Vă invităm la poveşti!

Miercuri, 12 Ianuarie 2022 10:28

Mica prințesă de la Castelul Peleș
 
-Ținutul acesta este prețios și trebuie să luptăm pentru el, Maria, spuse tatăl cuprinzandu-i brațul în timp ce se plimbau prin grădina castelului. Fântâna arteziană din mijlocul grădinii domina arbuștii din jurul castelului. Maria avea 14 ani, era o mica prințesă și adora plimbările pe care le făcea cu tatăl ei pe alei, rămânând cu privirea pierdută la el și la ochii care păreau că dansează de atâta dragoste pentru acele ținuturi. Tatăl ei era regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmarigen, dar pentru ea era persoana cea mai dragă ei.
-Trebuie să luptăm pentru a uni toate ținuturile românești și a deveni o țară puternică. Toată valea asta respiră și trăiește, spuse tatăl ei, arătând spre munții care stăteau de strajă în depărtare. Știi că dacă te întinzi pe pământ îi simți respiraţia?
-Tată, aș vrea să îl simt și eu, spuse fetița.
Merseseră până spre pajiștea înverzită de lângă castel. Tatăl ei se întinsese pe pajiște și ridică ochii spre ea, bătând ușor cu palma bucata de pământ de alături, Maria se întinse încetișor către el cu fața spre fața lui.
-Tată îți promit că voi face orice să apăr acest pământ, spuse fetița cu ochii înlăcrimați. Îl voi iubi așa cum tu îl iubești.
Îi zâmbi tatei, fără să scoată nici un cuvânt, dorindu-și atât de mult ca timpul să se oprească în loc și să rămână așa pe vecie.
Palatul vuia de forfotă de două săptămâni. Se făceau pregătiri pentru ziua de naștere a regelui. În timp ce culegeau trandafirii din grădină, Maria și-a amintit ce-i spusese mama:
-Mâine o să avem buchete de trandafiri și fel de fel de bunătăți pe masă. Castelul va îmbrăca haine de sărbătoare.
Ridicând ochii și, privind în zare, văzu ultimele raze de soare dispărând în dosul munților Bucegi. Curând avea să se lase întunericul, dar sentimentul de neliniște şi grijă tot o necăjea. Unde era tatăl ei? Plecase în acea după-amiază împreună cu o ceată de călăreți la o plimbare pe poteca regală din jurul castelului, dar întotdeauana se întorcea înainte să apună soarele. Uneori, pe timp de vară aducea fructe de pădure, iar Maria trebuia să ghicească în ce buzunar al hainei se aflau.
Mâine era ziua tatălui ei, iar ea știa că palatul va fi învăluit de cântece și veselie. Maria și-a încordat privirea ca să vadă norul de praf care anunța apropierea călăreților și faptul că regele ar fi ajuns în sfârșit acasă. Nu se zărea nimic în lumina slabă a serii, iar fetița dădu ocol curții. Mama ei era acolo, privind și ea linia orizontului.
-Doar întârzie puțin, i-a spus mama.
-Mamă, știi bine că am fost avertizați că războiul poate începe în orice moment. Sunt inamici care îi vor răul tatei, iar tronul a fost mereu râvnit de dușmanii noștri.
Mama a dat din cap și și-a mușcat coțul buzelor. Se aflau în anul 1914, o perioadă plină de vești de războaie, în care marile puteri puseseră ochii pe frumoasele şi bogatele ținuturi românești, dar și pe grandiosul castel alpin. Mulți ar fi fost în stare de orice pentru a pune stăpânire pe ținutul din jurul castelului Peleș. Castelul fusese construit la inițiativa primului rege al României, Carol I, fiind situat la poalele munților Bucegi de-a lungul râului Peleș în pitorescul loc cunoscut ca Piatra Arsă și fusese inaugurat în anul 1875. Grandiosul castel, o adevărată bijuterie arhitecturală, fusese construit în perimetrul frumosului oraș Sinaia și în apropierea mănăstirii Sinaia.
A venit ziua cea mare, ziua în care ar fi trebuit să se bucure de sărbătoarea dată în cinstea regelui dar acesta nu era de găsit.
-Nu-ți mai face atâtea griji, i-a spus slujitoarea. Tatăl tău se va întoarce.
Regina s-a dus la fereastră, fiecare pas răsunând parcă gol pe dalele de pardoseală, iar minutele parcă deveneau ore.
-Se aud călăreți, a spus regina alergând spre porțile castelului.
-Regină, mă tem că nu avem vești bune. Regele și o parte din călăreți au fost uciși. Sunt inamici care vor cu orice preț să pună stăpânire pe aceste ținuturi. Mă tem că s-a pornit un război, iar atribuțiile regelui îți vor reveni ție regină. Cu mâinile încrucișate la piept regina se legănă la auzul cumplitei vești. Pănă la urmă reuși să scoată un sunet de durere. Mica prințesă Maria simți că inima îi va sări din piept și căzu în genunchi scufundându-se într-o prăpastie de disperare pentru că nu se putea obișnui cu gândul că tatăl ei fusese ucis.
Noaptea următoare, castelul părea trist și atât de pustiu fără prezența regelui. Zorii zilei se apropiau cu repeziciune și anunțau o nouă veste cumplită:
-Va trebui să părăsiți castelul cât mai repede, regină. Am fost anunțaţi de un sol că o oștire inamică se apropie de castel pentru a-l cuceri.
Comandantul călăreților a plecat, iar regina s-a prăbușit pe scaun, și-a sprijinit capul în mâini și a început să plângă.
-Nu plânge mamă, va fi bine! Vom lupta pentru acest pământ așa cum tata a vrut.
-Trebuie să plecăm Maria dacă vrem să rămânem în viață!
-Dar mamă, aici e casa noastră. Ținutul acesta ne aparține! Ce se va întampla cu palatul și cu ținutul nostru românesc?
-Vom lupta, dar pe lângă lupta fizică noi va trebui să luptăm prin diplomație.
-De ce a trebuit să moară tata? De ce ne-a lăsat singure?
Vântul bătea tare în acea zi de vară, iar o ploaie torențială amenința întreg ținutul.
Regina nu a scos nici un cuvânt o vreme, apoi a cuprins cu privirea mulțimea de servitori care se adunaseră în jurul ei. Mica prințesă Maria se întreba unde se vor duce toți servitorii când regina va părăsi castelul. Cu lacrimi în ochi, Maria rosti:
-Unde vom pleca mamă? Cum vom putea lupta pentru ținuturile acestea?
-Ne vom refugia în Paris. Vom încerca să găsim aliați pentru a putea înfrunta primejdia. Știi bine că avem nevoie de arme și de mulți ostași pentru că dușmanii sunt puternici.
-Voi fi alături de tine mereu mamă.
Regina se ridică şi o strânse pe Maria la piept. Simțea că nu mai este singură în această luptă. Maria era atât de prețioasă pentru ea și, deși era doar o mică prințesă, era atât de curajoasă.
-Sunt atât de mândră de tine, Maria!
Maria își îmbrățișă și ea mama. Urmau să plece împreună într-o lume nouă în încercarea de a salva castelul și pământurile românești. Trebuiau să lupte și să găsească alianțe si să nu îl dezămăgească pe tatăl ei, regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmarigen pentru că o promisiune trebuie întotdeauna respectată. Ceva îi spunea Mariei că tatăl ei nu murise ci trăia. Poate era ținut prizioner şi nu murise așa cum li se spusese și în plus ea nu putea crede că tatăl ei, regele nu mai este.
-Să nu îți fie niciodată teamă pentru că eu sunt cu tine, mica mea prințesă Maria! se auzi parcă vocea regelui.
Matei Mendy Daria, Premiul III
Clasa a III-a, Școala Gimnazială nr.1 ,,Ion Câmpineanu”, Municipiul Câmpina, județul Prahova

Link-uri utile