Vă invităm la poveşti!

Marţi, 21 Februarie 2023 09:41

Lupta de la Vaslui

Urma o luptă crâncenă cu otomanii. Puțini aveau să trăiască. Moartea se făcea simțită printre ostași. Cu toții, moldoveni, cai si câini așteptam ca turcii sa-și arate chipul. Otomanii nu sunt îndurători din fire, dar nici noi, moldoveni bravi, nu ne lăsăm mai prejos. Vremea nici ea nu vrea să fie iertătoare, așa că, din pântecele cerului plumburiu, fulgi mari de zăpadă sunt aruncați precum săgețile românești, pe câmpul de luptă, contopindu-se in drumul lor cu burnița arzătoare. Simt cum frigul pătrunde prin straiele groase, căptușite cu blăniță de iepure, apoi îmi gâdilă pielea, încercând să găsească o portiță spre oase, apoi spre măduvă.
Nu trece mult și pleava păgână își arată chipul bărbos, oacheș, fără pic de milă în ochi. Îi pot zări, câtă iarbă, câtă frunză, scoțându-și iataganele subțiri, dar incredibil de mortale. Oastea mea, ai mei supuși, ce sar în luptă înarmați nu doar cu topoare și furci, xi și cu vitejie și ură, furie față de otomani, păgâni ce ne vor pământul sfânt si roditor. Într-un final, îl zăresc si pe Suleiman, în straiele sale țesute cu fir de aur și cu turban de mătase. Era călare pe-un cal sur, cu părul scurt precum prima zăpadă a iernii. Un cal sănătos, cu șa împodobită. La brâu, i se odihnea o sabie cu mâner din fildeș. Atunci când o scoate din teaca sa din piele de vițel, oțelul lucește în lumina soarelui apatic, anemic, care, din când în când, străpunge perdeaua norilor grei precum lupta ce urmează. Noi, eram o oaste mică. Ei, precum ciupercile după ploaie, apăreau din neant, închegând oastea fără sfârșit. Mă întorc spre oamenii mei de nădejde și încerc să-i încurajez:
- Lupta ce urmează va fi una grea. Sultanul nu va avea pace până ce și ultimul moldovean va fi stârpit. Dar noi, avem un avantaj. Suntem cunoscători ai pădurilor și munților, călăreți de cai adevărați, supuși, nu gloabe nemâncate. Îi vom învinge și de această dată! Iar în istorie, lupta va răsuna biruitoare, în anul Domnului, 5983! Or fi ei mulți, dar nu știu decât să taie cu sabia. Noi, putem gândi, vedea și auzi.
Românii încuviințează toți, la unison. Privirile lor aveau în ele focul luptei, o dorință arzătoare de a străpunge pieptul turcilor și de a stârpi sămânța păgână, balaurul cu trei capete însetat de pământul și aurul românesc. Ogarii, câinii zvelți, cu membre lungi și puternice, cu cozi lungi și arcuite, precum iataganele si boturi lungi, cu dinți tăioși, lătrau si ei, ca turbați, dorind să sfâșie gloabele, bune doar în înfățișarea lor augustă. Turcii se opriră, în sfârșit, din galop, în mijlocul câmpului. În fața lor ieși mândru, stând drept pe șa, cu sabia acum în teacă, Suleiman. Ies și eu în fața lor, la fel de mândru, pentru târguială. Îmi îndrum calul bătrân, o iapă trecută, dar cu frică de stăpân, Floarea, și mă apropii de sultanul bărbos, cu ochi încruntați si negri, mari si rotunzi.
- Prea-mărite Sultan, să ne târguim acum.
- Ai de gând să mi te supui, și tu, și pleava ta de moldoveni?
- Ziua când voi fi supusul tău, va fi ziua morții mele. Iar Moldova, nu va accepta vreodată să ți se supună.
- Atunci, fie ca tu si neamul tău să muriți de sabie turcească
- Fie cum va voi Dumnezeu.
Dau ordin oastei mele, iar ei se împrăștie în pădurea deasă. Îi urmez, prostimea turcească gonind nebunește, țipând după Dumnezeul lor. Ne ascundem precum vrăbiuțele și potolim câinii, ca să nu latre. Privim oarecum amuzați turcii ce pică de pe cai, secerați de săgețile arcașilor ascunși în frunzișul des al copacilor. Îi ademenim pe supraviețuitori în inima pădurii, unde întunericul este gros precum melasa. Îi pândim dintre tufișuri, iar apoi le dăm drumul câinilor, precum niște fiare turbate. Ursu, cel mai mare și mai destoinic, bătrânul meu Ursu, se aruncă primul. Lătratul său precum un bubuit îi pornește si pe ceilalți câini împotriva turcilor. Năvălesc asupra cailor, câte doi, câte trei, precum niște brute și îi sfâșie ca pe niște cârpe. De parcă nu erau din carne și sânge. Nechezatul este cumplit. Turcii, speriați de ambuscadă, se aruncă de pe cai și încearcă să scape. Unii sunt sfâșiați de câini, alții tăiați de topoarele românești. Puțini au reușit să scape, cel puțin, pentru moment. Dintre toți, Sultanul era cel mai speriat, iar calul său necheza si fornăia, lovea cu copitele aerul precum un cal sălbatic. A uitat de stăpânul său și de ascultare. A ieșit din cuvântul stăpânului. Era momentul ideal pentru a interveni. Nu doar că mă voi întoarce victorios in Moldova, dar voi fi temut în toate ținuturile pentru că am avut curajul să-i tai capul sultanului. Bătrânul meu Ursu mă zărește și cumva, din priviri, convenim asupra atacului. De când era doar un pui, am avut această legătură. Nu trebuia decât să-l privesc, iar el știa când și cum să acționeze. Se năpustește asupra calului și îi înșfacă piciorul. Calul nechează a durere și a plânset, iar sângele său, roșu-vișiniu, se scurge șiroaie pe pământul brun. Pământul îl primește bucuros. sultanul este de-a dreptul îngrozit de peisajul ce i se înfățișează. Turci stârpiți, unii morți, alții muribunzi, urlând de durere, cai spintecați de colții câinilor ce acum se înfruptă din carnea lor roșie, și moldoveni ce continuă lupta pe sfârșite, cu topoare, bâte și furci.
Un moment de neatenție mă face să-l uit pe Sultan. Un moment și Moartea și-a satisfăcut dorințele. Un schelălăit macabru mă face să-l privesc din nou. Mândria mi se transformă repede în groază, apoi în durere. Era Ursu, cu capul zdrobit și cu sabia Sultanului înfiptă în trupul său îmblănit. Blănița sa, odată moale și neagră, acum era îmbibată de sânge dulceag-acrișor, vișiniu și gros. Nu-i pot privi cadavrul. Sunt mult prea îndurerat pentru a-mi îndrepta măcar o clipă ochii spre leșul care a avut viață. Privirea mea o întâlnește pe a Sultanului. Acum, trebuia să-i am capul în mâini mai mult ca niciodată. Trebuia să-l răzbun pe Ursu. Sabia mea, din oțel carpatin, a stat până acum în teacă, odihnindu-se. Acum, a venit vremea să guste sângele Sultanului, să se hrănească cu el, să aibă onoarea de a-l decapita tocmai pe Suleiman, monstrul în spatele căruia numeroase victime se află. Galopez nebunește spre el, gâfâind și cu obrajii roșii. Zăpada nu mă poate atinge, iar gerul este deja depășit, un pui pe lângă bestia înflăcărată a răzbunării. Vreau ca Sultanul să moară înecat cu propriul sânge, iar apoi, după luptă, capul să-i fie pe o tavă de argint, în mijlocul mesei de ospăț. Dintr-o lovitură, i-am străpuns gâtul și i l-am înjumătățit, iar mârțoaga sa, a murit exact cum a murit Ursu.
Lupta a luat sfârșit. Dintre români, mulți și-au găsit loc în cer, lângă Dumnezeu. Turcii, oastea păgână, a fost, în sfârșit, dezbinată fie prin moarte, fie prin fugă. Rușine otomanilor ce se cred bravi, dar în luptă cu sămânța românească, se risipesc precum rândunelele în lumea largă! Merg călare pe cal, mândru de fapta mea. Capul Sultanului era într-un sac ponosit, legat de cureaua paltonului. Trebuia să-l simt aproape, să știu ca Ursu a fost răzbunat cum se cuvine. Trupul său îmblănit a fost îngropat în acea pădure, unde l-am omorât pe sultan, la loc sigur, sub un stejar ce-i va acoperi mormântul și-l va feri de soarele puternic din vară și de ploile toamnei.
Seara, în amurg, aprindem focul și încingem joc moldovenesc. Hora se dansează cu foc și vinul curge din belșug. Capul sultanului este la graniță, înfipt într-o țeapă din lemn. Mă retrag repede. Îmi iau ulcica cu vin și merg la umbra unui stejar, pe-o stâncă. Privesc stelele ce sclipesc precum un șirag de perle. Iau o gură din vinul acrișor, pe care o închin lui Ursu, tovarășul pe care nu-l voi uita vreodată.
Cojocaru Doriana – Mențiune
Clasa a IX-a S, Colegiul Național ,,Mihai Viteazul’’, Ploiești, județul Prahova

Link-uri utile