Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova vă invită la poveşti!

Luni, 10 Ianuarie 2022 11:59

Începând de astăzi, 10 ianuarie 2022, vă prezentăm poveştile câştigătoare ale concursului
"Vreau să povestesc" - ediţia I

Legenda unui tânăr numit Zakaria
 
Soarele strălucea pe bolta cerului azuriu și senin. Pițigoii vâsleau cu aripile lor plăpânde pe întinsul lac albastru – cerul.
Convoiul de tătari înarmați până-n dinți, mărșăluia pe plaiurile Moldovei, pustiind satele bravilor români. Printre aceștia, era un tânăr tătar milos din fire, care nu reușea să câștige încrederea nimănui. Tatăl său, fusese un renumit luptător, dar, murise chiar de mâna lui Vodă Ștefan. Singurele lucruri pe care le mai moștenise de la tătâne-său, erau: o armură de zale, un coif tătăresc, și o sabie încovoiată ruginie.
Conducătorul cetei tătărești se numea Sagaidak. Acel barbar teribil masacra orice ființă i se împotrivea. Era cel mai neînfricat dintre căpeteniile dușmane, ce atacau adesea.
Trecănd printr-un cătun de munte Sagaidak grăi către Zakaria așa:
– Pradă si ucide pe cei din satul acesta, ia toți banii și toată mâncarea, apoi incendiază bordeiele țăranilor.
Tânărul zăbovii o clipă…
– N-ai auzit? urlă căpetenia și își mână calul; strigă “După mine!” iar convoiul porni. Zakaria cântări situația iar apoi merse la trap în mijlocul satului.
– Oameni buni, începu tătarul, luați-vă lucrurile și animalele, fugiți departe la cetatea cea mare să o apărați. Căpetenia mea mi-a poruncit să jefuiesc satul și să-l ard, dar sunt prea milos ca să pot face această faptă.
Uimiți, sătenii porniră spre cetatea pe care va trebui să o apere. Tânărul incendie un bordei pentru a-l face pe Sagaidak să creadă că a îndeplinit porunca.
Încălecând pe cal se gândi ce să îi ducă căpeteniei sale, dar fu tulburat să audă un strigăt de jale; dădu fuga să vadă ce se petrece. Un mic prunc de 5-6 anișori se tânguia, neștiind vreo cale de a scăpa din cercul de flăcări. Imediat, Zakaria luă pruncul speriat în brațe și își clădi o nouă misiune: aceea de a duce copilul mamei sale, ce se va afla în cetate, iar când va fi acolo, îi va spune Măriei Sale, Ștefan, cum să scape de tătarii cei năvălitori. Porni la drum, cu speranța de a ajunge la cetatea de scaun, înaintea barbarilor.
Și s-așternu la drum, prin văi și vâlcele, păduri umbroase, munți bătrâni… dar într-un final, ajunse la Cetatea Sucevei: ‘naltă și maiestoasă, cu ziduri trainice și groase, turnuri falnice ce se-nălțau spre cerul albastru. Observă că moldovenii își duceau traiul liniștiți, trebăluind prin curțile dichisite, și cărând poveri felurite.
Își dădu seama că fiind îmbrăcat în haine tatărești, nu avea cum să intre în cetate, așa că, făcând rost de o ie și niște opinci, intră pe poarta cea mare a falnicei cetăți ținând copilașul în brațe.
Doi străjeri îl priviră bănuitori dar îl lăsară să treacă, crezând că-i vreun sărman ce cată ajutor la Ștefan. Zakaria străbătu curtea și, intrând în Sala mare, unde îl găsi pe domnitor la Marele Sfat, grăi:
– Cinstite Doamne, spuse Zakaria răspicat, nu am venit pentru a te ruga ceva, ci a-ți spune că eu sunt tătar. Sagaidak, căpetenia oștilor noastre își mână calul spre Suceava cu cinci mii de oameni, pentru a-ți prăda ţara… Nouă sate de bravi români, au fost nimicite până la ultimul om, rămânând în viață doar câteva fete cu părul bălai, care vor fi silite să se mărite cu tătarii. Îmi doresc să îți dezvălui cum îi poți înfrânge pe cei de neam cu mine…
Pe porți năvăliră cincizeci de țărani îngroziți strigând:
– Vin țătarii, pregătiți-vă de luptă!!!!!!!!!
Atunci, voievodul îi spuse tânărului tătar să-i mărturisească tainele năvălitorilor. După aceea, la semnul lui, santinelele sunară din gorn a luptă. Țăranii se strânseră în spațioasa curte, punându-și cămășile de zale argintie. Arcașii stăteau cu arcurile-ntinse, așteptând semnalul.
Lupta a fost grea și sângeroasă. Acum românii știau punctele slabe ale tătarilor. Acei năvălitori, ce intraseră cu fală mare-n Moldova, zăceau întinși în fața cetății. Ultimele cuvinte al lui Sagaidak au fost:
– Blestemat să fi tu Iudo!
Zakaria nu luă în seamă cuvintele căpeteniei și înapoie copilașul mamei, ce crezuse că acesta era sfârșit demult și îi spuse Marioarei - mamei băiețașului, așa:
– Am avut grijă de el ca de ochii din cap, l-am hrănit si l-am purtat în goana calului alături de mine…
Tânarul fu primit cu bucurie între căpitanii oștilor române, iar el, de câte ori se-ncingea o bătălie își mâna suta de oameni spre victorie în lupta cu dușmanii.
Și așa s-a întâmplat, ca un tătar ce a primit numele de Bucur, să treacă de partea românilor. Povestea continuă, desigur, dar ce se-ntâmplă în continuare, n-ar avea loc să fie scris, nici pe-o sută de mii de pagini!!!
Tudor Filip, Premiul I
Clasa a IV-a A, Școala:Gimnazială ,,Academician Marin Voiculescu”, Giurgiu, județul Giurgiu

Link-uri utile