, Didița Mavrocordat, îl cunoaște pe Alexandru Ioan Cuza, de care s-a îndrăgostit. Căsătoria celor doi a avut loc pe 30 aprilie 1844, în biserica de pe domeniul părinților din Solești, într-un cerc restrâns. Cei doi soți aveau firi total opuse, lucru remarcat de cei din jurul lor, el fiind o fire extrovertită ce se simțea bine printre oameni, ea o fire introvertită, cu multe inhibiții insuflate de o mamă prea autoritară.
Elena era domoală, timidă, stângace, retrasă, lipsită de încredere în forțele proprii în societate și stăpânită de puternice complexe de inferioritate. În schimb Alexandru plăcea tuturor de la prima vedere datorită purtărilor simple și familiale, pentru că era curtenitor, vesel și prietenos.
În primii ani de căsnicie, când soțul era pasionat de treburile de la judecătorie, Elena și-a găsit consolare în citit și treburile casei, iar vizitele celor de acasă erau o bucurie pentru tânăra soție.
După înăbușirea revoluției de la 1848, Elena Cuza a dat dovadă de un mare curaj. Această femeie timidă și lipsită de încredere în sine, pusă în fața situației când soțul îi este arestat în martie 1844, împreună cu alți revoluționari, de oamenii domnitorului Mihail Sturdza, ia inițiativă și intervine energic pentru a fi eliberat. Aceasta și-a depășit propriile inhibiții, reușind să cumpere cu bani grei vigilența marinarilor, și astfel soțul său evadează în drumul pe Dunăre și cu sprijinul consulului englez din Galați, Cuningham, se refugiează la omologul său din Brăila. De acolo, Alexandru s-a îndreptat spre Transilvania unde a luat parte la marea adunare de la Blaj, apoi a plecat la Cernăuți. Elena Cuza a reușit cu greu să facă rost de bani și înfruntând pericole, își va urma șoțul în exil la Cernăuți, Viena și Paris. Din lipsa banilor, Elena este nevoită să plece spre țară, iar Alexandru la Constantinopol.
După o scurtă perioadă de exil, revoluționarii români se reîntorc în țară în vara anului 1849, unde sunt investiți cu diferite funcții publice de noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica. În perioada în care Alexandru Ioan Cuza a fost pârcălab la Galați au apărut primele neînțelegeri în căsnicie, iar Elena avea să se autoexileze în mai multe rânduri la Paris, fiind nemulțumită de comportamentul libertin al soțului. De asemenea, sub diferite motive, Elena prefera să lipsească de la petrecerile din anturajul soțului, preferând moșia părintească de la Solești sau a socrilor de la Bărboși „unde găsea o atmosferă prielnică pentru liniștirea nervilor săi încordați de uneltirile, șoaptele și vorbele răutăcioase ale femeilor”. Iubirea Elenei pentru Alexandru nu a fost suficientă pentru a avea căsnicia visată. Fiind nevoită să facă față infidelităților soțului, aceasta a reușit să-și ascundă cu discreție durerea. Doar mamei sale ce i-a fost sprijin îi mărturisea din când în când durerea ei, însă după moartea acesteia în 1869, Elena a rămas și mai singură.
Elena își dorea o viață de familie liniștită, însă destinul îi va oferi un rol, pentru care nu era pregătită. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza domnitor în Moldova la 5 ianuarie 1859, dar și în Țara Românească la 24 ianuarie 1859, a propulsat-o pe Elena la vîrful vieții sociale românești. Despre alegerea lui Cuza domn, peste ani Elena își amintea: „Lumea se aduna pe stradă și plângea de bucurie. Casa noastră era a tuturor…De dimineață până seara defilau cu miile...căci Cuza era iubit în Iași și cunoscut ca un om bun, bun din cale afară”.
După alegerea lui Alexandru domn, avea să-i recunoască mamei sale într-o scrisosre că este complet nepregătită pentru noua situație: „Mâine voi merge la o recepție și mărturisesc starea de confuzie. Am trăit întotdeauna departe de societate și nu cunosc nici eticheta, nici obligațiile pe care să mi le asum. Sper în generozitatea compatrioților mei, care-mi vor ierta naivitatea și simplitatea”.
Elena își urmează soțul la Iași și apoi în noua capitală a României moderne, la București. Deși nu era pregătită pentru noile îndatoriri de primă doamnă a țării, și-a controlat bine emoțiile față de cei din jur și a încercat să-și îndeplinească bine responsabilitățile ce-i reveneau. Aceasta a prezidat dineuri, a participat la diferite evenimente la Palat, a organizat baluri de caritate, a primit în audiență oamenii ce doreau să-i vorbească și „se îngrijea de aproape de școalele din Moldova, luându-le sub patronajul ei și plănui reeducarea populației sărace prin instituții de binefacere și cultură, urzându-și în acest mod o activitate rodnică și folositoare pentru țară”. Și-a îndreptat atenția spre copii orfani din București și a înființat Azilul „Elena Doamna” pentru fete orfane în 1862, la Cotroceni, însă nu a uitat de problemele celorlalte categorii sociale defavorizate, precum bolnavii incurabili lăsați în grija statului, vârstnicii, nebunii sau deținuții. Fiind întruchiparea bunătății, a generozității și blândeții, a oferit sprijin financiar tinerelor talente și s-a preocupat de educația femeilor.
Datorită acestor lucruri făcute din generozitate, Elena Doamna i-a cucerit pe români cu modestia ei, cu dragostea ei pentru țară și înțelegerea față de cei nevoiași.
Cu toate schimbările din viața ei, Elena Cuza va avea de înfruntat o nouă amenințare. La petrecerile de la Palatul domnesc și-a făcut apariția frumoasa văduvă, principesa Maria Obrenovici. Aceasta era fiica boierului antiunionist Costin Catargi, și era cu zece ani mai tânără decât Elena. Fiind cochetă, inteligentă, calculată și ambițioasă, a reușit să atragă atenția și să-l seducă pe domnitorul Cuza.
Legătura extraconjugală a soțului cu tânăra văduvă a mâhnit-o pe Elena, care a părăsit căminul conjugal și a preferat un nou exil. Mai bine de trei ani a stat la Paris, unde a vizitat expoziții, a citit intens, a vizionat spectacole de teatru și balet și a onorat invitația la dineu a împăratului Napoleon al III-lea. Tot în această perioadă de exil a acordat o mai mare atenție aspectului ei exterior, s-a îmbracat cu mai multă grijă și mai sofisticat. A devenit o femeie mai puternică ce și-a dezvoltat o personalitate proprie.
Mama s-a îi cerea insistent să-și revendice locul ce i se cuvenea. De asemenea, a avut la Paris o întrevedere cu frații Vasile și Iancu Alecsandri ce i-au propus să se întoarcă în țară incognito, deoarece situația scăpase de sub control și era amenințat tronul principelui. În aceste împrejurări trecând peste suferințele personale, și amintindu-și de îndatoririle pentru țară revine alături de Alexandru. Este primită cu căldură de populația capitalei, iar principele Cuza oferă o grandioasă recepție la palat.
După reîntoarcerea de la Paris, principesa Elena își va uimi soțul și anturajul său, prin comportamentul binevoitor, prin stăpânirea de sine, prin faptul că este cochetă și feminină. Despre această schimbare a principesei îi scria Costache Negri lui Iancu Alecsandri: „Principesa face minuni, primește pe toată lumea, face vizite și merge să vadă toate așezămintele publice, îndeplinind toate acestea cu modestia și delicatețea, care o fac în mod atât de general iubită de toți. Acest ajutor este foarte bine venit principelui, ceea ce va aduce mult bine”.
Elena se va ocupa și de modernizarea palatului de la Ruginoasa, ce fusese achiziționat de domnitor de la familia Sturdza, în 1862. În primăvara anului 1864 palatul a fost inaugurat cu mare fast, acesta devenind oaza de liniște a doamnei Elena Cuza, mai ales în timpul escapadelor soțului infidel.
Prin acțiunile de binefacere Elena și-a cucerit un loc în inima românilor, însă nu a reușit să câștige inima soțului și să-și salveze căsnicia. Ea a suferit enorm pentru că nu a putut să-i ofere lui Cuza un moștenitor. Suflet generos Elena va aceepta înfierea celor doi fii naturali ai soțului său, Alexandru și Dimitrie, a căror mamă era rivala sa, principesa Maria Obrenovici. Decizia ei de a adopta cei doi băieți a venit și din instinctul matern neîmplinit. Ca în tot ce a făcut, s-a dedicat în totalitate celor doi băieți, acordându-le întreaga sa atenție, i-a iubit și crescut ca și cum ar fi fost ai ei. Doamna Elena a continuat să-l susțină pe domnitor, și îl va sprijini în politica reformistă, de modernizare a statului român.
După lovitura de stat din 11 februarie 1866, când domnitorul Cuza abdică silit, doamna Elena a hotărât să-l însoțească pe acesta în exil (în Austria, Franța, Italia, Germania), pentru că „nu putea să-l lase să plece singur, bolnav și întristat cum era”. Perioada de exil a întregii familii poate fi considerată una fericită pentru Elena Cuza. Despre aceasta, ea amintea într-o scrisoare adresată mamei sale: „De la plecarea mea din Principate, duc o viață foarte calmă și dacă nu ar fi dorința de a te revedea, nu m-aș întoarce în țară, unde a-și găsi, fără îndoială aceleași cancan-uri și aceleași mizerii. Frumoasă țară, răi oameni!”
Cu toate acestea, nici în perioada exilului nu a scăpat de umbra Mariei Obrenovici, care continua să se întâlnească cu soțul său prin diferite hoteluri.
Chiar dacă nu a reușit să fie stăpâna inimii domnitorului Cuza, prin loialitatea și dăruirea ei completă a reușit să-i câștige respectul. Ea a fost cea care l-a îngrijit cât a fost bolnav în ultima perioadă a vieții, și tot ea i-a stat la căpătâi când a murit, în 1873, la Heidelberg.
Deși căsătoria nu a fost una reușită, datorită lui Alexandru ce a fost un soț mai puțin statornic, între cei doi s-au păstrat, întotdeauna relații de respect. Chiar și după moartea domnitorului, Elena Cuza „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și-o spune cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept”, scria istoricul Nicolae Iorga.
Rămasă văduvă s-a dedicat în totalitate educării celor doi fii adoptivi. În 1884, când aceștia termină studiile la Paris s-a stabilit cu aceștia la moșia de la Ruginoasa și a continuat operele de binefacere (îmbrăcăminte și materiale pentru copiii săraci și donații în bani).
Ultima parte a vieții i-a fost marcată de două mari tragedii: sinuciderea lui Dimitrie Cuza (1888) și moartea lui Alexandru Cuza (1890), proaspăt căsătorit cu Maria Moruzzi, în urma unui infarct miocardic. Cei doi fii au fost îngropați la Ruginoasa alături de tatăl lor.
Elena Cuza părăsește moșia de la Ruginoasa, fiind nevoită întrucât, conform testamentului a intrat în posesia familiei Moruzzi. „Solești, Șcheea, Ruginoasa, toate locurile scumpe, le părăsise pe rând, cu strângere de inimă, silită de oameni și împrejurări, ca să rămână mereu pribeagă, mereu fără cămin”.
Plecând de la Ruginoasa se stabilește la Iași, unde a lucrat benevol ca infirmieră la Spitalul de copii „Caritas”. Ulterior din cauza bătrâneții și a bolii, s-a retras la Piatra Neamț, locuind singură, într-o locuință modestă.

Doamna Elena a României s-a bucurat, în timpul vieții de simpatia și respectul împăratului Napoleon al III-lea, a lui Carol I, a principilor Ferdinand și Maria, a prietenilor apropiați ai soțului, precum: Costache Negri, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu.
Elena Cuza s-a stins din viață la 2 aprilie 1909, la câteva luni după împlinirea semicentenarului Unirii Principatelor Române, când a fost omagiată de întreg poporul român. A fost înmormântată, la Solești, conform dorinței sale, fără funeralii naționale.
Despre dispariția primei doamne a României, Nicolae Iorga scria: „A murit la Piatra Neamț femeia ideal de bună și modestă care a fost Măria Sa Doamna Elena, tovarășa lui Vodă Cuza…a cărei viață întreagă înseamnă: uitare de sine, iertare pentru alții, binefacere ascunsă de lume”.

Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova deține în patrimoniul său câteva piese muzeale ce ne amintesc de doamna Elena Cuza: o litografie pe hârtie și un număr de fotografii, dar și o serie de obiecte care i-au aparținut acesteia: Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și alte acatiste și rugăciuni, o trusă pentru cusut, o mosorniță și o brățară din argint.

În acest context aniversar, ne-au onorat cu realizarea a două portrete ale Elenei Cuza, doamnele profesoare Liliana Marin (tehnică pitt charcoal pe hârtie) și Adriana Brăileanu (tehnică mixtă) de la Colegiul de Artă ,,Carmen Sylva’’, Ploiești.

muzeograf Monica CÎRSTEA

Bibliografie selectivă:
1.George Marcu, Rodica Ilinca, „Enciclopedia personalităților feminine din România”, Editura Meronia, București, 2012
2.Lucia Borș, „Doamna Elena Cuza”, Editura Casei Școalelor, București. 1940
3.Nicolae Iorga, „Oameni cari au fost”, Editura Militară, 1975
4.Vespasian Pella, „Convorbiri cu Măria Sa Doamna Elena Cuza – Cum a fost întronat și detronat Cuza”, Editura Soc. Anonime pe acțiuni ,,Adevărul’’, 1909