Nicolae Iorga despre Valea Teleajenului

Introducerea cărții „Documente de pe Valea Teleajenuluiˮ, 1925
 
 
Valea Teleajenului, al cărei centru e Vălenii de Munte, adică „Rîurenii” de către munte, arată prin înfăţişarea satelor ei bogate, cu clădiri de o artă reală şi variată, că a fost din vechi, din foarte vechi vremuri un drum de cultură. Ștefan Grecianu spunea despre acest drum: „nu era pe la muntele Bratocea, pe unde izvorăște apa Teleajenului, ci pe la Vârful lui Crai și terasa Tabla Buții, unde izvorăște apa Telejenelului, și este și valea Cerașului, se făcea circulația pe atunci, și așa mai jos revenea tot în valea Teleajenului spre Văleni către Ploiești.
Cărămizile romane aflate în fundul ei, dovedind că, pe lângă comunicaţia prin trecătorile Moldovei de Jos, şesul muntean el însuși avea o legătură cu Ardealul şi anume cu partea cea mai puţin romanizată şi exploatată din acest ținut, nu sunt cea mai veche urmă de trecut pe aici.
La Drajna de Jos s-au găsit foarte frumoase arme din epoca de bronz, asemenea cu produsele cele mai fine ale atelierelor din Apus le-am depus eu însumi la Museul de Antichităţi din Bucureşti care arată ce bătrâne sunt aşezările omeneşti în această regiune.
Dat fiind că Slavii din secolul al VI-lea, cu cari luptă Bizantinii Impăratului Mauriciu, erau pe lângă riurile Ilfov („„Ilivachia”) şi Buzău, nu există îndoială că se menținea drumul Teleajenului şi trecătoarea de la Tabla Buţii. Numele râului poate să fi venit încă de la năvălitori şi oaspeţi în trecere, aparținând familiei turanice: dacă este o Telegă, pe altă vale, o Teleajnă în Moldova, jud. Vasluiu, numele şefului bulgăresc Teleţ poate îi apropiat de al ambelor ape. Dar supt căpeteniile slave de sigur că masa locuitorilor rămânea în cea mai mare parte românească. Dacă Drajna, „Răpedea”, după râu, Ogretin, Bratocea, Homorâciu, de la hom-him, deal, sunt nume slave, şi Stari-Chiojd, într-o vale vecină, unește calificativul oficial slavon pentru vechiu cu ungurescul Kăvesd, de la kӧ, piatră, stâncă, pasul carpatic se zice, foarte pitoresc: Cheia, şi Mâneciul nu înseamnă altceva decât „mâneca”, defileul. Celelalte sate au origine genealogică (Poseşti de la moşul Posea,etc.).
Faptul că în cele d-intăiu timpuri ale principatului muntean Domnia „a toată Țara-Romănească” trece de la Argeş la Câmpulung pentru a se coborâ pe Râul Doamnei la linia Dâmboviţei şi Ialomiței spre Bucureşti şi Târgovişte, ca și privilegiul dat la 1358 de regele Ungariei Ludovic cel Mare Brașovenilor, în drum spre Brăila, ca şi cum aici n-ar fi fost alt stăpân, dovedesc că acest ţinut a avut o individualitate bine lămurită. Numele de Săcuieni, foarte vechiu, pe care-l purta judeţul până dăunăzi, de la Bucov la Chioajde, arată că a fost colonisat cu Români din Secuime (cf. Ungureni pentru Români din „Țara Ungurească”), că era o prelungire „transalpină'' a Secuimii. Tendinţa de osebire a oamenilor de aici, necontenit împrospătaţi cu Ardeleni (cf. numele mocăneşti în oiu, ca Lăzăroiu) se vede şi din caracterul particular al boierilor de Buzău, cari după Neagoe-Vodă vreau să împuie ţerii pe Domnul lor, şi prin atribuţiile militare ale ţeranilor de aici, Roşii.
Nu ştiu dacă Vălenii existau încă de la începutul secolului al XV-lea şi e cu putinţă că el să fi cuprins împreună mai multe sate, un grup întreg, ca şi Câmpulungurile şi Chioajdele, dar Drajna apare ca loc de „hotar” este chiar cuvântul în slavoneşte într-o scrisoare a lui Vlad Vodă Călugărul, de la sfârșitul acelui veac. E vorba de negustorii munteni cari au căpătat în Secuime, la Budila și Breţc, berbeci din Moldova şi, aducându-i acasă, au fost opriţi (acesta e sensul cuvântului slavon care înseamnă de obiceiu „tăiaţi”) şi păgubiţi. Nu că ar fi fost adevăratul hotar acolo, la Drajna, ci regiunea de hotar, cu vama, trebuie să fie astfel notată.
Dar cetatea Teleajenului pe care a luat-o de la Radu cel Frumos, Ştefan cel Mare în 1473 nu putea fi nici sus în munte, căci se afla pe drumul năvălirii moldoveneşti, nici mai jos, în locuri care nu se pot apăra: trebuie să admitem deci că aici pârcălabii munteni s-au împotrivit marelui Domn cuceritor. Adaug şi o altă dovadă: cînd Moldovenii au întrat în acea zi de 1-iu Octombre în cetate, ei, arzând-o, tăind capetele pârcălabilor şi prinzând pe femeile lor, au dus în robie şi „mulţi Țigani” (cuvintul slavon e „Țigani”). Dar pănă azi o numeroasă Țigănie, de meşteri şi lăutari, mai mare decât în jurul altor vechi mănăstiri, trăieşte în Vălenii de Munte.
De acum numai hasardul luptelor scoate această regiune din patriarcalismul ei neistoric. „În 1637, când „craiul” ardelean Rakoczy a fost chemat în ajutor de Matei Basarab contra lui Vasile Lupu, loan Kemâny, comandantul trupelor princiare era la Văleni, în ziua de 11 Novembre. Vodă însuşi se afla în lagăr pe Teleajen, în părţile Urlaţilor.
La 1692 Brâncoveanu, care intrase în Ardeal, cu Turcii, contra Imperialilor pe la Dragoslave, pentru a participa la victoria de la Zirneşti, se întorcea pe dincoace, şi de la Ceraș el mergea la Văleni, unde s-a ţinut consiliul de război cu Serascherul turcesc, cu Paşii lui şi cu Emeric Tokoly. Acelaşi pas era să cunoască mândria trecerii munților în August 1916 şi amărăciunea retragerii din Septembrie al aceluiaşi an tragic.
Legăturile cu oierii se păstrează, strânse, în tot acest timp. Astfel ziarul braşovean al lui P. Benckner înseamnă că în Septembre 1681 loan Graissing, ducându-se dincoace, „ca să-şi vadă oile”, la Văleni, dacă nu e cel din Muscel, mai aproape, se sperie de zvonurile privitoare la hoţi, pune pe călăuză să-l păzească pe prag cu paloșul în mână, vrea apoi să-l împuște când, dimineaţa, îl află dormind, şi, alergând oaspetele, primeşte descărcătura în piept. „Vălenarii”, die Wellyener, sar la ucigaş, îl bat rău, îl duc legat la Vodă, dar Braşoveanul se răscumpără cu 500 de lei.
De atunci, de la 1680, e şi clădirea „mănăstirii”, pe locul unde fusese vechea biserică de lemn, cu cheltuiala Clucerului Hagi Stoian şi a soţiei lui, Ilinca.
„La începutul secolului al XVIII-lea, la Văleni ca şi la Câmpina era un târg important, la care se aduceau şi caşcavale din Ardeal.
Secolul al XVIII-lea dă ca întâmplări de căpetenie cutremurul din 31 Maiu 1737, refacerea bisericii mănăstirii între 1742 şi 1746 şi trecerea oştilor lui Nicolae Mavrogheni în Ardeal la 1786. Biserica Bercenilor, într-unul din satele moşneneşti, care s-au unit în jurul târgului formând oraşul Vălenilor, exista acum la 1790, ca şi, probabil, aceia a Berivoieştilor, urmaşii lui Berivoiu, Pănculeştii având mănăstirea, iar Neguleştii alipindu-se la altă biserică şi Tabacii ţinind pe a lor, Sf. Nicolae.
Afară de ciuma din 1772, valea nu mai are „evenimente istorice” pentru tot secolul al XVIII-lea.
Dar pribegii dinnaintea năvălirilor din secolul al XVIII-lea aflau şi ei un adăpost în acest colţ ferit al ţerii de supt munte. Astfel cu miile se oploşesc aici fugarii din 1802 înaintea Pasvangiilor, întocmai cum în tragicul an 1916 mulțimea de refugiaţi ardeleni, cu preoții în frunte, găsiră aici cel d-intăiu punct de popas în siguranţă.
Vama din Văleni e pomenită supt Brîncoveanu, ca şi la sfârşitul epocii fanariote. Vedem din actele noastre cârciuma din apropiere, mărfile ce trec pe spinarea cailor, conflictele cu dregătorii de acolo.
Acest început al secolului al XIX-lea a fost o epocă de înflorire pentru toată această regiune. De atunci sunt averile, ca a lui Moise Pănculescu, a cării creștere se poate vedea din documentele ce urmează, de atunci sunt frumoasele locuinţi cu cerdacul pe stâlpi, de atunci și înnoirea bisericilor. Mănăstirea din Văleni se reface a doua oară, după cutremurul din 1802, biserica Filip se ridică, aproape, cu interesantu-i turnuleţ sprinten, ca să urmeze Sf. loan şi cea din Tabaci. Prin împrejurimi, clădirile religioase sunt cam tot de pe atunci, afară de cea din Homorâciu, făcută de căpitanul Iane la 1744, şi de cea din Măgurele, datorită unei jupănese din neamul Filipeştilor, măritată cu un străin, Caramalău. Astfel la Ogretin interesantul mic lăcaş acoperit cu strălucitoare fresce din 1817, ajutând Radu, negustor din acel sat chiar, şi soţia unui alt negustor, din Cărbuneşti, într-o vale vecină, unde, între pomii livezilor şi supt o stăpânitoare curte boierească, se fărâmă pietrele unei bisericuțe.
Logofătul Filip, ctitorul din Văleni,e pomenit încă la 1819.
Aproape în acelaşi timp se aşează trei ştiri despre Vălenii de Munte şi părţile vecine.
Duioasa pomenire a logofătului Filip, ctitorul bisericii cu acest nume, care-şi trimetea oile pănă în depărtatele văi ale Dobrogii, frumoasă bucată de literatură patriarchală, pe care la doi paşi de ctitoria logofătului mocan, o tipăriam acuma cincisprezece ani de zile în „Cuvântări de înmormântare şi pomenire”.
Presenţa în localitate, la 1833, a consulului englez Blutte, care, în casele chiar ale polcovnicului Panca, atât de adeseaori pomenit în actele noastre, deci în locuinţa mea de azi şi lângă aceia unde „misionarele” se pregătesc pentru o viață de cultură activă şi de moralitate sfătuitoare, se lămuria asupra ţerii prin convorbirile lui cu maiorul Constantin Gheorghe Filipescu de la Drajna de Jos, cu „tânărul plin de sentimente liberale” Stamati Zamora şi cu dascălul local, la lecțiile căruia asista, Gherasim sau I. G. Gorjan, traducătorul Halimalei şi editorul, mai târziu, de calendare. Un fiu -adoptiv al lui Blutte, probabil un copil din flori, era încredinţat şcolii care era să aibă de profesor şi pe învățatul latinist ardelean David Almăşanu.
În aceste împrejurări, discutând până la ziuă, a scris străinul înţelegător de rosturile noastre acea carte franceză, atât de călduroasă pentru presentul şi viitorul nostru, din care Gorjan, căruia-i fusese încredințată, a salvat numai frumoasa prefaţă.
În sfârşit pe la 1840, tot în legătură cu boierii din Drajna, venea pe aici Vaillant, autorul vastei cărţi „La Romanieˮ, în al treilea volum al căreia zugrăveşte târgul cu piața, cu prăvăliile şi hanurile lui, cu casele boiereşti şi caldarâmul, cu izvoarele de apă deasupra Vălencii, cu pajiştile verzi şi dealurile prăpăstuite, cu Teleajenul iute şi bătrâna moară, cu păstorii din prejur. lată-l, în calea spre Poseşti şi Cheia, la Drajna, unde nu află pe proprietar, Alexandru Filipescu, al cărui nume și ale cărui arme se văd de-asupra drumului ce suie spre curtea cea veche şi ale cărui cărţi se păstrează încă în noul castel. Află aici, în locul vânătorului pasionat şi boierului liberal, pe prietenul lui de mulți ani, Colson, de loc din Dauphine, autorul picturii în stil occidental care era odată la biserica satului şi a fost adusă apoi la curte. Aici, clădirile amestecate ale unei mari și bune gospodării, cu „casă de iarnă” şi „casă de vară”, cu grădină de flori, pavilionul chines cu zângănitul clopoţeilor lui, livada rodnică, sera cu arbori străini şi micul arsenal casnic. O masă cu mazăre abia culeasă aşteaptă pe călători. Merge spre Poseşti printre câmpii înflorite, cu întâlnirea unui alai de mort şi cu vederea casei de lemn cumpărate treizeci şi opt de franci, pe care noul stăpân o mută la dânsul. Astfel se ajunge la Chioajde.
În sfârșit, în Domnia lui Vodă-Ştirbei un geolog englez străbate regiunea de la Pătărlage la: Văleni pentru a vedea puțurile de păcură de la Păcureţi („Păcureaţa”). Şi el scrie cu privire la acestea: „Am aflat peste treizeci şi cinci de puțuri, care sunt făcute de moşi, moşneni, şi de cei de -acum lăcuitori, fiindcă, moşia aceasta fiind megieșească, toţi lăcuitorii satului se împărtăşesc din această păcură” .
Mai toate originalele actelor din acest volum sunt la mine.♦  N. lorga.
Muzeograf Mihaela Voicea