Un arhitect prahovean pe frontul Războiului de Întregire Naţională

Alexandru Zagoriţ s-a născut la 31 mai 1881 în comuna Măneşti, plasa Filipeşti, judeţul Prahova. După tată, se trăgea dintr-o veche familie de origine aromână din zona Pindului stabilită în Ţara Românească. Studiile primare le-a urmat la Ploieşti, la Şcoala primară nr. 3, iar cele secundare la Liceul „Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti şi, pentru o scurtă perioadă, la Bucureşti.

Revenit la Ploieşti, absolvă liceul în 1901, avându-i colegi de clasă, printre alţii, pe Andrei Rădulescu (jurist şi magistrat, viitor Preşedinte al Curţii de Casaţie şi Justiţie şi al Academiei Române) şi Toma T. Socolescu (arhitect). La îndemnurile repetate ale acestuia din urmă este convins să se înscrie la Şcoala Naţională de Arhitectură, unde este remarcat de profesorii săi, în special de Ion Mincu. După terminarea studiilor, Alexandru Zagoriţ s-a stabilit în Bucureşti. Scurta sa carieră de arhitect nu a fost lipsită de realizări importante. În 1908, din însărcinarea Şcolii Naţionale de Arhitectură, împreună cu C. Iotzu a realizat releveul Mănăstirii Văcăreşti. A colaborat, de asemenea, la realizarea planurilor şi, în bună măsură, a ornamentaţiei clădirii din şoseaua Kiseleff nr. 3 (astăzi Muzeul Ţăranului Român), sub conducerea arhitectului N. Ghica-Budeşti, destinată să servească ca sediu al unui muzeu etnografic. Un rol important l-a avut şi la continuarea lucrărilor de restaurare a bisericii Stavropoleos, începute în anul 1903 de arhitectul Ion Mincu. După moartea prematură a acestuia, lucrările au fost sistate. Ele au fost reluate parţial în 1913, sub conducerea arh. Zeewald, iar din 1914 Comisia Monumentelor Istorice l-a însărcinat pe Zagoriţ la conducerea acestora.
Tot arhitectului Alexandru Zagoriţ i se datorează şi iniţiativa înfiinţării primului muzeu de istorie al Ploieştiului, în cea mai veche casă din această urbe, casa Hagi Prodan. În articolul publicat în nr. 3 din martie 1915 al „Convorbirilor literare” el semnala valoarea istorică şi artistică a acestei case şi propunea salvarea acesteia de la ruină prin înfiinţarea Muzeului Prahovei, care „prin adunarea vechiturilor Ploieştilor va strânge sub păstrarea lui şi toată bogăţia de amintiri şi artă veche din tot ţinutul judeţului”.
Alexandru Zagoriţ a întreprins numeroase călătorii în ţară şi străinătate. Excelent desenator a schiţat cu o mare putere de a reda detaliul, dar în acelaşi timp şi de a surprinde esenţialul, tot ceea ce i s-a părut interesant în peregrinările sale, lăsând un mare număr de crochiuri de case, biserici, troiţe. Colegul său, Toma T. Socolescu, îşi amintea că în vara anului 1916 a făcut împreună cu el şi cu mai mulţi elevi ai Şcolii de Arhitectură o ultimă excursie la mănăstirile din Vâlcea, unde Alexandru a desenat încontinuu. În tren, la întoarcere, presimţindu-şi parcă sfârşitul, i-ar fi mărturisit: „Sunt ofiţer, voi pleca în caz de mobilizare cu primele trupe şi voi muri... Nu regret atât viaţa pe care sunt dator s-o sacrific, cât faptul că rămâne neterminată lucrarea pe care cine ştie dacă o va continua altul”. El făcea referire la studiul său asupra casei vechi româneşti, pentru care avea o mare parte din planşe desenate în tuş, şi care urma să apară sub auspiciile Academiei Române.
În privinţa carierei militare, Alexandru Zagoriţ şi-a început-o în cadrul Regimentului Prahova nr. 7, cu gradul de „subofiţer plutonier bacalaureat”, unde a activat până la data de 1 ianuarie 1904 când a fost înaintat la gradul de sublocotenent de rezervă şi mutat în Regimentul Cantemir nr. 12. Nouă ani mai târziu, la 10 mai 1913, avea să fie înaintat la gradul de locotenent de rezervă în cadrul aceluiaşi Regiment.
La intrarea României în război, în august 1916, locotenentul de rezervă Alexandru Zagoriţ făcea parte din Regimentul 52 Infanterie Rezervă, cu care a luat parte la campania din Dobrogea. În ziua de 21 septembrie 1916, în timpul bătăliei de la Amzacea, un glonţ i-a străpuns ambele braţe, rănindu-l grav. A fost spitalizat şi ulterior evacuat în zona interioară, în sanatoriul dr. Gerota din capitală. În pofida eforturilor medicilor, Alexandru Zagoriţ s-a stins din viaţă la 31 octombrie. Cu toate greutăţile acelor vremuri, moartea sa nu a trecut neobservată. Nicolae Iorga, cel care îl şi vizitase la spital cu doar o săptămână înaintea tragicului eveniment, îi va închina un necrolog în ziarul său „Neamul Românesc”, care va fi reluat şi în cartea „Oameni cari au fost”. Moartea şi suferinţa, ca şi valoarea arhitectului, le-a surprins Iorga în acest medalion, din care cităm: „Blândul artist, îndrăgit de frumuseţea vechilor noastre clădiri pe care nimenea nu le-a urmărit mai răbdător prin toate cotloanele ţării şi nu le-a schiţat mai adevărat, a murit de moartea severă a ostaşului. După ce, o lună întreagă, a privit, în paturi de spital, cu grijă şi melancolie, mâinile lui harnice sfărâmate de gloanţe, moartea l-a prins în braţele ei. ... Numai când tot ce a strâns el se va tipări sub îngrijirea fratelui pe care părinteşte l-a crescut, numai atunci se va vedea ce a pierdut cunoştinţa acelor urme de trecut pe care le bate azi, nemilos, tunul duşmanului, în Alexandru Zagoriţ”.


La intervenţiile lui Nicolae Iorga şi Simion Mehedinţi trupul neînsufleţit a fost transportat cu un vagon la Ploieşti. Arhitectul a fost înmormântat cu onoruri militare în cimitirul Viişoara la 3 noiembrie 1916. După război, în 1923, familia i-a ridicat aici un bust, operă a sculptorului Frederic Storck.

Muzeograf Adrian STAN