Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
înfiinţat în anul 1955 prin strădania ctitorului muzeelor prahovene, prof. Nicolae Simache, este astăzi o prestigioasă instituţie de cultură, care prin cele 17 secţii muzeale deschise publicului, valorifică expoziţional, ştiinţific şi cultural-educativ, creaţii materiale şi spirituale din patrimoniul prahovean, naţional şi universal.

"Muzeul trebuie sa fie o şcoala de istorie a gustului - şi, mai mult - trebuie sa fie nu numai la dispozitia oricui, dar sa întinda mâna catre oricine, pentru a-l atrage, a-l retine cât poate mai mult."

EXPOZIŢE TEMPORARĂ

„În orice regim, spaţiul construit este o vitrină a concepţiei despre putere, autoritate şi guvernare. În societăţile libere, arhitectura nouă se adaptează celei vechi, păstrând identitatea localităţilor. Dar totalitarismele secolului XX au vrut să remodeleze omul şi tot ce îl priveşte. În România, comunismul a folosit intensiv arhitectura ca instrument de propagandă şi control.” - Elena Tănase
Joi, 3 decembrie 2020, ora 11.00, în Sala Auditorium a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova din Ploieşti, str. Toma Caragiu, nr. 10, va avea loc vernisajul expoziției temporare „Prahova – un viitor trecut”.
Expoziţia prezintă publicului vizitator judeţul Prahova în viziunea arhitecturală din perioada comunistă, propusă pentru a fi finalizată în anul 2015, precum şi evoluţia acestuia după 1989.


   

1 Decembrie 2020 - Ziua Naţională a României

Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova şi secţiile sale vă invită, în mediul virtual, la sărbătoarea Zilei Naţionale a României -1 Decembrie, 2020, începând cu ora 10.00, să luaţi parte la următoarele evenimente desfăşurate online pe paginile de facebook ale secţiilor muzeale, pe site-ul muzeului www.histmuseumph.ro şi pe www.instagram.com/muzeul.de.istorie.ploiesti/:



Secţii muzeale în Ploieşti:

• Muzeul de Istorie şi Arheologie
Ploieşti, str. Toma Caragiu, nr. 10, tel. 0244 514 437
„1918 – date şi fapte”
 
• Muzeul Ceasului „Nicolae Simache”
Ploieşti, str. Nicolae Simache, nr. 1, tel. 0244 542 861
„Trei ceasuri, trei personalităţi şi un singur eveniment – Unirea de la 1918”
 
• Muzeul „Ion Luca Caragiale”
Ploieşti, str. Kutuzov nr. 1, tel: 0244 525 394
„România, inima mea!”
 
• Muzeul Memorial „Nichita Stănescu”
Ploieşti, str. Nichita Stănescu, nr. 1, tel. 0344 100 768
„Eu nu mă spăl de poporul meu”
 
• Muzeul „Casă de Târgoveţ din sec. XVIII-XIX”
Ploieşti, str. Democraţiei, nr. 2, tel. 0244 529 439
„1 Decembrie 1918”
 
 
Secţii muzeale în judeţ:
 
• Muzeul Memorial „Nicolae Iorga”
Vălenii de Munte, str. George Enescu, nr. 1-3, tel. 0244 280 861
„Nicolae Iorga şi lupta pentru unitatea tuturor românilor”

• Muzeul „Casa Domnească”
comuna Brebu, tel. 0244 357 731
„IN MEMORIAM – Eroii României Moderne”
 
• Muzeul Memorial „Constantin și Ion Stere”
Parcul Constantin Stere Bucov, tel. 0244 344 040
„1 Decembrie 1918 – ziua unui vis împlinit”
 
• Muzeul Memorial „Cezar Petrescu”
Buşteni, str. Tudor Vladimirescu, nr. 1, tel. 0244 321 080
„102 ani de la Marea Unire”
„128 de ani de la naşterea scriitorului Cezar Petrescu”
 
• Muzeul „Conacul Bellu”
Urlați, str. Orzoaia de Sus, nr. 12, tel. 0244 271 721
„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor (...)
La trecutu-ţi mare, mare viitor!”
 
• Muzeul „Crama 1777”
comuna Valea Călugărească,
str. Valea Largă, nr. 139A, tel. 0244 235 470
„Profunzimi româneşti.
De la experienţele înaintaşilor la propriile noastre experienţe”
 
• Muzeul „Conacul Pană Filipescu”
comuna Filipeştii de Târg, nr. 868, tel. 0244 389 480
„Pe aici nu se trece!”
 
La mulţi ani, România!
   

Anunţ

   

OMAGIU - NICOLAE IORGA

 

 

Se împlinesc 80 de ani de la trecerea în neființă a marelui istoric Nicolae Iorga și, în semn de profund omagiu pentru marele savant, vă prezentăm casa în care a locuit, a creat și a luptat pentru înfăptuirea Marii Uniri, accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=QocyLx-NAJk

 

 

 

   

PROIECT EDUCAŢIONAL

Motto:
,,Terapia scrisului, o nouă paradigmă în vindecarea sufletului!’’
 ♦ prof. dr. Elena Butunoi
 
Vă prezentăm cartea poştală realizată de Maria Daniela Baicu, elevă la Colegiul Naţional "Ion Luca Caragiale" Ploieşti, clasa a IX-a B, în cadrul proiectului educaţional "Caligrafia - arta scrisului".
 
 
   

CEASURI TIP LANTERNĂ DIN COLECŢIA MUZEULUI CEASULUI „NICOLAE SIMACHE” PLOIEŞTI

În secolul al XVI-lea ceasul de perete cu greutăţi era un tip de ceas comun produs în Țările de Jos. Aceste ceasuri erau confecţionate din oţel sau lemn şi conţineau eşapament cu vergea şi foliot. Începând cu ultimul sfert al secolului al XVI-lea, ceasornicarii protestanţi flamanzi care au emigrat în Anglia au adus cu ei tradiţia ceasurilor de interior, dând astfel naştere ceasului de cameră cunoscut sub numele de „ceas lanternă”. În acelaşi timp, clasele de mijloc din oraşele Angliei au început să prospere, apărând necesitatea dotării caselor cu un ceas de interior. Până la acel moment ceasurile erau deţinute de nobilime, oamenii obişnuiţi fiind dependenţi de ceasurile de turn ale bisericilor locale sau de cadranele solare. Ceasurile lanternă mai pot fi întâlnite sub numele de ceas „Cromwell”, „picior de pat” sau „cap de oaie”. Există două teorii cu privire la originea denumirii „ceasului lanternă”. Prima se referă la denumirea materialulului din care erau confecţionate în Anglia aceste ceasuri, alama, cu denumirea în limba engleză, latten, fiind denumite „Ceasuri latten”. A doua teorie susţine că numele provine de la forma ceasului, asemănătoare unui felinar dreptunghiular specific acelei perioade.
Este în general acceptat faptul că primele ceasuri felinar din Anglia au fost realizate de Frauncoy Nowe şi Nicholas Vallin, doi hughenoţi care au emigrat din Ţările de Jos.
Unul dintre ceasurile semnate Nicholas Vallin, realizat în anul 1598 este astăzi expus la Britich Museum iar o replică a lui la Muzeul olandez - Van Speelklok, tot Pierement, în Utrecht. Este un ceas cu carillon, care bate pe clopotul principal la fiecare oră, carillonul cu treisprezece clopote, declanşat la fiecare sfert al orei, redând muzica contemporană acelor timpuri (Fig. 1).



În numai câteva zeci de ani ceasul felinar a devenit foarte popular în Londra şi de acolo popularitatea s-a răspândit în întreaga ţară. Acest lucru este derivat din cantitatea mare de ceasuri lanternă care încă mai există. Zeci de ceasornicari au produs un număr mare de astfel de ceasuri în oraşul Londra, în timpul secolului al XVII-lea. Această productivitate uriaşă a fost rezultatul cererii ridicate pentru acest tip de ceas popular în combinaţie cu un sistem de breaslă eficient. În anul 1631 regele Carol I a fondat Compania Ceasornicarilor, singura instituţie de acest fel din lume care funcţionează şi în prezent. Ceasornicarii din breaslă asigurau calitatea produselor care părăseau atelierele de ceasornicărie. Înainte de a deveni un ceasornicar recunoscut era necesară o pregătire care presupunea atât învăţarea meseriei, cât şi a comercializării produselor, timp de şapte ani. Acesta este motivul pentru care fiecare ceasornicar independent angaja mai mulţi ucenici şi calfe, care de fapt erau muncitori prost plătiţi, ce au ajutat la atingerea acestei productivităţi ridicate.
Ca și aspect, ceasul lanternă era de formă rectangulară, cu patru stâlpi de susţinere, inspiraţi de coloanele templelor greceşti, partea superioară fiind dominată de un clopot supradimensionat (Fig. 2).
 


Acesta era delimitat de trei plăci decorate cu motive vegetale sau zoomorfe. Cadranele inelare, supradimensionate, aplicate pe plăcuţe metalice gravate, conţineau de obicei cifre romane, singurul arătător, pentru oră, fiind un alt element distinctiv al acestui tip de ceas. Mecanismul putea fi acţionat de una sau două greutăţi, dublate de contragreutăţi; includea un eşapament cu vergea şi balansier, transmisiile făcându-se pe corzi sau lanţuri. Foarte important era sistemul de sonorizare, cu un clopot supradimensionat, montat în partea superioară a ceasului, încadrat de plăci metalice traforate, în special cu rol de mascare a ciocănelelor pentru bătăi. Sunt denumite ceasuri de treizeci de ore deoarece funcţionau pe această durată la o armare completă. Ceasurile lucrate în perioada care au precedat inventarea pendulului de către Christian Huygens în anul 1657, au erori de funcţionare de 15-20 minute în 24 de ore. Aplicarea pendulului în ceasuri, dar şi a eşapamentului ancoră, s-a extins şi pentru ceasurile de tip lanternă, precizia acestora fiind mult îmbunătăţită, erorile ajungând la unu-două minute pe zi. Multe dintre ceasurile lanternă existente, lucrate înainte de prezenţa pendulului în componenţa mecanismului, au fost modificate prin introducerea acestui important element în determinarea preciziei de funcţionare. Numărul ceasurilor nemodificate este destul de mic, în seria aceasta înscriindu-se şi cele două ceasuri de tip lanternă din colecţia Muzeului Ceasului „Nicolae Simache” Ploieşti.
Primul, lucrat în prima jumătate a secolului al XVII-lea, este prevăzut cu sistem de alarmare cu ciocănel şi clopot, comun celor două sisteme de sonorizare şi alarmare (Fig. 3).



Din păcate piesa nu prezintă cadranul, pe care s-ar fi putut regăsi numele ceasornicarului. Mecanismul ceasului prezintă similitudini cu un celebru ceas tip lanternă semnat William Bowyer, datat 1620, expus la British Museum (Fig. 4).



Al doilea ceas lanternă din patrimoniul Muzeului Ceasului este un model destinat pieţei turce, care se individualiza faţă de cele realizate pentru Anglia, prin forma arcuită a cadranului şi prin cifrele turceşti, gravate pe suprafaţa acestuia (Fig. 5).
Aceste ceasuri se foloseau în moschei, pentru marcarea momentelor specifce pentru rugăciuni, fiind apreciate pentru fiabilitatea lor. Ceasornicari englezi renumiţi, precum George Clarke, au realizat asemenea ceasuri, numele lor fiind înscrise în caractere turceşti (Fig. 6).



O altă caracteristică a ceasurilor destinate Orientului este păstrarea în componenţa mecanismului a eşapamentului cu vergea, chiar şi după generalizarea eşapamentului ancoră, care va fi inclus în ceasurile de tip lanternă la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Dacă unele ceasuri lucrate pentru Anglia în secolul al XVII-lea au fost transformate prin adaptarea eşapamentului ancoră, ceasurile destinate pieţei turce au păstrat totdeauna în componenţă eşapamentul cu vergea.
Odată cu generalizarea pendulului lung, asociat cu eşapamentul de tip ancoră, popularitatea ceasurilor de tip lanternă va scădea, fiind realizate noi tipuri de ceasuri mai apreciate, precum pendulele de podea, mecanismele acestora putând funcţiona timp de 8 zile la o armare completă. Ceasurile de tip lanternă au continuat să se realizeze până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în ultima parte a acestui interval fiind lucrate mai ales în partea de est a Angliei. În epoca victoriană s-a constatat o reluare a producţiei de ceasuri lanternă, adaptate însă cu mecanisme prevăzute cu resorturi.
Ceasurile lanternă ilustrează o importantă pagină a orologeriei europene, în special a celei englezeşti, ceasurile deţinute în colecţia Muzeului Ceasului „Nicolae Simache” Ploieşti făcând parte din această ultimă categorie. Importanţa lor este cu atât mai specială, cu cât ele păstrează autetenticitatea mecanismelor originale, caracteristică mai puţin întâlnită la ceasurile lanternă prezente în colecţiile muzeale sau particulare.

ing. Carmen BANU,
Conservator la Muzeul Ceasului "Nicolae Simache" Ploieşti
BIBLIOGRAFIE:
• David Thompson, Clocks, The British Museum Press, 2014
• G.H. Baillie,C. Clutton, C. A. Ilbert- Old clocks and watches and their makers, Bonanza Books New York, 1956
   

Omagiu lui Nicolae Iorga – 80 de ani de la moartea savantului

În data de 27 noiembrie 2020, se împlinesc 80 de ani de la trecerea în nefiinţă a marelui istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar şi academician român Nicolae Iorga, asasinat în 1940 în pădurea de la Strejnicu, lângă Ploieşti.
În semn de profund omagiu pentru marele savant, Muzeul Memorial „Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte, str. George Enescu, nr. 3, secţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, organizează următoarele manifestări comemorative:
• Expoziţia „Omagiu lui Nicolae Iorga – 80 de ani de la moartea savantului”, deschisă publicului începând de joi, 26 noiembrie 2020, ora 11.00;
• Vineri, 27 noiembrie, 2020 - depuneri de flori la troiţa de la Strejnicu, ridicată în memoria istoricului.
 

   

EXPOZIŢE TEMPORARĂ

Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova din Ploieşti, str. Toma Caragiu, nr. 10 vă prezintă, din 26 noiembrie 2020, expoziţia „Bijuteria, reflexii artistice”.



Expoziţia dedicată bijuteriilor de epocă va fi deschisă începând cu data de 26 noiembrie, ora 11.00 şi este rodul unui parteneriat de colaborare între Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova şi Colegiul de Artă „Carmen Sylva” din Ploieşti.
În cadrul expoziţiei, publicul va putea admira coliere, brăţări, inele, ace de păr, cordoane cu pafta, centuri şi paftale din patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Tinerii artişti ai colegiului mai sus menţionat, au fost invitaţi să realizeze, sub îndrumarea doamnelor profesoare Liliana Marin, Adriana Brăileanu, Iulia Ignat, Lavinia Răican, Camelia Profirescu, Mădălina Gheorghe-Tănase şi Georgiana Tudor, reflexii artistice ale bijuteriilor în diferite tehnici ale artei plastice.
Scopul expoziţiei „Bijuteria, reflexii artistice” este de a prezenta vizitatorilor arta meşterilor bijutieri, de o mare varietate ornamentală, dimensiuni diferite, cu particularităţi tehnice şi stilistice diferite ce au însoţit viaţa doamnelor şi domniţelor, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi până în primele decenii al secolului al XX-lea.

Vă aşteptăm cu drag!
Monica Cîrstea, muzeograf
   

Note de calendar – Alexandru Macedonski



La 14 martie 1854 se naşte la Bucureşti Alexandru Macedonski, poet, prozator, dramaturg şi publicist român. Anii de şcoală, primară şi generală, îl găsesc în instituţii de profil din Craiova, iar studiile liceale le va finaliza la Colegiul Naţional Carol I, din acelaşi oraş, în 29 noiembrie 1869. Din 1870 până în septembrie 1873, cu scurte veniri în ţară, Alexandru Macedoski călătoreşte în Europa, având astfel posibilitatea de a intra în contact direct cu personalităţile vremii, care i-au modelat gândirea artistică.
Deşi primele încercări poetice sunt în perioada liceului, când apare poezia „La defunctul meu părinte” (1869), totuşi volumul de debut „Prima verba” apare în septembrie 1872.
La 14 noiembrie 1873, apare primul număr al ziarului „Oltul”, unde este director şi în paginile căruia acesta publică o serie de atacuri antidinastice. Practic în anii ce vor urma poetul are o atitudine de frondă, atât faţă de guvernanţi, cât şi faţă de colegii de scriitură. Îi apar articole în acest sens în „Telegraful”, „Familia”, „Revista contemporană”, „Literatorul”. De altfel, în urma unor versuri satirice şi politice este arestat, fiind apoi eliberat, devenind astfel „eroul” zilei.
La 20 ianuarie 1880 apare primul număr din „Literatorul”, nucleu al viitoarei şcoli macedonskiene, antijunimismul fiind orientarea noii publicaţii. Desele polemici cu Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, I. L. Caragiale, afectează percepţia onestă asupra operei sale de către public. Până în 1918 „Literatorul” apare, cu întreruperi, dar viaţa sa literară este în plin avânt creator.
Deşi are lipsuri materiale scrie, atât în română, cât şi în franceză, poezie („ Poezii”, „Excelsior”, „Bronzes”, „Flori sacre”, „Rondeluri”), dramă („Saul”, „Le fou”, „Thalassa”, „Moartea lui Dante Alighieri” – simbolizarea propriei sale drame, „Cuza Vodă”). De asemenea, face o serie de traduceri după Puskin, Lamartine, Petofi, Goethe. Scrie diverse articole în ziarele vremii din care se pot aminti: „Zaherlina în continuare” – pamflet literar împotriva lui Lovinescu şi a lui Densuşianu, pamfletul „Falimentul clerului ortodox român”, articolul „Poezia viitorului” – manifest simbolist.
La 24 noiembrie 1920 Alexandru Macedonski moare avându-i aproape pe discipolii săi, care îi îndeplinesc ultima dorinţă, aceea de a simţi, pentru ultima oară, parfumul rozelor.
Romantic de tip Byron- Musset, cu influenţe de parnasianism şi cu ecouri de simbolism Alexandru Macedonski a marcat sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX prin stil unic, greu imitabil, crezul său fiind rezumat astfel „Logica poeziei este nelogică faţă cu proza, şi tot ce nu e logic fiind absurd, logica Poeziei este prin urmare însăşi absurdul”. De aceea, proza poetului este „exclusiv poetică...cu multă expoziţie de mobilier şi colorit viu” (George Călinescu).

Amalia NICOARĂ, şef Birou Istorie
   

Note de calendar - Charles Darwin

Charles Robert Darwin (1809-1882) a transformat modul în care înţelegem dezvoltarea vieţii pe Pământ, ideile promovate fiind revoluţionare pentru perioada în care au fost publicate.
Pentru a înţelege mai bine viaţa şi gândirea ilustrului biolog englez consider că cea mai bună cale este aceea de a vă aduce în prim plan câteva din însemnările autobiografice ale lui Ch. Darwin, numite sugestiv Amintiri despre dezvoltarea minţii şi caracterului meu, publicate de fiul său, Francis.
 
 
 „«M-am născut la Shrewsbury la 12 februarie 1809, şi prima mea amintire datează de pe când aveam abia 4 ani şi câteva luni, din vremea când mergeam lângă Abergele, la băi de mare;[…]
Încă de pe când mergeam la şcoală, gustul pentru ştiinţele naturale şi mai ales pentru colecţionări mi se dezvoltase foarte mult. Încercam să aflu nume de plante şi colecţionam tot soiul de lucruri, scoici, sigilii poştale, francaturi, autografe, monede şi minerale.
În vara anului 1818 m-am mutat la şcoala cea mare a d-lui Butler din Shrewsbury, unde am rămas timp de 7 ani, până la mijlocul verii 1825, când am împlinit 16 ani.
...eram nevoit adeseori să alerg foarte repede, ca să pot ajunge la timp; fiind un alergător rapid, de obicei reuşeam: dar când mă îndoiam că voi izbuti mă rugam cu înflăcărare lui Dumnezeu să mă ajute, şi îmi aduc bine aminte că puneam izbânda pe seama rugăciunilor şi nu a faptului că alergam repede...
La plecarea din şcoală nu eram nici prea avansat, nici prea înapoiat, pentru vârsta mea. Cred că profesorii mei, ca şi tata de altfel, mă socoteau drept un băiat foarte obişnuit mai curând sub nivelul intelectual mijlociu.
Cât priveşte ştiinţa, continuam să colecţionez cu mult zel minerale, dar într-un scop cu totul neştiinţific; mă interesau înainte de orice mineralele cu nume noi şi abia dacă încercam să le clasific.
...în octombrie 1825 împreună cu fratele meu, eram la Universitatea din Edinburgh, unde stătui doi ani şcolari. Fratele meu îşi completa studiile medicale, deşi nu cred că se gândea să le folosească vreodată în practică, iar eu eram trimis acolo să le încep.
Credinţa aceasta însă a fost de-ajuns ca să-mi stăvilească orice efort mai serios pentru învăţarea medicinei.
...m-am împrietenit cu mai mulţi tineri, amatori de ştiinţe naturale, unul dintre ei era d-rul Grant, mai în vârstă cu câţiva ani decât mine.
Într-o zi, pe când ne plimbam împreună, el vorbi cu înflăcărare despre Lamarck şi despre părerile acestuia asupra evoluţiei. L-am ascultat cu o mirare tăcută şi după cât îmi dau seama, nu m-a impresionat deloc. Citisem mai înainte «Zoonomia» bunicului meu, în care sunt enunţate păreri asemănătoare, dar n-a avut nici un efect asupra mea. Totuşi este probabil că faptul de a fi auzit enunţate şi lăudate asemenea ipoteze, pe vremea când eram atât de tânăr, poate să mă fi îndemnat să le susţin, deşi sub o formă diferită, în «Originea Speciilor». Pe atunci admiram «Zoonomia»; dar recitind-o a doua oară, după zece sau cincisprezece ani, am fost foarte dezamăgit: disproporţia dintre speculaţii şi faptele date era prea mare.
În timpul celui de-al doilea an petrecut la Edinburgh, am asistat la cursurile de geologie şi zoologie ale lui; ele erau însă nemaipomenit de plicticoase. Singurul efect pe care l-au avut asupra mea a fost că am luat hotărârea să nu citesc, cât voi trăi, vreo carte de geologie sau să studiez, în vreun fel oarecare, această ştiinţă.
Vizitele la Maer, făcute timp de doi sau trei ani la rând, erau încântătoare, chiar dacă las la o parte plăcerile vânătoarei de toamnă.
Cambridge 1828 - 1831. După ce petrecusem doi ani şcolari la Edimburgh, tata îşi dădu seama că nu mă împăcam cu gândul că voi deveni medic. De aceea, îmi propuse să mă fac preot.
Ţinând seama de înverşunarea cu care m-au atacat ortodocşii, pare vrednic de râs faptul că, la un moment dat, am avut intenţia să devin preot. Timp de trei ani, cât am stat la Cambridge mi-am pierdut timpul, în privinţa studiilor academice. Până acum n-am pomenit despre un lucru care a influenţat mai mult ca oricare altul întreaga mea carieră. E vorba de prietenia mea cu profesorul Henslow. ... Henslow avea vaste cunoştinţe de botanică, entomologie, chimie, mineralogie. Îi plăcea mai ales să tragă concluzii, după observaţii îndelungi şi minuţioase.
... părăsind Cambridge-ul, m-am dus, în calitate de naturalist, pe bordul vasului Beagle.
Călătoria pe «Beagle» de la 27 decembrie 1831 până la 2 octombrie 1836 ...a fost neîndoielnic, cel mai important eveniment din viaţa mea şi mi-a determinat întreaga carieră.
Că mintea mi s-a dezvoltat prin cercetările şi prin călătoria făcută, reiese dintr-o remarcă a tatălui meu, unul dintre cei mai ageri observatori din câţi am văzut vreodată. Tata, cunoscut ca sceptic şi nefiind adept al frenologiei, de cum a dat cu ochii de mine după călătorie, s-a întors spre surorile mele, exclamând «Ia uitaţi-vă, forma capului i s-a schimbat cu totul».
Pe cât pot judeca eu însumi, în timpul călatoriei am lucrat mai ales din simpla plăcere de a cerceta, unită cu dorinţa vie de a mai adăuga câteva date la marea mulţime a datelor acumulate până acum în ştiinţele naturii.
La 7 martie 1837 mi-am luat o locuinţă în Great Marlborough Street din Londra şi am rămas acolo aproape doi ani, până când m-am căsătorit. În aceşti doi ani mi-am terminat Jurnalul, am citit mai multe referate în faţa Societăţii Geologice, am început să-mi pregătesc manuscrisele pentru «Geological Observations», şi m-am ocupat de publicarea lucrării «Zoology of the Voyage of the Beogle». În iulie, am început primul caiet de note pentru datele în legătură cu Origina Speciilor, asupra căreia meditasem îndelung şi la care am lucrat fară întrerupere în următorii douăzeci de ani.
La începutul anului 1844, mi-am publicat observaţiile despre insulele vulcanice, pe care le vizitasem în timpul călătoriei pe bordul vasului Beagle. În 1845, m-am străduit să corectez o nouă ediţie a lucrării «Jurnalul Cercetărilor», publicată întâia oară în 1839 ca făcând parte din lucrările lui Fitz-Roy. Succesul acestei prime cărţi, al primului meu copil literar, mă face să mă mândresc mai mult decât de succesul oricărei alteia dintre lucrările mele.
Începând din septembrie 1854, mi-am folosit întregul timp pentru punerea în ordine a imensului rneu vraf de note şi pentru facerea observaţiilor şi experienţelor în legătură cu transformarea speciilor.
La începutul anului 1856 Lyell m-a sfătuit să-mi scriu cu de-amănuntul şi cît mai pe larg teoriile, lucru pe care l-am şi început de îndată, şi asta pe o scară de două, trei ori mai vastă decât aceea adoptată mai târziu pentru «Originea Speciilor» şi totuşi n-am facut decât un rezumat al rnaterialelor pe care le adunasem. Ajunsesern astfel să termin cam jumătate din lucrare, dar planurile mi-au fost răsturnate la începutul verii 1858, căci d-l Wallace, care se afla pe atunci în arhipelagul Malaiez, îmi trimise un esseu «Despre tendinţa varietăţilor de a se îndepărta indefinit de tipul originar». Esseul acesta conţinea o teorie identică cu a mea. D-l Wallace îţi exprima dorinţa de a-i trimite esseul lui Lyell ca să-l citească, dacă aş fi fost de părere că lucrarea era satisfăcătoare. Împrejurările în care am consimţit, la cererea lui Lyell şi Hooker, de-a îngădui ca un rezumat al manuscrisului meu, împreună cu o scrisoare către Asa Gray, datată din 5 septembrie 1857 să fie publicată în acelaşi timp cu esseul lui Wallace, se găsesc în «Journal of the Proceedings of the Linnean Society», 1858.
În septembrie 1858, în urma sfatului hotarât al lui Lyell şi Hooker, am început să lucrez la pregătirea unui volum despre transformarea speciilor,... Lucrarea mi-a cerut o muncă grea de 13 luni şi l0 zile. A fost publicată sub titlul de «Originea Speciilor» («Origin of Species») în noiembrie 1859.”
 
Amalia NICOARĂ,
şef Birou Istorie

   

Pagina 11 din 95