Primii cinci ani de independență, au constituit pentru România, din punct de vedere al relațiilor internaționale, o experiență dură. Concluzia pe care trebuiau să o tragă oamenii politici români, era aceea a unei alianțe suficient de puternice pentru a putea face față presiunilor din exterior, mai ales după cum fusese tratată România în problema Dunării.
În aceste împrejurări, România se vede nevoită să adere la „Tripla Alianță”, care era formată din Germania, Austro-Ungaria și Italia.

Opțiunea politică a României spre Tripla Alianță apare pe deplin justificată, chiar dacă au existat mari probleme între România și Austro-Ungaria, privind tentativele de asimilare ale românilor din Transilvania, ea reprezentând singura alternativă. Nu a însemnat însă, abandonarea sprijinului luptei românilor din Transilvania, ci consolidarea statului existent deja, crearea unei baze de pe care să se poată înfăptui în viitor desăvârșirea unității naționale. Tratatul va fi încheiat pe 18 octombrie 1883, fiind valabil pe o perioadă de cinci ani. A fost reînnoit în anul 1907 și 1913.
În articolul doi al tratatului se stipula obligația pentru Austro-Ungaria de a acorda ajutor României în cazul în care aceasta ar fi fost atacată; Monarhia Dualistă obținea și ea sprijin în cazul în care ar fi fost atacată de unul din statele limitrofe României: Imperiul Țarist, Serbia sau Bulgaria.
Reorientarea politicii externe românești a evoluat pe măsură ce interesele naționale intrau în contradicție cu cele ale Austro-Ungariei, în Balcani. Emanciparea popoarelor din această zonă și lupta comună împotriva Imperiului Otoman, a degenerat în urma amestecului Dublei Monarhii, care urmărea expansiunea aici. În aceste condiții România nu mai putea rămâne în alianță cu Puterile Centrale în orice condiții.
După atentatul de la Sarajevo 28 iunie 1914, când arhiducele Franz Ferdinand și soția sa ducesa Sophie Albina Chotek au fost uciși, Austro-Ungaria s-a considerat victimă și a întreprins „acțiunea de pedepsire” a Serbiei, fără însțiințarea în prealabil a guvernelor Italiei și României, țări cu care era aliată prin tratat. Odată cu declanșarea războiului, Austro-Ungaria a trecut la presiuni diplomatice asupra guvernului României, pentru a intra în război alături de Puterile Centrale, dar tratatul reînnoit în 1913, avea un caracter defensiv.
De mai mult de un deceniu, I.C. Brătianu, inițiase reorientarea politicii externe românești în sensul intereselor fundamentale ale împlinirii idealului național al unității naționale. Aceste interese nu puteau fi realizate alături de Austro-Ungaria, sub dominația directă a căruia se aflau românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina. Interesul național intra în contradicție flagrantă cu alianța încheiată în 1883 cu Puterile Centrale.
În aceste condiții, Consiliul de Coroană de la Sinaia din 3 august 1914, declară neutralitatea României. Guvernul român nu a dorit însă o neutralitatea definitivă pentru că la 27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei.

Manager interimar,
Muzeograf Mihai Dumitrache